Ion Roșioru INSOMNII VESPERALE - Colecţia OPERA OMNIA - Poezie contemporană Tipo Moldova 2013 .....................................................................................................................................

Moto: ,,Când îmi face moartea semne mă ascund printre poeme’’ – Ion Roşioru ..................................................................................................................................... ELIDE Cu Pământul îmi așterne iarăși sub pași covoare moi de fân Să uit că nu-i prea multă vreme până ce voi rămâne în. Percep un freamăt dinspre codrul amar de ani rămas străin, Semn tainic că-i aproape vremea când o să trec ca briza prin. Circumferința selenară prin π-mpărțită îmi va da Cea de pe urmă rază, oarbă, să nu-mi mai scriu poemul la. Aș vrea, chiar dacă ursitoarea în cartea sorții n-o trecu, Să fiu prezent de tot în ceasul întrevederii mele cu!

Timp Pe firul apei trece-o frunză gălbuie-n horbote de spumă: La scară cosmică și moartea celor dragi nouă e o glumă. Pe scaunul pliant din curte trăiesc o liniște ciudată: Mi l-a vândut o doamnă pentru că-n el a decedat o fată. Mi s-a-ntâmplat în tinerețe s-adorm subit sub un stejar: Sub el era, aveam s-o aflu, mormântul hanului tătar. Releu de gânduri netrăite, e de prisos să mă mai mir Cât mi se zvârcolește casa pe-un colț uitat de cimitir! Drum Voi traversa păduri albastre în noaptea Sfântului Andrei Fiindcă presimt că la plimbare ai mei mă vor lua cu ei. Contrariat voi fi că râul de smoală n-o să-l trec în zbor, Ci dus în luntre de bătrânul adus de spate, șchiop și chior. Voi debarca pe țărmul verde, de ort și spaime degrevat Și nici măcar uimit să aflu că nu-s de tine-ntâmpinat. Mă va-nsoți la drum pe urmă cocoșul psihopomp și-l voi

Urma înflăcărat de gândul c-am încetat să fiu ca voi! Parc Excesul de zăduf al verii și-a-mpins zăbava spre Brumar: Dau pentru-a doua oară-n floare castanii-n parcul secular. Cu ciorne de poem voi șterge trei bănci vopsite de curând. Pe una voi dormi la noapte rimbaldizând, rimbaldizând... Ca-ntr-un lințoliu roșu, luna mă va-nveli-n splendoarea ei Când cerul roz în rouă verde își schimbă spuza de scântei. Dispus să număr anii-n care am încetat să mă mai mint, Amân să-ți introduc scrisoarea în sticla goală de absint! Dor Cu seara marinarul pleacă și ceața peste țărm se lasă. Soția l-a condus la navă și hohotind se-ntoarce-acasă. Pătrunde-n dormitor și-și află canarul mort în colivie Și brusc pricepe limba-n care-i jelit de trista lui soție. Își scoate multele-i inele și le ascunde în sertare Și-și etalează-ntreg pustiul pe care-n sufletu-i îl are. Într-un târziu, confuză încă, aprinde-o nouă lumânare

De ceară roșie ca dorul de cel abia plecat pe mare! Var Se lasă seara. Ne întoarcem dinspre niciunde spre nicicând. Iscatul cer sub pașii noștri nu-i nici sătul, nu-i nici flămând. Întru nesomnul foamei sacre, lungul de ieri e astăzi lat: Pădurile s-aprind de-a valma să-și mâne șerpii la iernat. Bat clopote de var sub drumul ce taie-n două pusta gri Prin care-un lup totemic umblă trufaș în blană de sagri. Cu umbra mea sub braț rulată, se mistuiește-un ins bizar Sub luna unde mi-am jucat-o și unde am pierdut la zar. Lung Atâta timp cât moartea voastră mi se întâmplă numai mie, Voi câștiga, jena(n)t, războiul pierdut cu orice bătălie. Nu m-am gândit c-or să-mi ofere troițele nesomnul lor Și nici c-o să ajung vr’odată să-mi fie de durere dor. Bătrânului ermit din grotă spre-a-i fi cât mai puțin dator, O să-i duc apă cu ulciorul când crapă pietrele-n izvor.

Pe drum voi îmbrăca o blană de urs totemic să ajung La zâna bună să-mi comute blestemul scurt într-unul lung! Rai Lucerna râde-n zorii limpezi și cei dintâi cireși se coc: Mi-e tot mai greu s-aleg secunda pe care s-o opresc în loc. Pe iazul de la moara nouă fac salturi păstrăvi dolofani: Prefer să-mi mai amân bilanțul firesc al ultimilor ani. Îmi cad din ramuri stropi de rouă pe față când pătrund în crâng: Mă-ntreb de nu-s acele lacrimi din vremea când știam să plâng. Un pui de căprioară-ntinde boticul roz spre mâna mea: Probabil că-s în rai și moartea de-aș implora-o nu m-ar vrea! Doi În dimineți de sărbătoare puneam biserica-ntre noi Spre a ne regăsi dincoace de ea pe urmă și mai noi. Îți urmăream figura-ntreagă întâi și printre crengi apoi Ca și cu ochii minții numai spre-a fi cu-atât mai amândoi. Convins ce-nseamnă convertirea sevei sălbatice-n altoi, Te așteptam cum doar pământul crăpat beneficile ploi.

În lanul de sulfină stupul abia durat râvnea un roi Spre-a dovedi în ce fel unu e apogeul cifrei doi! Pisc Cu cât e seceta mai lungă cu-atât izvoru-i mai adânc: Burduful, vitregit de apă, își plânge soarta la oblânc. Găvane fără ochi în ele sunt toate bâlcile pe plai: La umbra paltinilor roșii se-ncheagă sângele în cai. În vipere-i doar disperare și-n rut atacă nefiresc: Bem sevă de mesteceni tineri și venele ni se chircesc. Ca un magnet, mirajul apei ne-atrage către piscu-nalt Spre-a coborî în Valea Morții pe povârnișul celălalt! Pact Pe plita-ncinsă să trosnească sărat semințe de dovleac: Să-mi bați în poarta scâlciată te-am așteptat un sfert de veac. Să-mi ceri în martie o floare, să vrei un măr în toamna grea Ori să-mi interpretezi destinul astral din zațul de cafea.

Să-ncerci să-mi vinzi la jumătate de preț un șip de elixir: Să gust din el la miezul nopții, să încetez să mă mai mir. Să te căiești, inexistento, că mă-nglodezi în insomnii, Să fii țiganca noimei mele, să te-ndârjești din vis să vii! Cât Prizonier al orei zero, presimt că n-o să-mi mai încapă Cu moartea lui cu tot destinul în Anul Șarpelui de Apă. Zvârlit pe cumpăna ce veghea de somn o rupe și-o meține, Îmi număr arctic insomnia și-ntreaga fugă-a mea de mine. Neîmplinit cobor în karma ce nu mi s-a scrumit destul Și-mi pare că aud cum cântă cocoșii fostului aul... Înfig lopata-n apa neagră, însă vâslitu-i trist zadar Cât timp nu-i niciun țărm în față, necum iluzia de far! Zor Strivesc furiș sub pleoapa stângă un grunz de lacrimă uscată De focul care a iscat-o când am murit întâia dată. Mă-ntorc la primul drum în cruce să-mi șindrilesc troița care Mi-a apărut în vis la vama singurătății viitoare.

Acolo ne-a ghicit țiganca, sau cine știe ce-o fi fost, Că nu-mpreună zelul sorții avea să ne tocmească rost. Tu nu te-ai mai întors și-n lemnul de paltin cariii dau zor Să macine nădejdea casei ce-n întregime-i doar a lor! Scrin Se fisurează miezul nopții. Astruc în scrinul maroniu Poemele ce nu-mi dau voie în nicio limbă să le scriu. Trandafiriii zori se-arată și-ncui într-un potir de mac Poemele ce nu-mi dau voie în nicio limbă să le tac. Amiaza cerne colb de aur și în sipet cu grijă-mi pun Poemele ce nu-mi dau voie în nicio limbă să le spun. Amurgul stacojiu mă-mbie să-ndes în scorbura de nuc Poemele ce nu-mi dau voie în niciun grai să le traduc! Neam Cu trenul galben de armindeni prin stepa roșie veneam La nunta fostei tu, dar gara n-avea să se ivească neam.

Am tras semnalul de alarmă, dar trenul nu s-a sinchisit Să se oprească în câmpia ce nu avea nici ea sfârșit. Am reușit să-mi fac spre seară către locomotivă drum Însă mecanicul murise și n-avea nimeni știre cum. Blestemul nenuntirii noastre să-mi râdă-n față insista: Ne distanța eternitatea, iar trenul niciodată n-a! Fum Martir singurătății mele, mă eschivez din calendar În fiece secundă-n care din vraja somnului tresar. Mi s-au scrumit în fosta vatră scrisorile din fostul scrin Să nu mai pot s-astup cu ele imensa breșă din destin. Lumină de poem pe neaua de mâine uit să mă aștern, Convins că orice drum spre bine se și proptește în infern. Pe dealul nunții ne-ntâmplate adastă cumpene de fum Să scoatem smoală din fântâna ce nu va exista nicicum! Frig Cât mai există-n lume vorbe ce faptele le umilesc, Absurdul de odinioară se convertește-n trist firesc. Blestemul prinde să lucreze chiar înainte de-a fi fost Rostit, așa că tot ce-ncepe azi bine, mâine iese prost.

Nimic nu este de mirare atâta timp cât în Cuvânt Se-ntorc întru devălmășie: foc, aer, apă și pământ. Cu cât vocabula iubire voi ști s-o tac mai abitir Cu-atât voi ține mai departe imensul frig din cimitir! Tot Spre-a nu-ți da în vileag prezența după perdele printr-un gest, Ai pus de ți-au zidit fereastra ce tot mai mult dădea spre vest. Spre-a te menține pe vecie cu gerul meu în dezacord Ai stabilit să-ți pomostească fereastra ce dădea spre nord Spre-a nu cunoaște nicicând gustul amar al drumului pierdut, Ai insistat să-ți betoneze fereastra ce dădea spre lut. Spre-a nu-ți mai număra pustiul hulpav al zilelor ce scad, Ai poruncit să-ți bată-n cuie fereastra ce dădea spre iad. Spre-a nu intra în maelströmul turbat al timpului perfid, Ai sugerat să-ți etanșeze fereastra ce dădea vid. Spre-a nu mai auzi cum bate în turnul sorții ceasul rău, Ai hotărât să nu mai fie fereastra ce dădea spre hău. Spre-a nu-ți fi prea ușor topită de văzul meu avid și fix, Ai convenit să-ți obtureze fereastra ce dădea spre Styx.

Spre-a fi ca-n stâlpul ei de sare nevasta biblicului Lot, Ai reușit s-astupi cu totul fereastra ce dădea spre tot! Praf Probabil că-n acestă viață, de va ma fi așa ceva, Pe neiubirea mea din asta destinul se va răzbuna. Mă vei iubi cu disperare și nu va fi nici timp nici loc Să reapar din întuneric să-ți pun blestemul sub obroc. Voi poposi precum o umbră la crucea care astăzi nu-i Pe malul apei ce va curge pieziș spre țara nimănui. Voi descifra cu ochi de gheață nezămislitul epitaf Pe care vântul dinspre stepa kirghiză-l va orbi cu praf! Vânt Femeia blondă plimbă-un câine roșcat și un copil etern Prin parcu-n care frunze roșii sub pașii mov li se aștern. Un lăutar, care țambalul și l-a vândut acum cinci ani, Tușind își drege glasul putred să-i ceară preotului bani. Dinspre potop, bătrân ca Noe, pescarul cu pagaia-n spate La crâșma veche se oprește să bea trăscău pe săturate.

Un pictor de biserici plânge pe schelă c-a ratat un sfânt, Apoi și-aprinde pipa neagră și-nșurubează fumu-n vânt! Glas Meteoricului poet Milea Preda În vis eram deopotrivă și cel ce sub tavan plutea Și cel ce-n pijamale roșii zăcea inert pe o saltea. Secundele păreau ușoare și zborul clinic se-ntețea Iar fâlfâitul unor aripi spărgea tăcerea din perdea. Am înțeles atunci că însăși tristețea lumii mă privea Și pradă m-am lăsat hipnozei din ochii ei de peruzea. Un pui de înger, la trezire, cu voce stinsă îmi șoptea Că apăruse de niciunde să ia asupră-i moartea mea! Lemn Sunt mohorât de la o vreme, precum o casă de vânzare De unde-n fiecare seară purced năluci la preumblare. În tinda casei cu pricina s-a legănat în ștreang o fată Ce chiar în dimineața nunții s-a pomenit abandonată. De stuf, acoperișul casei pe singura fereastră-i tras Precum pe ochi o pălărie de mire-n drum mofluz rămas.

Mai multora, veniți să fure, le-ar fi făcut, se zice, semn Piratul ce prin podul casei se plimbă c-un picior de lemn! Șa O, dacă n-ar tuna și dacă fereastra ta spre nord n-ar da, Să-ți bat în ea la miezul nopții c-o floare m-aș încumeta. O, dacă n-ar ploua cu piatră și dacă nu m-aș scufunda, Dinspre nadir la miezul nopții spre casa ta m-aș avânta. O, dacă n-ar cădea zăpada și dacă vântul n-ar sufla, N-aș ezita la miezul nopții să port în spate crucea ta. O, dacă moartea n-ar fi moarte și dacă nu m-ar înfrunta, Aș fluiera la miezul nopții un cal din basm să-i sar în șa! Și Și dacă tot ne facem Terra strivită-n tropote de cai, Să mai adast în șoimul tânăr, să mai persiști în Koume-maï. Și dacă tot ne ducem care de care-n veșnic încotro, Să-ți dăltuiesc un templu-n stâncă, să-nsuflețești sublimul N�. Și dacă tot ne-adună umbra în sevă de cireș nipon, Să-ți scriu ha-uta pe o frunză, să-mi dai o floare de O-bon.

Și dacă tot ni-i scris că-n moarte iubirea ni se va-mplini, Să-ți fiu călugărul din clopot, să-mi fii șerpoiacă-n Dojoji! Lest Din apele oglinzii oarbe, lipsit de orice vicleșug, Decis îmi voi alege umbra cu care-n lume o să fug. Voi reaprinde lumânarea albastră stinsă din senin Exact în toiul cununiei ca semn al drumului puțin. Voi așeza-o la fereastră și pâlpâitul ei carmin O să-ți anticipeze vestea că fără de tăgadă vin. Apoi voi auzi cocoșii de bronz și clopotul celest Și fâlfâitul umbrei mele debarasându-se de lest! Murg Ajuns de oboseală, murgul n-a mai făcut un singur pas Când am ajuns lângă troița în preajma căreia am mas. Se auzeau cântând cocoșii într-un cătun îndepărtat Pe care-a doua zi zadarnic în lung și-n lat l-am căutat. Mai tristă, dacă nu funebră, a fost și seara următoare Când calul a murit, sărmanul, cu tot tarhatul în spinare.

Pentru că eu am mers călare, doar el călcase-n urmă rea De-i adusese jertfă stepei să nu mai rătăcim prin ea! Car Azi m-a cuprins un dor albastru de fostul colț de rai uitat Spre care-n dimineți de vară de-atâtea ori m-am avântat. Întâi, lipsit de griji, prin fânul cosit de tata am zburdat, Apoi, la umbra deasă, coasa cu sârg am învățat s-o bat. Pe timpu-acela scăpătatul de soare nu prea s-a-ntâmplat Să nu mă prindă pe o creangă de păr motrun înmiresmat. Am coborât nocturn cu carul de greieri, însă n-am visat Pe-atunci că nu voi mai aduce parfum din paradis în sat! Da Mi-a aținut nebunul calea spre-a se scuza că exista Și parcă m-am văzut pe mine îngenuncheat în fața ta. Am ezitat să-l bat pe umăr. Probabil pentru că ploua Când i-am cedat cu disperare ascunsă propria manta. Mi-am dat într-o clipită seama că procedasem tot așa Cândva cu calul epileptic ce, ud, m-a azvârlit din șa.

Cu glas terapeutic stepa menhir de gheață mă chema, Iar eu sperând să fiu cu tine i-am spus întâia oară: da! Miel La vânătoarea de himere e prea târziu să mai ajung: Păienjenișul din privire îmi face drumul și mai lung. De-atâta ploaie-s stinse-n tolbă demult săgețile de foc Încât zadarnică-i nădejdea norocului să-l mai provoc. Cu anii mei în spate calul își doarme somnul de sub lut, Visând că-i muntele pe care în lung și-n lat l-a străbătut. Târcoale-mi dă blestemul spornic și nu mai pot fugi de el De când într-un cinghel totemul l-am agățat ca pe un miel! Ceas Uscându-și lacrimile mute, bătrânul ceas oracular A stat exact în clipa morții bătrânului ceasornicar. Oricât au încercat pe urmă să-l pună alții în mișcare, Astralul ceas cu nonșalanță le-a râs în nas la fiecare. Au observat după o vreme că se oprise timpu-n loc Și că-nsemna deopotrivă noroc intens și nenoroc.

Cu mic cu mare toți adastă la-nveșnicitul parastas Să vină preotul să-i scoată, citindu-le, din fostul ceas! Văd Ca fluviul tăiat în două de geamandurile albastre E drumu-n care afluite sunt toate drumurile noastre. În porumbelul care-adastă pe monumentul de ciment Îmi place, pentru o clipită, să văd un suflet penitent. Parcurg, cu ochii tulburi, placa memorială și rețin Un nume care în nemțește, frapant, îmi sună feminin. Ce căutase oare, Doamne, frumoasa Herta în război? Mă-ntreb și parcă porumbelul îmi dă senzația de doi. Șnur În urbea care mi se pare, fără să fie, tot mai mare, Cobor să-i iau în taină pulsul singurătății viitoare. În fața crâșmei ruinate aceleași trei taxiuri vechi Așteaptă-n van solicitarea îndrăgostitelor perechi. În cimitir măturătorii de străzi stau ciotcă la taifas Să bage spaima în milogii ce-ar năvăli la parastas.

Primarul, beat, s-a dus cu hogea la o tăiere împrejur Și toți funcționarii-s liberi și toată treaba merge șnur! Tril Să-mi pun în saci singurătatea. La fosta moară să cobor. Să nu aștept să-mi vină rândul. Să torn în coș triumfător. Să se trezească brusc morarul. Să mă mustreze supărat. Să-i cânte mușteriii-n strună. Să n-am cu cine să mă bat. Să-mi fie refuzat uiumul. Să-mi fluier calul în zadar. Să mă-ntremez golind uiagul. Să dau în râpă fostul car. Să regăsesc pădurea mută. Să mă visez prin ea copil. Să-i strig nălucile pe nume. S-aprind în ramuri fostul tril! Ochi E fără capăt șirul celor pe care i-am știu și mor Că-mi dă în pârg singurătatea cu toată depărtarea lor. Vidată-i orice așteptare și n-are rost s-o mai măsor Nici în secunde, nici în metri și nici în poezii de dor. Același soare palid trece pe-același cer nepăsător Pe care se arată primul ori pleacă ultimul cocor.

Aceeași lună-și scaldă chipul anost în ape și-n oglinzi, Aceiași ochi se sting romantici în alții și mai suferinzi. Iar Să mi se pară iar că-n lume n-am fost un singur ceas plecat; Să mi se pară iar că lanul de grâu mijit pătrunde-n sat. Să mi se pară iar că-i nuntă și că pe cai flăcăii vin; Să mi se pară iar că tata din fosta cramă scoate vin. Să mi se pară iar că-n crugul iubirii Lui o să ajung; Să mi se pară iar că uită să bată clopotul prelung. Să mi se pară iar că-s gata să-i strig secundei să stea-n loc; Să mi se pară iar că-s tânăr bătut de ultimul noroc! Tiz Și dacă tot se duc soldații de plumb la ultimul război Să coborâm în bernă steagul singurătății plânse-n doi. La capătul cărării oarbe m-așteaptă crucea unui tiz Ce s-a grăbit din limuzină să dea năvală prin parbriz. Dinspre gorganul geto-tracic a fost strigat de piaza-rea Înveșmântată-ntr-o mireasă ce semăna perfect cu Ea.

De-amar de ani, frumoasă fată, plecată la strămoșii ei, M-ademenește nelumită când suflă vântul prin costrei! Bal Negresa suplă ce-mi surâde seducător ar mai putea Să vină cu singurătatea-i de lux s-o lase-n grija mea. Daneza blondă care-mi scrie la post-restant pe limba ei Ar mai putea să-și scalde trupu-n văpăile din ochii mei. Vietnameza ce-mi trimite pantumuri noi pe Facebook Ar mai putea să-mi sugereze la mine-n nume s-o aduc. Creola care-n vis mă poartă printr-un castel medieval Ar mai putea dansa cu mine un vals la cel din urmă bal! Sat La ușa mea cernită bate atât de mult pustiu încât O iau haihui sperând să-mi țină troița veche de urât. De vântul stepei biciuită ființa mi se cerne-n praf Încât groparii or să-mi sape doar viitorul cenotaf.

Mă va-mbia la vorbă multă fântâna cu căuș uscat Pe care-n ziua nunții noastre cu patimă l-ai sărutat. Voi coborî apoi în ochiul fântânii tot mai înserat Și mai avid să afle unde-s miresele din fostul sat! Eu Mă duelez cu gândul care nu prididește să mă poarte Prin neuitările pe care le voi târî cu mine-n moarte. De-a curmezișul amintirii ce nu apui m-așez în van. Absența ta cu orice clipă te conturează mai avan. Peste zaplazuri liliecii închipuiesc explozii mov Că-mi vine să m-arunc în ele să-ți ies în cale de istov. Destinul îmi adună pașii pe calea către Dumnezeu De când îți retrăiesc plecarea înzăpezită-n fostul eu! Zar Cum nu mai au nimic să piardă, la banca veche din scuar, Doi morți în certă devenire își joacă viețile la zar. Cum galeria li-i făcută de-o-ntreagă ciotcă de de-ai lor, E declarat învins cel care, paradoxal, e-nvingător. Cum e amiază, campionul își vinde umbra unui plop Și jubilează până seara că și-a atins supremul scop.

Cum ziua scapătă și morții mai vii se pregătesc de drum,, Învinsul ar dori să plece cu ei, dar nu mai are cum! Ciot Dau liliecii albi în floare prin mahalalele turcești Pe unde până-ncep să cânte cocoșii lumii rătăcești. Mă pironește umbra mută în dreptul caselor pustii Și-aștept să scârțâie portița în zidul veșted și să vii. Pornim de fiecare dată de-a lungul ultimei povești În care pe la miezul nopții creștine tainic te topești. Pe malul fluviului barca turcească-i putredă de tot În timp ce salcia pletoasă se pitulează într-un ciot! Vis Să-i fac singurătății-n ciudă aș vrea să dau o raită iar Prin mreaja somnului albastru într-o grădină de mărar. Să dormi alături pe covorul turcesc pe care te-ai rugat, Să stăm de vorbă cu destinul, să te privesc hipnotizat. Să ni s-arate-n vis cireșul, să ne-nfruptăm din pârga lui,

S-arunci cercelul stâng în iarbă, să fie vară și când nu-i. Să-nceapă briza de armindeni, să mă înveți cuvinte noi, Să ne exorcizăm blestemul, să-l prigonim din cifra doi! Scris Mi-e dor tot mai de tot de vremea în care tu erai doar ea Și-n care zvelta presimțire c-aveai s-apari îmi surâdea. Mi-aparținea întreaga lume cât nu te alesesem din Atâtea mii de fete care puteau să-mi intre în destin. Sub pașii mei ardeau febrile atâtea drumuri virtuale Pe care prea reala moarte n-avea de ce să-mi iasă-n cale. S-a întâmplat s-apuc pe-acela ce m-a purtat în codrul des De unde spre a fi cu tine să nu-mi mai fie scris să ies!1 Tur Dispus să-i cad și astăzi pradă trecutului tentacular, Mă las încet purtat de strada cândva bătută în zadar. De-a lungul ei pe partea dreaptă e cimitirul ortodox Cu cruci de marmură albastră și epitafuri pe inox.

Sunt câteva pe care, vesel, eu însumi le-am improvizat Pe când aveam nemoartea-n față și-n suflet cerul înstelat. Mi-e dor de peticul de vie, de cei trei nuci și de mălin Și țin să urc pe dealul roșu să uit că nu-mi mai aparțin! Vâlc Inevitabilă scadență, pământul care-a investit În mine seve roditoare de trupul meu se vrea hrănit. Neodihnită, legea firii își exersează rostul ei Și cad zăpezile pe cruce și cad și florile de tei. Se surpă poduri noi odată și alți cai tineri trec prin vad Și alți îndrăgostiți ca mine pe-aceleași gânduri negre cad. De nu i-aș fi înfipt cuțitul în piept totemicului vâlc, Aș auzi cum crește grâul și nu cum sarea tace mâlc! Râu Edenul a rămas dincolo de râul stacojiu pe care M-aventurez într-o pirogă scobită dintr-un stâlp de sare. Din altceva nu-i nici pagaia subit redusă la un ciot În care-și strigă disperarea nevasta vrednicului Lot. Acesta-i semnul cel mai sigur că iadul vine după noi,

Decis să ne recupereze la Judecata de Apoi. Iluzie albastră-i cerul și-ntrînsul evadare nu-i Atâta timp cât râul negru ne spulberă-n vâltoarea lui! Chei Plecând, de cum se iscă zorii, dintre pereții goi și reci, Merg parcă să-i tocmesc la gară Singurătății loc de veci. Îmi iese-n cale prima crâșmă ce n-a dormit deloc nici ea Și-n care știu că o să-mi ceară perfida Soledad să bea. Când nu mai vreau să văd pe nimeni și nici de nimeni să aud, Mă poartă în zigzag spre casă, de braț, Madame la Solitude. Cum, reajuns în fața ușii, mă scotocesc în van de chei, Frau Soledão mă obligă să ies cu ea s-o plimb pe chei! Loc În ipoteza-n are timpul ar fu putut pe loc să stea, Mi-ar frige brânză pe jeratic și astăzi străbunica mea. De-ar fi s-anihilez cu totul amarul timpului pierdut, Aș adormi și-acum în basmul din casa ei de stuf și lut.

Dacă în îndurarea-i Domnul mi-ar fi făcut un an din cinci, Aș mai purta și astăzi mândru ciorapi de lână și opinci. Nimic n-a fost ca-n vis să fie și timpul zboară abitir, Iar străbunica nu-și mai are nici fostul loc în cimitir! Ham Speranța-i tot mai hemofilă, iar paradisul nostru se Destramă în măsura-n care infernu-n firea lumii e. Stăpânul, aspru din născare, a pus, spre a-mi croi un ham, La argăsit în balta morții piei grele de hipopotam. Presimt că-n groasele curele mă voi lăsa strunit de tot Și-n vecii vecilor rădvanul din copca sorții n-o să-l scot. Harnașamentul o să-mi rupă fâșii din trupul pirpiriu Pe care nimeni n-o să-l ungă cu seu și-n rai va fi târziu! Iad Chiar dacă-n locul tău se stinge un altul, tot ești muritor, Răgazul păsuirii morții fiind fragil și trecător. Apa din râu e veșnic alta și niciodată alta nu-i: Pământu-nvață noi miresme când joacă Ielele pe grui.

Hipnotizată, așteptarea își taie ea spre ea un drum Pe care dragostea-l pavează cu purpură și spini duium. Exist atât cât mi se pare că mă ridic atunci când cad Și cât îmi ctitoresc edenul pe foste temelii de iad. Sfinx Trăirea ce cotată-i astăzi cu semnul minus mâine ar Putea proba, prin stihuire, că n-a fost totul în zadar. Pentru poeți, prinos de mană romantică-i de când se știe Orice iubire ce se stinge din deficit de veșnicie. Cu toate că-i definitivă, sentința-i veșnic atacată La tribunal pentru că soarta se vrea altfel vectorizată. Judecătorul, cu privire de sfinx, stă-n auritu-i jilț Și are-n fața lui o pâine, un bol de sânge și un zbilț! Veac Cad stropi de plumb apocaliptici și drumul este tot mai lung Și-n față moartea se-ntețește și-acasă n-o să mai ajung. Prostituata are părul de jad și-o bluză violet -

Când nu era ceea ce este mi-a descântat să mor încet. Hangița blondă de-altădată e doar fantomă de pripas De când din ochii ei de înger azurul verde s-a retras. Bat surugiii, beți, potcoave de-argint la caii de olac, Apoi aruncă-n focul silnic scrisori duium de peste veac! Silf În casa asta dichisită cum multe nu erau ca ea A locuit o fată blondă. Asperaissa se numea. Pe stradă de-i ieșeam în cale din calculată întâmplare Trăiam de fiecare dată o nesperată sărbătoare. Sperasem ca Asperaissa să-mi intre într-o zi în joc, Dar scris i-a fost acelei zile să nu mai aibă loc deloc. Un dirijor danez prin lume pornit cu corul în turneu, Îndrăgostindu-se a smuls-o precum un silf din visul meu! Ram De-aș bate drumul pân’ la capăt, aș da de-o poartă de azur Și-aș fi tentat s-o sar și stele în loc de agrișe să fur. Aș sta să le mănânc la umbră și-aș adormi de-atâta rai Cum doar în visul meu cu tine când nici măcar nu existai.

O nouă strună, pentru briză, i-aș pune fiecărui ram S-ascult din nou epitalamul cântat când mire mă visam. Prea lung e drumul să pot frânge cumva acest destin ghimpat Și mă-ndoiesc că pân’ la capăt mă voi mai strădui să-l bat! Cal Că drumu-acesta-i fără capăt înclin tot mai amar să cred: Cabrat, în crucea nopții, calul n-a vrut să sară peste ied. Întors la vrăjitoarea oarbă să mi-l descânte n-a putut: Acum m-astruc lângă fântână și mâine-o iau de la-nceput. De voi avea noroc, spre seară, chiar dacă e să merg pe jos, Voi încropi un foc de turbă în miezul codrului de os. Din când în când, să nu se stingă, voi arunca poeme-n el Să nu mai simt nicicând nevoia s-ajung cu calul la castel! Câți M-am întrebat întotdeauna câți oameni, Doamne, dintre cei O dată-ajunși la-nmormântare îl plâng pe mort și nu pe ei? La câți, apoi, din toți cei care ajung în pragul morții lor,

Le pasă mult mai mult de alții și mai puțin de ei că mor? Câți, spre a-i molesta pe alții și negăsind ceva mai bun, Cred că recurg la răzbunare când capăt zilelor își pun? Sau câți, cu karma nescrumită în orice gând și-n orice gest, Nu-și scriu destinul ilizibil pe-același straniu palimpsest? Nart Să cred că-i fiica sărbătorii în haine scumpe de brocart Și că nici nu mă bate gândul cumva de ea să mă despart? Să-mi pară că inspir mireasma livezilor à la Descartes Cu ea alături când finișul e zilnic compromis din start? Să-mi fac iluzii c-o s-apară ca un taifun prin geamul spart Să-mi prelungească oful după, de-i e sau nu soroc de nart? Știu doar că nu e un computer oricând pasibil de restart La miezul nopții-n care iese Orfeu, îngândurat, din cart! Ied O perindare-i totul. Ici, colo, câte-o fată Tot mai avar se lasă din umbră decupată.

Mă-ntreb dacă la rându-mi nu sunt pe orizont O umbră conturată de-un zeu cu deget bont. Arunc, apoi, în sobă scrisori pe care tu Le trimiteai pe vremea când nu știai ce-i nu. Îmi trag ușor uitarea, precum pe trup un pled, Pe-o amintire-n care bunicul taie-un ied! Țar Voi aștepta să urce umbra-n oglinda cerului carmin Să-mi iau adio de la vină, să-mi iau adio de la vin! Îmi fluier calul din poveste, mă salt în șaua lui și fug Să-mi iau adio de la rugă, să-mi iau adio de la rug! Pe coasta dealului albastru spre mănăstirea albă vin Să-mi iau adio de la cină, să-mi iau adio de la cin! Ajung, când luna plină prinde să dea livezile cu var, Să-mi iau adio de la țară, să-mi iau adio de la țar! Preț Bătrânu-și slobozea juncanii să pască-n voia lor pe crov Și își ungea cu mâl tot trupul ce-i supura ca al lui Iov.

Se întindea apoi la soare pe un morman de bălegar Și aștepta întins gol pușcă până spre seară în zadar. Târziu de tot sub clar de lună în fagii rari de pe izlaz O țarcă începea să cânte să-i mai aline din necaz. Așa s-a stins în prima noapte de Sânziene și s-a spus C-a fost chemat să-i stea alături prea milostivului Iisus! Tren În gară a intrat aseară un tren de cherestea și parcă Un dor de muntele albastru nicicând retrocedat mă-ncearcă. Un câmp arat e-n paza unor sperietori de celofan: O, cum l-aș proteja eu însumi să pot intra cu coasa-n lan! La fosta stână numai vântul se-ncumetă să mai ajungă: Aș da enorm ca preț de-o vară să-i mân mânzările la strungă! Dar timpu-i timp și pe câmpie coboară păsările-n stol Și șerpii se soresc prin târlă și trenul pleacă iarăși gol! Nuc Groparii beau cu-aceeași cană de tablă vin afurisit Și-obișnuiți să toasteze spun: sua terra levis sit!

Se chinuie de-aseară vântul încolăcit după un pom De care cu trei zile-n urmă s-a spânzurat un fel de om. Mi-aduc aminte dintr-odată, și nu mă-ntreb de ce-mi aduc, De un vecin scobindu-și singur cavou-n trunchiul unui nuc. Au dat ai lui de el în toamna în care nucul s-a uscat Bolnav de inimă albastră, în satul colectivizat! Burg Fugind din satul meu ce șanse n-avea să scape de colhoz, M-am pripășit în burgu-acesta cu viitor aproape roz. Aici mi-am îngropat în taină o mare parte din trecut Spoindu-mi, pe-o colină, casa cu varul altui început. I-am dat frâu liber amăgirii că-s pomul altor rădăcini Și că-s pe rod de dau cu pietre în mine veșnicii străini. Azi m-aș întoarce însă calea spre sat s-a-mpădurit de mult, Iar dorul meu de zări campestre își pierde zilnic din tumult! Doar

Am cunoscut iubiri de moarte, am cunoscut iubiri de vis: Doar cea neîntâmplată încă de mine nu s-a mai dezis. Am cunoscut iubiri de tine, am cunoscut iubiri de eu: Doar cea neîntâmplată încă îmi stă deasupra curcubeu. Am cunoscut iubiri de câine, am cunoscut iubiri de lup: Doar cea neîntâmplată încă de mine nu mai pot s-o rup. Am cunoscut iubiri de fildeș, am cunoscut iubiri de jad: Doar cea neîntâmplată încă îmi strigă numele prin iad. Am cunoscut iubiri de rouă, am cunoscut iubiri de fum: Doar cea neîntâmplată încă îmi umple sufletul duium. Am cunoscut iubiri de briză, am cunoscut iubiri de ram: Doar cea neîntâmplată încă îmi scrie-un nou epitalam. Am cunoscut iubiri de țară, am cunoscut iubiri de herb: Doar cea neîntâmplată încă mă vrea oșteanul ei superb. Am cunoscut iubiri de sare, am cunoscut iubiri de Lot. Doar cea neîntâmplată încă mă face sclavul ei de tot. Am cunoscut iubiri de stepă, am cunoscut iubiri de han: Doar cea neîntâmplată încă s-apropie-n galop avan. Am cunoscut iubiri de romburi, am cunoscut iubiri de cerc: Doar cea neîntâmplată încă mă-ndeamnă vraja să i-o-ncerc.

Am cunoscut iubiri de ocnă, am cunoscut iubiri de șiș: Doar cea neîntâmplată încă îmi vinde somnul pe furiș. Am cunoscut iubiri de sânge, am cunoscut iubiri de ring: Doar cea neîntâmplată încă îmi ține pumnii să înving. Am cunoscut iubiri de aur, am cunoscut iubiri de plumb: Doar cea neîntâmplată încă pe frâu îmi coase luna bumb. Am cunoscut iubiri de viscol, am cunoscut iubiri de rug: Doar cea neîntâmplată încă de ea mă-mpiedică să fug. Am cunoscut iubiri de clopot, am cunoscut iubiri de cer: Doar cea neîntâmplată încă îmi frânge calea spre mister. Am cunoscut iubiri de fluviu, am cunoscut iubiri de zar: Doar cea neîntâmplată încă îmi este-n crucea nopții far. Am cunoscut iubiri de ambră, am cunoscut iubiri de nard: Doar cea neîntâmplată încă mă-ndrituie cu sârg să ard. Am cunoscut iubiri de frasin, am cunoscut iubiri de mac: Doar cea neîntâmplată încă îi vine timpului de hac. Am cunoscut iubiri de gheață, am cunoscut iubiri de jar: Doar cea neîntâmplată încă mă-nalță sfânt în calendar. Am cunoscut iubiri de Iuda, am cunoscut iubiri de Christ: Doar cea neîntâmplată încă îmi drege ghesul să exist. Am cunoscut iubiri de jale, am cunoscut iubiri de vin: Doar cea neîntâmplată încă recontopește yang și yin.

Am cunoscut iubiri de smirnă, am cunoscut iubiri de mir: Doar cea neîntâmplată încă îmi dă credință de martir. Am cunoscut iubiri de aer, am cunoscut iubiri de lut: Doar cea neîntâmplată încă de mine nu s-a mai pierdut. Am cunoscut iubiri de apă, am cunoscut iubiri de foc: Doar cea neîntâmplată încă și-n rai și-n iad îmi ține loc! Jeu Dinspre casa ta albastră amiroase-a cozonac: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă cale tot îmi fac. Dinspre via ta albastră amiroase-a vin nelepc: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o-ncerc. Dinspre ruga ta albastră amiroase-a miel tăiat: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o bat. Dinspre nișa ta albastră amiroase a gutui: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i și de nu-i. Dinspre mlada ta albastră amiroase-a susur stâng: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nu mi-o frâng. Dinspre jertfa ta albastră amiroase-a rug creștin: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o țin.

Dinspre slava ta albastră amiroase-a cântec sfânt: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o zvânt. Dinspre noaptea ta albastră amiroase-a ceas târziu: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o știu. Dinspre smirna ta albastră amiroase-a vers postum: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nicidecum. Dinspre karma ta albastră amiroase-a jind năprui: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i doar a Lui. Dinspre stepa ta albastră amiroase-a lup flămând: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea mea nicicând. Dinspre tundra ta albastră amiroase-a ren sirep: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o-ncep. Dinspre barca ta albastră amiroase-a scoici și-a prund: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o-nfrunt. Dinspre lunca ta albastră amiroase-a fân în stog: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea mi-o arog. Dinspre clipa ta albastră amiroase a migdal: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i tot pe val. Dinspre umbra ta albastră amiroase a zenit: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea s-a-ntețit. Dinspre vara ta albastră amiroase a nadir: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i Sfântul Mir.

Dinspre toamna ta albastră amiroase-a pârgă-n măr: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i adevăr. Dinspre joia ta albastră amiroase-a clopot mut: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nu mi-o mut. Dinspre crama ta albastră amiroase-a chihlimbar Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i cal de dar. Dinspre mreaja ta albastră amiroase-a paradox: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i de inox. Dinspre jerba ta albastră amiroase a trifoi: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i tot în toi. Dinspre straja ta albastră amiroase a argint: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nu mi-o mint. Dinspre crucea ta albastră amiroase a Tabor: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea toată-i dor. Dinspre dogma ta albastră amiroase-a asfințit: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i veșnic mit. Dinspre vina ta albastră amiroase-a rozmarin: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i har divin. Dinspre faima ta albastră amiroase-a ger și-a pisc: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot mi-o isc.

Dinspre gara ta albastră amiroase-a tren arzând: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-mi ține rând. Dinspre prispa ta albastră amiroase-a busuioc: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea mi-o provoc. Dinspre spaima ta albastră amiroase-a cal furat: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea o străbat. Dinspre noima ta albastră amiroase a Feng Shui: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o sui. Dinspre sutra ta albastră amiroase-a mir de nard: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nu mi-o ard. Dinspre chakra ta albastră amiroase-a bun rămas: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i tot sub pas. Dinspre mantra ta albastră amiroase-a răni de brad: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-și taie vad. Dinspre brazda ta albastră amiroase-a rost de rod: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i tot izvod. Dinspre șansa ta albastră amiroase a prăpăd: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea tot o văd. Dinspre floarea ta albastră amiroase-a cer și-a zbor: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea n-o ignor. Dinspre jalea ta albastră amiroase-a nenoroc: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea nu mi-o joc.

Dinspre moartea ta albastră amiroase a mereu: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă calea-i Dumnezeu. Dinspre pacea ta albastră amiroase-a liliac: Mi s-a frânt spre tine drumul, însă cale tot îmi fac! SCHALTINIENE Schaltiniena biletelor de tren Vecinul nostru, cardiacul, purta ițari și fustanelă Și-avea un cârd de oi cu care intrase în telepatie Așa cum învățase, cică, în primii ani de ciobănie Când oii îi amestecase scrum de copil într-o gamelă. Acum stătea pe prispa casei și le-apăra de la distanță Adică trimițându-și gândul spre-o mioritică femelă Țigaie, neastâmpărată și-n ochi c-un car de aroganță. După ce-și înstolea cârlanii, aușlul căuta-n chimir Două bilete cu dungi roșii și le scruta minute-n șir. Se abătea asupra-i somnul și se visa la manutanță! Schaltiniena zorilor de Vârtolomei

Îngândurat trec fosta gârlă pe puntea jalnic suspendată De la al cărei capăt două poteci bătute se desfac: Una te duce spre o bâlcă în care ocăie-un brostac, Iar alta către puțu-n care un câine-a fost zvârlit odată. Mă-ncearcă dubiul pe care din cele două s-o apuc În timp ce un vecin destoinic începe coasa să și-o bată. De astăzi nu mai cântă cucul îngrozitor de singur cuc. Pe vechea punte hârbuită revin cu gălețuia goală Și intru-n prima prăvălie să cumpăr apă minerală. Vieții la țară osanale de mâine n-o să-i mai aduc! Schaltiniena șarpelui pripășit în sat Un șarpe lung și verde s-a pripășit în sat La capra vrăjitoarei sugând în orice noapte De nu-i mai lasă babei un singur strop de lapte Cum n-o făcea nici iedul pe care l-a-nțărcat. De încâlcita stare-i suspectă o surată Ce ia, se zice, mana la vite, pe suhat, Și vine de niciunde cu lapte în găleată. Între aceste hoașce cu suflete spurcate E concurență oarbă, nicicum loialitate.

Cu-argint își ține popa sâneața încărcată! Schaltiniena satului lovit de secetă Cad prunele pipernicite și-n suflete se iscă-un gol. Azi noapte a murit oloaga ce nicio rudă nu mai are Și care cu trei ani în urmă-și pusese casa la vânzare Să nu se certe râvnitorii când ea-și va fi ieșit din rol. Tânjesc grădinile uscate după un strop umil de rouă Iar apa scoasă din fântână e îndoită cu nămol Și-orice sosire a sacalei produce-o-ncăierare nouă. Fiindcă la munte sacagiul e pus pe fugă de ciobani, Solicită la primărie trei bodyguarzi și-un spor de bani. Începe postul Adormirii Fecioarei, însă tot nu plouă! Schaltiniena sălciei din grădina bătrânului De umbra sălciei pletoase îi e grădina inundată Și zărâncit i-e zarzavatul că nici țiganii nu i-l fură Mulți îl îndeamnă să o taie, însă bătrînul nu se-ndură Pentru că salcia aceasta a fost de mama lui plantată. Sunt zile-n care stă la umbră și-i auzit vorbind cu ea Despre necazurile care n-au încetat să se abată Asupra lui de când e singur și urgisit de lumea rea.

Stufoasa salcie l-ascultă și-a consolare fremătând Îi picură un strop de pace maternă-n fiecare gând. Claxonul dricului mugește și nu e nimeni pe șosea! Schaltiniena celui de al șaselea simț Elenei Tărnăuceanu Mai vii și-n acest an și încă mai afli ușa descuiată, O mămăligă aburindă și brânză proaspătă de oi Și zâmbetul de bucurie prin care-ascundem amândoi Că din fântâna vârstei sare căușul a-nceput să scoată. La umbra nucului, în jilțuri de pai vom zăbovi tustrei Și fiecare o să-și tacă un timp angoasa-ncercănată Că anii-s armăsari ce zboară definitiv cu noi în șei. Spre seară briza o să iște în ramuri freamăt de noroc Că preț de-o clipă vremuirii îi vom sfida perfidul joc. Vor prinde greierii să cânte apoi se vor culca și ei! Schaltiniena fiului nedemn de tatăl său „Sper, când mă vor porni de-acasă, cu mâinile pe piept, în car, Să nu mă podidească, Doamne, o prea amarnică rușine De-a fi făcut, trecând prin viață, vr’un lucru ce nu se cuvine”, Obișnuia să spună tata, din când în când, la un pahar. Îmi amintesc aceste vorbe când stau la masa din grădină

Și-mi fac, la rândul meu, bilanțul ce nu-i al unui temerar, Nedispunând de fapte care mândria-n slavă să mi-o țină. Nu las fântâni săpate-n urmă, nici pomi sădiți să se fi prins, Nici numele-adunat pe-o carte, nici lupte-n care să fi-nvins. Biet fiu risipitor, din lume revin când casa-i doar ruină! Schaltiniena verii de noiembrie Noiembrie îmi bate-n ușă, dar vara încă-o țin pe loc. Gutuile atârnă-n ramuri ca tot atâtea felinare; Mă rog ca ele să învingă în luptă cea dintâi ninsoare. Când ai să vii vom face iarăși în sufletele noastre foc. Din nuci cad frunze mari de aur și calc cu grijă pe sub ei Să nu sparg nucile ce-adastă și ele clipa de noroc De a ți se iți în cale îndoldorându-ți pumnii grei. Îi drămuiesc și veveriței alunele încât să vină Tiptil când curtea casei mele va fi frumos de tine plină. Albastre, lacrimile tale țâșnesc din, negri, ochii mei! Schaltiniena dorului cabrat Hai să sfidăm în noaptea asta previziunile astrale Și pe ferestrele albastre să evadăm din horoscop Cu tifla dându-i morții care din urmă vine la galop Și s-o forțăm să-și mai amâne toate intențiile sale.

Pe crengi de nuc să-și pună luna hlamida albă la uscat; Prisăci de aur să ne iasă de-a lungul zborului în cale; Fântâni de rouă să ne scoată blestemul sorții la mezat. Febril să ne pătrundă-n sânge căldura jocului silfid Arzând mirozne de sulfină pe zări ce nu se mai închid. Să nu mai coborâm niciunde din șaua dorului cabrat! Schaltiniena deșertificării galopante E-atât crepuscul pe planetă că plâng și nenăscuții fii Ai celor ce-au uitat să-i cheme în soarta lor măcar o dată. Pădurile-s acum cenușă de uragane spulberată Peste potecile de oase către fântânile pustii. Singurătatea-și este sieși și desfătare și calvar. La geamuri, dacă mai există, rânjesc doar tigve de copii Escatologici prinși ca melcii-n cochilii șubrede de var. Pe fața mării ce coboară scrâșnind în propria ei sare N-a mai fost vreme să se scrie: Planetă albă de vânzare. De pretutindeni vede totul un singur ochi triunghiular! Schaltiniena câinelui părăsit Pleca de tot la drum stăpâna și câinele legat urla. Simțise-această spaimă mută în sărutarea ei carmină Și-n ceața care începuse să se coboare pe colină

Ca și-n scrâșnitul cheii-n yala ce să se-ncuie refuza. Nici gând n-avea să se atingă de hrana dată de-o vecină. Frunza de dud cădea-n ogradă și nimeni n-o mai mătura, Excepție făcând doar vântul în îndârjirea lui haină. Lingoarea-i îngroșa vederea și cel mai tare-l întrista De la un timp că nici poștașul la poartă nu mai insista. Venea la miezul nopții moartea ca o mireasă hialină! Schaltiniena dezabuzării motivate De n-ar fi marți cred c-aș începe să scriu romanul pritocit De patruzeci de ani încoace fără să-i trec de fraza-prag, De nu cumva mi se șoptește că-i tot mai inutil să trag Cu propriul blestem în jugul pe care singur l-am cioplit. Atât cinism ascunde gândul de-a mă lăsa purtat de sfoară Tot mai docil spre carul care de stat în ploaie-a putrezit, Pentru că grâul din colindă a fost demult cărat la moară. Pădurile-au pierit și ele și lemne nu mai sunt de-adus, Iar peste noi cu scârbă-și trece privirea oarbă Cel-de-Sus. Speranța mântuirii noastre din zi în zi e mai precară! Schaltiniena demolatorului de convenții

Azi e o zi din cele-n care fac slalom printre cunoscuți Pentru că nu-i deloc momentul propice să le dau binețe, Ori, gratuit de tot, prilejul să-mi vâre-n roate alte bețe, Manevră psiho-socială la care toți sunt pricepuți. Sătul de stagiul balcanic e timpul s-o pornesc spre nord Unde la sania de frasin voi atela trei reni mai iuți Și voi veni să-ți bat la ușă direct pe gheața din fiord. Mi-e dor de-o noapte boreală c-o utopie albă-n doi Încât uitați de toată lumea să nu mai știm nici noi de noi. Întru sfidarea de convenții să doborâm orice record! Schaltiniena sărutului neîntâmplat Sărutul tău îmi amintește de-un alt sărut neîntâmplat Cu care mi-a rămas datoare o altă fată-n altă seară. Nu bănuisem nici o clipă că dragostea avea să moară Înveșnicindu-se dincolo de prăvălirea în păcat. Am fost destulă vreme duhul cutiilor poștale goale Și-al telefonului cu număr de zeci de altele uitat Ori al pustiului ce crește din reci previziuni astrale. Evit să trec pe lângă-un debit sinistru de tutun închis A doua zi după ce crima perfectă-ntrînsul s-a comis. Cu alge roșii parcă plouă când trec prin fața porții sale. Schaltiniena vidului ființial

De câte ori aud de-o cruce ce-a dispărut din cimitir, Instantaneu mă poartă gândul spre fila ruptă dintr-o carte. De neiertat e-acela care i-a dat secundul brânci în moarte Celui ce-a mai murit o dată, dar nu atât de abitir. Cu o pornire instinctivă mă smulg de străzile pe care De-atâta frică nenumită abia de pot să mai respir Și-ntrezăresc în miezul verii nămeții iernii viitoare. Simțind că-mi înflorește-n ele rugina fostelor piroane, În fața palmelor deschise mă rog de parcă-ar fi icoane. În ceasul biologic vidul ființial e tot mai mare! Schaltiniena valsului astral Anii-au trecut și tot mai trece bătrâna balerină prin Orașu-ntipărit în dopul de ceară din urechea ta. Ea n-are vreme să priceapă că timpul nu ne va ierta Și-n trenul amintirii roșii se urcă tot mai clandestin. Să sune ceasul bilologic și l-a reglat la ora psy Când zboară ca o porumbiță din budoarul hialin Să nu cumva s-o afle moartea în cazu-n care va veni. Repune discul lunii pline la vechiul patefon celest Să ne debarasăm mai lesne trupul și sufletul de lest. O, Doamne, dă-ne nouă șansa să ne putem înveșnici!

Schaltiniena neputinței de-a mai fi Ne-ndepărtam ca două laturi de verde parc triunghiular Tăiate de-o a treia care-i un zid albastru de uzină Având la zecile-i de colțuri câte-un soldat cu carabină Pentru c-aici e-adusă moartea ca iapa-n rut la armăsar. De ne-am fi angajat magnetic pe două drumuri paralele, Am fi nutrit până la capăt spectrul iluziei măcar Că îi vom fi odată oaspeți ocrotitoarei noastre stele. În față se-ntețește iarna și-n urmă cresc nămeți de jar, Așa că orice tentativă de-a ne-ntâlni e în zadar... Fântânile se sting în cale și-n preajmă plouă cu șrapnele! Schaltiniena nopții Sfântului Mina Îi dă târcoale casei hoțul cu dinți de mort în buzunar Și care, deodată, simte că s-a înfiorat grădina. Cocoșii lumii dau de veste că se pogoară Sfântul Mina S-aducă pace isihastă în fila lui din calendar. Sperând ca pruncul ei să aibă aureolă capilară, Femeia-nsărcinată fură talaș jilav de la tâmplar, Încurajată de un înger îmbujorat ce-n juru-i zboară. Morarul e trezit de vântul care sătul de-atât hai-hui Se-ntoarce asemeni unui câine culpabil la menirea lui.

Haita de lupi e umilită de orice pradă prea ușoară! Schaltiniena necenzuratei spovedanii Am ignorat dintotdeauna că-n diligența ei de fum Va trece gloria pe care n-am invocat-o niciodată, Și care o să mă implore să-i schimb o roată sfărâmată Ori doar potcoavele tocite la caii doldora de drum. Fantoma-i martoră fidelă că n-am trăit nimic din toate Acestea, nici pe la răspântii n-am așteptat-o s-o sugrum, Așa că n-o s-ajung la vama de-apoi bolnav de vanitate. Sper numai să se țină seama c-am fost în stare să suport Rușinea de-a-mi lăsa la hanul albastru cel din urmă ort. Silfidele-mi retrocedează suspinele cândva furate! Schaltiniena totalei împăcări Ca un făcut, în ziua scrisă, pe Styx va fi atâta ceață Încât zadarnic de pe malul opus voi încerca un semn De bun rămas, de nepăsare, de-ncurajare, de îndemn Ori de supremă bucurie că frica nu-mi mai râde-n față. Nu e deloc exclus ca râsul să-mi aparțină numai mie Fiindcă voi fi călcat pre moarte s-ating lamuriala viață Unde izvorul nu cunoaște suspinul brizei când adie. În lipsa așteptării blonde câmpia verde-i fără zări,

Îar sufletul se îngerește prin pacea veșnicei cântări. De pretutindeni vin intense miresme lungi de iasomie! Schaltiniena imensei stări de pustiu De-atâta tinerețe câtă se bulucea-ntre noi și moarte, Uitam chiar și de strânsul chingii la calul însetat de drum. Privind în urmă anii-s note de jar pe-un portativ de fum Și niciun pom, nicio fântână, niciun copil și nicio carte. Târziul revărsat în suflet ațâță starea de pustiu Și cresc scaieții pe fâșia de cer amorf ce ne desparte Lățindu-se din clipa-n care eclipsă-am început să fiu. M-am împăcat deja cu gândul că nicicând n-o să mai aud Cum aurora strigă rozul înmiresmat de piersic crud... Pe sub pământ adună tainic potcoave-un duh de surugiu! Schaltiniena celui înghițit de stepă În urma mea, pe zare, calul se metamorfozase-n nor, Iar eu mergeam către niciunde prin stepa tot mai nesfârșită. Zeița-și slobozea ogarul din vechea-i zgardă ruginită Și el fraterniza cu mine sperând să-i fie mai ușor. L-am mângâiat, am frânt în două coltucul meu amar de pită, Am adormit cu el alături într-o vâlcea de alior Și m-am tămăduit de visul apocaliptic în sanscrită.

Au tot fugit din calea noastră și cruci și moară părăsită Fiindcă mi-a obosit trecutul să-mi țină dorul în ispită. Eram stăpânul morții mele și nu mai pridideam să mor! Schaltiniena ceasului sanchiu Cu pas de ghips murdar ogarul îi taie ambulanței calea. Pierzându-și uzul rațiunii un preot intră într-un Mall, Cu busuiocul într-o mână și în cealaltă c-un pistol, Pornit întrucâtva să-și bage ibovnica în toate alea. Mireasa scuipă-orice oglindă din care iese un sicriu. Bețivul nu mai vrea să știe de când e el câte parale-a Lăsat fără de rost prin crâșme și se convinge că-i târziu. Topește cerul plumbul toamnei s-astupe urma de copite Să nu mai dea perfida moarte de căprioarele-i menite. Prin țeava puștii vânătorul extrage din butoi rachiu! Schaltiniena primei zăpezi Orașul se cufundă febril în sărbătoare Și mă amuz că-i prima din câte-au mai rămas. Mă-mbie cimitirul turcesc să-l bat la pas Ca-n vremea când spre tine am adâncit cărare. Că-ai fost predestinată să-i intri morții-n rost Nu mai admit o iotă din pura întâmplare

Și nici nu-i cer clemență erorii care-am fost. Hulubii spre fântâna-nghețată zboară încă: Aș sparge gheața dacă n-ar fi așa adâncă. Continuă să ningă. Statuia doarme-n post! Schaltiniena muzicianului lunatic În prima iarnă petrecută în satul tău a nins prin mai. Treceam nocturn pe lângă situl arheologic cu vioara Și n-am văzut măcar o dată cum aur vechi aprinde șfara, Nici din gorganele intacte ieșind învăpăiații cai. Am coborât, apoi, la fluviu în nopțile cu lună plină Să ne plimbăm cu luntrea neagră în care tu mă așteptai Pândită migdalat de veșnic pizmuitoarea ta vecină. M-a gâtuit perpelexitatea văzând că-n drum către castel Pe neaua proaspăt așternută tu urme nu lăsai de fel. În zori aveam să plec în lume, înfrigurata mea undină! Schaltiniena câmpului ciudat M-am plictisit avan să număr pustiul de pe strada mea Ce se proptește-n cimitirul ce zice-se c-a fost odată Și unde nu s-atinge nimeni de nicio piatră încrustată

Pe care-acasă s-o aducă și la taifas pe ea să stea. Nu se ating de iarba aspră catârii-aduși aici să pască Și-i lasă pe edilii urbei în primăvară foc să-i dea Când va mocni o săptămână întreagă parcă-ar fi de iască. Încerc vicleana bucurie că pot pe geamul aburit Să scriu cu degetul poemul ce-n suflet tocmai s-a ivit. De trei minte bate-n ușă țiganca oarbă să-mi ghicească! Schaltiniena spectrului clandestin E-atâta soare-n largul zării încât în cimitir revin Convins că, pusă pentru tine, s-a prins și cea din urmă floare, Chiar dacă noaptea încheiată-și arogă cea dintâi ninsoare A iernii care se abate pe-aici c-o sorcovă de crin. Câinii comunitari mi-astupă cu pașii urmele răzlețe Sau poate că-s lipsit de ele ca orice spectru clandestin Ce-apare doar când alb e totul undinei lui să-i dea binețe. Aș vrea s-adun din nou castane și-n foștii câini să dau cu ele Dar mă abțin spre-a nu atinge elanul visurilor mele. Cine-ar putea de nălucirea că mai exist să mă dezvețe? Schaltiniena previziunilor mayașe De cerșetori e lumea plină, iar eu am șaptezeci de ani.

Zăpada nu se mai topește, deși e vară-n calendare. Trecut prin apele oglinzii pustiul crește-n disperare. Pe țărmul fără far rămânem de bunul Dumnezeu orfani. M-am lecuit deja de visul în care dezgropam inele Din care să turnăm la hanuri ptcoave cailor avani Cu care să pătrundem tainic în codri bântuiți de Iele. Spre-a întreține smogul morții asfixiante în plămâni, Ard nesfârșite cimitire în jurul fostelor fântâni... Previziunile mayașe sparg buncărul ființei mele! Schaltiniena povestitorului trufaș Dacă mi-i sufletul - și este - o închisoare de povești, Încurajez o evadare de câte ori îmi vine bine, Deși mai uit câteodată că cifrul porții e la mine Uimit de perspectiva sacră de-a fi atunci când nu mai ești. Șeherezada-nnoadă firul pe care Parcele mi-l taie. Nu-i labirint să mă ascundă mâniilor dumnezeiești Cât timp cuvântul nu se face luntre și punte în puhoaie. Forțându-mi patima rostirii meșteșugite-mi ies din karmă, Blestemul meu fiind trufia să nu-mi las spiritul s-adoarmă. Pustiul zicerii se stinge pe-altarul dragostei de ploaie!

Schaltiniena flamurilor albastre Nu știu și nici nu mai contează de-i zi cu roșu-n calendar Atâta vreme cât la mine în suflet este sărbătoare: Ai revenit și, deși-i iarnă, cireșii izbucnesc în floare De parcă-și ia revanșa timpul ce-altminteri zboară în zadar. Pe strunele viorii vântul vestește noi epitalamuri. Ieșim pe porțile din față din spațiul alveolar, Iar armăsarii de la sănii își joacă nerăbdarea-n hamuri. Aprinse chiar de spiridușii ce paji la nuntă s-au tocmit, Ard tainice comori pe lotul de casă nouă hărăzit... Nu-mi spune că ne-mbie glia vicleană sub albastre flamuri! Schaltiniena insomniilor de toamnă Avan se bulucește toamna în toate versurile mele Cu-arome de gutui celeste și nopți înveșmîntate-n ploi Sau poate cu blestemul clipei fiindcă niciunul dintre noi N-a îndrăznit să-nchidă geamul ce da spre cântecul de Iele. La ce bun să-i redăm vederea neîntâmplatului trecut De vreme ce-am ucis în fașă toate proiectele rebele Și n-am mai rechemat pe scenă fantoma visului avut? Bătaia clopotului lunii în aer s-a topit demult Oricât mi-aș încorda auzul ecoul stâncii să-l ascult.

Refuză gerul să-mi cioplească din abanosul nopții scut! Schaltiniena veteranului uituc Creștea a estompare timpul dintre război și veteran. Să-și țină moartea la distanță, bătrânul moșmondea-n grădină Când, brusc, îi apăru în mintea pe zi ce trece mai puțină Dorința tot mai arzătoare să cânte Căpitanul Jan. Era ceva precum o viespe flămândă ce-i dădea târcoale, Dar locul textului de cântec era, și-n lung și-n lat, viran, Așa că se curba, de ciudă, pe coada trudnicei cazmale. Avu o mică tentativă să-și strige propria-i consoartă, Însă își aminti la vreme că biata-i babă era moartă... Se aninară două lacrimi cazone-n țepii bărbii sale! Schaltiniena secetei prea lungi Ovalul cer din zare-n zare-i de-o diabolică sineală. N-a mai căzut un strop de ploaie de peste patru ani în șir Că n-au miresele de unde să-și prindă-n păr un trandafir, Iar pompierii schimbă numai pe țuică apa ideală. Cei mai avuți cosesc lucernă și-o storc de sevă pic cu pic. Piatra de var e stivuită în piramide, cu migală, Spre a capta, spre ziuă, roua într-un ștergar de borangic. Bolnavii-s scoși de-ai lor cu patul sub nuci, sub sălcii sau gutui

Unde sunt ajutați să moară de șerpii veșnic nesătui. Cu bani de la buget, primarul mai cumpără un cal și-un dric! Schaltiniena faptului divers Dinspre pădure bate vântul pentru că-n ea s-a spânzurat Aseară-u pădurar nevolnic pe care-l înșela nevasta Și care a găsit cu cale să curme brusc povestea asta În care să mai joace rolul de cerb mofluz s-a săturat. A dat de el ciupercăreasa ce s-a oprit să bea tutun La umbra unui fag cu izul enorm de greu de suportat Și lângă-o pălărie verde cu pană-albastră de păun. Ea a adus sinistra veste în sat și foarte mândră l-a Condus pe procuror acolo unde cel mort se legăna. Faptul divers rămâne-o vreme ieșit cu totul din comun! Schaltiniena unui vis de toamnă Doar ce se-nfiripase seara și luna se grăbea s-apună. În foișorul de la vie am stat tăcuți până târziu. Veniseși parcă de niciunde și nu mai pridideam să-i fiu Dator pe viață întâmplării pentru adverbul împreună. Cântau nepăsătorii greieri același cântec ca și-acum. Mi-ai spus că-ți alertase pașii un dor de dragoste nebună Și că pe aripile brizei din zori urma să pleci la drum.

Am ațipit, mai mult ca sigur, pe patul de pelin uscat Cât să mă-ntreb buimac o dată cu ziua dacă-ai existat. Din alte vii se-ntorc spre iazuri ondinele cu trup de fum! Schaltiniena unui păstoraș de demult lui Sören Kirkegaard Copil, visasem zile-n care să nu mai dau la vite drumul, Sătul pe dealurile sterpe doar viclenia să le-o pasc, În loc să zăbovesc la poartă și gura la cei mari s-o casc Și să mă scald în gârlă până zăream pe vârful casei fumul. N-am pus pe vis o dată șaua să mă preumblu prin poveste Și-acum mă bucur (vorba vine!) de ore goale cu duiumul Iar poarta casei e pustie și nu mai duc poteci spre creste. Prin grajdul spart se umflă vântul și mân înduioșat la strungă Doar amintirile și noaptea-i, astfel, din ce în ce mai lungă. Deșartă-i ulița tot timpul și-n vale gârlă nu mai este! Schaltiniena pieptănatului în luna lui Cuptor Viespi aferate. Jet de apă. Caniculă. Mânzați la jug. Lucernă. Calomfir. Termite. Mireasă beată în livadă. Pădure. Motocositoare. Poștaș în straie de paradă. Pensionari în fața crâșmei. Manele. Dodii din belșug.

Afișe. Banere albastre. Cadouri. Zări electorale. Autobuze goale-n stații. Rivali legând prieteșug. Blesteme. Sălcii ofilite. Sicrie. Dangăte astrale. Democrație. Exerciții. Scumpiri. Possible coup d’Etat. Promisiuni. Cerșit de voturi. Statui pe socluri de halva. Escamotări. Florete boante. Arene prezidențiale! Schaltiniena spaimei de singurătate De câte ori revin în satul din care-am evadat cândva Spre alte zări mai însorite pe unde m-a târât destinul, Mă duc la cimitir la mama să-i zmulg de pe mormânt pelinul Ce crește să-i aducă-aminte de trecerea prin lumea sa. Ea ar fi spus ades, sărmana, că nu de moarte-i era teamă, Ci doar de clipa când groparii pe ea pământu-l vor tasa Și-o vor lăsa, precum pe Ana în zid, să plângă și să geamă. De la-ngropăciunea-i, primul m-am înfrățit cu drumul lung Pentru că viscolu-ncepuse și-am vrut departe să ajung. Acum, când îți strivesc pelinul, îți iau asupră-mi spaima, mamă!

Doar frunzei mărului astenic de briză-i fi-va dor să bată!

Schaltiniena bucuriei efemere  

Uităm când întâlnim în cale copile-n rochii vaporoase Că ele-mbătrânesc vizibil cu fiecare pas făcut Oricât le-am vrea înveșnicite în inocentul început Unde să nu le-atingă iarna frufrul proaspăt de mătase.

Cu egoistă nonșalanță disprețuim secunda-n care Sub pielea lor trandafirie se jilăvește-un sac de oase În trupuri ce de vals furate s-au amăgit că pot să zboare.

Cu grație aprind în urmă lungi trene de salcâmi în floare Anihilând, c-un bob zăbavă, miasma morții viitoare.

Oricând în orice bucurie se cuibărește-o disperare!  

Schaltiniena curcubeului din vis  

Să fie iulie. Prin lanul de floarea-soarelui să trec Pe-același cal cu ochi albaștri. Să fie ca întâia oară Avântul lui menit să lege frumos prisăcile de vară Când se evaporă argintul topit în dâra de culbec.

Să mă întâmpini zâmbitoare scoțând harbuzul din fântână; Savoarea-i să ne-nvigoreze ca vinul dulce demi-sec; Să se pornească briza care cu frunza plopului se-ngână.

Să ne plimbăm sub clar de lună. Să ne adune-un nechezat Înspre covertele cu greieri. Să-ți murmur versuri de Pillat.

În vis s-apară curcubeul. Să insistăm să mergem până!

Schaltiniena întoarcerii tardive  

Prin fiecare por al casei ieșea pustiul părintesc Și în amiaza-ncremenită se revărsa peste grădină; Cu greu mi-am defrișat cărare printre albine și sulfină Și-am ezitat dacă în ușă rugina broaștei s-o strivesc.

Știam că nu m-așteaptă nimeni și totuși m-am întors acasă Să simt sub talpa obosită răcoarea lutului ceresc Al cărui dor cât sunt prin lumea nerostului total m-apasă.

Pătruns în camera ce oaspeți a așteptat de când se știe, M-au observat cu ochii galeși părinții din fotografie.

O Biblie-adăsta deschisă și se îngălbenea pe masă!

     Schaltiniena trezirii de pe urmă  

Fără istov ne asuprește de nimeni îmblânzitul dor Punând tribut pe suferința că ni s-a dus copilăria Când armonia vieții noastre consta exact în sărăcia Ce prospera eufemistic în bucuria tuturor.

Acum ne-mpiedicăm de lucruri nesăbuit de inutile

Și ne tocim zadarnic pașii-n Buhara lânii din covor, Iar din oglinda de Murano ies numai chipuri fără zile.

E de prisos orice-ntrebare și mai ales orice răspuns Atâta vreme cât, netrebnic, blestemul faimei ne-a ajuns.

Chiar păsările migratoare în zbor au visuri de reptile!  

 

Schaltiniena insomniei psihotice   De-atâta vară gârla noastră-i tot mai pârâu și mai derea. La rându-i, murmurul pădurii a devenit un lung suspin De când într-o gârneață șuie a fost găsit un biet creștin Care-n afara sticlei goale asupră-i niciun act n-avea. Zeloși, mirunșii primăriei refuză încă să-l îngroape Convinși că hoitul e un paznic fidel ce niciun sfanț nu vrea, Deși ar prefera să știe că nici strigoiul nu-i pe-aproape. Stau caii hoților de lemne la conovăț și simt în nări Miros de lup și la troițe aprind sihaștrii lumânări.

De-atâta spaimă insomnia în sine nu-și prea mai încape!  

Schaltiniena hoțului de miresme   Ploua și se făcea că-n curte îmi ridicaseră statuie În preajma căreia fusese legat un tânăr armăsar;

Voiam să-i pun în gură pumnul subconștientului barbar Care-mi subtilizase umbra din tristul viitor ce nu e. Trezirea îmi fusese numai un salt nevrednic în alt vis: Pe casa mea, memorială, zăcea o placă prinsă-n cuie De tei și pomenind de furtul miresmei roze de cais. M-a iritat enorm citirea acestui epitaf-senryu, Cu-atât mai mult cu cât pe lume am ezitat mereu să fiu.

Cu trudă m-a iscat destinul de care-n parte m-am dezis!    

Schaltiniena fostului deținut politic   Deși sunt ani și ani de zile de când și-a ispășit pedeapsa, Frumosul deținut politic acasă nu s-a mai întors; A preferat să rătăcească prin lume, de căință stors Și de durerea de la glonțul ce i-a străpuns odată coapsa. Îi dă târcoale insomnia că nu va mai avea un rost Și-și anatemizează clipa când viața lui într-un colaps a Intrat pentru tot restul unui destin fatidic și anost. I-e dor de cele două fiice a căror mamă ofuscată S-a recăsătorit cu altul să aibă fetele un tată...

Nu-i niciun leac să-i ostoiască tacit condiția de fost!  

Schaltiniena fiicei clopotarului   Bătrânul clopotar, altminteri un om cu multă judecată, Avea o fată înfiată și se zbătea să-i facă-un rost, Visând un ginere pe care să-l lase-n locul lui pe post Căci meseria de a trage de sfori nu piere niciodată. Necazul lui era că fiica-i, nițel balcâză și lălâie, Își consuma la el în curte un rece celibat anost, Vânzând rășină zgrunțuroasă căreia îi spunea tămâie. Anii s-au scurs și clopotarul bătrân e oale și ulcele Sub crucea ale cărei brațe s-au prăvălit de mult și ele. Azi clopotul alungă norii doar tras de vajnica momâie! Schaltiniena secetei ilimitate Captat pe-o țeavă bietul șipot e tot mai ca un fir de ață Și murmuratul i se pierde ca-n somn un scâncet alintat; Pe banca veche de mesteacăn salcâmul orți a presărat Și nici măcar în vis grădina sub ploaie nu se mai răsfață. Ploaia e-asemeni unei fete cu cununiile legate Și care așteptării oarbe refuză să-i mai facă față Pe când de magice sicrie îi sunt oglinzile brăzdate. Tac toți cei care stau și-așteaptă la șipot; fulgeră și tună, Însă deasupra așteptării un nor cu altul nu se-adună.

Pământu-n comă mai respiră doar conectat la aparate! Schaltiniena deșertificării iminente E luna lui Cuptor și toamna se furișează prin grădini Precum o vulpe năpârlită-n nevremea ei și însetată. Bătrâni miopi scrutează zarea și niciun nor nu se arată De când sărmanele izvoare s-au vestejit din rădăcini. Chircite-s fructele pe ramuri și cad ca niște lacrimi tari. Pe iazul morii ferecate cresc scorpioni și mărăcini, Iar căprăreasa-și mută scara să surpe ramuri din arțari. Ziua-i caniculă, iar noaptea îngheți de stai pe lângă foc Și-aștepți ca șipotul să-ți umple măcar un sfert de poloboc. Țăranii merg să-și vândă caii pe mai nimic la măcelari! Schaltiniena subconștientului relevat

Deși există-această vale, am traversat-o doar în vis Fără să pot atinge dealul din fața mea măcar o dată; O apă neagră-nvolburată distruge puntea suspendată, Eu rămânând, invariabil, în scoica fricii mele-nchis. Calea de-ntoarcere spre trenul ce m-a adus a ars și ea Cu-atât mai mult cu cât mă vede îngrijorat și indecis

Când compactată și neleapcă se prăvălește noaptea grea. În stadiul acesta visul-coșmar se frânge din senin Fără să proferez blesteme și nici fățarnic să mă-nchin. Un psihiatru bate câmpii precum că moartea nu mă vrea! Schaltiniena cătunului românesc Cătunu-i sclerozat și lumea e tot mai rară pe la porți Și mai tăcută când nu plânge că nu se mai arată ploaia, Puțin îi pasă ei de cade guvernul căci va fi tot aia Cât timp dulăii de la centru după-un ciolan mai mare-s morți. Mai mulți s-au împăcat cu gândul că moartea vine de la sine Și nu mai pot de ani de zile să-și cruțe cuveniții orți Care urmașilor le-ar prinde curând de tot atât de bine. Cu sarsanale mari de marfă turcească poposesc țigănci Dispuse să negocieze în dreptul fiecărei bănci... Un licăr vezi ici-colo-n ochii celor cu fii prin țări străine! ! Schaltiniena fântânii cu rondel

Și n-am mai regăsit nici umbra și nici răcoarea emanată Odată de pădurea-n care ți-am scris întâiul meu rondel, C-o frenezie fără seamăn încât ne-am instalat în el Până s-a terminat vacanța, de nu cumva și toamna toată. M-ai răsplătit pentru lectură cu cea mai lungă sărutare, Fântâna ar putea să fie și-acum drept martoră luată De nu s-ar fi surpat în sine frustrată crâncen de izvoare. Nu mai există nici poteca spre vis și nici pădurea nu-i Decât un șir de stânci golașe în care corbul scoate pui. Mă-ntreb ades dacă rondelul îl mai păstrezi din întâmplare? Schaltiniena hulitei așteptări Atât de mult se bulucește pe dinlăuntru așteptarea Încât venind din stradă poarta n-o poți deschide decât greu; De s-o-ntâmpla să fiu pe-afară probabil o s-o-nlătur eu Cum fac ciobanii cu dulăii zeloși ce-n stână-și pierd răbdarea. Aș da tot aurul din lume în bietul suflet s-o astruc, Scutit să mai scrutez cu ochii cât reușesc de roată zarea Și liniștit când vine moartea să pot cu dânsa să mă duc. Dar, Doamne,-s condamnat ca-n templul zeiței să aduc pelin Uscat cu care veșnic focul iluziei să-l întrețin... Îmi număr anii doar pe-un deget când în pădure cântă-un cuc!

Shaltiniena casei bătrânești Era-n ajun de Sânt-Ilie. Bătusem plăci de OSB Peste tavanul crème de scânduri ce n-avuseseră lambriu Iar când am încheiat lucrarea parcă-nchisesem un sicriu Și-am înțeles că-n dormitorul acela locul nu-mi mai e. Sublime nopți de insomnie urmau să nu-și mai afle rost De vreme ce, inevitabil, i-aș face-un autodafé Închipuirii avivate de-ntreg plafonul care-a fost. Frumosul brad pe care tata cândva din codru l-a adus Urma de-acuma, ca și dânsul, în racla lui să doarmă dus. Am plâns sub nucul din grădină postumul lor destin anost! Schaltiniena fântânii din valea seacă Dinspre răzor îmi face semne un nuc cu brațele uscate Și nu știu dacă să mă spânzur în el sau apă să-i aduc. Îmi amintesc că-n primăvară sincopa-n cântecul de cuc A fost urmată de un dangăt ce-a-nfiorat mai multe sate. Ca un cocor fidel de pază stă cumpăna fântânii-n vale Și când adie vântu-și geme imensa ei singurătate Și-o-ncearcă dorul după vremea când setei îi ieșea în cale.

Cărările s-au șters sub iarba ce s-a uscat demult și ea. Pe care dintre ele oare ai apărut în viața mea? Pot s-o refac din amintire pe cea sortită nunții tale! Schaltiniena solzilor de crotal Mă dor cinci dinți de neintrarea în Anul Șarpelui de Apă. O văduvă de trei ani moartă îmi vinde un juncan stingher. Leg strâns cu rafie albastră fușteii scărilor spre cer Și mă trezesc cocoșii roșii și tâlcul visului îmi scapă Acasă n-am măcar o umbră de car să-mi atelez juncanul. În toate spaimele sub scara lui Iacob se deschide-o trapă. Rămâne o himeră ceasul livrându-mi ce-mi refuză anul. Sub pași deșertul îmi așterne zigzagul albului final Când eu strivesc, să nu mai sune sinistru, solzii de crotal. Pe drumul defrișat de mine neantul vine cu toptanul! Shaltiniena duhului de nelumit Jobenu-i gol, iar câmpul e plin de iepuri iar. Magia nu se-mpacă în niciun fel cu teama. Inelul tău tău de aur își dă-n vileag arama. Accept să-mi beau cucuta din cupa de nectar. Flăcăii-mi bat în poartă cernitul brad de nuntă.

Vampirii-ți poartă trena, ca pajii, spre altar. Portretul mamei tale din rama lui se-ncruntă. Dau la o parte codrul și parcă nu mai știu Să-mi fluier calul negru ce-a fost odată viu. Se izbăvește raptul de cum cocoșii cântă! ! Schaltiniena pustiirii sufletești Tras a fost la mal pontonul. Apa crește, iar țiganii Pescuiesc din viitură cu cârligul crengi de plop. Îmi închipui că de-o știmă sunt privit prin periscop Și-s tentat să-mi schimb pe-o clipă analgezică toți anii. A la Proust aș vrea să-mi vină fostele trăiri în minte, Dar nu vin și fără noimă clămpănesc prin stuf bâtlanii, Iar eu plec spășit pe digul mult mai scund ca înainte. Sunt precum o casă, Doamne, căreia după zidire, Un întreg sobor de preoți i-a citit de bântuire. Soledad, ca altădată, nu mai poate să m-alinte! Schaltiniena întâlnirii providențiale

Peste pervazul altui secol mi se făcuse-n lume vânt. Din cal păstrasem o potcoavă și sângele de pe stilet. Umpleam caiete-ntregi de rime în stilul cel mai desuet Lăsând să treacă printr-o strungă pustie orișice cuvânt. Pe sub fereastra ta bolnavă trosnea sacaua spre raia Și-o clipă am avut pornirea ca-n apă nouă să-mi descânt, Dar tu ai ripostat că haru-i doar har, nu boală ce se ia. Urma ca-n nopți cu lună plină să strângem rouă din pelin Și-abia apoi să jur, sorbind-o, că-n toiul morții-o să revin. Mi s-ar fi frânt sub talpă calea cu-a ta de nu se-ntretăia! Schaltiniena hăituitului fără scăpare Pe Vale Dunării e ceață și lavița-n covertă-i udă. Bătrânul hoț cu ochi de sticlă mi-a retezat parâma iar. Amnarul, cremenea și iasca au tras avan în buzunar. De ruga mântuirii Domnul s-a săturat să mai audă. Cărarea de edec se stinge sub hălăciugi de anghinare. Hârșitul cal în van se zbate să-i facă sorții sale-n ciudă. Statuile rămân cu visul purificării-n reci cuptoare. Nutrind voluptuos nădejdea să nu mai dorm pe apucate, Mă las cu nonșalanță-n voia regală-a morții provocate. Blestemul mlaștinii ia chipul ogarului de vânătoare!

Schaltiniena Moșilor de toamnă Prin teii triști din cimitire se-aud ușor foșnind târzii Atâtea suflete ce-aminte-și aduc că vii au fost odată. În jurul focurilor toamnei o să-și petreacă noaptea toată Ca-n zori să se întoarcă-n ceruri re-mpovărați de datorii. Multe, cu dorul de lumire fină fie-n rouă fie-n brumă, Ajung în văile celeste c-o și mai mare-nstrăinare, Convinse că au fost frustrate de orice glorie postumă. În vreme ce dintr-o băltoacă bea apă negrul porumbel, Brumar de investirea-i sacră se scutură subit și el... Destinul sufletelor duse urmașii nu și-l mai asumă! Schaltiniena castanilor funebri Din frunzele de-odinioară doar foșnetul a mai rămas Și pașii mei sunt tot mai alții și-s tot mai rari și mai țărână. Alături trupul tău de aer îl simt, te prind sfios de mână Și se rotesc invers de parcă-s nebune àcele pe ceas. O, dacă s-ar opri odată din sarabanda lor și dacă N-ai fi atât de hialină și doar iluzie de glas, S-ar spulbera și toamna tristă și reveria mea buimacă.

Ne-am spune mii de vorbe tandre cum niciodată nu s-au spus Și-am asista la replierea destinelor sub semnul plus. Castanii mă ating funebri cu sorcove de promoroacă! Schaltiniena toamnei captive în balcon Un sentiment acut de vină cu îndârjire mă-mpresoară Și-ncep să cred că-mi merit soarta să nu mai am pe lume loc De vreme ce m-a-mpins ispita ca-ntr-un balcon meschin de bloc Să țin prizonieră toamna adusă trudnic de la țară. Gutuile surâd hepatic pe-o placă de faianță roz. Iar sfecla roșie visează că briza frunza i-o-nfioară Nicicum că stă să se sufoce-n acest improvizat siloz. Orgoliosul hrean, pe bună dreptate,-i cel mai îmbufnat Pentru că-i pus să-nnobileze castraveciorii la murat... Hélas, ces fruits et ces légumes captifs augmentent ma névrose! Schaltiniena șoferului turc Șoferul musulman transportă enoriași la vechiul schit Și-n Noaptea de Florii rămâne să bea tutun într-o chilie. Măicuța stareță pufnește, dar, fiindcă știe ea ce știe, Îl lasă-n pace pe păgânul ce s-ar deda la vin sfințit. Îi este dat să înțeleagă de ce în noaptea-nmiresmată Cu de la el putere prinde să bată clopotul dogit

Exact când la izvorul roșu bătrâna armă-i detunată. Încep să licărească singuri tăciunii-n veșteda cenușă În timp ce viperei postite îi dă în crop veninu-n gușă. Aici un ienicer, pe vremuri, a sugrumat o biată fată! Schaltiniena lupului totemic Se profila pe deal cetatea și caii nu erau romani. Abia se mai zăreau în preajma-i demult tocitele gorgane. Priveam de dincolo de fluviu și, pradă unei bruște toane, Visam s-ajung la serpentină și s-o străbat cu pași avani. Intram în scorbura de piatră s-aprindem focul camuflat De ochii hoților din stepă ca și de-al lunii diafane Cât ne sfințea îmbrățișarea mireasma fânului uscat. Pășteau printre ruine caii și necheza strămoșul lor Trufaș că se încumetase pe podul lui Apolodor. Urla, tehui, un lup totemic a ger și-a mal de mal legat! Schaltiniena ceasului nefast Ningea ca-n basmele daneze când am plecat de-acasă-n zori. Tata mergea s-aducă lemne, eu să trăiesc o poezie Pe care-o bănuiam uitată acolo din copilărie

Iar gândul că-i luasem urma strategică-mi dădea fiori. Cântam în sania mahmură romanțe și sorbeam din vin Și boii ne purtau pe drumul proptit la zece metri-n nori Care ne sorcoveau și-n mreje ne-au prins puțin câte puțin. Un zbor urma să fie mersul pe tălpi de paltin vrâncenesc În locul blestemat pe care pe nicio hartă nu-l găsesc. C-un bou stingher spre casa tristă aveam cu seara să revin!

Schaltiniena condiției umane La drum cu trenul nemuririi vom fi purces din Increat, Însă vom fi descins în gara dintâi să facem rost de apă, Iar soarta spână și vicleană va fi trântit brutala-i clapă Deasupra-ne râzând că trenul nevolnici îl vom fi scăpat. Se vor fi resorbit în urma-i, albastre, șinele astrale - Pedeapsă fără comutare pentru că vom fi fost trădat Unica șansă nesperată ce ne va fi țâșnit în cale. Vom fi știut că-n fosta gară vom fi șezut și vom fi plâns Până se va fi stins norocul asfixiat în pumnul strâns. Vom fi sporit întru uitare tăcerea marmurei tombale! Schaltiniena cosașului în armură de sare

De-atâta secetă tot prundul e-o pojghiță de sare plină Ca și armura-n care seara de la cosit mă-ntorc în sat Când dorul de-a trăi mai grabnic sărutul tău împurpurat M-aruncă în afara noimei să fiu păscut de șugubină. Miroase drumu-a levănțică, a fier încins și-a colb uscat. Nechează calul și pe dealul din față iese luna plină Și plânge cumpăna fântânii a prăbușire-n nou păcat. Pocnește-o armă în pădure și căprioara se-nfioară. Recruții vor ca lăutarul să scoată demoni din vioară. Blestemul mistuiește hanul în care înger am intrat! Schaltiniena nălucii din vechiul bob de chihlimbar Îndrăgostiți romantici, tineri și-n plină clandestinitate, Tot căutând o stradă-n noaptea amirosind a trandafir, O nimeriserăm pe-aceea proptită-n porți de cimitir, Dar prelungită-n tâlcul dublu al unor cununii legate. S-a învrâstat cu alte noduri perfida piedică de mort Și-n scrin scrisorile-s întoarse de noi falange descărnate Ce cred că-și încasează astfel dobânda la obștescul ort. Constat cu pașnică tristețe c-am încetat să mai tresar Când te-ntrevăd nălucă nouă în vechiul bob de chihlimbar. Sirenele seduc barcazul ce nu va mai ajunge-n port!

Schaltiniena dragostei târzii Nu văd la ce-mi mai folosește sau dacă mai doresc să știu Când oare s-a ascuns copila de ieri sub ridurile tale; Nu mai acuz nici legea firii nici influențele astrale Nici soarta-i care-i o-nchisoare din care nu se iese viu. Sub crengile ce-n loc de frunze au zeci de păsări zgribulite Stă-nfășurat în ceață neagră pe mal bătrânul barcagiu Ce-ncearcă între dinți obolul și scuipă-n palmele trudite. Esența perindării noastre e doar scadență amânată Sau doar eroare într-o carte ce nu va mai avea erată... Perfidă, dragostea târzie săgeți letale ne trimite! Schaltiniena sictirului cazon Cer vânăt. Umedă tranșee.Țigară-n pumni. Soldat cretin. Bocanci jilavi. Centură lipsă. Privire tâmpă. A.G.7. Poze cu ea. Cartuș pe țeavă. Sudoare acră. Lungă noapte. Sictir cazon. Argou vremelnic. Artelnic hâtru. Apă-n vin. Tăcere spartă. Gâște-n ceață. Scrisori în gând. Nădejdi precare. Bărbi aspre. Veghe prelungită. Coioți urlând. Noroc divin. Comenzi stupide. Ceai de mentă. Alienantă așteptare.

Lacrimi strivite. Cruci cu limba. Somn iepuresc. Genunchi zdreliți. Stări limită. Năluci perfide. Ochi veșnic împăienjeniți. Curți Marțiale. Salamandre de sticlă. Morți izbăvitoare! Schaltiniena morții bântuite Te-ai dus și norul dintre ramuri a mai păstrat conturul tău. Am așteptat pe piatra verde să se ridice stăvilarul, Însă curând aveam să aflu că se stinsese-n somn morarul Bătrân și-am mers s-anunț jandarmii ce chefuiau la făgădău. Știam că nu avea pe nimeni și m-am întors să-l priveghez Sperând că e un gest prin care mă descotoroseam de rău, Plus că-i eram dator din vremea când mă-nvățase să visez. Sătul să rătăcesc prin lume m-am instalat în vechea moară Și macin noaptea amintirea celor ursiți să nu mai moară. Când nu-mi mai pot trăi pustiul, fantoma ta o inventez! Schaltiniena fabricantului de disperare Produc pe stoc doar disperare și nu văd cum aș renunța Cât timp, pe capete asinii, se sting pe coastele dalmate, Pentru că bărcile trimise cu fân sunt zilnic scufundate Și nu mai am nicio speranță c-aș mai putea salva câțiva.

Cărțile sorții-s măsluite și prins sunt în perfidul joc În care nu există semne c-aș mai putea să fac ceva Ce m-ar adăposti o clipă de gerul lipsei de noroc. Pe horn se-nșurubează vântul și focu-i numai visul fost: Baricadate mi-au fost toate cărările intrării-n rost. În faptul serii-i spun adio iubirii puse sub obroc! Schaltiniena lui Peter Schlemill Visez, spre-a-mi corecta destinul, un pix cu gel dumnezeiesc Și-un curcubeu pe Valea Morții și-o auroră boreală Și niște plopi cu soț și-o noapte de basm cu lună ireală Sub care nici tu să n-ai umbră încât tihnit să te-nsoțesc. Să redescoperim visatul în doi și roua să foșnească, Să auzim cocoșii-n ceruri, să reușesc să m-amăgesc, Spășit, că pot pe calea-ntoarsă să intru-n ordinea firească. S-atârn cu gesturi rituale căderea-n marele păcat De-o creangă și să jur pe-acolo nicicând să nu mă mai abat. Privitul orfic peste umăr transformă lacrimile-n iască!

Schaltiniena albei utopii Să stai la geam și să te bucuri sărbătorește de ninsoare. Cea care iese să nu fie nicicum o alta decât ea. Să ți-o imaginezi mireasă, să fii gelos pe-un fulg de nea Care pe buze îi depune sărutul tandru-n care moare. Să se oprească-nfometate trei vrăbii albe pe pervaz. Să-ntredeschizi ușor fereastra atât cât să le dai mâncare. Să vezi cât de dibaci își leagă poștașul calul de zaplaz. La radio să se transmită, convingător, un horoscop Despre norocul ce spre tine își mână caii la galop. Un vers de sute de carate să-ți sufle rumen în obraz! Schaltiniena fântânii din oglindă Urcat în minaretul roșu scanez uimit peisajul pur Și reușesc să-mi scot din minte tot ce există sub zăpadă, Abstracție făcând de faptul că-aplaudabila rocadă Este doar una efemeră și iar va fi urât în jur. Nu e de-ajuns ca-n cerul negru să decupez o poartă mov Și să m-avânt pe ea cu gândul că-i de prielnic augur - Tardivă recompensă pentru o viață silnică de Iov. Se stinge visul androginic pe care l-am trăit cu tine Până ce-ai dispărut de-a pururi în bezna nopții beduine.

Lângă fântâna din oglindă ne vom întoarce de istov! Schaltiniena viorii furate De când mi s-a furat vioara am încetat să te mai mint. Zăpada troienită-n geamuri oprește zorii să mai vină Și nu-mi mai este-atât de sete de vin cât mi-este de lumină Să pot să mă desprind din vrajba oglinzii tale de argint. Nu mai ajung până la mine demult miresmele de tei Și mi-am pierdut de tot speranța c-o să mai ies din labirint Ori că-mi voi regăsi curajul să mai privesc în ochii mei. De-atât târziu până și Steaua Polară drumul mi l-a frânt Exact acolo unde ceru-și sfințește crucea de pământ... Scării lui Iacob i se-aruncă în sobă ultimii fuștei! Schaltiniena arcăi bete lui Șerban Codrin Afirmând că scriu în transă jur că nu glumesc deloc. Totul e s-aștept, la pândă, scurta grație divină Care nu știu niciodată când se-ncumetă să vină Ca o porumbiță albă c-o mlădiță verde-n cioc.

Nu mă-nfurie nici gândul c-ar putea să nu mai bată Orologiul pe care nu-l reglez și nu-l provoc Numai să-mi trăiesc zburdatul prin secunda dilatată. Cu privirea ațintită pe bărcuța din băltoacă M-amăgesc că, sine die, o să fiu uitat la joacă. Roata lumii când se-mbată se visează și mai roată! Schaltiniena fiului netrebnic De la un timp, precum o viespe mă sâcâie o întrebare: -De ce susține sus și tare bătrâna moarte că-i sunt fiu Netrebnic care-i râd în față și-o ponegresc de când mă știu Și nu i-am dat măcar o dată un blid cu linte de mâncare? Dacă în a-mi păstra distanța de ea am fost un bun strateg, Știu că nici moartă n-o să-mi ierte mânia mea stihuitoare Cu care-n loc s-o chem pe nume la ceas de spaimă o reneg. E cătrănită și se plânge avan că-n ziua nunții n-am Poftit-o să-mi fixeze-n poartă brad negru de epitalam. De orice fug, nu și de seara când câinii n-o să-i mai dezleg!

Schaltiniena ieșirii din rost Nimic nu mai rămâne-n urmă când se sfârșește așteptarea.

Nu orișice-mplinire-nseamnă și-o sărbătoare în ființă. Tânjim după rostuitoarea inițiere-n suferință Frustrați până și de nădejdea c-o să cunoaștem vindecarea. Fântâna-i ochi de apă pură. De ce-am mai căuta izvoare? Pădurea nu ne mai îmbie, deci nu mai are sens cărarea. Dacă tristețea nu mai este, atunci și bucuria moare. Pe fondul lipsei de tânjire după urcușu-ncrâncenat, Auzi c-o rară-acuitate cum clopotele lumii bat. Pe malul Styxului adastă piroga dăltuită-n sare! Schaltiniena marinarilor în retragere Cel mai adesea marinarii au undeva copii din flori. De-acea-și iartă-ntotdeauna nevestele care-i înșeală, Convinși că orice Penelopă e-o plăsmuire ideală Și că nici ei de la Războiul troian nu vin învingători. Când vremea-ncepe să-i refuze evocă mări imaginare Și herghelii de valuri albe ce pasc albastrul dintre nori, Pierzându-și umbra vinovată-n povestea exorcizatoare. Beți de iluzia plecării îi vezi urcând la asfințit Pe un catarg de fum himeric legând nadirul de zenit. I-aștepată lotca lunii pentru înseninata îmbarcare!   

 

Schaltiniena iubirii interzise În fața mănăstirii erau trei mori de vânt, Dar mai mergea doar una, și ea tot mai arare, Căci stepa se golise de cai, ca și de care, Iar drumurile-n ierburi se retrăgeau pe rând. În nopți cu lună plină se auzea din vale Un tropot de copite și-un tânăr fluierând, Iar dintre mori o umbră se desprindea agale. Pierea în lună umbra, se-oprea și fluieratul, Iar calul alb prin stepă purta în șa păcatul. Morarul și măicuța-și tăiau prin codru cale!          Schaltinienă cu suport livresc Le-am iubit deopotrivă şi pe Emma şi pe Anna Pentru că în amândouă m-am recunoscut şi eu. Trenul care intră-n gară m-a voit sub roţi mereu. Cu arsenic nu o dată am dorit să-mi dreg tocana. Lupta este inutilă când victoria-i pierdută. Orice-autosuprimare-i drumul scurt către Nirvana, Doar eroii îi ajută Morţii coasa s-o ascută. Farmacistu-i în concediu. Gara-i tot dezafectată. Vorba mea în miezul faptei n-o s-ajungă niciodată.

Poate-s câinele pe care n-are cine să-l asmută!   

Schaltiniena stropului de lumină Sunt obosit deja de cele ce mi se-ntâmplă-n viitor Și-s multe și dintotdeauna tronează moartea peste ele. M-am rătăcit donquijotește prin Spanii pline de castele Și-i căinez pe toți aceia ce-și uită rosturile lor. Un corn de-argint o să vestească iluminata vânătoare. Pe urmele licornei zvelte mă voi întoarce la izvor Și îmi voi face din ninsoarea finală prima sărbătoare. Voi aștepta cu bucurie să se deschidă-n cer o trapă Cât o idee ca printr-însa, părelnic, trupul să-mi încapă. Să-i fiu iar strop întru vecie luminii-atotcuprinzătoare!  

         Schaltiniena hăitașului păgubos E musai să străbat pădurea cu mii de vipere în rut. Nu-i pas să nu le simt sub talpă cum șuieră colcăitoare Și mă aștept în orice clipă pe trupul meu să se-nfășoare Încât în suflet să-mi apună fiorul raiului pierdut.

Spre iezerul din amintire cu unde vag pâlpâitoare Mă cheamă lebedele negre c-un cântec arhicunoscut, Încât tot cenușiul vieții se schimbă brusc în întâmplare. C-un ochi lipsit de pleoapă doarme dragonul roșu la izvor. Renunț s-admit că sunt alesul să-i fur smaraldele-n urcior. M-adună-n el ca în hipnoză un ultim corn de vânătoare! Schaltiniena cosașului flămând de dragoste Printre mesteceni doar mireasma de fân cosit a mai rămas Și urmele de cal, la rându-i, bolnav și el de așteptare. Pierea vacanța netrăită în vara vag pâlpâitoare. Cădeau tamburinând ca ploaia secundele de plumb din ceas. S-au dus încet către niciunde și prânzul mic și prânzul mare. Văzând că nu apari pe culme, în mine însumi m-am retras, Urmând ca-n cântecul de greieri să număr stele căzătoare. A doua zi când, ros de gânduri, am revenit flămând în sat, Aveam să aflu că părinții c-un alt flăcău te-au măritat... M-am lecuit de-atunci cu totul să mai scrutez avid vr’o zare!

Schaltiniena cailor Troiei Calul Troian nu mai așteaptă să-l bage cineva-n cetate. Nălucă-și face-n toiul nopții și peste zid se-avântă-n zbor Și-n timpu-n care băștinașii își văd tihniți de somnul lor, El trece iarba și pietrișul pe sub potcoavele gripcate. Refuză roua să mai cadă și fructele se stafidesc Ca-n anotimpul penitenței și-al ispășirii de păcate Când furios se-ntoarce-n sine tot văzul ochiului zeiesc. Realitatea-i țese, paing, pânza metaforei viclene Din care să ne mai desprindem, odată prinși, ne este lene. Ne-ntunecăm și caii Troiei în preajma noastră tropotesc!   Schaltiniena totalei resemnări E mai și-s singur chiar și după ce izbucnesc cireșii-n floare. În zori taborica lumină s-a stins și nu m-a mai ajuns. Ochiul triunghiului albastru de mine însumi s-a ascuns. Măceșii-mi invadează toate cărările mântuitoare. Obsesia de-a-i pune capăt acestei vieți mă ține-n viață. Un strop de sânge n-o să curgă din lemnul crucii viitoare. Epitalamul se va stinge în preajma focului de gheață. Podul pe iazul care-ncinge castelu-a putrezit demult Și-n orice noapte prin lucarne polare corbul îl ascult. Departe-i vremea când sperasem să-i râd destinului în față!

Schaltiniena seninei împăcări E musai să străbat pădurea de vipere cu corn albastre. Nu-mi garantează însă nimeni că o să ies nevătămat Și nici că nu mă voi abține să sun din cornul blestemat S-auzi și tu că se-mplinește sorocul temerilor noastre. Înțelegând de la o vreme că nu-i de mântuire drum, Mă conformez fără crâcnire destinului prezis de astre Și, dacă stau, vine spre mine oricum niciundele duium. Pe jariște apare luna și curge sângele-n izvoare - O căprioară-și plânge puiul căci amintirea lui o doare. În luminiș miroase roșu a ger, a cremene și-a fum!   Schaltiniena ortodoxului căsătorit c-o musulmancă Soția mea fiind turcoaică trăim religii paralele, Așa că dintr-o sărbătoare într-alta am sărit mereu Și ne-a ferit o viață-ntreagă și-Alah și bunul Dumnezeu, Ea căutându-și de-ale sale iar eu văzându-mi de-ale mele. La nuntă au cântat cu toții și s-au cinstit ai ei cu-ai mei, Jertfind ceva oricare parte pe rugul dragostei rebele Și mai adaug, doar în treacăt, că nașii i-am avut evrei. Tristețea ne-a cuprins la gândul că fiecare după moarte

O să-și petreacă veșnicia într-o cu totul altă parte. Iar pentru că ea nu mai este m-am convertit la legea ei! Schaltiniena de după plecarea ei E-a doua miercuri după Paște și burnițează-n cimitir. Coroanele pe cruci încearcă deja tristeți autumnale. Atâtor cărți pe veci nescrise li-s scoarțe pietrele tombale Care dezăgăzuiesc uitarea din ce în ce mai abitir. Bătrânul paznic se trezește doar cât să se îmbete iară. Profit de ploaia ce se cerne să-ți răsădesc un trandafir Exact pe dâmbul ce cu timpul în sine însuși se coboară. Bătătoresc încet pământul, apoi aprind o lumânare Ce pâlpâie sub o găleată de tablă vag ocrotitoare. Colegii de pahar m-așteaptă lihniți în crâșma ordinară!   Schaltiniena omului supărat Un om dezleagă-o vacă. Soţia-i în spital. Copila-i preferată e-n Spania. Lucrează. Lugubru urlă-un câine. Se vâră dracu-n piază. A pus anunţ la poartă.Vinde urgent un cal. De-atâta supărare dă laptele pe râu.

Înjură fără noimă.Vecinele-l mustrează. De la o zi la alta se-mbracă mai lălâu. Găinile-s flămânde. Zac ouăle-n cuibare. Îşi şterge ochii umezi. I-e silă de mâncare. Pătrunde-n grajd. Priveşte nojiţa unui frâu... Schaltiniena silfidei E blondă, are ochi albaştri, febrilă şi iscoditoare. Preferă rozul şi parfumul discret de liliac târziu. Când râde face o gropiţă-n obrazul veşnic zăpeziu. Surâsul ei prefigurează o nesfârşită sărbătoare. În trupul ei se descifrează zvelteţea lebedei pe lac. Hipnotizează pe oricine cu-alura ei unduitoare. Emană prospeţimea boabei de rouă în potir de mac. Păcat că nu apare însă decât în vis şi-atât de rar Încât nicicând nu-i aflu locul în nopţile din calendar. Totuşi, în zori de Sânziene am ochii roşii şi-s buimac!   Schaltiniena Undinei Ea nu-mi spusese cum o cheamă, era de-ajuns că mă iubea. Mii de tăceri de sensuri pline s-au tupilat în tandre şoapte; De fiecare dată însă-naintea miezului de noapte

Găsea pretexte felurite şi către fluviu se grăbea. Stam pironit în clarul lunii şi-aveam senzaţia că zboară. Înăbuşeam în suflet spaima stranietăţii-acestor fapte, Uitând de toate-n clipa-n care cântau cocoşii-ntâia oară. Beat de iubire şi miresme mă cufundam în somn şi-n rouă, Urmând să mă trezească zorii pe-o bancă de mesteacăn nouă. Incerta noastră aventură s-a repetat întreaga vară! PANTUMURI 1 Sunt cochilia dorindu-şi noul melc s-o poarte-n spate. Cornul vânătorii sacre îi răspunde altui corn. Codrul smuls din rădăcină peste altul se abate. Nor sanscrit ecoul ploii-n setea gliei îl răstorn. Cornul vânătorii sacre îi răspunde altui corn. Stropi de ceară curg din ochiul flăcării înfometate. Nor sanscrit ecoul ploii-n setea gliei îl răstorn. Demonii-şi triplează calea ispăşirii de păcate. Stropi de ceară curg din ochiul flăcării înfometate. În edenul amniotic nu mai ştiu să mă întorn. Demonii-mi triplează calea ispăşirii de păcate. Lupi de lut iau veşnic urma sideralului licorn.

În edenul amniotic nu mai ştiu să mă întorn. Ca pe-o stepă-nzăpezită vântul sorţii mă străbate. Lupi de lut iau veşnic urma sideralului licorn. Sunt cochilia dorindu-şi noul melc s-o poarte-n spate! 2 Ne-adoptă disperarea-n clipa când evadăm din viitor. Deliru-i vidul celui care nu ştie să se mai amâne. Ca nimeni alţii dictatorii lipsiţi de bucurie mor. Chiar şi pe zări aurorale apun poveştile cu zâne. Deliru-i vidul celui care nu ştie să se mai amâne. Niciunde nu-i mai frig ca-n vatra destinului mistuitor. Chiar şi pe zări aurorale apun poveştile cu zâne. Moira îmi adună inul topit în ultimul fuior. Niciunde nu-i mai frig ca-n vatra destinului mistuitor. Bezmetic Zburătorul sparge şindrila caselor bătrâne. Moira îmi adună inul topit în ultimul fuior. Mi-aduci aminte de troiţa ce-n urma dorului rămâne. Bezmetic Zburătorul sparge şindrila caselor bătrâne. Se umflă-un vânt de peste lume în clopotul tânguitor. Mi-aduci aminte de troiţa ce-n urma dorului rămâne. Ne-adoptă disperarea-n clipa când evadăm din viitor!

3 Speram ca-n drumul spre Emaus să-i dăm bineţe lui Iisus. Plângeau de-a lungul sorţii noastre bătrânele prostituate. Lumina-nţelepciunii tale ţâşnea din codexul hindus. Ardea-n răspântii albe visul fântânii mele nesăpate. Plângeau de-a lungul sorţii noastre bătrânele prostituate. Din zori ne-nveşmânta în ceară imperceptibilul apus. Ardea-n răspântii albe visul fântânii mele nesăpate. Cutreieram bolnavi de minus pădurile din semnul plus. Din zori ne-nveşmânta în ceară imperceptibilul apus. Găseai rostuitoare pilda măgarului cu cruce-n spate. Cutreieram bolnavi de minus pădurile din semnul plus. Mocneau dureri parnasiene în carnea marmurei sculptate. Găseai rostuitoare pilda măgarului cu cruce-n spate. Îţi promiteam că-ţi las tăcerea în trei volume de tradus. Mocneau dureri parnasiene în carnea marmurei sculptate. Speram ca-n drumul spre Emaus să-i dăm bineţe lui Iisus!

4 Din lacrimile tale, Doamne, îmi fac lentile de contact. De când mă ştiu pe lume geru-n linţoliu-i mă înfăşoară. Încerc s-ajung la o-mpăcare cu spaima golului intact. Hulpav dă iama peste soartă nesomnul pietrelor de moară. De când mă ştiu pe lume geru-n linţoliu-i mă înfăşoară. E prea târziu să mai apară Mefisto să-mi propună-un pact. Hulpav dă iama peste soartă nesomnul pietrelor de moară. Mă mistuie necruţătoare absenţa eului compact. E prea târziu să mai apară Mefisto să-mi propună-un pact. Din mine umbrele se-nfruptă târându-mă-n eterna seară. Mă mistuie necruţătoare absenţa eului compact. Visez cum grâul roşu-i gata în palma tatei să răsară. Din mine umbrele se-nfruptă târându-mă-n eterna seară. M-aştepţi să-mi vămuieşti tăcerea pe ţărmul hăului abstract. Visez cum grâul roşu-i gata în palma tatei să răsară… Din lacrimile tale, Doamne, îmi fac lentile de contact! 5 Singurătatea-ncepe-n clipa în care karma mi se stinge. În textul meu psihanalitic te-ntorci din ce în ce mai rar. Cu fiecare primăvară-ncolţeşte iarna sub meninge. De-atât pustiu bătrânul Charon pe Styx se face edecar.

În textul meu psihanaltic te-ntorci din ce în ce mai rar. Întru seducţie totală doar în copilărie ninge. De-atât pustiu bătrânul Charon pe Styx se face edecar. Sinucigaşul îi dejoacă proiectul morţii de-a-l învinge. Întru seducţie totală doar în copilărie ninge. Câmpiile voievodale cu duhul zimbrilor le ar. Sinucigaşul îi dejoacă proiectul morţii de-a-l învinge. Atâtea sărbători sunt, Doamne, asfixiate-n calendar. Câmpiile voievodale cu duhul zimbrilor le ar. Sub paşii beţi ai evadării se-aştern cărările vikinge. Atâtea sărbători, Doamne, asfixiate-n calendar. Singurătatea-ncepe-n clipa în care karma mi se stinge! 6 Oricare poartă din La Mancha-i deschisă larg spre ficţiune. Din utopiile albastre răzbate tropotul de cal. La masa lungă de sub vişini plecarea ta o să ne-adune. Vom înteţi cu sete umbra castelului medieval. Din utopiile albastre răzbate tropotul de cal. Pândesc momentul când din moarte se iese pe cauţiune.

Vom înteţi cu sete umbra castelului medieval. Eroarea naşterii doar lupta cu soarta poate s-o răzbune. Pândesc momentul când din moarte se iese pe cauţiune. Soldaţii se-ncăzesc cu visul bastonului de mareşal. Eroarea naşterii doar lupta cu soarta poate s-o răzbune. În marmură mocneşte veşnic secretul codului astral. Soldaţii se-ncălzesc cu visul bastonului de mareşal. Trompetele Apocalipsei aşteaptă-un semn divin să sune. În marmură mocneşte veşnic secretul codului astral. Oricare poartă din La Mancha-i deschisă larg spre ficţiune! 7 Troieneşte-mi, Doamne, soarta cu miresme de salcâm. Paşii tăi se pierd în zarea amintirilor funeste. Cu bastonul ca zăpada bate-un orb în caldarâm. Vitregiţi de slava lumii ne întoarcem în poveste. Paşii tăi se pierd în zarea amintirilor funeste. Între pietrele de moară textuală mă sfărâm. Vitregiţi de slava lumii ne întoarcem în poveste. Vântul spulberă cenuşa peste celălalt tărâm. Între pietrele de moară textuală mă sfărâm. În menhirele de sare plâng grădinile celeste. Vântul spulberă cenuşa peste celălalt tărâm. Preţuim un lucru numai când vedem că nu mai este.

În menhirile de aer plâng grădinile celeste. Sub edenica lumină dintre lacrimi coborâm. Preţuim un lucru numai când vedem că nu mai este. Troieneşte-mi, Doamne, soarta cu miresme de salcâm! 8 Războinicu-şi fierbea în zeama cucutei ultima săgeată. Simţeai cum creşte-n mine stepa ce-aveam de-a pururi să devin. Tăceau profund cocoşii lumii de plumb în noaptea blestemată. Bătrânul cal cu ochi albaştri murea la stogul de pelin. Simţeai cum creşte-n mine stepa ce-aveam de-a pururi să devin. Cea de pe urmă ploaie-a sorţii în uşa izbei sta să bată. Bătrânul cal cu ochi albaştri murea la stogul e pelin. La capătul potecii oarbe zvâcnea fântâna amânată. Cea de pe urmă ploaie-a sorţii în uşa izbei sta să bată. Prin carnea ta migra mormântul ca seva-n trunchiul de mălin. La capătul potecii oarbe zvâcnea fântâna amânată. Iscam o boabă de lumină sub chipul sfântului străin. Prin carnea ta migra mormântul ca seva-n trunchiul de mălin. Doi îngeri memorau în şoaptă traseul către niciodată. Iscam o boabă de lumină pe chipul sfântului străin…

Războinicu-şi fierbea în zeama cucutei ultima săgeata! 9 Ca niciodată-n noaptea verde mi-e dor de glonţul de argint. E-o veşnicie de când tata se-ascunde crâncen în poveste. Aud distinct năvala clipei în care uit să te mai mint. Scaieţii-mi cresc indefrişabili pe toate căile celeste. E-o veşnicie de când tata se-ascunde crâncen în poveste. Scrâşnind din dinţi mi-asum blestemul să nu mai ies din labirint. Scaieţii-mi cresc indefrişabili pe toate căile celeste. La marginea copilăriei m-aşteaptă caii să-i alint. Scrâşnind din dinţi mi-asum blestemul să nu mai ies din labirint. Un înger slab îşi drege glasul să-mi dea dumnezeiască veste. La marginea copilăriei m-aşteaptă caii să-i alint. Doar fum e lupta mea cu sfinxul viclean al zodiei funeste. Un înger slab îşi drege glasul să-mi dea dumnezeiască veste. Pot să-mi privesc destinu-n faţă despovărat de orice jind. Doar fum e lupta mea cu sfinxul viclean al zodiei funeste. Ca niciodată-n noaptea verde mi-e dor de glonţul de argint! 10

Sub fardul nupţial se-ascunde pervers un chip crepuscular. Dând pinteni calului de sare ajung la vadul dinspre moarte. Se şterge-n zarea sorţii urma potcoavelor de chihlimbar. Păcatul naşterii absurde de Tine veşnic mă desparte. Dând pinteni calului de sare ajung la vadul dinspre moarte. Orbit ca fluturii de noapte în iadul dorului dispar. Păcatul naşterii absurde de Tine veşnic mă desparte. În trupul sfânt se cuibăreşte un pui de ger testamentar. Orbit ca fluturii de noapte în iadul dorului dispar. Descântecul mă stinge-n varul oglinzilor de apă sparte. În trupul sfânt se cuibăreşte un pui de ger testamentar. Visez că-s lacrima pădurii de brad care devine carte. Descântecul mă stinge-n varul oglinzilor de apă sparte. Miresmele-nteţesc lumina martirilor din calendar. Visez că-s lacrima pădurii de brad care devine carte. Sub fardul nupţial se-ascunde pervers un chip crepuscular! 11

Voi auzi râzând satirul chiar şi de dincolo de moarte. În maelströmul apei negre pierea bătrânul vizigot. Tu n-o să plângi pe niciun umăr că n-ai avut de mine parte. Mă voi concilia cu gândul că nu vei fi murit de tot. În maelströmul apei negre pierea bătrânul vizigot. Amăgitorul ochi de şarpe de-un bob de rouă mă desparte. Mă voi concilia cu gândul că nu vei fi murit de tot. Te-adună curcubeu-n plânsul suprem al marelui departe. Amăgitorul ochi de şarpe de-un bob de rouă mă desparte. Cu-nverşunare-ţi tac mesajul sărutului iscariot. Te-adună curcubeu-n plânsul suprem al marelui departe. De când nici nu eram pe lume de-a latul Styxului înot. Cu-nverşunare-ţi tac mesajul sărutului iscariot. Catapeteasma morţii geme de-atâtea gemete deşarte. De când nici nu eram pe lume de-a latul Styxului înot. Voi auzi râzând satirul chiar şi de dincolo de moarte. 12 Port iarba fiarelor de-aproape un veac la degetul cel mic. Ezit să-ntreb de ce-mi rămâne intact seiful poeziei. Haiducului din mine-i frânge hangiţa zboru-n vin peltic. Mă-nchin smerit la genţiana scăldată-n lacrima Mariei.

Ezit să-ntreb de ce-mi rămâne intact seiful poeziei, În frunza dudului foşneşte marama ta de borangic. Mă-nchin smerit la genţiana scăldată-n lacrima Mariei. La focul insomniei sacre în patru soarta mi-o despic. În frunza dudului foşneşte marama ta de borangic. Hipnotizat de-un şarpe tânăr m-adun sub steaua ereziei. La focul insomniei sacre în patru soarta mi-o despic. Astupă Nastratin cu tâlcuri fântânile ipocriziei. Hipnotizat de-un şarpe tânăr m-adun sub steaua ereziei. De harul morţii imperfecte dintotdeauna mă dezic. Astupă Nastratin cu tâlcuri fântânile ipocriziei. Port iarba fiarelor de-aproape un veac la degetul cel mic! 13 Din întunericul din lucruri se naşte veşnica lumină. Orice pas trist făcut spre viaţă e unul vesel către moarte. Căderea-n lume-mi revelează pregnant condiţia divină. Focul iubirii înteţite prin contopire ne desparte. Orice pas trist făcut spre viaţă e unul vesel către moarte.

Îi poartă primăverii trena furişa toamnă prin grădină. Focul iubirii înteţite prin contopire ne desparte, Vicleană, colivia soartei aşteaptă pasărea să-i vină. Îi poartă primăverii trena furişa toamnă prin grădină. Starea pe loc dă apă vie la moara fricii de departe. Vicleană, colivia soartei aşteaptă pasărea să-i vină. Înţelepciunea lumii doarme-n erata la nescrisa carte. Starea pe loc dă apă vie la moara fricii de departe. Un pui de viscol se-nfiripă în briza care cald suspină. Înţelepciunea lumii doarme-n erata la nescrisa carte. Din întunericul din lucruri se naşte veşnica lumină! 14 Putrezesc bocancii tatei prin noroaiele flamande. Mult mai crâncen ne ucide un război neînceput. Zeul Marte nu renunţă niciodată la ofrande. Unchiul din fotografie moare veşnic peste Prut. Mult mai crâncen ne ucide un război neînceput. Generalul beat ajunge sie însuşi să-şi comande. Unchiul din fotografie moare veşnic peste Prut. Iarna aspră-i pune capăt îndrăcitei sarabande.

Generalul beat ajunge sie însuşi să-şi comande. În cătunul singuratic nunta nu s-a mai făcut. Iarna aspră-i pune capăt îndrăcitei sarabande. Lupii-adulmecă bordeiul dezertorului pierdut. În cătunul singuratic nunta nu s-a mai făcut. Crucea albă-şi poartă tristă veştejitele-i ghirlande. Lupii-adulmecă bordeiul dezertorului pierdut... Putrezesc bocancii tatei prin noroaiele flamande! 15 A dus cu el în moarte tata trecutul meu patriarhal. Mi-e dor teribil de mireasma ogrăzii noastre de-altădată. Mă doare gândul ce mă poartă spre-acel eden universal. Se cobora pe dealuri toamna-n căruţa noastră încărcată. Mi-e dor teribil de mireasma ogrăzii noastre de-altădată. Spre visătoarea fată-a popii cu seara mă-ndreptam pe cal. Se cobora pe dealuri toamna-n căruţa noastră încărcată. Ţinutul respira-mplinire în rit(m)ul lui atemporal. Spre visătoarea fată-a popii cu seara m-avântam pe cal. Luna prindea, complice parcă, uşor în geamul ei să bată. Ţinutul respira-mplinire în rit(m)ul lui atemporal. La crâşmă chiuiau flăcăii ce-aveau să plece în armată.

Luna prindea, complice parcă, uşor în geamul ei să bată. Scriam cu ochii versuri suple pe vasta boltă de cristal. La crâşmă chiuiau flăcăii ce-aveau să plece în armată... A dus cu el în moarte tata trecutul meu patriarhal! 16 Adastă-n orice ochi lăuntric reflexul stelei căzătoare. Pe poarta raiului coboară în lume turmele de miei. Din trei păstori inalţi ca brazii eu sunt cel care veşnic moare. Pe-altarul ritmurilor pure jertfesc cu râvnă anii mei. Pe poarta raiului coboară în lume turmele de miei. Sângele meu celest se-avântă în lemnul crucii viitoare. Pe-altarul ritmurilor pure jertfesc cu râvnă anii mei. Sub talpa stânii şerpii toamnei cu frunza-ncep să se strecoare. Sângele meu celest se-avântă în lemnul crucii viitoare. Predestinarea mă trimite sol nu se ştie căror zei. Sub talpa stânii şerpii toamnei cu frunza-ncep să se strecoare. Nesomnul karmei răzvrătite îmi trece încă prin condei. Predestinarea mă trimite sol nu se ştie căror zei. Supremul semn al biruinţei e doar totala resemnare. Nesomnul karmei răzvrătite îmi trece încă prin condei...

Adastă-n orice ochi lăuntric reflexul stelei căzătoare. 17 Găsise că-i nedemn să bată cărări de alţii consacrate. Acum pe urme-i vin cei care se lasă înghiţiţi de drum. Dormeau profund în miezul pietrei păduri esenţializate. Nu orice floare-şi veşnicşte destinu-n propriul parfum. Acum pe urme-i vin cei care se lasă înghiţiţi de drum. Acumulările baroce triumfă-n nuda simplitate. Nu orice flore-şi veşniceşte destinu-n propriul parfum. Se-ascunde focu-n dalta rece cum ispăşirile-n păcate. Acumulările baroce triumfă-n nuda simplitate. Clipa vitală poartă-n sine întreg mileniul postum. Se-ascunde focu-n dalta rece cum ispăşirile-n păcate. Primordiala gheaţă creşte în jurul stâlpului de fum. Clipa vitală poartă-n sine întreg mileniul postum. Încing inelele de nuntă mănunchiuri de singurătate. Primordiala gheaţă creşte în jurul stâlpului de fum. Găsise că-i nedemn să bată cărări de alţii consacrate! 18

Lângă fântâni vor sta la pândă albastră vipere cu corn. Sub pasul stâng o să se frângă un drum bătut pe jumătate. O să pătrundă Luna Neagră la miezul nopţii-n Capricorn. În zori o să-mi citeşti poeme de zeci şi sute de carate. Sub pasul stâng o să se frângă drumul bătut pe jumătate. Zadarnic o să tragi nădejde c-aş mai putea să mă întorn. În zori o să-mi citeşti poeme de zeci şi sute de carate. Sfârşitul vânătorii sacre n-o să-l mai sune niciun corn. Zadarnic o să tragi nădejde c-aş mai putea să mă întorn. Dinspre bătrânul schit un dangăt de clopot verde va răzbate. Sfârşitul vânătorii sacre n-o să-l mai sune niciun corn. Pădurea o să plângă soarta izvoarelor din ea plecate. Dinspre bătrânul schit un dangăt de clopot verde va răzbate. O stea cu coadă o să-şi stingă, perversă, zborul într-un horn. Pădurea o să plângă soarta izvoarelor din ea plecate. Lângă fântâni vor sta la pândă albastră vipere cu corn! 19 Mereu se-nchide câte-o uşă în urma mamei lui Iisus. Mereu pătrund în câte-un templu soldaţii gărzilor romane. Mereu Pilat din Pont se spală pe mâini de-un rău în faptă pus. Mereu în palmele deschise spre cer se bat nişte piroane.

Mereu pătrund în câte-un templu soldaţii gărzilor romane. Mereu decât un chin teribil suprema jertfă-i mai presus. Mereu în palmele deschise spre cer se bat nişte piroane. Mereu surâde răsăritul de mâine-n ultimul apus. Mereu decât un chin terbil suprema jertfă-i mai presus. Mereu miresmele mahramei nasc milioane de icoane. Mereu surâde răsăritul de mâine-n ultimul apus. Mereu se plimbă duhul Iudei pe-alei de parcuri ghetsimane. Mereu miresmele mahramei nasc milioane de icoane. Mereu mi-i pusă la-ncercare credinţa întru Cel-de-Sus. Mereu se plimbă duhul Iudei pe-alei de parcuri ghetsimane. Mereu se-nchide câte-o uşă în urma mamei lui Iisus! 20 Atât sunt de-mpăcat cu moartea că orice lacrimă-i în plus. Precum Pilat din Pont port vina de veşnică neimplicare. Dacă-aş râvni-o, aş obţine iertarea bunului Iisus. Deasupra crucii mele albe refuză îngerii să zboare. Precum Pilat din Pont port vina de veşnică neimplicare. Surâde sigur de izbândă cameleonicul intrus. Deasupra crucii mele albe refuză îngerii să zboare. Atârni pe zidul nostalgiei fotografia-n care nu-s.

Surâde sigur de izbândă cameleonicul intrus. La miezul nopţii apa vie se stinge-n magice ulcioare. Atârni pe zidul nostalgiei fotografia-n care nu-s. M-asimilează voluptatea uitării purificatoare. La miezul nopţii apa vie se stinge-n magice ulcioare. Din orice angrenaj holistic mă simt cu patimă exclus. M-asimilează voluptatea uitării purificatoare. Atât sunt de-mpăcat cu moartea că orice lacrimă e-n plus! 21 Mi-e tot mai glie trupu-n care mi-am asumat părinţii vii. A rut se-adună guguştiucii în sicomorii dinspre moarte. Prin halta veche zboară trenul cu care-ai fi putut să vii. Pământul generos ne-adună când timpul vitreg ne desparte. A rut se-adună guguştiucii în sicomorii dinspre moarte. Cărările se-ascund în ierburi la zvonul paşilor târzii. Pământul generos ne-adună când timpul vitreg ne desparte. Se duc spre miază-zi cocorii şi cade bruma peste vii. Cărările se-ascund sub ierburi la zvonul paşilor târzii. Floarea de colţ se veşniceşte uitată-n necitita carte. Se duc spre miază-zi cocorii şi cade bruma peste vii. Cândva ocrotitoarea prejmă ia chipul recelui departe.

Floarea de colţ se veşniceşte uitată-n necitita carte. Părelnicitele-mi escale se sting în propriii copii. Cândva ocrotitoarea preajmă ia chipul recelui departe. Mi-e tot mai glie trupu-n care mi-am asumat părinţii vii! 22 Voi muri fără ca nimeni din blestem să mă desprindă. Jocul magic se-ntrerupe totdeauna prematur. În zadar topeşti în vatră şapte cioburi de oglindă. Apa vie de descântec nu mai ştiu să mi-o procur. Jocul magic se-ntrerupe totdeauna prematur. Tot mai rar aud cum plânge busuiocu-nfipt la grindă. Apa vie de descântec nu mai ştiu să mi-o procur. Demonul cu chip de ceară noaptea nu mă mai colindă. Tot mai rar aud cum plânge busuiocu-nfipt la grindă. Cresc măceşii pe cărarea sanctuarului obscur. Demonul cu chip de ceară noaptea nu mă mai colindă. Nu-i mai strig faustic clipei să se-nveşniceacă-n jur. Cresc măceşii pe cărarea sanctuarului obscur. Sute de stejari posibili stinge grindina-ntr-o ghindă. Nu-i mai strig faustic clipei să se-nveşnicească-n jur. Voi muri fără ca nimeni din blestem să mă desprindă!

24 Frică mi-i de clipa-n care voi privi-n oglinda goală. Faust n-o să-l mai conducă pe Mefisto la sabbat. Întunericul luminii spre neant va da năvală. De atâta pretutindeni voi fi greu de reperat. Faust n-o să-l mai conducă pe Mefisto la sabbat. Marea Thetys o să plângă în sideful din spirală. De atâta pretutindeni voi fi greu de reperat. Zorii n-or să-mi oblojească nicio rană vesperală. Marea Thetys o să plângă în sideful din spirală. N-o să mai audă nimeni îngerii la geam cum bat. Zorii n-or să-mi oblojească nicio rană vesperală. Mă veţi amăgi de-a pururi cu ieşirea din păcat. N-o să mai audă nimeni îngerii la geam cum bat. Va-nveli cu sine-n templu focul ultima vestală. Mă veţi amăgi de-a pururi cu ieşirea din păcat. Frică mi-i de clipa-n care voi privi-n oglinda goală! 25 Istoria se scrie la timpul viitor. Ajungem la izvorul zăpezii doar o dată.

Războinicii presară netimp în urma lor. De-atâta stepă fierul potcoavei se dilată. Ajungem la izvorul zăpezii doar o dată. Mă-nvaţă versul tânăr pe rugul lui să mor. De-atâta stepă fierul potcoavei se dilată. Sporeşte jindul toamnei cu orişice cocor. Mă-nvaţă versul tânăr pe rugul lui să mor. Sub piatra arsă plânge-o fântână nesăpată. Sporeşte jindul toamnei cu orişice cocor Eroarea soartei n-are în veci de veci erată. Sub piatra arsă plânge-o fântână nesăpată. Spre iarna absolută de când mă ştiu cobor. Eroarea soartei n-are în veci de veci erată. Istoria se scrie la timpul viitor! 26 Coboară vara spre solstiţiu şi teii-nnebunesc din nou. Prin păpădie-adie moartea. Trăim intens pe apucate. Privim spre norii amintirii cum surghiunitul prin hublou. Maria-Magdalena-mi spală picioarele de drum umflate. Prin păpădie-adie moartea. Trăim intens pe apucate. Tristeţea-i strigătul albastru frustrat de propriu-i ecou. Maria-Magdalena-mi spală picioarele de drum umflate.

Deja pândeşte increatul sub coaja ultimului ou. Tristeţea-i strigătul albastru frustrat de propriu-i ecou. La crâşmă se sfârşeşte nunta şi clopotul a jale bate. Deja pândeşte increatul sub coaja ultimului ou. Cresc artizanii agoniei planetei ultraspoliate. La crâşmă se sfârşeşte nunta şi clopotul a jale bate. E-acelaşi somnul de pe urmă în gropi comune sau cavou. Cresc artizanii agoniei planetei ultraspoliate. Coboară vara spre solstiţiu şi teii-nnebunesc din nou! 27 Onirici, macii-şi trec prin mine fantasmele crepusculare. Presară heruvimii stele de jind pe ceru-ameţitor. Cu aur poleieşte luna pe grui menhirele de sare. Spre Valea Plângerii coboară doar turma fără de păstor. Presară heruvimii stele de jind pe ceru-ameţitor. În zori oglinzile de rouă îşi pierd puterea protectoare. Spre Valea Plângerii coboară doar turma fără de păstor. Câinii lui Acteon sunt gata de cea din urmă vânătoare. În zori oglinzile de rouă îşi pierd puterea protectoare. Stă vipera cu corn la pândă în drumul meu către izvor. Câinii lui Acteon sunt gata de cea din urmă vânătoare. Înving ieşind de sub hipnoza surâsului seducător.

Stă vipera cu corn la pândă pe drumul meu către izvor. De ce c-un pas greşit începe de-a pururi marea evadare? Înving ieşind de sub hipnoza surâsului seducător. Oniricii, macii-şi trec prin mine fantasmele crepusculare! 28 Acelaşi clopot o să bată şi-atunci când n-o să-l mai aud. Aceeaşi rouă-o să reflecte pluralizat acelaşi soare. Acelaşi dor o să-l aprindă cocorii care trec spre sud. Acelaşi cer va naşte veşnic aceleaşi stele căzătoare. Aceeaşi rouă-o să reflecte pluralizat acelaşi soare. Acelaşi vis o să-ntrevadă mătasea frunzelor de dud. Acelaşi cer va naşte zilnic aceleaşi stele căzătoare. Acelaşi neastâmpăr cosmic va încolţi-n pământul ud. Acelaşi vis o să-ntrevadă mătasea frunzelor de dud. Aceiaşi îngeri întru grija copiilor or să coboare. Acelaşi neastâmpăr cosmic va încolţi-n pământul ud. Aceeaşi sete se va-ntoarce la viitoarele izvoare. Aceiaşi îngeri întru grija copiilor or să coboare. Aceeaşi reavănă mireasmă se va isca din verde crud. Aceeaşi sete se va-ntoarce la viitoarele izvoare. Acelaşi clopot o să bată şi-atunci când n-o să-l mai aud!

29 Citeam contrariat tăcerea pe chipul tatei stins în zori. Pierduse astfel rămăşagul cu veacul propriu de nemoarte. Trosnea lugubru podul casei cum n-o făcuse alteori. Murind dăm cea mai vie pildă despre speranţele deşarte. Pierduse astfel rămăşagul cu veacul propriu de nemoarte. Lăsase-n urmă amintirea atâtor tainice vâltori. Murind dăm cea mai vie pildă despre speranţele deşarte Trăind îţi trece rar prin minte ideea c-ai putea să mori. Lăsase-n urmă amintirea atâtor tainice vâltori. Am amânat cu nonşalanţă să fac din viaţa lui o carte. Trăind îţi trece rar prin minte ideea c-ai putea să mori. Subit ţi se trezeşte pasul sub el cu drumurile sparte. Am amânat cu nonşalanţă să fac din viaţa lui o carte. Nutreşti iluzia secretă că ai părinţi nemuritori. Subit ţi se trezeşte pasul sub el cu drumurile sparte. Citeam contrariat tăcerea pe chipul tatei stins în zori!

30 Tata mai avea doi lustri să-şi învingă veacul său. Tata s-a-mpăcat cu gândul că mai mult n-a fost să fie. Tata s-a bătut la horă câtă vreme-a fost flăcău. Tata s-a întors acasă doar căprar din cătănie. Tata s-a-mpăcat cu gândul că mai mult n-a fost să fie. Tata a fost buni prieten ani în şir c-un câine rău. Tata s-a întors acasă doar căprar din cătănie. Tata n-a trecut odată pragul unui făgădău. Tata a fost bun prieten ani în şir c-un câine rău. Tata a cântat din fluier şi din frunză de scumpie. Tata n-a trecut odată pragul unui făgădău. Tata a săpat la poartă trei fântâni cu apă vie. Tata a cântat din fluier şi din frunză de scumpie. Tata şi-a-ndreptat brăzdarul de fier dacic pe ilău. Tata a săpat la poartă trei fântâni cu apă vie. Tata mai avea doi lustri să-şi învingă veacul său! 31 Mama a murit în iarna când ni s-au uscat toţi prunii. Nu întotdeauna gerul izvorăşte din blestem. Adevărul iese-n lume prin osârdia minciunii.

Preţuim mai mult un lucru numai când nu-l mai avem. Nu întotdeauna gerul izvorăşte din blestem. Gradul de trufie creşte cu-adâncimea plecăciunii. Preţuim exact un lucru numai când nu-l mai avem Din menhirele de aer încă ne privesc străbunii. Gradul de trufie creşte cu-adâncimea plecăciunii. La fântâna amintirii-i neprielnic să te chem. Din menhirele de aer încă ne privesc străbunii. Ploaia sorţii provocate mă alungă în poem. La fântâna amintirii-i neprielnic să te chem. Trepidant se-acutizează foamea-n pântecul genunii. Ploaia sorţii provocate mă alungă în poem. Mama a murit în iarna când ni s-au uscat toţi prunii! 32 Oare tot aşa va ninge şi când eu n-o să mai fiu? În pământul veşnic rece tatei îi urmează mama. Niciodată universul n-a părut aşa pustiu. Pânza deznădejdii mele nu o mai încape rama. În pămîntul veşnic rece tatei îi urmează mama. La reverul amintirii port un iris străveziu. Pânza deznădejdii mele nu o mai încape rama. O să uit de tot cu plugul pe ogor să mă transcriu.

La reverul amintirii port un iris străveziu. Din mireasa de-altădată a rămas numai marama. O să uit de tot cu plugul pe ogor să mă transcriu. În poveştile bunicii hoţii devastează crama. Din mireasa de-altădată a rămas numai marama. Îmi încearcă-n dinţi argintul taciturnul barcagiu. În poveştile bunicii hoţii devastează crama. Oare tot aşa va ninge şi când eu n-o să mai fiu? 33 Atât de-aproape e pădurea că n-o s-ajung în ea nicicând. În faţă-mi stă la pândă râul cu matca-ncremenită-n oase. Presimt c-o să răsune cornul de vânătoare în curând. Orfeu se-nveşniceşte-n ochiul izvoarelor în cale scoase. În faţă-mi stă la pândă râul cu matca-ncremenită-n oase. Bătrânul barcagiu hipnotic îmi face semn să ies din rând. Orfeu se-nveşniceşte-n ochiul izvoarelor în cale scoase. Renunţ în fiecare clipă din iad să evadez plângând. Bătrânul barcagiu hipnotic îmi face semn să ies din rând. Aprinzi trei candele de rouă de-a lungul karmei viforoase. Renunţ cu fiecare clipă din iad să evadez plângând. Un cimitir mocneşte veşted sub talpa fiecărei case.

Aprinzi trei candele de rouă de-a lungul karmei viforoase. Aş vrea să-mi amprentezi retina de foc a ultimului gând. Un cimitir mocneşte veşted sub talpa fiecărei case. Atât de-aproape e pădurea că n-o s-ajung în ea nicicând! 34 Departele, cândva în faţă, acum în urmă a rămas. Rigolele sunt înfundate cu toate visurile tale. M-aşez pe piatra de la poartă să stau cu moartea la taifas. Ignori că fulgii de zăpadă vor deveni cândva petale. Rigolele sunt înfundate cu toate visurile tale. În turnul catedralei doarme de şapte lustri vechiul ceas. Ignori că fulgii de zăpadă vor deveni cândva petale. Sub pasul stâng se iscă Styxul ce toată viaţa m-a atras. În turnul catedralei doarme de şapte lustri vechiul ceas. Savoarea frunzelor de lotus închide-n mine orice cale. Sub pasul stâng se iscă Styxul ce toată viaţa m-a atras. Nesaţiul privirii sparge cu sârg oglinzile astrale. Savoarea frunzelor de lotus închide-n mine orice cale. Ca Peter Schlemill dau târcoale tardive umbrei de pripas. Nesaţiul privirii sparge cu sârg oglinzile astrale... Departele, cândva în faţă, acum în urmă a rămas!

35 Şovăiam. Mi-era ruşine. Diavolu-mi dădea târcoale. Libertatea-i veşnic briza adiind dinspre păcat. Aş fi vrut să merg agale pe cărările astrale. Ai fi vrut să-ţi intru-n graţii de lumină încărcat. Libertatea-i veşnic briza adiind dinspre păcat. Răsăreau în ochii noştri stele septentrionale. Ai fi vrut să-ţi intru-n graţii de lumină încărcat. Clocoteau în bucium codrii amintirilor de jale. Răsăreau în ochii noştri stele septentrionale. M-am ştiut dintodeauna la iubire condamnat. Clocoteau în bucium codrii amintirilor de jale. Zeii încercau să-mi scoată calea jertfei la mezat. M-am ştiut dintodeauna la iubire condamnat. Prin nămeţi purtam în gene sarea lacrimlor Tale. Zeii încercau să-mi scoată calea jertfei la mezat. Şovăiam. Mi-era ruşine. Diavolu-mi dădea târcoale! 36 E duminică şi timpul curge iarăşi pe-ndelete. Peste sat plutesc miresme vesperale de salcâm.

La podişcă stau de vorbă cu Ilie Moromete. În fântâna amintirii cu hârzobul coborâm. Peste sat plutesc miresme vesperale de salcâm. Multe vorbe-s praf în ochii ingerinţei indiscrete. În fântâna amintirii cu hârzobul coborâm. Mă convingi că suntem umbre proiectate pe perete. Multe vorbe-s praf în ochii ingerinţei indiscrete. Buzna doar sinucgaşii dau spre celălalt tărâm. Mă convingi că suntem umbre proiectate pe perete. Înteţind prea mult iubirea vom ajunge să urâm. Buzna doar sinucigaşii dau spre celălalt tărâm. Ielele sporesc abisul frumuseţii centripete. Înteţind prea mult iubirea vom ajunge să urâm. E duminică şi timpul curge iarăşi pe-ndelete! 37 Pe cheiul Dunării retrase persistă iz de putregai. Prostituatele mofluze îşi dau cu rujuri ţipătoare. Aici ar fi putut să fie statuia lui Kerim Altay. Salcâmii lumii dau în icter de-atâta sevă care-i doare. Prostituatele mofluze îşi dau cu rujuri ţipătoare. Poemul nu se mai îmbată de liliacul lunii mai.

Salcâmii lumii dau în icter de-atâta sevă care-i doare. Arunc cu flori în geamul casei în care ştiu că nu mai stai. Poemul nu se mai îmbată de liliacul lunii mai. Uităm să şindrilim biserici cu triluri de privighetoare. Arunc cu flori în geamul casei în care ştiu că nu mai stai. În barca putredă fantoma bătrânului pirat apare. Uităm să şindrilim biserici cu triluri de privighetoare. Renunţ la gândul că-s alesul ce-n junglă noi cărări îmi tai. În barca putredă fantoma bătrânului pirat apare. Pe cheiul Dunării retrase persistă iz de putregai! 38 Dă-n floare liliacul pe deal la Akerman. Neantul colmatează inscripţia pe cruce. Pe scala morţii tale mai pâlpâie un an. Mă demolează crâncen secundele haiduce. Neantul colmatează istoria pe cruce. Scot ploile potcoave de aur din arman. Mă demolează crâncen secundele haiduce. În crengi se iscă spectre cu ochi de calaican. Scot ploile potcoave de aur din arman. În fiecare seară tristeţea mă seduce.

În crengi se iscă spectre cu ochi de calaican. Eternitatea-i spuma trăirilor caduce. În fiecare seară tristeţea mă seduce, Pustiu-mpinge barca spre ultimul liman. Eternitatea-i spuma trăirilor caduce. Dă-n floare liliacul pe deal la Akerman! 39 Să traversezi în trenul galben câmpiile dezabuzate. Să nu mai intri-n basmu-n care a ars copilăria ta. Să simţi cum te îmbrăţişează teribila singurătate. Să ţi se pară-n orice clipă că-ţi bate-n poartă cineva. Să nu mai intri-n basmu-n care a ars copilăria ta. Să arpantezi grădina toată. Să numeri ţambrele furate. Să ţi se pară-n orice clipă că-ţi bate-n poartă cineva. S-aduni urzici. Să sufli colbul copertei cărţii de bucate. Să arpantezi grădina toată. Să numeri ţambrele furate. Să-ţi logodeşti fineţea palmei cu lemnul cozii de cazma. S-aduni urzici. Să sufli colbul copertei cărţii de bucate. Să retrăieşti romanţa veche pe care tata ţi-o cânta. Să-ţi logodeşti fineţea palmei cu lemnul cozii de cazma.

S-auzi prin somn cum seva-n via ce-aşteaptă să o tai se zbate. Să retrăieşti romanţa veche pe care tata ţi-o cânta. Să traversezi în trenul galben câmpiile dezabuzate! 40 Bătrânul continent se-ntinde din saudad până la dor. Privighetorile-şi sting karma albastră-n cântece astrale. Salvează-mi, Doamne, insomnia din apa nopţii-n care mor. Orice cărare-ndrăgostită sub paşii mei devine vale. Privighetorile-şi sting karma albastră-n cântece astrale. Când plânge îngerul vibrează cristalul de heliodor. Orice cărare-ndrăgostită de paşii mei devine vale. Oglinda cerului păstrează amprenta fiecărui zbor. Când plânge îngerul vibrează cristalul de heliodor. C-o vrem sau nu, rămânem sclavii poverilor zodiacale. Oglinda cerului păstrează amprenta fiecărui zbor. Imensa bucurie-a lumii macazu-l schimbă către jale. C-o vrem sau nu, rămânem sclavii poverilor zodiacale. De veşnicia nefiinţei în orice clipă mă-nfior. Imensa bucurie-a lumii macazu-l schimbă către jale. Bătrânul continent se-ntinde din saudad până la dor!

41 La fereastra îngheţată a-nflorit din nou muşcata. În privirea lui albastră mă aspiră Dumnezeu. Tot mai des de peste moarte mi se iscă-n gânduri tata. Râul timpului aruncă printre sălcii trupul meu. În privirea lui albastră mă aspiră Dumnezeu. Raza lunii în pianul negru-şi pipăie sonata. Râul timpului aruncă printre sălcii trupul meu. Să mă scald în Styxul rece n-am fost niciodată gata. Raza lunii în pianul negru-şi pipăie sonata. Noaptea-mi păicură în suflet tânguirea lui Orfeu. Să mă scald în Styxul rece n-am fost niciodată gata. Drumul necredinţei mele se înfundă-n şerpi mereu. Noaptea-mi picură în suflet tânguirea lui Orfeu. În absenţa ta albastră recitesc Mahabharata. Drumul necredinţei mele se înfundă-n şerpi mereu. La fereastra îngheţată a-nflorit din nou muşcata! 42 Ninge şi-s din nou copilul care-am fost fără s-o ştiu.

Fiecare fulg e-un înger ce asupra-mi se coboară. Decupez din fluxul vremii clipa goală de târziu. Grâul holdelor păgâne trece prin divina moară. Fiecare fulg e-un înger ce asupră-mi se coboară. În voiaj de nuntă moartea zăboveşte prin pustiu. Grâul holdelor păgâne trece prin divina moară. Fiu risipitor pe calea mântuirii-ncep să să fiu. În voiaj de nuntă moartea zăboveşte prin pustiu. Spiritul înveşnicirii a iubire se-nfioară. Fiu risipitor pe calea mântuirii-ncep să fiu. Drumu-ntoarcerii îmi fuge de sub paşi întâia oară. Spiritul înveşnicirii a iubire se-nfioară. Către vămile pustiei sunt mânat de soartă viu. Drumu-ntoarcerii îmi fuge de sub paşi întâia oară. Ninge şi-s din nou copilul care-am fost fără s-o ştiu! 43 Salonul nunţii noastre s-a dărâmat demult. Ard mov printre ruine făclii de anghinare. Pe deal se coace via, dar uit să mai exult. Adun în ochi trasee de stele căzătoare. Ard mov printre ruine făclii de anghinare. Nu ne mai vrea nici rugul aceluiaşi tumult.

Adun în ochi trasee de stele căzătoare. Dispari tiptil din basmul pe care îl ascult. Nu ne mai vrea nici rugul aceluiaşi tumult. Nimicnicie-i totul la capăt de vâltoare. Dispari tiptil din basmul pe care îl ascult. Prin umbrele pădurii de jad să mă-mpresoare. Nimicnicie-i totul la capăt de vâltoare. Arunci în valuri cifrul mesajului ocult. Prind umbrele pădurii de jad să mă-mpresoare. Salonul nunţii noastre s-a dărâmat demult! 44 Greierii-şi trăiau uimirea nestemată. Sta să plouă. În troiţa povârnită aprinsesem lumânări. Oamenii Măriei Sale ticluiau o lege nouă. Coborau haiducii-n hruba absolutei înserări. În troiţa povârnită aprinsesem lumânări. Puii dropiei captive piuiau funebru-n ouă. Coborau haiducii-n hruba absolutei înserări. Fulgerul acela straniu despicase stepa-n două. Puii dropiei captive piuiau funebru-n ouă. Se usca fântâna-n calea poteraşilor călări.

Fulgerul acela straniu despicase stepa-n două. Ochiul răzbunării roşii explodase peste zări. Se usca fântâna-n calea poteraşilor călări. Coasa-i de Toledo moartea şi-o spăla de sânge-n rouă. Ochiul răzbunării roşii explodase peste zări. Greierii-şi trăiau uimirea nestemată. Sta să plouă! 45 Când bate ceasul poeziei la plugul sorţii mă înjug. Irig cu sânge amintirea pădurii tale viitoare. În orice ghindă pusă-n brazdă se-ntrezăreşte un coşciug. Cu fiecare clipă-o boabă din duhul lumii mele moare. Irig cu sânge amintirea pădurii tale viitoare. M-adoră ghilotina albă de care nu mai pot să fug. Cu fiecare clipă-o boabă din duhul lumii mele moare. Cu fiecare pas m-apropii umil de propriul meu rug. M-adoră ghilotina albă de care nu mai pot să fug. Cerbul răpus de frică-ajunge trofeu trufaş de vânătoare. Cu fiecare pas m-apropii umil de propriul meu rug. Steiul de cremene râvneşte amnarul stelei căzătoare. Cerbul răpus de frică-ajunge trofeu trufaş de vânătoare.

În sinea lui dintâi m-adună compact doar gândul centrifug. Steiul de cremene râvneşte amnarul stelei căzătoare. Când bate ceasul poeziei la plugul sorţii mă înjug! 46 Mi-asum destinul baionetei cu care răsădeşti o floare. Deasupra lanului de oase provoc cirezile de nori. Imberbul doctor nu-nţelege că timpul în reflux mă doare. Bând ceai din ceaşca japoneză mă-mplânt în clipă uneori. Deasupra lanului de oase provoc cirezile de nori. Visez tot mai arar că-mi iese în cale cartea migratoare. Bând ceai din ceaşca japoneză mă-mplânt în clipă uneori. Ignori cum putrezeşte pragul bolnav de-atâta aşteptare. Visez tot mai arar că-mi iese în cale cartea migratoare. Las unui greier custodia cutiei mele de scrisori. Ignori cum putrezeşte pragul bolnav de-atâta aşteptare. În maelströmul firii prinsă pe tine însăşi te ignori. Las unui greier custodia cutiei mele de scrisori. Memoria viorii-i bradul sub ochiul stelei căzătoare. În maelströmul firii prinsă pe tine însăşi te ignori. Mi-asum destinul baionetei cu care răsădeşti o floare! 47

Arunci în apă verigheta suflată-n aur blestemat. Sub paşii mei foşneşte neaua cărării septentrionale. A doua zi a ars altarul la care puri ne-am cununat. E o enormă suferinţă că-mi pier fântânile din cale. Sub paşii mei foşneşte neaua cărării septentrionale. Orice virtute trâmbiţată e doar cădere în păcat. E o enormă suferinţă că-mi pier fântânile din cale. Sunt inima ce-n zidul jertfei de-a pururi neştiută bat. Orice virtute trâmbiţată e doar cădere în păcat. Frigul statuilor de ambră îmi dă tot mai făţiş târcoale. Sunt inima ce-n zidul jertfei de-a pururi neştiută bat. Coioţii-şi urlă insomnia de-a lungul nopţilor vernale. Frigul statuilor de ambră îmi dă tot mai făţiş târcoale. Feroce mă presează timpul să-mi scot destinul la mezat. Coioţii-şi urlă insomnia de-a lungul nopţilor vernale. Arunci în apă verigheta suflată-n aur blestemat! 48 În orice clipă soarta noastră se află-n mâinile cuiva. Înţelepciunea-i ocoleşte pe cei în criză de răbdare. Aş vrea să ştiu şi eu secretul formulei lui Ali-Baba. Îndrăgostită eşti ca roua ce-adastă soarele şi moare.

Înţelepciunea-i ocoleşte pe cei în criză de răbdare. Îţi scriu senin că spaima morţii în mine nu va mai lucra. Îndrăgostită eşti ca roua ce-adastă soarele şi moare. Păstorul tânăr prin diată îmi lasă toată soarta sa. Îţi scriu senin că spaima morţii în mine nu va mai lucra. Pe grui pădurile de paltini se-apleacă-asupra mea datoare. Păstorul tânăr prin diată îmi lasă toată soarta sa. Admiţi cu greu că din oglindă începe iarna să coboare. Pe grui pădurile de paltini se-apleacă-asupra mea datoare. Nutresc speranţa vinovată să fiu odată umbra ta. Admiţi cu greu că din oglindă începe iarna să coboare. În orice clipă soarta noastră se află-n mâinile cuiva! 49 Câinii veşniciei latră caravanele-n derivă. Paşii mei se pierd în noapte pe cărări imaginare. Frica-şi şterge de rugină sabia intempestivă. Dumnezeu te pironeşte-n miezul stâlpului de sare. Paşii mei se pierd în noapte pe cărări imaginare. Lacrima filtrează-n irişi inedita perspectivă. Dumnezeu te pironeşte-n miezul stâlpului de sare. Peste tava cu jeratic cade ploaia punitivă.

Lacrima filtrează-n irişi inedita perspectivă. Teiul sorcoveşte briza cu mireasmă-ameţitoare. Peste tava cu jeratic cade ploaia punitivă. Mângâiat de auroră mânzul visului tresare. Teiul sorcoveşte briza cu mireasmă-ameţitoare. Crinii-mi scriu epitalamuri invernale pe potrivă. Mângâiat de auroră mânzul visului tresare. Câinii veşniciei latră caravanele-n derivă! 50 Eternă-i numai insomnia spaimei de lacăte şi frig. A proaspăt început de lume miroase lutul sub mistrie. Mă simt în fiecare clipă ca după dansul lui Zadig. În orice bob ucizi tot lanul ce-n el se-ncumeta să fie. A proaspăt început de lume miroase lutul sub mistrie. Ecoul mărilor pierdute se stinge-n roşul ţipirig. În orice bob ucizi tot lanul ce-n el se-ncumeta să fie. Te identifici cu deşertul prin care încă te mai strig. Ecoul mărilor pierdute se stinge-n roşul ţipirig. Talazul gândului se sparge-n carena bărcii de hârtie. Te identifici cu deşertul prin care încă te mai strig. Raiul secund se plămădeşte latent în peştera pustie.

Talazul gândului se sparge-n carena bărcii de hârtie. Uimit de la un timp descopăr că numai dacă pierd, câştig. Raiul secund se plămădeşte latent în peştera pustie. Eternă-i numai insomnia spaimei de lacăte şi frig! 51 Ignor ce-a devenit blondina cu faţa plină de pistrui. Privindu-mi viaţa peste umăr văd numai ură şi eroare. În tainica bătaie-a lunii cavoul nu ţi-l mai încui. Profetului îi scapă tâlcul atâtor întâmpări bizare. Privindu-mi viaţa peste umăr văd numai ură şi eroare. În nopţile de Sânziene se stinge somnul în statui. Profetului îi scapă tâlcul atâtor întâmplări bizare. Refuză cel din urmă înger să mă mai aibă-n paza lui. În nopţile de Sânziene se stinge somnul în statui. Orbiţi de flacăra comorii vin cai de ambră la izvoare. Refuză cel din urmă înger să mă mai aibă-n paza lui. Fântâna nu mai are lacrimi să-mi plângă ultima plecare. Orbiţi de flacăra comorii vin cai de ambră la izvoare. Port iarba fiarelor la deget şi-n cale nicio uşă nu-i. Fântâna nu mai are lacrimi să-mi plângă ultima plecare. Ignor ce-a devenit blondina cu faţa plină de pistrui!

52 Câtă vreme scriu îmi pare că ţin moartea la distanţă. În hipnotica pădure se opreşte timpu-n loc. Sufletul convivei bete s-a proptit într-o romanţă. Amintirea suferinţei încetez s-o mai provoc. În hipnotica pădure se opreşte timpu-n loc. Sunt soldatul ce ţesală iapa de la manutanţă. Amintirea suferinţei încetez s-o mai provoc. Uzurpat din drepturi Leul se răzbună pe Balanţă. Sunt soldatul ce ţesală iapa de la manutanţă. O ţigancă-mi scoate soarta viitoare din ghioc. Uzurpat din drepturi Leul se răzbună pe Balanţă. Suflă briza-n pumnii nopţii şi cireşele se coc. O ţigancă-mi scoate soarta viitoare din ghioc. Apa Sâmbetei buieşte peste ultima speranţă. Suflă briza-n pumnii nopţii şi cireşile se coc. Câtă vreme scriu îmi pare că ţin moartea la distanţă! 53 Frumoasa văduvă-i condusă la cimitir de-un alt amant. Bărbaţii matinali se luptă cu spaima nopţilor ratate.

Din ţări ce nu există încă primesc scrisori la post-restant. M-am săturat să-mi strâng în braţe penibila singurătate. Bărbaţii matinali se luptă cu spaima nopţilor ratate. Ne amăgim o viaţă-ntreagă cu evadarea din neant. M-am săturat să-mi strâng în braţe penibila singurătate. Bunica-şi bea sub duzi cafeaua cu mărchidanii din Levant. Ne amăgim o viaţă-ntreagă cu evadarea din neant. Sub ocii tatei tânăr moare bătrânul cal cu şaua-n spate. Bunica-şi bea sub duzi cafeaua cu mărchidanii din Levant. Sub talpa casei noastre arde focul comorii blestemate. Sub ochii tatei tânăr moare bătrânul cal cu şaua-n spate. Păduri ghimpate cresc pe zarea trecutului halucinant. Sub talpa casei noastre arde focul comorii blestemate... Frumoasa văduvă-i condusă la cimitir de-un alt amant! 54 Sunt perpetuul amestec de iubire şi de moarte. Mă dispută steaua fixă şi plecarea fără drum. Sub covoare reci de frunze căile-s şi mai deşarte. Speri să-ţi afli mântuirea prin hegira din acum. Mă dispută steaua fixă şi plecarea fără drum. Noima lunii-n seara verde e spre tine să mă poarte. Speri să-ţi afli mântuirea prin hegira din acum

Te visez dintotdeauna adunată într-o carte. Noima lunii-n seara verde e spre tine să mă poarte. Deznădejdea-i fiara care se aşteaptă s-o sugrum. Te visez dintotdeauna adunată într-o carte. Eşti ecoul ce se stinge prin pădurile de fum. Deznădejdea-i fiara care se aşteaptă s-o sugrum. Ceea ce numim aproape e o formă de departe. Eşti ecoul ce se stinge prin pădurile de fum. Sunt perpetuul amestec de iubire şi de moarte. 55 Fiica pastorului negru scoate demoni din oglindă. În privirea ta albastră mă arunc şi nu mă vezi. La fereastra dinspre moarte bate luna suferindă. Vor să-mi vândă-o coasă veche nişte îngeri suedezi. În privirea ta albastră mă arunc şi nu mă vezi. Falnicul stejar de mâine zăboveşte într-o ghindă. Vor să-mi vândă-o coasă veche nişte îngeri suedezi. Prin acelaşi vad tot alte turme toamna se perindă. Falnicul stejar de mâine zăboveşte într-o ghindă. Vine-un timp în care soarta ne ascunde sub zăpezi, Prin acelaşi vad tot alte turme toamna se perindă. Dă-mi un semn că şi din moarte uneori mă mai visezi.

Vine-un timp în care soarta ne ascunde sub zăpezi. Ne mutăm în locul unde magii nu ne mai colindă. Dă-mi un semn că şi din moarte uneori mă mai visezi. Fiica pastorului negru scoate demoni din oglindă! 56 Sub călcâiul casei noastre-i o comoară blestemată. Trupul meu de apă sfântă se pliază după vânt. În pădurea de mesteceni n-o s-ajungem niciodată. Sub salcâmul crucii tatei de la naştere mă-mplânt. Trupul meu de apă sfântă se pliază după vânt. Necredinţa mi se cere fără preget ajustată. Sub salcâmul crucii tatei de la naştere mă-mplânt. La răspântie trădarea colţii galbeni şi-i arată. Necredinţa mi se cere fără preget ajustată. Norii nu vor să-şi înfigă rădăcinile-n pământ. La răspântie trădarea colţii galbeni şi-i arată. Cu speranţa libertăţii spre niciunde mă avânt. Norii nu vor să-şi înfigă rădăcinile-m pământ. Întru veşnicirea umbrei prinde clopotul să bată-. Cu speranţa libertăţii spre niciunde mă avânt. Sub călcâiul casei noastre-i o comoară blestemată!

57 Roua verii visătoare i-a cedat ştafeta brumei. Prin gutui se înteţeşte un surâs aurifer. Buiestrând un cal de umbră caut urmele Urumei. Întru disperarea lunii greierii din stepă pier. Prin gutui se înteţeşte un surâs aurifer. Poezia vieţii mele adunată-n trei volume-i. Întru disperarea lunii greierii din stepă pier. Amintirea fericirii are consistenţa spumei. Poezia vieţii mele adunată-n trei volume-i. Luptă Béranger cu sine să n-ajungă rinocer. Amintirea fericirii are consistenţa spumei. Îi e dor ferestrei noastre de suavul lerui-ler. Béranger luptă cu sine să n-ajungă rimocer. Speriat dresorul tânăr intuieşte foamea pumei. Îi e dor ferestrei noastre de suavul lerui-ler. Roua verii visătoare i-a cedat ştafeta brumei! 58

Tu vrei un lot de casă, eu vreau un loc de veci. Ne scuturăm de zile cum vişinii de floare. Cuţitele mâniei se-ntorc spăşite-n teci. Pe cer în loc de stele ard păsări călătoare. Ne scuturăm de zile cum vişinii de floare. Cresc dealurile lumii sub ploaia vremii reci. Pe cer în loc de stele ard păsări călătoare. Sub semnul aşteptării destinul ţi-l petreci. Cresc dealurile lumii sub ploaia vremii reci. Mă întristează ceaţa şi dangătele rare. Sub semnul aşteptării destinul ţi-l petreci. Salcâmul crucii mele îşi pierde din răbdare. Mă întristează ceaţa şi dangătele rare. Ne-astupă vântul paşii pe tainice poteci. Salcâmul crucii mele îşi pierde din răbdare. Tu vrei un lot de casă, eu vreau un loc de veci. 59 Părelnic mi-este somnul în fiecare noapte. Oricare-nmormântare e şi a mea puţin. Se stafideşte timpul în fructele prea coapte. Barbarii beau cu patos încreştinatul vin. Oricare-nmormântare e şi a mea puţin

Cele mai multe vorbe se sting în prag de fapte. Barbarii beau cu patos încreştinatul vin. Blestemul nunţii noastre culpabile un rapt e. Cele mai multe vorbe se sting în prag de fapte. Cămaşa morţii râde-n fuioarele de in. Blestemul nunţii noastre culpabile un rapt e. De-a pururi ne-mplinirea dă vina pe destin. Cămaşa morţii râde-n fuioarele de in. Îşi caută nesomnul azil în cifra şapte. De-a pururi ne-mplinirea dă vina pe destin. Părelnic mi-este somnul în fiecare noapte! 60 Vom poposi în via culeasă de curând. Despre singurătate ne va vorbi paiaţa Te va cuprinde mila de graurul flămând. Voi scrie-un vers pe bruma căzută dimineaţa. Despre singurătate ne va vorbi paiaţa. Doi corni de vânătoare vor tremola pe rând. Voi scrie-un vers pe bruma căzută dimineaţa. Vei încerca tristeţea de-a nu mai fi nicicând. Doi corni de vânătoare vor tremola pe rând. Mă voi ruga fierbinte să se ridice ceaţa.

Vei încerca tristeţea de-a nu mai fi nicicând. În orice frunză moartea o să-şi arate faţa. Mă voi ruga fierbinte să se ridice ceaţa. Va arde nostalgia în candela din gând. În orice frunză moartea o să-şi arate faţa. Vom poposi în via culeasă de curând! 61 Mi-e dor de clipele în care copil pe ţarini alergam. În fiecare dimineaţă acelaşi cer e tot mai jos. E-atât cinism în libertatea frunzei desprinse de pe ram. Vântu-n scheleticile ramuri psalmodiază tânguios. În fiecare dimineaţă acelaşi cer e tot mai jos. Pe drumul vicinal vecinu-şi învaţă noatenul la ham. Vântu-n scheleticile ramuri psalmodiază tânguios. Pe firul amintirii-avide se-ntoarce Eva în Adam. Pe drumul vicinal vecinu-şi învaţă noatenul la ham. Nesomnul stânii se adună duios în fluierul de os. Pe firul amintirii-avide se-ntoarce Eva în Adam. Haiducul îşi zideşte ziua de mâine-n trunchiul scorburos.

Nesomnul stânii se adună duios în fluierul de os. Arcuşul blestemt se frânge icnit în plin epitalam. Haiducul îşi zideşte ziua de mâine-n trunchiul scorburos. Mi-e dor de clipele în care copil pe ţarini alergam! 62 Ai plecat acum trei ore şi deja mi-e dor de tine. Toate florile grădinii se închid definitiv. Pe răbojul amintirii număr zilele senine. În obrajii mei de ceară suflă vântul abraziv. Toate florile grădinii se închid definitiv. Plopul de la poartă cântă pot-pourri-uri de suspine. În obrajii mei de ceară suflă vântul abraziv. Somnul nu mai reuşeşte o secundă să m-aline. Plopul de la poartă cântă pot-pourri-uri de suspine. Cu copita mă loveşte murgul toamnei costeliv. Somnul nu mai reuşeşte o secundă să m-aline. Câinele refuză hrana şi-are-un aer maladiv. Cu copita mă loveşte murgul toamnei costeliv. Casa nouă îşi visează viitoarele-i ruine. Câinele refuză hrana şi-are-un aer maladiv. Ai plecat acum trei ore şi deja mi-e dor de tine!

63 Merii-n semn de toamnă lungă înfloresc a doua oară. Sunt sedus de gingăşia veveriţelor din nuci. În edenul de miresme Carul Mare se coboară. Din prisaca nostalgiei miere proaspătă aduci. Sunt sedus de gingăşia veveriţelor din nuci. Încă-o vară indiană o să vină într-o doară. Din prisaca nostalgiei miere proaspătă aduci. Nonşalant îşi trec gutuii împlinirile-n cămară. Încă-o vară indiană o să vină într-o doară. Amfore de aur parcă sunt dovlecii pe uluci. Nonşalant îşi trec gutuii împlinirile-n cămară. Vinul îmi dezleagă limba în balade cu haiduci. Amfore de aur parcă sunt dovlecii pe uluci. Perindarea mea prin lume ani-lumină o măsoară. Vinul îmi dezleagă limba în balade cu haiduci. Merii-n semn de toamnă lungă înfloresc a doua oară! 64 Pe zăpada nupţială exersezi o siglă nouă. Mâţa blândă de pe sobă s-a oprit subit din tors.

A bătut un clopot molcom şi-a-nceput mărunt să plouă. Ceasul vechi din catedrală stă de-un secol neîntors. Mâţa blândă de pe sobă s-a oprit subit din tors. Puii berzei de pe casă au murit de frig în ouă. Ceasul vechi din catedrală stă de-un secol neîntors. Din senin oglinda noastră a plesnit exact în două. Puii berzei de pe casă au murit de frig în ouă. Îngerii se-arată numai unui văz de lacrimi stors. Din senin oglinda noastră a plesnit exact în două. Mi-am ucis singurătatea c-un poem de Wordsworth. Îngerii se-arată numai unui văz de lacrimi stors. Ai uitat s-asculţi colinda zurgălăilor de rouă. Mi-am ucis singurătatea c-un poem de Worsworth. Pe zăpada nupţială exersezi o siglă nouă! 65 Ne-am cunoscut pe vremea-n care predam chimia-n Izrael. De-un lustru teiul de la poartă şi-a tras miresmele în moarte. Ca niciodată-n seara asta mi-e dor de ochii-ţi bleu-ciel. Cel mai adesea te asemăn florii presate într-o carte. De-un lustru teiul de la poartă şi-a tras miresmele în moarte. Columbofilu-n vârstă-şi vinde cel de pe urmă porumbel. Cel mai adesea te asemăn florii presate întro carte. Îi cred pe cei ce spun c-o nouă fantomă umblă prin castel.

Columbofilu-n vârstă-şi vinde cel de pe urmă porumbel. Mai mult decât convinşi mi-s paşii că toate căile-s deşarte. Îi cred pe ei ce spun c-o nouă fantomă umblă prin castel. A fost pe semne scris în ceruri să nu mai am de tine parte. Mai mult decât convinşi mi-s paşii că toate căile-s deşarte. M-amuz imaginând scenarii în care nu exişti defel. A fost pe semne scris în ceruri să nu mai am de tine parte. Ne-am cunoscut pe vremea-n care predam chimia-n Izrael! 66 A trecut în nefiinţă balerina Nevgivan. Veşnicia ne rezervă cimitire paralele. Azi am pus întâia floare pe mormântu-i musulman. Am o vagă presimţire c-or să vină vremuri grele. Veşnicia ne rezervă cimitire paralele. A purtat mult timp pe buze un surâs de porţelan. Am o vagă presimţire c-or să vină vremuri grele. Piatra rece găzduieşte trei versete din Coran. A purtat mult timp pe buze un surâs de porţelan. Mă ajung din urmă-n haită amintirile rebele. Piatra rece găzduieşte trei versete din Coran. Plâng uitate-n manuscrise toate versurile mele.

Mă ajung din urmă-n haită amintirile rebele. Se topeşte încă una din zăpezile d’antan. Plâng uitate-n manuscrise toate versurile mele. A trecut în nefiinţă balerina Nevgivan! 67 Cu fiecare moarte lutul îşi tupilează noaptea-n noi. La brazdă ca şi la cormană brăzdarul timpului ne ară. Model de convertire-i numai seva tulpinii în altoi. Plânsul străbunilor se-ntoarce cu roua zorilor de vară. La brazdă ca şi la cormană brăzdarul timpului ne ară Nesomnul greierilor lumii se plimbă carul de trifoi. Plânsul străbunilor se-ntoarce cu roua zorilor de vară. Orice iubire pătimaşă e-n veci sfidarea cifrei doi. Nesomnul greierilor lumii se plimbă-n carul de trifoi. Cochetă luna-n lacul verde se-admiră-a miliarda oară. Orice iubire pătimaşă e-n veci sfidarea cifrei doi. În orice trunchi de brad albastru se-asfixiază o vioară. Cochetă luna-n lacul verde se-admiră-a miliarda oară. Ne descifrăm norocu-n palma nădejdii viitoarei ploi. În orice trunchi de brad albastru se-asfixiază o vioară. Cu fiecare moarte lutul îşi tupilează noaptea-n noi!

68 Să fiu copil; să-mi facă mama un toc din creangă de alun Având la capăt o peniţă cu sârmă grosolan legată. De două luni şi jumătate să nu mâncăm decât magiun; Să nu tac vorba închisoare; să fiu proteguit de-un tată; Să plec la şcoală pe cărarea de ploaia toamnei desfundată; Ajuns la calea jumătate să mă întorc plângând din drum; Să-mi schimb nojiţele de lână ce nu rezistă niciodată Mai mult de-un sfert de kilometru oricât de groase mi le pun; Să-mi scorojesc opinca spartă la focul lemnului de prun; Să plec din nou; să simt că iarăşi învăţătoarea supărată Năvală o să dea asupră-mi aidoma unui taifun Din trupul străveziu de foame poltroneria să mi-i scoată; Să nu mai pot să scriu; să-mi fie palma de roşii dungi brăzdată; Strivindu-mi lacrima cu pleoapa în mine însumi să m-adun; S-aud cum plânge sub fereastră căţeaua noastră-ndurerată; Să fiu copil; să-mi facă mama un toc din creangă de alun! 69

Noi de secolul acesta nu vom trece niciodată. Nu se mai distinge zarea adăpostului mitral. Oasele-amintirii noaptea se aud trosnind pe roată. La fântână vine numai umbra ultimului cal. Nu se mai distinge zarea adăpostului mitral. Flinta-n scorbura bătrână rugineşte încărcată. La fântână vine numai umbra ultimului cal. Pajura cloceşte ouă de trotil în cazemată. Flinta-n scorbura bătrână rugineşte încărcată. Prin cătun nebunul cântă marşul morţii triumfal. Pajura cloceşte ouă de trotil în cazemată. Soarta-i barca fără vâsle slobozită în aval. Prin cătun nebunul cântă marşul morţii triumfal. Clopotul la mănăstire prinde iar prelung să bată. Soarta-i barca fără vâsle slobozită în aval. Noi de secolul acesta n-o să trecem niciodată! 70 Moartea-i poate întruparea veşnicirii unui vis. Amintirea-mi mână paşii tainici spre Hiperboreea. Simt prin aer fâlfâitul unui înger indecis. Peste poartă Sfântul Petre rareori azvârle cheia.

Amintirea-mi mână paşii tainici spre Hiperboreea. Primăvara-i ispăşirea gerului de zei proscris. Peste poartă Sfântul Petre rareori azvârle cheia. Roua ochilor uimirii cade-n floarea de cais. Primăvara-i ispăşirea gerului de zei proscris. Teama de iubire castă zămisleşte Odissea. Roua ochilor uimirii cade-n floarea de cais. Semn al nemaisuferinţei îţi ascunzi sub ierbi aleea. Teama de iubire castă zămisleşte Odissea. Ceru-i veşnic paradoxul prăbuşirii în abis. Semn al nemaisuferinţei îţi ascunzi sub ierbi aleea. Moartea-i poate întruparea veşnicirii unui vis! 71 Aştept drumul să m-ajungă când respir pe fosta zare. Don Qujote sunt, iar Sancho Panza mi-este Omul Spân. Oiştea lui Ieremia intră-n garduri orbitoare. Lupta mea cu somnul lumii aş putea s-o mai amân. Don Quijote sunt, iar Sancho Panza mi-este Omul Spân. Duhul setei iscă-n cale o fântână-mbietoare. Lupta mea cu somnul lumii aş putea s-o mai amân.. Ştiu că-n urmă creşte crâncen codrul stâlpilor de sare. Duhul setei iscă-n cale o fântână-mbietoare.

Caii mor visând cum cade răcoroasa rouă-n fân. Ştiu că-n urmă creşte crâncen codrul stâlpilor de sare. Soledad m-aşteaptă aprig cu amorul ei păgân. Caii mor visând cum cade răcoroasa rouă-n fân. Dorul ţine la distanţă liniştea pustiitoare. Soledad m-aşteaptă aprig cu amorul ei păgân. Aştept drumul să m-ajungă când respir pe fosta zare! 72 Din tot satul numai nouă piatra ne-a bătut grădina. Ar putea să fie vorba de-o reglare de blesteme. Mai târziu sau mai devreme tot ne paşte şugubina. Temelia casei noastre în tăcerea noţii geme. Ar putea să fie vorba de-o reglare de blesteme. Orice floare moare dacă îşi reneagă rădăcina. Temelia casei noastre în tăcerea nopţii geme. En el vergel de Granada vola una golondrina. Orice floare moare dacă îşi reneagă rădăcina. Când îmi face moartea semne mă ascund printre poeme. En el vergel de Granada vola una golondrina. Îmi regret ca nimeni altul tinereţile boeme. Când îmi face moartea semne mă ascund printre poeme. Moi ateţ marşirovaet ot Odesî do Berlina.

Îmi regret ca nimei altul tinereţile boeme. In tot satul numai nouă piatra ne-a bătut grădina! 73 M-absoarbe fumul jertfei în tainica icoană. Cobor cu amintirea de mâine-n văi de vid. M-ajunge de pe urmă o linişte nirvană. Ca irisul din ochiul iubirii mă deschid. Cobor cu amintirea de mâine-n văi de vid. Pătrund pe poarta lunii-n grădina diafană. Ca irisul din ochiul iubirii mă deschid. Mă-ngemănez cu roua-n potir de genţiană. Pătrund pe poarta lunii-n grădina diafană. Sunt pasăre albastră cu zborul translucid. Mă-ngemănez cu roua-n potir de genţiană Trecutul gol de tine mă roagă să-l ucid. Sunt pasăre albastră cu zborul translucid. Sfidez răgaz de-un cântec condiţia umană. Trecutul gol de tine mă roagă să-l ucid. M-absoarbe fumul jertfei în tainica icoană! 74

Prin oglinda verde-a bălţii trec imagini răsturnate. Zborul spre zenit e numai strămutare în nadir. Calul tânăr niciodată n-a purtat regina-n spate. De spectacolul lăuntric am uitat să mă şi mir. Zborul spre zenit e numai strămutare în nadir. Raza dorului albastru la fereastră nu-mi mai bate. De spectacolul lăuntric am uitat să mă şi mir. N-am ştiut nicicând să aflu în durere voluptate. Raza dorului albastru la fereastră nu-mi mai bate. Trandafirii cei mai roşii înfloresc în cimitir. N-am ştiut nicicând să aflu în durere voluptate. După vârstele de aur nu mai sufăr abitir. Trandafirii cei mai roşii înfloresc în cimitir. Plânsu-n hohot sărăceşte poezia de carate. După vârstele de aur nu mai sufăr abitir. Prin oglinda verde-a bălţii trec imagini răsturnate! 75 De-s azi vârful piramidei, mâine sunt subsolul ei. Totdeauna-i facem jocul sorţii noastre schimbătoare. Viscolul se-nfruptă lacom din miresmele de tei. Fuga iernii şi-o arogă insistent întâia floare.

Totdeauna-i facem jocul sorţii noastre schimătoare. Parcă ieri veneai cu seara de la şcoală să mă iei. Fuga iernii şi-o arogă insistent întâia floare. Nu ai fost nicicând mireasă, nu mai sunt demult holtei. Parcă ieri veneai cu seara de la şcoală să mă iei. Peste noi ţipau nostalgic păsările migratoare. Nu ai fost nicicând mireasă, nu mai sunt demult holtei. Paşii noştri împreună nu mai bat nicio cărare. Peste noi ţipau nostalgic păsările migratoare. Te credeai, ţin bine minte, eroina din Maitreyi. Paşii noştri împreună nu mai bat nicio cărare. De-s azi vârful piramidei, mâine sunt subsolul ei! 76 Din corsete siderale ies silfidele rebele. Stau să sune trâmbiţaşii Judecata de Apoi. Chipul nu mi-l mai adună ochii blândelor gazele. Trei-s turmele pe vale iar ciobanii numai doi. Stau să sune trâmbiţaşii Judecata de Apoi. Triste murmură sub stele apele fântânii mele. Trei-s turmele pe vale iar ciobanii numai doi. La sorocul nunţii noastre bate vântul prin inele. Triste murmură sub stele apele fântânii mele.

Duh al nopţii din ferestre mă alungi cu usturoi. La sorocul nunţii noastre bate vântul prin inele. Casa visului albastru a fost dusă de puhoi. Duh al nopţii din ferestre mă alungi cu usturoi. Adăpost îmi sap pe locul pârjolit în joc de Iele. Casa visului albastru a fost dusă de puhoi. Din corsete siderale ies silfidele rebele! 77 Arată-ni-te, Doamne, doar noi ţi-am mai rămas! Raza de soare moare-n fereastra îngheţată. Prin amintiri îmi urlă un câine de pripas. La uşă vin actanţii blestemului să-mi bată. Raza de soare moare-n fereastra îngheţată. Păstoru-şi mână turma spre ultimul popas. La uşă vin actanţii blestemului să-mi bată. Mă simt adânc de somnul pământului atras. Păstoru-şi mână turma spre ultimul popas, Pustiu-avid râvneşte grădina-nrourată. Mă simt adânc de somnul pământului atras. Te-ajunge nenorocul de fiecare dată. Pustiu-avid râvneşte grădina-nrourată. Curg tot mai galopante secundele din ceas.

Te-ajunge nenorocul de fiecare dată... Arată-ni-te, Doamne, doar noi ţi-am mai rămas! 78 Mi s-a spus c-aveţi o cheie de la uşa morţii mele. La răspântie aşteaptă ceata lui Buffalo Bill. Toamna pune stăpânire pe livezile de stele. Amintirea netrăită pleacă iarăşi în exil. La răspântie aşteaptă ceata lui Buffalo Bill. Lacrimi verzi inundă ochii nestatornicelor Iele. Amintirea netrăită pleacă iarăşi în exil. Paşii ni-s meniţi să bată veşnic drumuri paralele. Lacrimi verzi inundă ochii nestatornicelor Iele. Duhul dragostei dispare din destinul meu tiptil. Paşii ni-s meniţi să bată veşnic drumuri paralele. Ies definitiv din visul de-a mai fi din nou copil. Duhul dragostei dispare din destinul meu tiptil. Rege-s peste nesfârşirea năruitelor castele. Ies definitiv din visul de-a mai fi din nou copil. Mi s-a spus c-aveţi o cheie de la uşa morţii mele! 79

Un trist erzatz de viaţă scârbită m-amăgeşte. Stă să coboare toamna când voi uita să fiu. Adânc nemulţumită mă strânge soarta-n cleşte. Aud ţipând cocorii ce zboară spre pustiu. Stă să coboare toamna când voi uita să fiu. Fiorul morţii intră în trupul meu vulpeşte. Aud ţipând cocorii ce zboară spre pustiu. Poştaşu-i trist şi parcă-n adins mă ocoleşte. Fiorul morţii intră în trupul meu vulpeşte. La geam se-aude vântul cu foşnet stacojiu. Poştaşu-i trist şi parcă-n adins mă ocoleşte. Livada-şi prelungeşte nesomnul în rachiu. La geam se-aude vântul cu foşnet stacojiu Şi-adeseori îmi pare că murmură popeşte. Livada-şi prelungeşte nesomnul în rachiu. Un trist ersatz de viaţă scârbită m-amăgeşte! 80 Mă-ntreb ca bietul Hamlet: to be or not to be? Pustiul mă sufocă din ce în ce mai tare. Un ceas al izbăvirii există-n orice zi. Felină umbra morţii pătrunde-n fiecare.

Pustiul mă sufocă din ce în ce mai tare. Îmi duc cocorii dorul cu ei spre miază-zi. Felină umbra morţii pătrunde-n fiecare. La nunta mea de aur tu nu mai poţi veni. Îmi duc cocorii dorul cu ei spre miază-zi. Rămân în urmă triste menhirele de sare. La nunta mea de aur tu nu mai poţi veni Destinul meu haotic se cheamă aşteptare. Rămân în urmă triste menhirele de sare. Urci dealul primăverii, cobor în toamna gri. Destinul meu haotic se cheamă aşteptare... Mă-ntreb ca bietul Hamlet: to be or not to be? 81 Aştept să vină iarăşi noaptea în fosta gară de câmpie. Spre nu se ştie care viscol cu cel din urmă tren te-ai dus. Tristeţea fără vindecare mi se întâmplă numai mie. Simt cum se profilează-n mine avidă crucea lui Iisus. Spre nu se ştie care viscol cu cel din urmă tren te-ai dus, Sub paşi se mistuie cărarea întoarcerii în utopie. Simt cum se profilează-n mine avidă crucea lui Iisus. Oricare viaţă-i o minune prin faptul c-a putut să fie.

Sub paşi se mistuie cărarea întoarcerii în utopie. Definitiv se stinge verbul în propriu-i perfect compus. Oricare viaţă-i o minune prin faptul c-a putut să fie. Chiar şi-n prăpastia oglinzii rămân statornicul intrus. Definitiv se stinge verbul în propriu-i perfect compus. O ursitoare niciodată destinul maşter nu-l prescrie. Chiar şi-n prăpastia oglinzii rămân statornicul intrus. Aştept să vină iarăşi noaptea în trista gară de câmpie! 82 Plouă fără nicio noimă. Ceasul gării s-a oprit. Tatăl meu de peste moarte viu în vise mi se-arată. Hibernează fără milă şerpii-n beţe de chibrit. Din vâltoarea sorţii barca nu se-ntoarce niciodată. Tatăl meu de peste moarte viu în vise mi se-arată. Amintirea-şi cheamă lupii de cenuşă-n fostul schit. Din vâltoarea sorţii barca nu se-ntoarce niciodată. Tot mai vale-i către tine drumul neîmpărtăşit. Amintirea-şi cheamă lupii de cenuşă-n fostul schit. Ameţit de smirnă vântul se sfieşte să mai bată. Tot mai vale-i către tine drumul neîmpărtăşit. Doru-i grâul ce-ncolţeşte într-o moară ferecată.

Ameţit de smirnă vântul se sfieşte să mai bată. Sunt colonizat de duhul taciturnului ermit. Doru-i grâul ce-ncolţeşte într-o moară ferecată. Plouă fără nicio noimă. Ceasul gării s-a oprit. 83 Cenuşa ta ficţională pe drumuri basmice-o presar. În urma noastră-n orice clipă se prăbuşeşte câte-o cale. Apusul soarelui de toamnă ne-adună-n zâmbetu-i amar. Apocaliptic urlă lupii pădurii noastre vesperale. În urma noastră-n orice clipă se prăbuşeşte câte-o cale. Pe prundul orişicărei ape copitele strivesc un zar. Apocaliptic urlă lupii pădurii noastre vesperale. Tu nu mai crezi că ne aşteaptă totemul nostru solitar. Pe prundul orişicărei ape copitele strivesc un zar. Tristeţea-i evadarea oarbă din jocul sorţii virtuale. Tu nu mai crezi că ne aşteaptă totemul nostru solitar. Sub paşii noimei tulburate bat clopote de lut a jale. Tristeţea-i evadarea oarbă din jocul sorţii virtuale. Edenic, vântul leneş uită mireasma mărului de jar. Sub paşii noimei tulburate bat clopote de lut a jale. Cenuşa ta ficţională pe drumuri basmice-o presar!

84 Ca şi Ofeliei, străină-mi rămâne arderea totală. Cu frenezie de sub talpă îmi fuge drumul hialin. Trecutul stirpei glorioase în mine nu se mai răscoală. Până şi ruga-i spulberată în vecii vecilor. Amin! Cu frenezie de sub talpă îmi fuge drumul hialin. Stau curcubeele să cadă-n oglinda lunii abisală. Până şi ruga-i spulberată în vecii vecilor. Amin! În templul ofilit al ierbii adoarme ultima vestală. Stau curcubeele să cadă-n oglinda lunii abisală. Mă latră aprig zi şi noapte amara lipsă de destin. În templul ofilit al ierbii adoarme ultima vestală. Un stâlp de sare îi ia locul pe veci cireşului carmin. Mă latră aprig zi şi noapte amara lipsă de destin. În praful cercului ajunge întreg avântul din spirală. Un stâlp de sare îi ia locul pe veci cireşului carmin. Ca şi Ofeliei, străină-mi rămâne arderea totală! 85

Nisipul roşu din clepsidră evocă sângele lui Iov. Povară sfântă mi-i pe suflet rugina toamnei exilate. Mireasa stinsă nelumită-şi trimite umbra în alcov. Sub fiecare pas se iscă-o potecă spre etermitate. Povară sfântă mi-i pe suflet rugina toamnei exilate. La balul despărţirii noastre tristeţea are gene mov. Sub fiecare pas se iscă-o potecă spre eternitate. Citesc prin lacrima de ceară cândva căzută pe ceaslov. La balul depărţirii noastre tristeţea are gene mov. Uiţi dansul flăcării albastre de pe comorile jurate. Citesc prin lacrima de ceară cândva căzută pe ceaslov. Din ce în ce mai rar la geamuri de poezie luna bate. Uiţi dansul flăcării albastre de pe comorile jurate. Mă rog în fiecare seară să ard în cântec de istov. Din ce în ce mai rar la geamuri de poezie luna bate. Nisipul roşu din clepsidră evocă sângele lui Iov! 86 Calc în spinii căii drepte spre cetatea mântuirii. Ai cules în mii de vise via de pe Galaad. Pe ruina casei noastre dau în floare trandafirii. Întru naşterea fântânii lacrimile lunii cad.

Ai cules în mii de vise via de pe Galaad. Creşte-n disperare iarba pe cărarea amintirii. Întru naşterea fântânii lacrimile lunii cad. Râde moartea când se urcă în rădvanul sorţii mirii. Creşte-n disperare iarba pe cărărarea amintirii. O vioară virtuală se sufocă-n orice brad. Râde moartea când se urcă în rădvanul sorţii mirii, Umbra crâncenei speranţe pod se face peste vad. O vioară virtuală se sufocă-n orice brad. Viscolul uitării-ngroapă-n frunza timpului martirii. Umbra crâncenei speranţe pod se face peste vad. Calc în spinii căii drepte spre cetatea mântuirii! 87 Asist în fiecare clipă la spulberarea unui vis. Ai vrea ca frunzele căzute să-şi ceară vara înapoi. La cârma bărcii putrezite suspină îngerul proscris. Memoria tulpinii moare plângând în ultimul altoi. Ai vrea ca frunzele căzute să-şi ceară vara înapoi. Covorul roşu-mi strigă paşii spre poarta verdelui abis. Memoria tulpinii moare plângând în ultimul altoi. Minunile-şi creează ţara s-o fascineze pe Alice.

Covorul roşu-mi strigă paşii spre poarta verdelui abis. Pe zarea satului albastru se-ntorc eroii din război. Minunilile-şi creează ţara s-o fascineze pe Alice. Mi-e teamă de secunda-n care îşi pierde sensul cifra doi. Pe zarea satului albastru se-ntorc eroii din război. Poemul sorţii virtuale refuză să se lase scris. Mi-e teamă de secunda-n care îşi pierde sensul cifra doi. Asist în fiecare clipă la spulberarea unui vis! 88 Tot pustiul izvorăşte dintr-un fluier fără vrană! Stau în inima câmpiei la un foc de mărăcini. Peste miriştea eternă cade iarnă suverană. La o piatră-abia cioplită cu smerenie te-nchini. Stau în inima câmpiei la un foc de mărăcini. Turma s-a pierdut în lunga noapte antiotomană. La o piatră-abia cioplită cu smerenie te-nchini. Fumul vremii face crustă peste sfinţii din icoană. Turma s-a pierdut în lunga noapte antiotomană. Urmele s-au şters cu totul sub ninsorile de crini. Fumul vremii face crustă peste sfinţii din icoană. Dorm prin ocne părăsite mărchidanii din levantini.

Urmele s-au şters cu totul sub ninsorile de crini. Amintirile pădurii fug de oaia năzdrăvană. Dorm prin ocne părăsite mărchidanii levantini. Tot pustiul izvorăşte dintr-un fluier fără vrană. 89 Pe Apa Plângerii mă poartă o barcă din carton presat. Cad nucile ca nişte lacrimi în frunzele jilav-brumate. Deja nu mă mai bate gândul întoarcerii-n bătrânul sat. Din partea morţii-ndrăgostite mi-aduce vântul ilustrate. Cad nucile ca nişte lacrimi în frunzele jilav-brumate. Simt o mândrie fără margini în faptul de a fi damnat. Din partea morţii-ndrăgostite mi-aduce vântul ilustrate. De când mă ştiu la geamul sorţii cu degete de ceară bat. Simt o mândrie fără margini în faptul de a fi damnat. Cu ploi de pietre şi injurii m-alungă lumea din cetate. De când mă ştiu la geamul sorţii cu degete de ceară bat. Bătrânul preot nu mai ştie să-mi dea canoane la păcate. Cu ploi de pietre şi injurii m-alungă lumea din cetate. Nu mai sfidez de-aproape-un secol surâsul tău aristocrat. Bătrânul preot nu mai ştie să-mi dea canoane la păcate. Pe Apa Plângerii mă poartă o barcă din carton presat! 90

Prin codul meu genetic hazardul dă cu zarul. Pierd cea din urmă şansă să ies din labirint. Aş fi putut, se zice, să am noroc cu carul. De dragul ei se pare c-am învăţat să mint. Pierd cea din urmă şansă să ies din labirint. De grinda afumată atârnă cârciumarul. De dragul ei se pare c-am învăţat să mint. Epitalamuri albe ne-a intonat Florarul. De grinda afumată atârnă cârciumarul. Pe cer silfida trece în luntre de argint. Epitalamuri albe ne-a intonat Florarul. De la caneaua lunii poeţii beau absint. Pe cer silfida trece în luntre de argint. Iisus predă iertarea exorcizând calvarul. De la caneaua lunii poeţii beau absint. Prin codul meu genetic hazardul dă cu zarul! 91 În chip irepresibil sunt fascinat de frică. Fecioara din icoană priveşte în pământ. Sub fulgerul albastru eterul se depică. Împovărat de noime spre tine mă avânt. Fecioara din icoană priveşte în pământ.

Sunt prăbuşirea care pe alţii îi ridică. Te chem din amintire cu tulnicul de vânt. Îţi taie calea zilnic o umbră de pisică. Sunt prăbuşirea care pe alţii îi ridică. Îmi caut adăpostul în cel dintâi Cuvânt. Îţi taie calea zilnic o umbră de pisică. Privirea rourală am renunţat s-o zvânt. Îmi caut adăpostul în cel dintâi Cuvânt. Bătrânul ceas din turnul medieval se strică. Privirea rourală am renunţat s-o zvânt. În chip irepresibil sunt fascinat de frică! 92 Nisipul roşu din clepsidră s-a stins la calea jumătate. Sub zeci de măşti alteritare stă toată netrăirea mea. Sub paşi mi se aştern de-a valma cărările sofisticate. Nu cade-n irisul fântânii de două ori aceeaşi stea. Sub zeci de măşti alteritare stă toată netrăirea mea. În fructul putrezit pe creangă începe marea libertate. Nu cade-n irisul fântânii de două ori aceeaşi stea. La ţărmul aparent statornic tot altu-i valul care bate.

În fructul putrezit pe creangă începe marea libertate. Calul destinului nechează din nou în zaţul de cafea. La ţărmul aparent statornic tot altu-i valul care bate. De dincolo e moarte mama mă cheamă tainic pe la ea. Calul destinului nechează din nou în zaţul de cafea. Prin dreptul lunii trece dealul bătrân cu cimitiru-n spate. De dincolo de moarte mama mă cheamă tainic pe la ea. Nisipul roşu din clepsidră s-a stins la calea jumătate! 93 Ai dispărut, nălucă suplă, sub sălcii vag pâlpâitoare! Proteguit de ochiul lunii adâncul stepei îl străbat, Pe malul lacrimii albastre irump pădurile de sare. În flacăra iubirii tale îmi văd destinul calcinat. Proteguit de ochiul lunii adâncul stepei îl străbat. Întruchipez melancolia când cade cea din urmă floare. În flacăra iubirii tale îmi văd destinul calcinat. Din pomul vieţii rupi zadarnic lăstarii spaimei viitoare. Întruchipez melancolia când cade cea din urmă floare. Un demon suflă-n aur ceasul glisării tainice-n păcat. Din pomul vieţii rupi zadarnic lăstarii spaimei viitoare. Iisus îşi proiectează chipul pe boabele de grâu curat.

Un demon suflă-n aur ceasul glisării tainice-n păcat. Nechează mânjii-n burţi de iepe mânate către abatoare. Iisus îşi proiectează chipul pe boabele de râu curat. Ai dispărut, nălucă suplă, sub sălcii vag pâlpâitoare! 94 Deşi-i doar mai, mi-e dor de teii bătrâni din Strada Lahovary. În seara despărţirii noastre ai spart trei vaze chinezeşti. Pe cer văd felinare roşii în loc de stele marinarii. Despică lotca lunii marea. Ai vrea să fii şi nu mai eşti. În seara despărţirii noastre ai spart trei vaze chinezeşti. Coboară soarele sub soartă şi-amân să-mi număr avatarii. Despică lotca lunii marea. Ai vrea să fii şi nu mai eşti. M-adun penibil din povestea răbojului mâncat de carii. Coboară soarele sub soartă şi-amân să-mi număr avatarii. Pe masa aşteptării noimei cafeaua s-a uscat în ceşti. M-adun penibil din povestea răbojului mâncat de carii. În trupul mănăstirii tale albastre nu mă mai zideşti. Pe masa aşteptării noimei cafeaua s-a uscat în ceşti. Prin cartea niciodată scrisă îşi joacă spaima armăsarii. În trupul mănăstirii tale albastre nu mă mai zideşti. Deşi-i doar mai, mi-e dor de teii bătrâni din Strada Lahovary!

95 Ezit să-mi torpilez blestemul încremenirii în proiect. Pe ţărmul aşteptării noastre salcâmii nu mai dau în floare. De toate relele din lume sunt socotit pe veci suspect. Se stinge-n labirint ecoul speranţelor oraculare. Pe ţărmul aşteptării noastre salcâmii nu mai dau în floare. Invidia e-un ghimpe-n talpa alergătorului perfect. Se stinge-n labirint ecoul speranţelor oraculare. Prin carnea amintirii gândul schiţează ultimul traiect. Invidia e-un ghimpe-n talpa alergătorului perfect. Vestala nu mai zvârle vreascuri în flacăra pâlpâitoare. Prin carnea amintirii gândul schiţează ultimul traiect. Între păcate şi iertare sporesc menhirele de sare. Vestala nu mai zvârle vreascuri în flacăra pâlpâitoare. Un înger râde dietetic în gura gangului abject. Între păcate şi iertare sporesc menhirele de sare. Ezit să-mi torpilez blestemul încremenirii în proiect! 96 Când se trăieşte laolaltă, unii câştigă, alţii pierd. Dacă dispare Marea Thetys, coralii trec în altă mare. Se-avântă-n haite lupii spaimei prin viitorul meu incert. Din cuibul nostalgiei puii conflictului doresc să zboare.

Dacă dispare Marea Thetys, coralii trec în altă mare. Furtuna de nisip se stinge,parnasiană, în deşert. Din cuibul nostalgiei puii conflictului încep să zboare. Edenu-i boare levantină de scorţişoară-n vinul fiert. Furtuna de nisip se stinge, parnasiană, în deşert. Transcriu febril epitalamul compus de zarzărul ăn floare. Edenu-i boare levantină de scorţişoară-n vinul fiert. Îţi bate Mnemosyna-n geamuri cu degete pâlpâitoare. Transcriu febril epitalamul compus de zarzărul în floare. Aştepţi zadarnic dimineaţa în care ierii să ţi-i iert. Îţi bate Mnemosyna-n geamuri cu degete pâlpâitoare. Când se trăieşte laolaltă, unii câştigă, alţii pierd! 97 M-adulmecă blestemul neîntâmplatei nunţi. Profund i te consideri norocului datoare. Le-ntorc duios salutul ciulinilor cărunţi. Acelaşi corn ne cheamă la altă vânătoare. Profund i te consideri norocului datoare. Insist să mi se-ntoarcă potecile din munţi. Acelaşi corn ne cheamă la altă vânătoare. Suntem ca două maluri de râuri fără punţi.

Insist să mi se-ntoarcă potecile din munţi. La geamuri or să-mi bată zăpezi colindătoare. Suntem ca două maluri de râuri fără punţi. Hipnotizat de soare un zeu de rouă moare. La geamuri or să-mi bată zăpezi colindătoare. Rămân oglinda-n care de-a pururi te încrunţi. Hipnotizat de soare un zeu de rouă mare. M-adulmecă blestemul neîntâmplatei nunţi! 98 Bătrânii-s mai înalţi prin sate în zilele de sărbătoare. Zăpada aşternută-n cale m-apropie uşor de cer. Copilăria netrăită învaţă îngerii să zboare. În fiecare dimineaţă promit că n-o să mai disper. Zăpada care-mi cade-n cale m-apropie uşor de cer. Către Hiperboreea poate mă-mbie ultima ninsoare. În fiecare dimineaţă promit că n-o să mai disper. De-a pururi asfinţim cu jindul iubirilor devastatoare. Către Hiperboreea poate mă-mbie ultima ninsoare. Ignori că frigul existenţei se travesteşte-n pui de ger. De-a pururi asfinţim cu jindul iubirilor mistuitoare. Pigmeii cer azil politic în patria lui Gulliver.

Ignori că frigul existenţei se travesteşte-n pui de ger. Se sting sub mărăcinii sorţii cărările izbăvitoare. Pigmeii cer azil politic în patria lui Gulliver. Bătrânii-s mai înalţi prin sate în zilele de sărbătoare! 99 Îi dau ultima ţigară mutului ce-şi plimbă iapa. Mă adulmecă albastru nesăpatele fântâni. Peste stelele câmpiei viscolul îşi trece grapa. Mistuit mă las de rugul rugii ochilor păgâni. Mă adulmecă albastru nesăpatele fântâni. La răspântie m-aşteaptă crâşmăriţa cu nastrapa. Mistuit mă las de rugul rugii ochilor păgâni. Prin pădurile de sare Sâmbăta-şi resoarbe apa. La răspântie m-aşeaptă crâşmăriţa cu nastrapa. Scot febrili sinucigaşii uşa morţii din ţâţâni. Prin pădurile de sare Sâmbăta-şi resoarbe apa. Peste vămile pustiei cu tăcerile te-ngâni. Scot febrili sinucigaşii uşa morţii din ţâţâni. Sub oricare pas neantul stă să-şi declanşeze trapa. Peste vămile pustiei cu tăcerile te-ngâni. Îi dau ultima ţigară mutului ce-şi plimbă iapa!

100 Răsună cornul şi-mi rămâne atâta spaimă de tradus! Apa-i zăpada zvăpăiată ce-nnebuneşte după soare. Irod ucide pruncii numai să-l motiveze pe Iisus. Există primăveri în care salcâmii uită să dea-n floare. Apa-i zăpada zvăpăiată ce-nnebuneşte după soare. În rai şi-n iad deopotrivă mi-asum statutul de intrus. Există primăveri în care salcâmii uită să dea-n floare. În cimitir învăţătoarea predă cu râvnă semnul plus. În rai şi-n iad deopotrivă mi-asum statutul de intrus. La ora zece fără-un secol marchiza iese la plimbare. În cimitir învăţătoarea predă cu râvnă semnul plus. Îmi port cu-nverşunare crucea ştiind totul doar calvar e. La ora zece fără-un secol marchiza iese la plimbare. Albumul tău conţine numai fotografii în care nu-s. Îmi port cu-nverşunare crucea ştiind că totul doar calvar e. Răsună cornul şi-mi rămâne atâta spaimă de tradus! 101 Îşi pune Don Quijote mintea cu toate morile de vânt. Cu fiecare poezie mă trec precum o lumânare.

Pornesc în căutarea păcii de dinainte de Cuvânt. Funinginea ce maculează zăpada nicio noimă n-are. Cu fiecare poezie mă trec precum o lumânare. Senin spre iluzorii creste am încetat să mă avânt. Funinginea ce maculează zăpada nicio noimă n-are. Există-o zi în care paşii se tupilează sub pământ. Senin spre iluzorii creste am încetat să mă avânt. Oglinzile focalizează perfid lumini crepusculare. Există-o zi în care paşii se tupilează sub pământ. Feciorii virtuali valsează cu virtualele fecioare. Oglinzile focalizează perfid lumini crepusculare. În căpisterele durerii iubirea nu mi-o mai frământ. Feciorii virtuali valsează cu virtualele fecioare... Îşi pune Don Quijote mintea cu toate morile de vânt! 102 Îşi învrâstează-un paing pânza cu firul meu de telefon. Pe malul Styxului o luntre zeloasă prinde-a fremăta. Te cizelează dalta fricii bătrânului Pygmalion. Îmi iese-n cale nenorocul trecut prin toată spaima ta. Pe malul Styxului o luntre zeloasă prinde-a fremăta. Fără-ncetare urlă câinii blestemului de la amvon.

Îmi iese-n cale nenorocul trecut prin toată spaima ta. M-adastă moartea ca-n pruncia în care nu eram Ion. Fără-ncetare urlă câinii blestemului de la amvon. Din lanţul de argint al sorţii se rupe zilnic câte-o za. M-adastă moartea ca-n pruncia în care nu eram Ion. Arunci un curcubeu de gheaţă deasupra fluviului Ra. Din lanţul de argint al sorţii se rupe zilnic câte-o za. Hermina doarme-n iglul nunţii din dulcele Septentrion. Arunci un curcubeu de gheaţă deasupra fluviului Ra. Îşi învrâstează-un paing pânza cu firul meu de telefon! 103 Trei seri în şir am stat la masă c-un viitor sinucigaş. De ieri refuz să mai dau lecţii sublime de melancolie. Pe sacagiu îl bate gândul să-şi vândă calul nărăvaş. Lângă fântâna ta albastră se strânge toamna purpurie. De ieri refuz să mai dau lecţii sublime de melancolie. La orişice decapitare călău-i doar un biet părtaş. Lângă fântâna ta albastră se strânge toamna purpurie. Bufonul îi cedează vorba de duh tiranului pizmaş. La orişice decapitare călău-i doar un biet părtaş. Deasupra iadului o boare de pâine proaspătă adie. Bufonul îi cedează vorba de duh tiranului pizmaş. Hermeneutul tânăr uită să iasă din alegorie.

Deasupra iadului o boare de pâine proaspătă adie. Persistă-n orice fir de iarbă imperial un vis incaş. Hermeneutul tânăr uită să iasă din alegorie. Trei seri în şir am stat la masă c-un viitor sinucigaş! 104 Nixlanda-i ţara-n care trăieşte Moş Crăciun. Mi-e dor de nesfârşirea zăpezilor polare. Alegi doi reni din turmă la sanie să-i pun. Pădurea de mesteceni ne-aşteaptă peste zare. Mi-e dor de nesfârşirea zăpezilor polare. Porţi zurgălăi de sare în părul de tutun. Alegi doi reni din turmă la sanie să-i pun. În faptul dimineţii din cornul sorţii sun. Porţi zurgălăi de sare în părul de tutun. Foşneşte-albastrul sânge aprins de nerăbdare. În faptul dimineţii din cornul sorţii sun. Biserica de gheaţă în urma noastră moare. Foşneşte-albastrul sânge aprins de nerăbdare. Scânteie de poveste în palid vers te-adun. Biserica de gheaţă în urma noastră moare. Nixlanda-i ţara-n care trăieşte Moş Crăciun!

105 Nu-mi refuz nici astăzi porţia de soartă. Arcul lui Ulysse zace-n baldachin Pentru arca veche orice mare-i moartă. Trena gri a iernii corbii n-o mai ţin. Arcul lui Ulysse zace-n baldachin. Ceaşca japoneză nu mai are toartă. Trena gri a iernii corbii n-o mai ţin. Crivăţul prin Valea Plângerii mă poartă. Ceaşca japoneză nu mai are toartă. Peţitorii tineri fug de la festin. Crivăţul prin Valea Plângerii mă poartă. Suflă-n cornul lunii prinţul hialin. Peţitorii tineri fug de la festin. Viaţa mă refuză, moartea nu mă iartă. Suflă-n cornul lunii prinţul hialin. Nu-mi refuz nici astăzi porţia de soartă! 106 Vegheat îs de tristeţe precum de punct e i. Deşertu-i doar o mare căzută în uitare.

Un ceas al izbăvirii există-n orice zi. Felină umbra morţii pătrunde-n fiecare. Deşertu-i doar o mare căzută în uitare. Cocorii-şi lasă dorul albastru-n miază-zi. Felina umbra morţii pătrunde-n fiecare. La nunta mea de aur doar corbii vor veni. Cocorii-şi lasă dorul albastru-n miază-zi. Ecoul apei plânge-n menhirele de sare. La nunta mea de aur doar corbii vor veni. Biserica de aer din jurul nostru moare. Ecoul apei plânge-n menhirele de sare. Rămâi în primăvartă, cobor în toamna gri. Biserica de aer din jurul nostru moare. Vegheat îs de tristeţe precum de punct e i! 107 Coliba mea de bârne-i bolnavă de trecut. A coborât în sine chiar moartea viitoare. Asupra nunţii câinii de umbră îi asmut. Nu mai apare nimeni câmpia să ne-o are. A coborât în sine chiar moartea viitoare. În trupul meu de aer bat clopote de lut. Nu mai apare nimeni câmpia să ne-o are. Pe gresia tăcerii auzul mi-l ascut.

În trupul meu de aer bat clopote de lut. Măceşii dau năvală pe ultima cărare. Pe gresia tăcerii auzul mi-l ascut. Se iscă-n suflet veacul secundelor amare. Măceşii dau năvală pe ultima cărare. Se răzleţeşte calul norocului avut. Se iscă-n suflet veacul secundelor amare. Coliba mea de bârne-i bolnavă de trecut! Se răzleţeşte calul norocului avut. La fântâna suferinţei febra ritmului se-adapă. Pe vestigiile morii dau în floare trandafirii. În grădina casei mele plâng comorile sub sapă. La fântâna suferinţei febra ritmului se-adapă. Paşii tăi îşi pierd ecoul pe cărarea mântuirii. În grădina casei mele plâng cărările sub sapă. Calul tinerei prinţese dă târcoale mănăstirii. Paşii tăi îşi pierd ecoul pe cărarea mântuirii. Visul nunţii netrăite în uitare nu se-ngroapă. Calul tinerei prinţese dă târcoale mănăstirii. La izvoarele nădejdii cerbii nu se mai adapă. Visul nunţii netrăite în uitare nu se-ngroapă. A cântat cocoşul roşu şi-a făcut să piară mirii. La izvoarele nădejdii cerbii nu se mai adapă.

Roua ochilor albaştri cade-n iarba amintirii! 108 Daţi ordin să-nceteze ploaia s-aud destinul cum se-nchide. Nu mai străbat nicio cărare posibilă spre Everest. Către niciunde port în spate gorganele de vid avide. Oglinzile-mi devoră urma strategică din palimpsest. Nu mai străbat nicio cărare posibilă spre Everest. Trufaşi se joacă faraonii de-a veşnicia-n piramide. Oglinzile-mi devoră urma strategică din palimpsest. Umbra trădării doar în umbra smochinului se sinucide. Trufaşi se joacă faraonii de-a veşnicia-n piramide. Mă zbat să-mi cantonez candoarea în raza ochiului celest. Umbra trădării doar în umbra smochinului se sinucide. Meus dolor est sine fine nam vita mundi brevis est. Mă zbat să-mi cantoneaz candoarea în raza ochiului celest. Nămeţi întregi de frunze roşii cad pe aleele atride. Meus dolor est sine fine nam vita nostra brevis est. Daţi ordin să-nceteze ploaia s-aud destinul cum se-nchide! 1o9

Se întorceau din plumb soldaţii-n războaie nedemitizate. Deşi lovit de-o schijă-n pântec trompetu-n goarnă mai sufla. Ţâşnea, precum din stâncă apa, norocul din fatalitate. Un cal se străduia să zboare cu călăreţul mort în şa. Deşi lovit de-o schijă-n pântec trompetu-n goarnă mai sufla. Ieşea din ochiul lunii trupul vivandierei dezmăţate. Un cal se străduia să zboare cu călăreţul mort în şa. Catârul orb cădea-n tranşee cu stâlpii cortului în spate. Ieşea din ochiul lunii trupul vivandierei dezmăţate. Ţipa o pasăre de noapte şi-un câine-al nimănui urla. Catârul orb cădea-n tranşee cu stâlpii cortului în spate. Iisus se profila fantastic pe pânza cerului grena. Ţipa o pasăre de noapte şi-un câine-al nimănui urla. Prinţesele visau albastru cum intră nunţile-n cetate. Iisus se profila fantastic pe pânza cerului grena. Se întorceau din plumb soldaţii-n războaie nedemitizate! 110 De astăzi sunt pe viaţă sclavul pastilelor de amaryl. Îţi plimbi sigurătatea-n jurul fântinilor arteziene.

Cad frunze roşii din castanii bătrânului oraş ostil. Râvnesc de când mă ştiu confortul butoiului lui Diogene. Îţi plimbi singurătatea-n jurul fântânilor arteziene. În poeziile din urmă se sting figurile de stil. Râvnesc de când mă ştiu confortul butoiului lui Diogene. Oricare vis cu tine trece prin vama somnului tiptil. În poeziile din urmă se sting figurile de stil. Sub paşi mi se adună frigul cărării hiperboreene. Oricare vis cu tine trece prin vama somnului tiptil. Din grinzi rămâne doar mireasma cununilor de Sânziene. Sub paşi mi se adună frigul cărării hiperboreene. Febril se infiltrează-n mine ireversibilul exil. Din grinzi rămâne doar mireasma cununilor de Sânziene. De astăzi sunt pe viaţă sclavul pastilelor de amaryl! 111 Prin duh, smerenie şi nume sunt umbra şoaptei în pustiu. Alintul Salomeii stinge izvorul sfânt de apă vie. Deasupra nunţii tale steaua polară ninge cu târziu. Profetu-şi protejează harul amar în dulcea-i nebunie. Alintul Salomeii stinge izvorul sfânt cu apă vie. Cărarea hărăzită mie doar paşii morţilor o ştiu.

Profetu-şi protejează harul amar în dulcea-i nebunie. În ochiul nostalgiei tremur ca tatăl înnoptat în fiu. Cărarea hărăzită mie doar paşii morţilor o ştiu. Senină spre Hiperboreea migrează marea insomnie. În ochiul nostalgiei tremur cum tatăl înnoptat în fiu. De-a pururi la zenitul karmei un zeu fanatic mă proscrie. Senină spre Hiperboreea migrează marea insomnie. Galopul zgomotos se pierde-n covorul serii purpuriu. De-a pururi la zenitul karmei un zeu fanatic mă proscrie. De-a latul apelor oglinzii se-avântă vrednicul sicriu. Galopul zgomotos se pierde-n covorul serii purpuriu. Lumina dimineţii crucii e-n zâmbetul de pe tipsie. De-a latul apelor oglinzii se-avântă vrednicul sicriu. Sub clarul lunii din grădină bujorii nu te mai îmbie. Lumina dimineţii crucii e-n zîmbetul de pe tipsie. Cu spor, după perversa moarte, încep întru Iisus să fiu. Sub clarul lunii din grădină bujorii nu te mai îmbie. Prin duh, smerenie şi nume sunt umbra şoaptei în pustiu! 112 Fiicei mele, Elena Zvâcneşte-n pragul porţii noastre pământ intens de cimitir. Flori galbene-n amurg de vară hrănesc o nouă amintire.

Culcat pe banca de mesteacăn la pacea pietrelor aspir. Deja mi se filtrează soarta prin tija crinului subţire. Flori galbene-n amurg de vară hrănesc o nouă amintire. Fantoma calului nechează prin iarba fostului ceair. Deja mi se filtrează soarta prin tija crinului subţire. Mă rog la Dumnezeu să-mi lase intactă forţa să-l admir. Fantoma calului nechează prin iarba fostului ceair. Doreşti să nu-ţi treci niciodată examenul de împietrire. Mă rog la Dumnezeu să-mi lase intactă forţa să-l admir. Poteca mântuirii prinde pe dealul mut să se răsfire. Doreşti să nu-ţi treci niciodată examenul de împietrire. Tăcerea marmurei funebre îmi dă târcoale abitir. Poteca mântuirii prinde pe dealul mut să se răsfire. Zvâcneşte-n pragul porţii noastre pământ intens de cimitir! 113 Iubito, suntem tot mai frunze cu orice clopot care bate. De marginea de nord a toamnei ne-apropiem fugind spre sud. Visezi să scriu dintodeauna un vers de sute de carate. Mă tem cumplit de noaptea-n care cocoşii n-o să-i mai aud. De marginea de nord a toamnei ne-apropiem fugind spre sud. Haiducul trece pe sub lună cu şaua calului în spate. Mă tem cumplit de noaptea-n care cocoşii n-o să-i mai aud. Nutreşti în sinea ta dorinţa să poţi muri pe săturate.

Haiducul trece pe sub lună cu şaua calului în spate. Mă-mbie la ospăţu-i tainic bătrâna doamnă Solitude. Nutreşti în sinea ta dorinţa să poţi muri pe săturate. Îşi cere birul insomnia pădurilor lui Robin Hood. Mă-mbie la ospăţu-i tainic bătrâna doamnă Solitude. De câinii câtorva blesteme mi-s urmele amuşinate. Îşi cere birul insomnia pădurilor lui Robin Hood. Iubito, suntem tot mai frunze cu orice clopot care bate! 114 De orice câine-n faptul serii se prinde umbra unui lup. Pe zarea haiducească-a nopţii răsare luna sângerie. Turbate haitele angoasei în colţi de platină mă rup. În van cu tava de jeratic încerc să intru-n herghelie. Pe zarea haiducească-a nopţii răsare luna sângerie. Cu sârg tunelul evadării în urma noastră îl astup. În van cu tava de jeratic încerc să intru-n herghelie. Sufletu-i liber doar deasupra vremelniciei unui trup. Cu sârg tunelul evadării în urma noastră îl astup. Avidă-n contul sorţii mele cerneala sapă în hârtie. Sufletu-i liber doar deasupra vremelniciei unui trup. Sinucigaşul îşi sfidează brutal extincţia târzie.

Avidă-n contul sorţii mele cerneala sapă în hârtie. Menhir de sare blestemată sub biciul gerului irup. Sinucigaşul îşi sfidează brutal extincţia târzie. De orice câine-n faptul serii se prinde umbra unui lup! 115 Ţiganca Izabela poartă lentile de contact albastre. Aşteaptă vulpile Gerarul aducător viclean de rut. Dedic haiku-uri avântate luminii florilor din glastre. Deszăpezeşti cu-nverşunare cărarea timpului pierdut. Aşteaptă vulpile Gerarul aducător viclean de rut. Rămân de-a pururi la cheremul destinului propus de astre. Deszăpezeşti cu-nverşunare cărarea timpului pierdut. În rouă văd reeditarea de lux a lacrimilor noastre. Rămân de-a pururi la cheremul destinului propus de astre. În orice semn de şovăire se-ascunde îngerul căzut. În rouă văd reeditarea de lux a lacrimilor noastre. Oricare frunte-i amprentată de-al Iudei ipocrit sărut. În orice semn de şovăire se-ascunde îngerul căzut. Întreaga fire-i alternare de împliniri şi de dezastre. Oricare frunte-i amprentată de-al Iudei ipocrit sărut. Ţiganca Izabela poartă lentile de contact albastre!

116 Scrutează veşnicia, vara, bătrânii singuri pe la porţi. În trupuri timpul modelează duioase semne de-ntrebare. Nevolnic licărul speranţei se stinge-ncet în ochii morţi. Cocorii mor în clipa-n care constată c-au uitat să zboare. În trupuri timpul modelează duioase semne de-ntrebare. Cămaşa-nvinsului de mâine se trage-anticipat la sorţi. Cocorii mor în clipa-n care constată c-au uitat să zboare. De ce-ţi faci, mamă, semnul crucii pe care nu mai vrei s-o porţi? Cămaşa-nvinsului de mâine se trage-anticipat la sorţi. Se-ntoarce-n rădăcini cătunul cu încă-o ultimă plecare. De ce-ţi faci, mamă, semnul crucii pe care nu mai vrei s-o porţi? Îşi cere-azil în orice suflet eterna spaimă viitoare. Se-ntoarce-n rădăcini cătunul cu încă-o ultimă plecare. Bea vin pe veresie popa cu buzunarul plin de orţi. Îşi cere-azil în orice suflet eterna spaimă viitoare... Scrutează veşnicia, vara, bătrânii singuri pe la porţi! 117

Deja aud cum urlă toţi anii ce-or să vină. Redevenim ţărână puţin câte puţin. Prostituata doarme pe blănuri de hermină. Îi zmulge vântul vălul frumoasei Ailin. Redevenim ţărână puţin câte puţin. Visează apeducte Sahara Cis-Alpină. Îi zmulge vântul vălul frumoasei Ailin. În orice fruct respiră o rază de lumină. Visează apeducte Sahara Cis-Alpină. Îmi bate-n geam mireasa cu degete de crin. În orice fruct respiră o rază de lumină. Dintotdeauna-n faţa fântânilor mă-nchin. Îmi bate-n geam mireasa cu degete de crin. Accept destinul crengii uitate în salină. Dintotdeauna-n faţa fântânilor mă-nchin. Deja aud cum urlă toţi anii ce-or să vină! 118 Spre ziuă urlă câinii comunitari în port. Veriga dintre viaţă şi moarte se topeşte Trecutu-abia palpită şi viitoru-i mort. Doreşti să-ţi scriu pe cruce ceva în latineşte.

Veriga dintre viaţă şi moarte se topeşte. Pe mări turbate spaima întoarcerii o port. Doreşti să-ţi scriu pe cruce ceva în latineşte. Un cal troian pătrunde plângând în orice fort. Pe mări turbate spaima întoarcerii o port. Când se trezeşte Scylla, Charibda aţipeşte. Un cal troian pătrunde plângând în orice fort. Mă simt strivit puternic de-al hybrisului cleşte. Când se trezeşte Scylla, Charibda aţipeşte. Ataraxia-i, poate, supremul disconfort. Mă simt strivit puternic de-al hybrisului cleşte. Spre ziuă urlă câinii comunitari în port! 119 În locul spaimei mele de moarte stă lumina. Bătrânul Tolstoi fuge ca Budha dintre-ai săi. Cu crengi de zarzăr tânăr mă sorcoveşte vina. Mi se aştern sub talpă cele mai pure căi. Bătrânul Tolstoi fuge ca Budha dintre-ai săi. Ninsorile divine îmi mângâie retina. Mi se aştern sub talpă cele mai pure căi. În nelumeşti miresme mă-nvăluie grădina. Ninsorile divine îmi mângâie retina.

Ziua-şi petrece noaptea de dor în ochii tăi. În nelumeşti miresme mă-nvăluie grădina. Ies tot mai rar din glie albastre vâlvătăi. Ziua-şi petrece noaptea de dor în ochii tăi. Călăul hâd reglează cu râvnă ghilotina. Ies tot mai rar din glie albastre vâlvătăi. În locul spaimei mele de moarte stă lumina! 120 Azi, ca nicicând în două toamne am coborât concomitent. Cărările de frunze pline mi se revarsă spre niciunde. Deasupra codrilor de vată răsună clopotul scadent. Nevolnic şarpele speranţei în hruba nopţii se ascunde. Cărările de frunze pline mi se revarsă spre niciunde. Lumina plopilor se stinge pe zarea ochiului ardent. Nevolnic şarpele speranţei în hruba nopţii se ascunde. Ca lupul dintr-o căprioară trecutul rupe din prezent. Lumina plopilor se stinge în zarea ochiului ardent. Nisipul creşte în orbita fântânilor cândva profunde. Ca lupul dintr-o căprioară trecutul rupe din prezent. Haotic bisturiul spaimei în carnea gândului pătrunde. Nisipul creşte în orbita fântânilor cândva profunde.

E prea târziu să mi se treacă eternitatea-n testament. Haotic bisturiul spaimei în carnea gândului pătrunde. Azi, ca nicicând, în două toamne am coborât concomitent! 121 Treisprezece mâţe albe dau târcoale casei mele. Trece goală vrăjitoarea somnambulă peste deal. Semn comorii mi-i cuţitul împlântat până-n prăsele. În pârjolul ficţiunii intră-un fluture real. Trece goală vrăjitoarea somnambulă peste deal. Punte-i dragostea ce leagă două maluri paralele. În pârjolul ficţiunii intră-un fluture real. Spania din reverie se sufocă de castele. Punte-i dragostea ce leagă două maluri paralele. Luna nouă stă s-apună în potcoava unui cal. Spania din reverie se sufocă de castele. Cavalerii beau socratic vinul roşu din Graal. Luna nouă stă s-apună în potcoava unui cal. Cerbu-agonic simte-n frunte pâlpâitul unei stele. Cavalerii beau socratic vinul roşu din Graal. Treisprezece mâţe albe dau târcoale casei mele!

122 Trecea pe drum mireasa nebună. Era luni. Zburda o veveriţă prin nucii din livadă. Te străduiai la vatra străbună să m-aduni. Întâii fulgi ai iernii se pregăteau să cadă. Zburda o veveriţă prin nucii din livadă. Bătrâna vrăjitoare stingea-n pahar tăciuni. Întâii fulgi ai iernii se pregăteau să cadă. Dormeau în textul lumii poeţii cei mai buni. Bătrâna vrăjitoare stingea-n pahar tăciuni. Venea la ora zece un preot să mă vadă. Dormeau în textul lumii poeţii cei mai buni. În jurul mesei zeii se provocau la sfadă. Venea la ora zece un preot să mă vadă. Ştiam că stau la pândă prietenii să-i suni. În jurul mesei zeii se provocau la sfadă. Trecea prin sat mireasa nebună. Era luni! 123 Anin la grinda casei o steblă de pelin. Trecutul prinde iarăşi albastru să mă doară.

S-a spânzurat frumoasa turcoaică Ailin. În cârciumă să intru accept întâia oară. Trecutul prinde iarăşi albastru să mă doară. Mi-e dor de ochii-n care se-alintă flori de in. În cârciumă să intru accept întâia oară. În liniştea geamiei provocator mă-nchin. Mi-e dor de ochii-n care se-alintă flori de in. Bat clopote de gheaţă a nesfârşită seară. În liniştea geamiei provocator mă-nchin. Cocorul singuratic spre miază-noapte zboară. Bat clopote de gheaţă a nesfârşită seară. Redevenim planetă puţin câte puţin. Cocorul singuratic spre miază-noapte zboară. Anin la grinda casei o steblă de pelin! 124 Astăzi Scorpionii Roşii vin acasă din Irak. Peste creasta veşniciei luna lui Cuptor apune. În cafeaua scorojită cu privirea te dezbrac. Stareţul apocaliptic se lupeşte-n rugăciune. Peste creasta veşniciei luna lui Cuptor apune. Fluture albastru-i cerul prins într-un potir de mac. Stareţul apocaliptic se lupeşte-n rugăciune. Sar din visu-n care nuntă c-o mireasă moartă fac.

Fluture albastru-i cerul prins într-un potir de mac. Doru-i zbuciumul pădurii în vioara fără strune. Sar din visu-n care nuntă c-o mireasă moartă fac. Uită orice masă-n juru-i laolaltă să ne-adune. Doru-i zbuciumul pădurii în vioara fără strune. Faptul că-mi răpiţi destinul mă obligă să nu tac. Uită orice masă-n juru-i laolaltă să ne-adune. Astăzi Scorpionii Roşii vin acasă din Irak! 125 Perversitatea-şi dezveleşte genunchiul de sidef târziu. Ceva nedesluşit mă face să cred că-i cea din urmă vară. Bătrânul preot intră-n codru să-şi fure lemnul de sicriu. Doamna cu coasă de Toledo îţi bate-n geam întâia oară. Ceva nedesluşit mă face să cred că-i cea din urmă vară. Pădurea-i de aramă veche în asfinţitul purpuriu. Doamna cu coasă de Toledo îţi bate-n geam întâia oară. Iisus concepe suferinţa drept arta de-a rămâne viu. Pădurea-i de aramă veche în asfinţitul purpuriu. Sub pasul stâng se frâng ingrate cărările de-odinioară. Iisus concepe suferinţa drept arta de-a rămâne viu. Bătaia galbenă de clopot începe-n taină să mă doară.

Sub pasul stâng se frâng ingrate cărările de-odinioară. Ca varul mi se stinge-n urme cel care-aş fi putut să fiu. Bătaia galbenă de clopot începe-n taină să mă doară. Perversitatea-şi dezveleşte genunchiul de sidef târziu! 126 Hai să dansăm, iubito, n-a mai plouat demult. Pe creasta unui fulger te lepezi de candoare. Mi-e dor de fata blondă, bolnavă de tumult. Fântâna din oglinda destinului te doare. Pe creasta unui fulger te lepezi de candoare. Copilu-n bâlciul vieţii vrea mască de adult. Fântâna din oglinda destinului te doare. Fanfara nunţii tale cu sângele-o ascult. Copilu-n bâlciul vieţii vrea mască de adult. Bătrânul corn ne cheamă plângând la vânătoare. Fanfara nunţii tale cu sângele-o ascult. Suprema şansă-a florii-i s-ajungă lumânare. Bătrânul corn ne cheamă plângând la vânătoare. Nicicând la fel din jocul hazardului rezult. Suprema şansă-a florii-i s-ajungă lumânare.

Hai să dansăm, iubito, n-a mai plouat demult! 127 Aş vrea în greaca veche să locuiesc o zi. Văzduhul peste Lethe e beat de curcubeie. Mă amăgesc cu gândul c-ai mai putea veni. Trosneşte talpa casei de aşteptări mereie. Văzduhul peste Lethe e beat de curcubeie. Deasupra mea stă moartea ca punctul peste i. Trosneşte talpa casei de aşteptări mereie. Cercul suportă veşnic blestemul cifrei π. Deasupra mea stă moartea ca punctul peste i. Grandoarea-i aventura ce-n pulbere se-ncheie. Cercul suportă veşnic blestemul cifrei π. În orice bloc de piatră tânjeşte-o Galatee. Grandoarea-i aventura ce-n pulbere se-ncheie. Zboru-l dizolvă-n sine pe Saint-Exupéry. În orice bloc de piatră tânjeşte-o Galatee. Aş vrea în greaca veche să locuiesc o zi! 128 Azi la ora zece a-nceput să plouă.

Ştreangu-i face semne fostului primar. Clopotarul poartă pelerină nouă. Ai în gene boabe de mărgăritar. Ştreangu-i face semne fostului primar. Pilde de răbdare-s cloştile pe ouă. Ai în gene boabe de mărgăritar. Mă-ntîlnesc cu moartea pe la ora două. Pilde de răbdare-s cloştile pe ouă. Uşa ce dă-n stradă se deschide rar. Mă-ntâlnesc cu moartea pe la ora două. Paradisu-i ţara merelor de jar. Uşa ce dă-n stradă se deschide rar. Îngerii agită clopoţei de rouă. Paradisu-i ţara merelor de jar. Azi la ora zece a-nceput să plouă! 129 Mărşăluim prin soartă bolnavi de utopie. Duminici netrăite se răzvrătesc în noi. În catastiful galben un înger negru scrie. Ne ruinează dorul temeinicelor ploi. Duminici netrăite se răzvrătesc în noi. În meri amurgu-şi cruţă lumina sângerie.

Ne ruinează dorul temeinicelor ploi. Plecarea ne-o vesteşte un clopot de hârtie. În meri amurgu-şi cruţă lumina sângerie. Nuntaşii beau cenuşă din inimi de strigoi. Plecarea ne-o vesteşte un clopot de hârtie. Ne ispăşim pedeapsa singurătăţii-n doi. Nuntaşii beau cenuşă din inimi de strigoi. Făgaşul disperării doar lacrima ni-l ştie. Ne ispăşim pedeapsa singurătăţii-n doi. Mărşăluim prin soartă bolnavi de utopie! 130 De ce cu bici de aur Platon m-alungă zilnic din cetate? De ce deasupra mea se-nchide în orice clipă cerul orb? De ce de-a lungul existenţei dau numai de fântâni secate? De ce cu-atâta hămesire menhirele de ger m-absorb? De ce deasupra mea se-nchide în orice clipă cerul orb? De ce nu pot aprinde rugul neispăşitelor păcate? De ce cu-atâta hămesire menhirele de ger m-absorb? De ce în trupul meu haotic un sânge netrăit se zbate? De ce nu pot aprinde rugul neispăşitelor păcate? De ce orice genune creşte în jurul cuibului de corb?

De ce în trupul meu haotic un sânge netrăit se zbate? De ce-mi dă semne că m-adastă neantu-n el să mă resorb? De ce orice genune creşte în jurul cuibului de corb? De ce-mi văd în oglinzi de rouă virtuţile stigmatizate? De ce-mi dă semne că m-adastă neantu-n el să mă resorb? De ce cu bici de aur Platon m-alungă zilnic din cetate? 131 Îmi port cu bucurie moartea în suflet ca pe un stindard. Dureri enorme-ascund sub masca pe faţa ce se vrea spartană. Asemeni lumânării-aprinse la fiecare capăt ard. Lumina versurilor mele irumpe din celesta rană. Dureri enorme-ascund sub masca pe faţa ce se vrea spartană. Mi-asum cu fermitate până şi ceea ce-i doar pur hazard. Lumina versurilor mele irumpe din celesta rană. Fatalitatea vede-n mine pe veci nemernicul bastard. Mi-asum cu fermitate până şi ceea ce-i doar pur hazard. N-am degete la mâini să-mi număr pe ele lustrii de prigoană. Fatalitatea vede-n mine pe veci nemernicul bastard. În orice zid de mănăstire scânceşte pruncul dintr-o Ană. N-am degete la mâini să-mi număr pe ele lustrii de prigoană.

Prostituatele-şi îngroapă pustiul gloriei sub fard. În orice zid de mănăstire scânceşte pruncul dintr-o Ană. Îmi port cu bucurie moartea în suflet ca pe un stindard. 132 Ştiusem c-o să-mi fii durere din clipa când te-am cunoscut. Un stol de păsări asfinţise ţipând în zarea levantină. Se coborau pe plai de sânge turme de miei de la păscut.. Călare dinspre Râul Roşu trei arnăuţi aveau să vină. Un stol de păsări asfinţise ţipând în zarea levantină. La schit a veghe prelungită dogitul clopot a bătut. Călare dinspre Râul Roşu trei arnăuţi aveau să vină. Iertat de ani bătrânul stareţ se întorcea senin în lut. La schit a veghe prelungită dogitul clopot a bătut. Peste păduri tremurătoare urma să iasă luna plină. Iertat de ani bătrânul stareţ se întorcea senin în lut. Vicleană emanai miresme de mere coapte şi de vină. Peste păduri tremurătoare urma să iasă luna plină. Din flinta mea pornise moartea pieziş spre primul arnăut. Vicelană emanai miresme de mere coapte şi de vină. Ştiusem c-o să-mi fii durere din clipa când te-am cunoscut! 133

Păşeşti prin iarba verde. Eu nu mai sunt demult. Aceiaşi tei transformă pământu-n altă floare. Din umbra veşniciei mireasma o ascult. Pe cer se profilează fântâna migratoare. Aceiaşi tei transformă pământu-n altă floare. Scrâşneşte-n gol şperaclul cuvântului ocult. Pe cer se profilează fântâna migratoare. Visez să-ţi fiu privire prin care să exult. Scrâşneşte-n gol şperaclul cuvântului ocult. Uitarea se zdrobeşte în propria-i vâltoare. Visez să-ţi fiu privire prin care să exult. Sicriul traversează oglinzi prevestitoare. Uitarea se zdrobeşte în propria-i vâltoare. Dintr-un copil rămâne doar masca de adult. Sicriul traversează oglinzi prevestitoare. Păşeşti prin iarba verde. Eu nu mai sunt demult! 134 Un câine mort legat la poartă e mult mai rău ca unul viu. Din catacombele tristeţii ţâşneşte pură bucuria. Ilustrul moralist de mâine s-ascunde-n ultimul chefliu. În insul beat de libertate proliferează puşcăria.

Din catacombele tristeţii ţâşneşte pură bucuria. Îi fură Malca tinereţea bătrânului harabagiu. În insul beat de libertate proliferează puşcăria. Se spun destule despre moarte, dar nu şi –ar veni târziu. Îi fură Malca tinereţea bătrânului harabagiu. Îşi află trupul mănăstirii în trupul Anei veşnicia. Se spun destule despre moarte, dar nu şi c-ar veni târziu.. Întru exorcizarea morţii Fecioara-l naşte pe Messia. Îşi află trupul mănăstirii în trupul Anei veşnicia. La căpătâiul umbrei mele veghează umbra unui fiu. Întru exorcizrea morţii Fecioara-l naşte pe Messia. De când am apărut pe lume învăţ cu sârg să nu mai fiu. La căpătâiul umbrei mele veghează umbra unui fiu. După cules sperietorii-i rămâne-n custodie via. De când am apărut pe lume învăţ cu sârg să nu mai fiu. Spre ghilotina îndoielii mă poartă zilnic poezia. După cules sperietorii-i rămâne-n custodie via. Pe portativul nostalgiei în gama re minor mă scriu. Spre ghilotina îndoielii mă poartă zilnic poezia. Un câine mort legat la poartă e mult mai rău ca unul viu! 135

Ezit să-mi mai revărs fiinţa plenar în veacul ce-o să vină. Mă simt aidoma scânteii latente-ntr-un pierdut amnar. Henri Michaux-şi sugrumă spaima în raiul lui de mescalină. Uitat de propria lui moarte ne-aşteaptă ultimul morar. Mă simt aidoma scânteii latente-ntr-un pierdut amnar. Visez cum tata-şi rupe coasa bătrână-n lanul de sulfină. Uitat de propria lui moarte ne-aşteaptă ultimul morar Din aripi îngerii durează un pod de vamă spre lumină. Visez cum tata-şi rupe coasa bătrână-n lanul de sulfină. Regret că nu mai cred în basme decât nesăbuit de rar. Din aripi îngerii durează un pod de vamă spre lumină. Pe-aleea ta-şi revelă plopii de-a pururi numărul impar. Regret că nu mai cred în basme decât nesăbuit de rar. Nu mai aştept, de Sânziene, să joace flăcări pe colină. Pe-aleea ta-şi revelă plopii de-a pururi numărul impar. Ezit să-mi mai revărs fiinţa plenar în veacul ce-o să vină! 136 Din când în când, faustic, îi spunem clipei: „Stai!” Sunt, poate, întruparea neliniştii-ancestrale. Pe zări albastre noaptea haiducă naşte cai. Teii-şi trimit mireasma să-i iasă lunii-n cale.

Sunt, poate, întruparea neliniştii-ancestrale. Durerile pădurii se-nveşniesc în nai. Teii-şi trimt mireasma să-i iasă lunii-n cale. În orice iad mocneşte un colţ uitat de rai. Durerile pădurii se-nveşnicesc în nai. Sub talpa sorţii tale răsar livezi astrale. În orice iad mocneşte un colţ uitat de rai. Puţine linii drepte triumfă în spirale. Sub talpa sorţii tale răsar livezi astrale. Apreciezi doar lucrul pe care nu-l mai ai. Puţine linii drepte triumfă în spirale. Din când în când, faustic, îi spunem clipei: „Stai!” 137 Tu te joci de-a veşnicia, eu în clipă mă împlânt. Peste urbea adormită teii lumii dau în floare. Plâng cu aripile frânte toate morile de vânt. De noianul netrăirii tinereţea ta mă doare. Peste urbea adormită teii lumii dau în floare. Trupul fraged se dezice de tot ce e-n el pământ. De noianul netrăririi tinereţea ta mă doare. Aş dori de nefiinţă să învăţ să mă descânt. Trupul fraged se dezice de tot ce e-n el pământ.

Styxu-n fiecare noapte-i plin de poduri plutitoare. Aş dori de nefiinţă să învăţ să mă descânt. Prin Grădina Ghetsimani suflă vântul a trădare. Styxu-n fiecare noapte-i plin de poduri plutitoare. Soarta-i cavalcada-n urma somnambului mormânt. Prin Grădina Ghetsimani suflă vântul a trădare. Tu te joci de-a veşnicia, eu în clipă mă împlânt! 138 Ce straniu ticăia pendula de cornul Lunii atârnată. Urma ca-n sufletele noastre să cadă moartea în curând. În patul lui de nea satirul bătrân ademenise-o fată. Miresmele de tei în ritmuri de vals aulunecau pe rând. Urma ca-n sufletele noastre să cadă moartea în curând. La geamul dinspre miază-noapte un înger încerca să bată. Miresmele de tei în ritmuri de vals alunecau pe rând. Securea de război în Calul Troian fusese îngropată. La geamul dinspre miază-noapte un înger încerca să bată. Pe hornul rece-al casei noastre intrase demonul flămând. Securea de război în Calul Troian fusese îngropată. Sorbeam cu orice strop de rouă fântâni ce nu vor fi nicicând.

Pe hornul rece-al acsei noastre intrase demonul flămând. Simţeam iţindu-se secunda când timpul nu se mai dilată. Sorbeam cu orice strop de rouă fântâni ce nu vor fi nicicând. Ce straniu ticăia pendula de cornul Lunii atârnată! 139 Deplin victorios în luptă e numai crivăţul rusesc. Soldaţii rebegiţi se culcă în caii fără măruntaie. De-a curmezişul sorţii noastre nămeţii patimilor cresc. Batjocurii i-ajunge capul pe care sabia nu-l taie. Soldaţii rebegiţi se culcă în caii fără măruntaie. Mersul pe ape în picioare e-un apanaj dumnezeiesc. Batjocurii i-ajunge capul pe care sabia nu-l taie. La-mpins istoria-nainte doar anonimii se spetesc. Mersul pe ape în picioare e-un apanaj dumnezeiesc. În lanul pârguit comoara rămâne fără vâlvătaie. La-mpins istoria-nainte doar anonimii se spetesc. Sub para focului bastonul de corn uscat se încovoaie. În lanul pârguit comoara rămâne fără vâlvătaie. Ateii strânşi de moarte-n braţe de Dumnezeu îşi amintesc. Sub para focului bastonul de corn uscat se încovoaie. Deplin victorios în luptă e numai crivăţul rusesc! 140

Mă strigă vămile pustiei dintre Egipt şi Canaan. Asupra mea-şi asmute câinii o nesfârşită insomnie. Pluteşte barca somnabulă pe-o apă fără de liman. Cărarea disperării tale doar duhul vântului o ştie. Asupra mea-şi asmute câinii o nesfârşită insomnie. Profetu-n stâncile din cale loveşte cu toiagu-n van. Cărarea disperării tale doar duhul vântului o ştie. Râvneşte aurul tipsiei trufaşe capul lui Ioan. Profetu-n stâncile din cale loveşte cu toiagu-n van. Paralizant mă-ncearcă frica ieşirii din părelnicie. Râvneşte aurul tipsiei trufaşe capul lui Ioan. Dinspre jertfelnicul statornic mireasma uită să adie. Paralizant mă-ncearcă frica ieşirii din părelnicie. În miez de noapte cântă vântul la harpa salciei avan. Dinspre jertfelnicul statornic mireasma uită să adie. Mă strigă vămile pustiei dintre Egipt şi Canaan! 141 Sta sabia creştinătăţii de zidul nopţii atârnată. Ex-voievodul se stinsese de diabet şi de exil. Înalta Poartă cutezanţa n-o să i-o ierte niciodată. Ţarina protejase-un şarpe crescut la sânul turcofil.

Ex-voievodul se stinsese de diabet şi de exil. Se răzvrătise-albastru-n sânge obârşia mistificată. Ţarina protejase-un şarpe crecut la sânul turcofil. La geamul dezrobirii stirpei norocu-ntârzia să bată. Se răzvrătise-albastru-n sânge obârşia mistificată. Saivan de bârne afumate, trosnea imperiul senil. La geamul dezrobirii stirpei norocu-ntârzia să bată. Licorna-şi proiecta pe jarişti de vis fantasticul profil. Saivan de bârne afumate, trosnea imperiul senil. Plângea condiţia umană între eroare şi erată. Licorna-şi profila pe jarişti de vis fantasticul profil. Sta sabia creştinătăţii de zidul nopţii atârnată! 142 Scripturii diavolu-i conferă un sens diametral opus. La marginea câmpiei sterpe se hârbuieşte vechea moară. Tăgada-i cariul ce-şi află sălaş în crucea lui Iisus. Stăpânii lumii-ntotdeauna ignoră c-ar putea să moară. La marginea câmpiei sterpe se hârbuieşte vechea moară. Tăcerile paradoxale sunt minusuri cu semnul plus. Stăpânii lumii-ntotdeauna ignoră c-ar putea să moară. Cei aruncaţi de Iele-n iureş se prind de lucruri care nu-s. Tăcerile paradoxale sunt minusuri cu semnul plus.

Păstrează-mă departe, Doamne, de arta trasului pe sfoară. Cei aruncaţi de Iele-n iureş se prind de lucruri care nu-s. Încremenesc în aer păsări când duhul vremurilor zboară. Păstreaz-mă departe, Doamne, de arta trasului pe sfoară. Descind la hanul morţii mele cu sentimentul că-s intrus. Încremenesc în aer păsări când duhul vremurilor zboară. Scripturii diavolu-i conferă un sens diametral opus! 143 Tatei De-atunci în fiecare clipă mă ia de martor ceasul rău. Păstrez îngrămădiţi în suflet nămeţi de frică ancestrală. Ghiceam hulpav în dreapta noastră adâncul negru ca de tău. Coloana bietului Mândrilă s-a frânt ca vreascul sub tânjală. Păstrez îngrămădiţi în suflet nămeţi de frică ancestrală. Pădurile veneau din urmă parcă să ne împingă-n hău. Coloana bietului Mândrilă s-a frânt ca vreascul sub tânjală. S-a prăvălit în râu buşteanul furat pentru sicriul tău. Pădurile veneau din urmă parcă să ne împingă-n hău. Cătunul rudăresc intrase în liniştea-i patriarhală. S-a prăvălit în râu buşteanul furat pentru sicriul tău. Am fost tentat să pun prezenţa lui Dumnezeu la îndoială. Cătunul rudăresc intrase în liniştea-i patriarhală.

Juca un csárdás pădurarul ceangău pândind din făgădău. Am fost tentat să pun prezenţa lui Dumnezeu la îndoială. De-atunci în fiecare clipă mă ia de martor ceasul rău! 144 Sunt veşnic regele pe care-l omoară proprii-i soldaţi. În noaptea asta curge sânge pe apeductul din cetate. Voi trece râu-n barca albă cu ultimii poeţi damnaţi. De-aproape treisprezece lustri din faţă crivăţul îmi bate. În noaptea asta curge sânge pe apeductul din cetate. În templul răzbunării mele aş vrea să nu mă aşteptaţi. De-aproape treisprezece lustri din faţă crivăţul îmi bate. Pe ţărm Electra dirijează un cor de îngeri îngheţaţi. În templul răzbunării mele aş vrea să nu mă aşteptaţi. Pe drumuri nedesţelenite îmi port blestemele în spate. Pe ţărm Electra dirijează un cor de îngeri îngheţaţi. Îmi trec nestingherit prin vamă întreg bagajul de păcate. Pe drumuri nedesţelenite îmi port blestemele în spate. Trăiesc iluzia livezii cu toţi lămâii-n floare daţi. Îmi trec nestingherit prin vamă păcate nicicând iertate. Sunt veşnic regele pe care-l omoară proprii-i soldaţi! 145

De vadul mântuirii noastre noi n-o să trecem niciodată. Îşi sună şerpii clopoţeii şi caii ne-au murit de drum. Cât nu cuprinde gândul roată se-ntinde stepa blestemată. Se înteţeşte frigul sorţii pe care nu mi-o mai asum. Îşi sună şerpii clopoţeii şi caii ne-au murit de drum. Cu flori de zarzăr minerale începe crivăţul să bată. Se înteţeşte frigul sorţii pe care nu mi-o mai asum. Accept că-n orişice mesteacăn e-o fată scytă îngropată. Cu flori de zarzăr minerale începe crivăţul să bată. Am străbătut pădurea albă lupul totemic să-l sugrum. Accept că-n orişice mesteacăn e-o fată scytă îngropată. M-absorb albastrele blesteme în nesfârşitul lor duium. Am străbătut pădurea albă lupul totemic să-l sugrum. Pustiul urcă-n semnul crucii făcut cu mâna vinovată. M-absorb albastrele blesteme în nesfârşitul lor duium. De vadul mântuirii noastre noi n-o să trecem niciodată! 146 Am copilărit pe-o vale doldora de mori de apă. În uitatul toponimic nu-mi mai aflu adăpost. Mă închin pe întuneric la icoana de sub pleoapă. Urma lacrimei zvântate seamănă c-un sfânt anost.

În uitatul toponimic nu-mi mai aflu adăpost. Moartea-n mine vizuina cu osârdie şi-o sapă. Urma lacrimei zvântate seamănă c-un sfânt anost. Luna-mi picură nisipul ei de aur în nastrapă. Moartea-n mine vizuina cu osârdie şi-o sapă. Orice lucru care-ncepe bine se sfârşeşte prost. Luna-mi picură nisipul ei de aur în nastrapă. Uit în fiecare clipă ce-am ajuns şi cine-am fost. Orice lucru care-ncepe bine se sfârşeşte prost. Pacea ţine cât securea de război nu se îngroapă. Uit în fiecare clipă ce-am ajuns şi cine-am fost. Am copilărit pe-o vale doldora de mori de apă! 147 Înfruntă Liszt în stepă zăpada spulberată. Au caii-n coame ţurţuri în loc de clopoţei. Lumina lunii cade în propria-i Sonată. Potcoavele cu gripcă din gheaţă scot scântei. Au caii-n coame ţurţuri în loc de clopoţei. De-o haită hămesită e troica asaltată. Potcoavele cu gripcă din gheaţă scot scântei. Detunătura flintei pe surugiu l-îmbată. De-o haită hămesită e troica asaltată. Se-nfundă calea-n pâlcul hieraticilor tei.

Detunătura flintei pe surugiu l-îmbată. Loviţi de gloanţe lupii se sfâşie-ntre ei. Se-n fundă calea-n pâlcul hieraticilor tei. E inima un clopot a moarte stând să bată. Loviţi de gloanţe lupii se sfâşie-ntre ei. Înfruntă Liszt în stepă zăpada spulberată! 148 Grăbeşte Iuda mîntuirea cu mult mai mult decît Iisus. În sinea lui Mântuitorul se pare că-şi dorea trădarea. Orice cădere se explică prin rânduirile de sus. Omul persistă-n rău cu gândul că şi-a plătit deja iertarea. În sinea lui Mântuitorul se pare că-şi dorea trădarea. De-a pururi între noi şi moarte îl vrem pe altul interpus. Omul persistă-n rău cu gândul că şi-a plătit deja iertarea. În rai, de mai există raiul, nu calcă umbră de intrus. De-a pururi între noi şi moarte îl vrem pe altul interpus. Doar Fiul Omului îşi află-n lumina rănilor valoarea. În rai, de mai există raiul, nu calcă umbră de intrus. Prin simplu gest de închinare vidăm de sens crucificarea. Doar Fiul omului îşi află-n lumina rănilor valoarea. Proba revoltei absolute o treci lăsându-te supus... Prin simplu gest de închinare vidăm de sens crucificarea. Grăbeşte Iuda mântuirea cu mult mai mult decât Iisus!

149 Cu paşi de abur o să trecem definitiv bătrânul pod. Covorul roşu ne aşteaptă întins pe malul veşniciei. Despovărându-ne de frică începem ultimul exod. În faţa noastră se înşiră albastre vămile pustiei. Covorul roşu ne aşteaptă întins pe malul veşniciei. Firu-amintirii subţiate nu mai suportă niciun nod. În faţa noastră se înşiră albastre vămile pustiei. Ne ia-n primire ataractic uitarea fără de izvod. Firu-amintirii subţiate nu mai suportă niciun nod. Zvântarea lacrimei din suflet distruge sensul nostalgiei. Ne ia-n primire ataractic uitarea fără de izvod. I-ncredinţăm cu nonşalanţă senină trupurile gliei. Zvântarea lacrimei din suflet distruge sensul nostalgiei. Ne defrişează căi mireasma tămâiei arse la prohod. I-ncredinţăm cu nonşalanţă senină trupurile gliei. Cu paşi de abur o să trecem definitiv bătrânul pod! 150

Cu cât mai mută mi-i chemarea cu-atât ţi-e numele mai nou. De şapte lustri şi mai bine îmi tac statornica iubire. Fără-a fi fost rostit vr’odată glisează strigătu-n ecou. În trupul meu nocturn se surpă celestul zid de mănăstire. De şapte lustri şi mai bine îmi tac statornica iubire. Esenţa zborului mocneşte sub coaja orişicărui ou. În trupul meu celest se surpă celestul zid de mănăstire. În jurul frunţii mele moartea va pune ultimul halou. Esenţa zborului mocneşte sub coaja orişicărui ou. Planeta fluviul de sânge şi-l despleteşte-n mii de fire. În jurul frunţii mele moartea va pune ultimul halou. Şi-asmute câinii să mă rupă ciobanul beat din amintire. Planeta fluviul de sânge şi-l despleteşte-n mii de fire. În orice marmură zvâcneşte dorinţa de a fi cavou. Şi-asmute câinii să mă rupă ciobanul beat din amintire. Cu cât mai mută mi-i chemarea, cu-atât ţi-e numele mai nou! 151 Amintirea zăboveşte la fântâna de-altădată. Cumpăna de cer proptită se jeleşte abitir. Drumul tău se-nşurubează în pădurea blestemată. Moartea strigă catalogul la intrarea-n cimitir. Cumpăna de cer proptită se jeleşte abitir. Frunza plopilor foşneşte a iubire vinovată.

Moartea strigă catalogul la intrarea-n cimitir. Setea sufletului tandru nu se stinge niciodată. Frunza plopilor foşneşte a iubire vinovată. Vrăjitoarea se ascunde într-un car cu coviltir. Setea sufletului tandru nu se stinge niciodată. Rugul dorului râvneşte roua sfântului potir. Vrăjitoarea se ascunde într-un car cu coviltir. În oglinda mincinoasă soarta-n roz mi se arată. Rugul dorului râvneşte roua sfântului potir. Amintirea zăboveşte la fântâna de-altădată! 152 Tu îndupleci viitorul să-ţi mai picure-n destin. Eu îi cer întruna clipei să m-arunce peste soartă. S-a postat la pândă moartea în corola unui crin. Paradisu-i o grădină cu măceşi în loc de poartă. Eu îi cer întruna clipei să m-arunce peste soartă. Vântu-i smulge porumbiţei rămureaua de măslin. Paradisu-i o grădină cu măceşi în loc de poartă. Din pădurea blestemată ştiu că n-o să mai revin. Vântu-i smulge porumbiţei rămureaua de măslin. Spre Golgotha poeziei paşii gândului mă poartă. Din pădurea blestemată ştiu că n-o să mai revin. Nu întrezăresc motive să-i mai caut morţii ceartă.

Spre Golgotha poeziei paşii gândului mă poartă. Îmi pun capu-n orice noapte pe o pernă de pelin. Nu întrezăresc motive să-i mai caut morţii ceartă. Tu îndupleci viitorul să-ţi mai picure-n destin! 153 Iau, paroxistic, elefanţii în piept ninsorile alpine. Fanatici mercenarii-n urma convoiului atipic mor. Doar jurămîntul răzbunării în cea mai bună formă-i ţine. Victoria se profilează în ochiul lui scânteietor. Fanatici mercenarii-n urma convoiului atipic mor. Stă gata să se prăvălească emblema gloriei latine. Victoria se profilează în ochiul lui scânteietor. Republicii romane-i bate amarnic ceasul de ruşine. Stă gata să se prăbuşească emblema gloriei latine. Izbânda pritoceşte-n taină cu sârg eşecul viitor. Republicii romane-i bate amarnic ceasul de ruşine. Istoria-şi asumă stoic destinul veşnic schimbător. Izbânda-şi pritoceşte-n taină cu sârg eşecul viitor. Blestemul smulge verighete din zeci de degete străine. Istoria-şi asumă stoic destinul veşnic schimbător. Iau, paroxistic, elefanţii în piept ninsorile latine!

154 Ţara de baştină-l reneagă, cea adoptivă-l vrea doar mort. Mai mult ca propria-i ruşine oprobriul comun îl doare. Îşi pregetă să mai vâslească pe marea fără niciun port. În van i-e dor de fanatismul armatei sale mercenare. Mai mult ca propria-i ruşine oprobriul comun îl doare. Niciunde n-o să se mai simtă sub cerul liber ca sub cort. În van i-e dor de fanatismul armatei sale mercenare. Cu bărbi jivrate ies din moarte centurionii la raport. Niciunde n-o să se mai simtă sub cerul liber ca sub cort. Nu numai urma-i e vânată, ci toată viaţa viitoare. Cu bărbi jivrate ies din moarte centurionii la raport. Otrava-i dă, întâia oară, ghes diabolic s-o prepare. Nu numai urma-i e vânată, ci toată viaţa viitoare. Întru izbânda lui spectrală se-adună-n ultimul efort. Otrava-i dă, întâia oară, ghes diabolic s-o prepare. Ţara de baştină-l reneagă, cea adoptivă-l vrea doar mort! 155

America se-mbracă în rochie de seară. Îngheaţă în altare potirele de vin. Începe tinereţea albastră să mă doară. Dansează goală puşcă turcoaica Ailin. Îngheaţă în altare potirele de vin. De-a latul lunii pline o vrăjitoare zboară. Dansează goală puşcă turcoaica Ailin. Expatriatul cântă cu patos la vioară. De-a latul lunii pline o vrăjitoare zboară. Profetul intră-n urbe călare pe asin. Expatriatul cântă cu patos la vioară. În faţa crucii tale posibile mă-nchin. Profetul intră-n urbe călare pe asin. Pe rugul scytic arde pădurea planetară. În faţa crucii tale posibile mă-nchin. America se-mbracă în rochie de seară! 156 Curcubeul se ascunde peste noapte-n catedrală. Caporalul escortează un transport de apă grea. Moartea scandinavă trece în ţinuta ei de gală. Feribotul se scufundă deocheat de piaza rea.

Caporalul escortează un transport de apă grea. Din zăpezi de jar se iscă aurora boreală. Feribotul se scufundă deocheat de piaza rea. Spaima-n fiecare clipă de neunde dă năvală. Din zăpezi de jar se iscă aurora boreală. Plânge a nenuntă bradul roşu-n zaţul de cafea. Spaima-n fiecare clipă de neunde dă năvală. Ursitoarea nu concepe altă soartă să ne dea. Plânge a nenuntă bradul roşu-n zaţul de cafea. Mirii virtuali plonjează în tristeţe abisală. Ursitoarea nu concepe altă soartă să ne dea. Curcubeul se ascunde peste noapte-n catedrală! 157 În faptul serii mi se pare că mă-ntâlnesc cu umbra ta. Mireasma teilor provoacă păreri de rău în cimitire. Uitat la marginea pădurii un cal de fum va necheza. Fetiţa cu chibrituri arde ninsori în Cartea de citire. Mireasma teilor provoacă păreri de rău în cimitire. Mă străduiesc în orice clipă să fug din amintirea ta. Fetiţa cu chibrituri arde ninsori în Cartea de citire.

Iubirea-i lanţul ce devine gurmand cu fiecare za. Mă străduiesc în orice clipă să fug din amintirea ta. Morţii pripite nu-i voi cere nici cea mai mică păsuire. Iubirea-i lanţul ce devine gurmand cu fiecare za. Bătrânul paing ţese pânză duminica în mănăstire. Morţii pripite nu-i voi cer nici cea mai mică păsuire. În jilţul lui de jar îşi pierde orice răbdare zeul Ra. Bătrânul paing ţese pânză duminica în mănăstire. În faptul serii mi se pare că mă-ntâlnesc cu umbra ta! 158 Loviţi cu pietre-s numai pomii care spre cinstea lor rodesc. De-a pururi oamenii de paie îşi trag cenuşa peste soartă. În geamul tinereţii noastre se umflă crivăţul rusesc. Valpurgic către moarte numai vârtejul dragostei mă poartă. De-a pururi oamenii de paie îşi trag cenuşa peste soartă. Cu prora-n cântecul sirenei corăbii bete se proptesc. Valpurgic către moarte numai vârtejul dragostei mă poartă. Înconjurat de lupii stepei cu spaimă caii mi-i lovesc. Cu prora-n cântecul sirenei corăbii bete se proptesc. M-avânt doar pe acele drumuri excluse de pe orice hartă .

Înconjurat de lupii stepei cu spaimă caii mi-i lovesc. De-ntinderea imaculată nici moartea n-o să mă despartă. M-avânt doar pe acele drumuri excluse de pe orice hartă. Speri ca-ntr-o zi să pot ajunge prin Purgatoriul dantesc. De-ntinderea imaculată nici moartea n-o să mă despartă. Loviţi cu pietre-s numai pomii care spre cinstea lor rodesc! 159 Plecarea ta intempestivă atrage hybrisu-n cetate. Spre zări mai binecuvântate îţi porţi tristeţile duium. Samsarii vând în bâlci caleaşca prinţesei proaspăt capturate. Smochinii hohotesc demonic pe stânga ultimului drum. Spre zări mai binecuvântate îţi porţi tristeţile duium. M-ajunge setea de pe urmă din demnitatea lui Socrate. Smochinii hohotesc demonic pe stânga ultimului drum. Neîntâmplarea nunţii noastre ascultă crivăţul cum bate. M-ajunge setea de pe urmă din demnitatea lui Socrate. În tolba-i rece amintirea îşi strânge urmele de fum. Neîntâmplarea nunţii noastre ascultă crivăţul cum bate. Nicicând cărările fântânii n-au fos mai goale ca acum. În tolba-i rece amintirea îşi strânge urmele de fum. Te însoţesc c-un gând de rouă de-a lungul pustei blestemate. Nicicând cărările fântânii n-au fost mai goale ca acum.

Plecarea ta intempestivă atrage hybrisu-n cetate! 160 Te rupi de vârstele la care cu zeii tineri te măsori. Sub streaşina iubirii tale m-adună ultima ninsoare. Poştaşului i-e tot mai goală bătrâna tolbă de scrisori. Spre sat îşi mână cimitirul aleile tentaculare. Sub streaşina iubirii tale m-adună ultima ninsoare. Adulmec spaima lumânării ce arde dincolo de zori. Spre sat îşi mână cimitirul aleile tentaculare. Se-ntorc dezabuzaţi acasă frumoşii fii risipitori. Adulmec spaima lumânării ce arde dincolo de zori. În ghinda nenăscută geme deja pădurea viitoare. Se-ntorc dezabuzaţi acasă frumoşii fii risipitori. Tăcerea aneantizează orice speranţă de iertare. În ghinda nenăscută geme deja pădurea viitoare. Trăirii pure îi rămânem în vecii vecilor datori. Tăcerea aneantizează orice speranţă de iertare. Te rupi de vârstele la care cu zeii tineri te măsori! 161

Spre lumea sevelor latente m-ademeneşte Proserpina. Duşmanii bat cu-nverşunare poptcoave cailor de lut. Salcâmul din grădina sorţii-şi reneagă drastic rădăcina. Mă tem cumplit de noaptea-n care voi trece râul absolut. Duşmanii bat cu-nverşunare potcoave cailor de lut. În lumânările de nuntă trosneştea-a moarte stearina. Mă tem cumplit de noaptea-n care voi trece râul absolut. Din valurile-ncremenite se iscă-n urma mea Ondina. În lumânările de nuntă trosneşte-a moarte stearina. Eternitatea dă năvală-n fotografia la minut. Din valurile-ncremenite se iscă-n urma mea Ondina. În ochiul orb îşi face cuibul un vultur încă nenăscut. Eternitatea dă năvală-n fotografia la minut. Tenebrele-şi propagă visul spre contopirea cu lumina. În ochiul orb îşi face cuibul un vultur încă nenăscut. Spre lumea sevelor latente m-ademeneşte Proserpina! 162 Tot aşteptând să vii acasă cireşii zăbovesc în floare. Zaţul cafelei în ibricul ciobit s-a scorojit de tot. Atins de plumbii deznădejdii c-adorm sub lespezi mi se pare.

Mă bulversează visu-n care de-a lungul Styxului înot. Zaţul cafelei din ibricul ciobit s-a scorojit de tot. Rămâne-n urmă veşted trupul bolnav de-atâta înserare. Mă bulversează visu-n care de-a lungul Styxului înot. Spre Arcă uită porumbiţa cu rămureaua-i să mai zboare. Rămâne-n urmă veşted trupul bolnav de-atâta înserare. De-un trist smochin atârnă umbra dmnatului Iscariot. Spre Arcă uită porumbiţa cu rămureaua-i să mai zboare. S-ajung la marginile apei volburate nu mai pot. De-un trist smochin atârnă umbra damnatului Iscariot. Se stinge cântecul din urmă în oul de privighetoare. S-ajung la marginile apei învolburate nu mai pot. Tot aşteptând să vii acasă cireşii zăbovesc în floare! 163 Te poţi lupta cu toată lumea, însă cu soarta e-n zadar. Mi-e tot mai greu de la o vreme să-mi tac iubirile ratate. Veninu-mi pare tot mai dulce în incasabilul pahar. Albastra inimă ia crâşma din cui şi-n calea mea o scoate. Mi-e tot mai greu de la o vreme să-mi tac iubirile ratate. Descântecul ignoră scara blestemului alveolar. Albastra inimă ia crâşma din cui şi-n calea mea o scoate. Visez că-s răstignit pe crucea de cedru-a primului tâlhar.

Descântecul ignoră scara blestemului alveolar. Cetatea îmi aruncă-n spate întreg noianul de păcate. Visez că-s răstignit pe crucea de cedru-a primului tâlhar, Persist regal în insomnie pe stânci de vulturi fulgerate. Cetatea îmi aruncă-n spate întreg noianul de păcate. Ilimitată-i numai forţa infernului tentacular. Persist regal în insomnie pe stânci de vulturi fulgerate. Te poţi lupta cu toată lumea, însă cu soarta e-n zadar! 164 Râul fără lacrimi plânge moartea morilor de apă. Câmpul fără holde plânge moartea morilor cu cai. Amintirile albastre prind să nu mă mai încapă. Stinsă-i proaspăta savoare a cireşelor de mai. Câmpul fără holde plânge moartea morilor cu cai. Curcubeul din fântâna stânii nu se mai adapă. Stinsă-i proaspăta savoare a cireşelor de mai Duhul viei de-altădată nu mai susură-n nastrapă. Curcubeul din fântâna stânii nu se mai adapă. Vraja rea nu mai sucombă între flăcări şi vătrai. Duhul viei de-altădată nu mai susură-n nastrapă. Nu-mi mai ies pe grui în cale Ielele cu păr bălai.

Vraja rea nu mai sucombă între flăcări şi vătrai. Drumu-i lung şi-n aţipire frâul calului îmi scapă. Nu-mi mai ies pe grui în cale Ielele cu păr bălai. Râul fără lacrimi plânge moartea morilor de apă! 165 Să cadă nonşalantă seara. Să te întorci în fostul sat. Să stai pe-o păiatră miliară. S-adie vântul şi să plângi, Să-ţi aminteşti c-aici odată ai fost copilul răsfăţat. Să bănuieşti sub iarbă drumul. Să cânte greierii nătângi. Să stai pe-o piatră miliară. S-adie vântul şi să plângi. Să te opreşti acolo unde cândva o poartă-a existat. Să bănuieşti sub iarbă drumul. Să cânte greierii nătângi. Să te transpui în clipa-n care o fată te-a făcut bărbat. Să te opreşti acolo unde cândva o poartă-a existat. Să crezi c-ai tăi îţi ies în cale şi că în braţe lung îi strîngi. Să te transpui în clipa-n care o fată te-a făcut bărbat. Să te îndemne lililacul înmiresmat un ram să-i frângi. Să crezi c-ai tăi îţi ies în cale şi că în braţe lung îi strângi, Să ţi se pară că sunt toate exact aşa cum le-ai lăsat. Să te îndemne liliacul înmiresmat un ram să-i frângi. Să cadă nonşalantă seara. S-ajungi târziu în fostul sat!

166 Mi-ar fi plăcut s-avem pruni roşii şi niciodată n-am avut. N-am mai fi devastat ca hunii toate livezile vecine. La târgul de la Sfânta-Ioana palincă nouă-am fi vândut. Alaiul nopţilor de toamnă l-am fi primit cu mult mai bine. N-am mai fi devastat ca hunii toate livezile vecine. Am fi avut mai multă faimă fiindcă la bal ne-am fi bătut. Alaiul nopţilor de toamnă l-am fi primit cu mult mai bine. Slugoii cârmuirii oarbe de noi cumplit s-ar fi temut. Am fi avut mai multă faimă fiindcă la bal ne-am fi bătut. În ciorba noastră amărâtă nu ar fi mai suflat oricine. Slugoii cârmuirii oarbe de noi cumplit s-ar fi temut. Nu ne-ar mai fi ieşit în cale nici puii tristei şugubine. În ciorba noastră amărâtă nu ar mai fi suflat oricine. Înjurătura inspirată ne-ar fi fost sabie şi scut. Nu ne-ar mai fi ieşit în cale nici puii tristei şugubine.. Mi-ar fi plăcut s-avem pruni roşii şi niciodată n-am avut! 167 Şerpii comorii blestemate închipuiau un dans turcesc. Nevgi, frumoasa balerină, mi-a ars în braţe vara toată. De-atunci mă tem cumplit de ora când stelele pe cer pălesc. O astfel de iubire-albastră nu cred c-o să-mi mai fie dată.

Nevgi, frumoasa balerină, mi-a ars în braţe vara toată. Visul păcatului fierbinte nicicând n-o să-l mai regăsesc. O astfel de iubire-albastră nu cred c-o să-mi mai fie dată. Am întrupat odată-n karmă un vis pe care-l jinduiesc. Visul păcatului fierbinte nicicând n-o să-l mi regăsesc. Pe jariştea carmin se pierde haiducul răzleţit de ceată. Am întrupat odată-n karmă un vis pe care-l jinduiesc. Sentinţa dreaptă-i paralelă pe veci cu strâmba judecată. Pe jariştea carmin se pierde haiducul răzleţit de ceată. Bătrânii frasini plâng în codrul în care nu mă mai ivesc. Sentinţa dreaptă-i paralelă pe veci cu strâmba judecată. Şerpii comorii blestemate închipuiau un dans turcesc! 168 Stăteam la umbra verii moarte şi clopotul din sat bătea. Se profila o toamnă tristă ca o fanfară militară. În vechea crâşmă evreiască trăgeau recruţii la măsea. Depozitau bătrânii-n inimi neliniştile noi din ţară. Se profila o toamnă tristă ca o fanfară militară. Erau atâtea zeci de semne că glia-n pieptu-i ne dorea. Depozitau bătrânii-n inimi neliniştile noi din ţară. Pe una din cinci case noaptea cânta avan o cucuvea.

Erau atâtea zeci de semne că glia-n pieptu-i ne dorea. Epitalamul din vioară urma o vreme să dispară. Pe una din cinci case noaptea cânta avan o cucuvea. Căruţa poştei venea plină cu veşti nefaste din afară. Epitalamul din vioară urma o vreme să dispară. Gemea amarnic cimitirul de cruci netrase la rindea. Căruţa poştei venea plină cu veşti nefaste din afară. Stăteam la umbra verii moarte şi clopotul din sat bătea! 169 De ziua mea groparii urbei hamletizau în cimitir. Citeam un epitaf sinistru când s-a pornit subit tornada. Vuia un vânt cum nu văzusem în viaţa mea mai abitir. Haite de lupi apocaliptici îşi ajungeau din urmă prada. Citeam un epitaf sinistru când s-a pornit subit tornada. Clopotniţa zbura prin aer, dar n-aveam vreme să să mă mir. Haite de lupi apocaliptici îşi ajungeau din urmă prada. Strângeam sub braţul stâng volumul al doilea din Vaina i mir. Clopotniţa zbura prin aer, dar n-aveam vreme să mă mir. Plopul bătrân de la intrare căzuse şi blocase strada. Strângeam sub braţul stâng volumul al doilea din Vaina i mir. Spaima-ntrupa în mine golul de şarpe devorându-şi coada.

Plopul bătrân de la intrare căzuse şi blocase strada. Din toate florile aduse n-a mai rămas un singur fir. Spaima-ntrupa în mine golul de şarpe devorându-şi coada. De ziua mea groparii urbei hamletizau în cimitir! 170 Aş vrea să ştiu câte fantome trăiesc în casa de sub nuc. Cu ani în urmă revenisem aici la o înmormântare. Nu rezistasem multă vreme să stau în casă singur cuc. Plecat din nou în pribegie sperasem într-o alinare. Cu ani în urmă revenisem aici la o înmormântare. Nu-mi regăsisem însă forţa durerea-n suflet s-o astruc. Plecat din nou în pribegie sperasem într-o alinare. M-am conformat ursitei mele în lumea largă să mă duc. Nu-mi regăsisem însă forţa durerea-n suflet s-o astruc. Nu mă-mpăcasem niciodată cu timpul ce-n tăcere doare. M-am conformat ursitei mele în lumea largă să mă duc. În vis mi se strecoară satul cu-a lui dovadă de iertare. Nu mă-mpăcasem niciodată cu timpul ce-n tăcere doare. Tot timpul am simţit cum paşii finali spre cei dintâi m-aduc. În vis mi se strecoară satul cu-a lui dovadă de iertare... Aş vrea să ştiu câte fantome trăiesc în casa de sub nuc! 171

Urlase răguşit un câine a noapte-n ploaie şi-a pustiu. Fata infirmă somnolase într-un fotoliu cu rotile. Cum în ajun băusem straşnic am stat în pat până târziu. Cotrobăisem prin sertare după flaconul cu pastile. Fata infirmă somnolase într-un fotoliu cu rotile. Căzuseră trei crengi din nucul bătrân odinioară viu. Cotrobăisem prin sertare după flaconul cu pastile. Îmi prelungisem mahmureala c-o nouă sticlă de rachiu. Căzuseră trei crengi din nucul bătrân odinioară viu. În casa-i veche muribundul nu mai mâncase de opt zile. Îmi prelungisem mahmureala c-o nouă sticlă de rachiu. Îmi defilaseră prin mintea ceţoasă gânduri inutile. În casa-i veche muribundul nu mai mâncase de opt zile. Hoţii-i furaseră pardaful păstrat în pod pentru sicriu. Îmi defilaseară prin mintea ceţoasă gânduri inutile. Urlase răguşit un câine a noapte-n ploaie şi-a pustiu! 172 Moartea mea o să aducă multă linişte pe lume. Apele se vor retrage cumpătate-n matca lor. Va fi cine rătăciţii pe căi drepte să-i îndrume. Îşi va regăsi ogorul cuvenitul lui răzor.

Apele se vor retrage cumpătate-n matca lor. Geniile vor cunoaşte mii de laude antume. Îşi va regăsi ogorul cuvenitul lui răzor. Şefii vor avea pe buze numei zâmbete şi glume. Geniile vor cunoaşte mii de laude antume. Aerul din marea urbe va fi iarăşi incolor. Şefii vor avea pe buze numai zâmbete şi glume. N-o să mai cârtească nimeni împotriva tuturor. Aerul din marea urbe va fi iarăşi incolor. Colportorii de confuzii îi vor da valorii nume. N-o să mai cârtească nimeni împotriva tuturor. Moartea mea o să aducă multă linişte pe lume! 173 Mă fascinează spaima ruletelor ruseşti. Pădurea de mesteceni mă lasă fără zare. Cu îngerul pe umăr în visul meu soseşti. Cocoşii cântă-n aul şi toată vraja moare. Pădurea de mesteceni mă lasă fără zare. Zăpada de-altădată coboară în poveşti. Cocoşii cântă-n aul şi toată vraja moare.

De la o vârstă-ncolo începi să minţi că eşti. Zăpada de-altădată coboară în poveşti. Îmi sapă zeul tânăr mormântul într-o floare. De la o vârstă-ncolo începi să minţi că eşti. Îmi fac din luna nouă un corn de vânătoare. Îmi sapă zeul tânăr mormântul într-o floare. Pentru-o fântână-n Calea lactee mă tocmeşti. Îmi fac din luna nouă un corn de vânătoare.. Mă fascineză spaima ruletelor ruseşti! 174 Silfidele de altădată sunt doar mireasmă şi zefir. Se-nvolburează mărăcinii pe pajiştea de-odinioară. Nu mai pot spune când anume am încetat să mă mai mir. Constaţi că-n plină auroră o seară crâncenă coboară. Se-nvolburează mărăcinii pe pajiştea de-odinioară. Urzicile nestingherite cresc cu duiumul în ceair. Constaţi că-n plină auroră o seară crâncenă coboară. Pe zarea vârstelor uitarea se lasă tot mai abitir. Urzicile nestingherite cresc cu duiumul în ceair. Polenul florilor albastre s-a metamorfozat în ceară.

Pe zarea vârstelor uitarea se lasă tot mai abitir. Norocul descifrat în palmă în clipa care vine zboară. Polenul florilor albastre s-a metamorfozat în ceară. Învăţ prin rădăcina ierbii indiferente să respir. Norocul descifrat în palmă în clipa care vine zboară. Silfidele de altădată sunt doar mireasmă şi zefir! 175 Intrase luna-n nouri şi-o bufniţă zbura. Bătrâna hetairă dormise-ntr-un metoc. Mefisto refuzase să-mi vândă umbra ta. Mă bântuise gândul să nu mai fiu deloc. Bătrâna hetairă dormise-ntr-un metoc. Potcoava hămesită pe jarişti scăpăra. Mă bântuise gândul să nu mai fiu deloc. Calu-adusese-acasă stăpânul mort în şa. Potcoava hămesită pe jarişti scăpăra. Purtam cusut în haină un fir de busuioc. Calu-adusese-acasă stăpânul mort în şa. Ţiganca se-ngrozise uitându-se-n ghioc. Purtam cusut în haină un fir de busuioc.

Vulpeşte cimitirul spre sat se strecura. Ţiganca se-ngrozise uitându-se-n ghioc. Intrase luna-n nouri şi-o bufniţă zbura! 176 Cred cu sfinţenie-n iubire. Te chem. E şaisprezece mai. Deja porţi rochie subţire. Cireşii tineri fug din rai. Te chem. E şaisprezece mai. Se naşte-o nouă amintire. Cireşii tineri fug din rai. Livada-nvaţă să te-admire. Se naşte-o nouă amintire. Zefirul doarme-n evantai. Livada-nvaţă să te-admire. Calea destinului mi-o tai. Zefirul doarme-n evantai. Mă veşnicesc întru uimire. Calea destinului mi-o tai. Cred cu sfinţenie-n iubire!

177 Nu mai am nevoie de pseudonime. Morile de apă au murit demult. Simt singurătatea numai în mulţime. În pustiul firii redevin tumult. Morile de apă au murit demult. Cred în veşnicia clipelor sublime. În pustiul firii redevin tumult. Înţeleg mesajul exaltatei ştime. Cred în veşnicia clipelor sublime. Sevă în tulpina crinului exult. Înţeleg mesajul exaltatei ştime. Mânzu-i nostalgia calului adult. Sevă în tulpina crinului exult. Savurez lumina ploilor de rime. Mânzu-i nostalgia calului adult. Nu mai am nevoie de pseudonime! 178 Norocul ne zâmbeşte din ce în ce mai frust.

Un lup ne iese-n cale pe orişcare zare. Plantez un pom din care presimt că n-o să gust. M-ajung din urmă toate rgretele amare. Un lup ne iese-n cale pe orişicare zare. Loveşti cu pumnii-n zidul destinului injust. M-ajung din urmă toate regretele amare. Timpul pierdut îl caut mai abitir ca Proust. Loveşti cu pumnii-n zidul destinului injust. Păstorul ne dă lecţii de fastă resemnare. Timpul pierdut îl caut mai abitir ca Proust. Cu o crenguţă ruptă pădurea-ntreagă moare. Păstorul ne dă lecţii de fastă resemnare. Spre Marea Vamă podu-i ca aţa de îngust. Cu o crenguţă ruptă pădurea-ntreagă moare. Norocul ne zâmbeşte din ce în ce mai frust! 179 Aş vrea să fiu de-a pururi scutul pus între tine şi destin. Nu mai privesc demult în urmă de teama crucilor de sare. Să-i fiu hăitaş la vânătoare mă strigă prinţul levantin. În vis cu spaimă ancestrală înfrunt zăpezile polare. Nu mai privesc demult în urmă de teama crucilor de sare. Simt cum în vene îmi descreşte procentul sângelui latin. În vis cu spaimă ancestrală înfrunt zăpezile polare.

Ca lupu-mi dă târcoale somnul statuilor de caolin. Simt cum în vene îmi descreşte procentul sângelui latin. În ochiul calului ce moare de sete se iţesc izvoare. Ca lupu-mi dă târcoale somnul statuilor de caolin. Balaurii de foc răstoarnă păduri de brad în Carul Mare. În ochiul calului ce moare de sete se iţesc izvoare. De lacrimi mă despovărează tăcutul înger hialin. Balaurii de foc răstoarnă păduri de brad în Carul Mare. Aş vrea să fiu de-a pururi scutul pus între tine şi destin! 180 M-am întors la ţară.Voi uita să fiu. În grădina casei s-a făcut de coasă. Câinele vecinei urlă a pustiu. Vara se anunţă tot mai răcoroasă. În grădina casei s-a făcut de coasă. Lângă roata morii e deja târziu. Vara se anunţă tot mai răcoroasă. Dorm la cap cu două sticle de rachiu.

Lângă roata morii s-a făcut târziu. Baba Minodora s-a visat mireasă. Dorm la cap cu două sticle de rachiu. Dorul de niciunde nu mă mai apasă. Baba Minodora s-a visat mireasă. A zvârlit-o-n stradă unicul ei fiu. Dorul de niciunde nu mă mai apasă. M-am întors la ţară.Voi uita să fiu! 181 Mi-i mai părelnic somnul cu fiecare noapte. Orice înmormântare e şi a mea puţin. Se stafideşte timpul în fructele prea coapte. La parastas vin sclavii paharului de vin. Orice înmormântare e şi a mea puţin. Sucombă mii de vorbe în pragul unei fapte. La parastas vin sclavii paharului de vin. Îşi schimbă puii fricii fragilii dinţi de lapte. Sucombă mii de vorbe în pragul unei fapte. Cămaşa morţii râde în orice lan de in. Îşi schimbă puii fricii fragilii dinţi de lapte. Cu nonşalanţă laşii dau vina pe destin.

Cămaşa morţii râde în orice lan de in. Divinitatea-şi stinge nesomnu-n cifra şapte. Cu nonşalanţă laşii dau vina pe destin! Mi-i mai părelnic somnul cu fiecare noapte! 182 Tu pleci întotdeauna când strugurii se coc. Tristeţi autumnale mă iau în stăpînire. Rămâne-n urmă-o vară bătută de noroc. Destinu-şi împleteşte un bici de foc subţire. Tristeţi autumnale mă iau în stăpânire. Mă obsedează gândul că n-am trăit deloc. Destinu-şi împleteşte un bici de foc subţire. Miresmele grădinii se mută-n iarmaroc. Mă obsedează gândul că n-am trăit deloc. I se refuză nunţii intrarea-n amintire. Miresmele grădinii se mută-n iarmaroc. Prin sat aleargă noaptea mireasa fără mire. I se refuză nunţii intrarea-n amintire. A jale suflă vântul în suple crengi de soc. Prin sat aleargă noaptea mireasa fără mire.

Tu pleci întotdeauna când strugurii se coc! 183 Ai mei sunt cruci cu toţii sau nici măcar atât. Mă înrudesc cu glia în fel şi chip datoare. Îţi smulge lacrimi mute copacul doborât. Ca un copil mă bucur când dau cireşii-n floare. Mă înrudesc cu glia în fel şi chip datoare. Prin cele nouă ceruri Orfeu a coborât. Ca un copil mă bucur când dau cireşii-n floare. Pe horn pătrunde silful să-ţi ţină de urât. Prin cele nouă ceruri Orfeu a coborât. Toiagul nu mai taie în două nicio mare. Pe horn pătrunde silful să-ţi ţină de urât. Poştaşul plânge moartea bătrânei vrăjitoare. Toiagul nu mai taie în două nicio mare. Fantoma hetairei în turn s-a zăvorât. Poştaşul plânge moartea bătrânei vrăjitoare. Ai mei sunt cruci cu toţii sau nici măcar atât! 184 În gara mică de câmpie, necunoscuto, te aştept.

M-ajută ceasul fără ace să-mi etalez statornicia. Sisif refuză să se-ntrebe dacă destinul său e drept. Pietroiul prăvălit le ţine nestinsă zeilor mânia. M-ajută ceasul fără ace să-mi etalez statornicia. În vise cântecul de greier îmi trage glia peste piept. Pietroiul prăvălit le ţine nestinsă zeilor mânia. Sunt silf, iubito, şi spre tine fără-ncetare mă îndrept. În vise cântecul de greier îmi trage glia peste piept. Revii cu macii plini de rouă să-mi luminezi copilăria. Sunt silf, iubito, şi spre tine fără-ncetare mă îndrept. Pruncul surâde când o simte în jur pe Precista Maria. Revii cu macii plini de rouă să-mi luminezi copilăria. Pustiul crescător al lumii e mai bogat c-un înţelept... Pruncul surâde când o simte în jur pe Precista Maria. În gara mică din câmpie, necunoscuto, te aştept! 185 Nemaiavând pe nimeni ne aşteptăm duşmanii. De singuri ce-s bătrânii dau fructe la copii. Se înteţeşte toamna şi-n cumpănă ni-s anii. Mai e un tren de seară. Ai mai putea să vii. De singuri ce-s bătrânii dau fructe la copii. Spre ţări cu climă blândă se-nşiruiesc ţiganii. Mai e un tren de seară. Ai mai putea să vii.

În jurul băncii noastre se scutură castanii. Spre ţări cu climă caldă se-nşiruiesc ţiganii. Rugina se înfruptă din frunza tristei vii. În jurul băncii noastre se scutură castanii. Îngrămădesc în suflet adânci melancolii. Rugina se înfruptă din frunza tristei vii. La cârciuma grecească au chefuit răcanii. Îngrămădesc în suflet adânci melncolii... Nemaiavând pe nimeni ne aşteptăm duşmanii! 186 Din preajma noastră zilnic dispare cineva. Deja miros a ceară livezile în floare. Un cal de umbră-i gata să mă preumble-n şa. Renunţi la recuzita de măşti seducătoare. Deja miros a ceară livezile în floare. Salcâmul crucea tatei o poartă-n el deja. Renunţi la recuzita de măşti seducătoare. Va fi părelnicie c-am existat cândva. Salcâmul crucea tatei o poartă-n el deja. Sub sat se mută satul în dangăte amare. Va fi părelnicie c-am existat cândva. Pe toţi ne reuneşte doar moartea viitoare.

Sub sat se mută satul în dangăte amare. Sub liziera toamnei suspină zeul Ra. Pe toţi ne reuneşte doar moartea viitoare. Din preajma noastră zilnic dispare cineva! 187 Prin somnul meu se plimbă urlând un câine dohl. Poemele nescrise sucombă-n călimară. Mă culc cu spaima-n suflet că n-o să mă mai scol. Fântâna nesăpată continuă să doară. Poemele nescrise sucombă-n călimară. Din cavatina ploii lipseşte-un si bemol. Fântâna nesăpată continuă să doară M-adună spaima toamnei la pieptul tău creol. Din cavatina ploii lipseşte-un si bemol. Cântând irezistibil Orfeu în iad coboară. M-adună spaima toamnei la pieptul tău creol. Un paltin ajuns tulnic se naşte-a doua oară. Cântând irezistibil Orfeu în iad coboară. Visezi o nouă lună de miere-ntr-un atol. Un paltin ajuns tulnic se naşte-a doua oară. Prin somnul meu se plimbă urlând un câine dohl!

188 Astăzi a murit Asperaissa. Pipa păcii nu mai scoate fum. Fiecare îşi suportă scrisa. Integral destinul mi-l asum. Pipa păcii nu mai scoate fum. Ai fugit mireasă peste Tisa. Integral destinul mi-l asum. Că aveai halou părutu-mi-s-a. Ai fugit mireasă peste Tisa. Mi-a rămas o poză în album. Că aveai halou părutu-mi-s-a. Candelă aprinsă mă consum. Mi-a rămas o poză în album. Plânge umbra turnului din Pisa. Candelă aprinsă mă consum. Astăzi a murit Asperaissa! 189 Neaua nici în toiul verii nu se lasă implorată. Căutarea fără preget vertebrează un destin. Şoapta tandră de iubire n-ai rostit-o niciodată.

Arşiţa mă poartă-n zarea iernii ochiului străin. Căutarea fără preget vertebrează un destin. Paradisu-n calea noastră faţa nu şi-o mai arată. Arşiţa mă poartă-n zarea iernii ochiului străin. Îndoiala fără margini mi-e amanta devotată. Paradisu-n calea noastră faţa nu şi-o mai arată. Îngerii cu crengi de zarzăr la ferestre nu mai vin. Îndoiala fără margini mi-e amanta devotată. Pentru c-am salvat cetatea îi beau cupa cu venin. Îngerii cu crengi de zarzăr la ferestre nu mai vin. Peste râul nopţii albe puntea spaimei se dilată. Pentru c-am salvat cetatea îi beau cupa cu venin. Neaua nici în toiul verii nu se lasă implorată! 190 Bernard Pivot se plimbă prin Berlin. Toamna-şi prescrie zilele frumoase. De monumente cimitiru-i plin. În jur foşnesc pădurile de oase. Toamna-şi prescrie zilele frumoase. S-a spânzurat bătrânul arlechin. În jur foşnesc pădurile de oase. Mă ştiu vegheat de-un înger hialin.

S-a spânzurat bătrânul arlechin. Creşti în iatac viermi roşii de mătase. Mă ştiu vegheat de-un înger hialin. Din stele cad fântâni misterioase. Creşti în iatac viermi roşii de mătase. Moartea-i o taxă pusă pe destin. Din stele cad fântâni misterioase. Bernard Pivot se plimbă prin Berlin! 191 În orice clipă trage să moară cineva. Nici nu ne naştem bine că-ncepe agonia. Mereu pe altă zare se stinge Zeul Ra. Cu nonşalanţă moartea-şi arogă veşnicia. Nici nu ne naştem bine că-ncepe agonia. Iubirea mea-şi asumă inconsistenţa ta. Cu nonşalanţă moartea-şi arogă veşnicia. E-amară resemnarea de-a nu mai exista. Iubirea mea-şi arogă inconsistenţa ta. Doar traversând angoasa atingi ataraxia. E-amară resemnarea de-a nu mai exista.

Iisus o recreează la rându-i pe Maria. Doar traversând angoasa atingi ataraxia. În flori rămâne dorul celor plecaţi deja. Iisus o recreează la rându-i pe Maria. În orice clipă trage să moară cineva! 192 La răspântie ne-aşteaptă o fântână fără apă. Spre Eden duc totdeauna doar cărările de foc. Jinduind sărutul ploii faţa câmpului se crapă. Oasele se strâng în oase să ne facă-un pic de loc. Spre Eden duc totdeauna doar cărările de foc. Setea disperată-n piatră cu înverşunare sapă. Oasele se strâng în oase să ne facă-un pic de loc Vinul amintirii tale plânge singur în nastrapă. Setea disperată-n piatră cu înverşunare sapă. Cornu-anunţă încetarea vânătorii de noroc. Vinul amintirii tale plânge singur în nastrapă. Perna fetei fără soartă amiroase-a busuioc. Cornu-anunţă încetarea vânătorii de noroc. Nu lăsăm în urmă doruri care să ne mai încapă. Perna fetei fără soartă amiroase-a busuioc. La răspântie ne-aşteaptă o fântână fără apă!

193 Azi sufletul meu poartă hlamida unui crin. De pretutindeni vine spre mine marea seară. Prezenţa ta mă face să mai adast puţin. Puhoaiele de umbră din nori sanscriţi coboară. De pretutindeni vine spre mine marea seară. Îmi şindrilesc coliba c-un singur ac de pin. Puhoaiele de umbră din nori sanscriţi coboară. Oglinda devorează surâsul tău carmin. Îmi şindrilesc coliba c-un singur ac de pin. Pustiul vămuieşte grădina planetară. Oglinda devorează surâsul tău carmin. Pe lume nicio pace nu vine din afară. Pustiul vămuieşte grădina planetară. Un cântec nou mă-nvaţă un înger hialin. Pe lume nicio pace nu vine din afară. Azi sufletul meu poartă hlamida unui crin! 194 În carul tras de fluturi mireasa trece iară.

Blestemu-şi cere încă tributul lui astral. Obsesia albastră nu va-nceta să doară. Mai ies şi astăzi pete de sânge pe pumnal. Blestemu-şi cere veşnic tributul lui astral. Cu trena-i de zăpadă Moira o s-apară. Mai ies şi astăzi pete de sânge pe pumnal. De nicăieri nu vine iertarea necesară. Cu trena-i de zăpadă Moira o s-apară. Cărarea mi se pierde în crivăţ vesperal. De nicăieri nu vine iertarea necesară. Fregata mântuirii a putrezit la mal. Cărarea mi se pierde în crivăţ vesperal. Un demon pune strune de gheaţă la vioară. Fregata mântuirii a putrezit la mal. În carul tras de fluturi mireasa trece iară! 195 De mă-ndrept spre ispăşire, calea-mi fuge de sub pas. Voi rămâne prins de-a pururi în nămeţii din magie. A-ncetat să-mi dea târcoale duhul timpului rămas. Codrul sub călcâi striveşte un izvor cu apă vie. Voi rămâne prins de-a pururi în nămeţii din magie.

Sunt de când mă ştiu stăpânul unei mâneci fără as. Codrul sub călcâi striveşte un izvor cu apă vie. Numele pe nici o cruce nu mă-nvrednicesc să-l las. Sunt de când mă ştiu stăpânul unei mâneci fără as. N-o să-mi recunoască nimeni mistuirea-n poezie. Numele pe nicio cruce nu mă-nvrednicesc să-l las. Se va spune c-am fost briză care n-a ştiut s-adie. N-o să-mi recunoască nimeni mistuirea-n poezie, Nici că din răgazul lumii somnolente m–am retras. Se va spune c-am fost briză care n-a ştiut s-adie. De mă-ndrept spre ispăşire, calea-mi fuge de sub pas! 196 Cel mai trist e într-o gară nu să pleci, ci să rămâi. Azi Karina se îndreaptă spre America Latină. Recitesc a suta oară cartea ta de căpătâi. În bătaia lunii pline umblă moartea prin grădină. Azi Karina se îndreaptă spre America Latină. O săgeată îmi visează vulnerabilul călcâi. În bătaia lunii pline umblă moartea prin grădină. Prăbuşirea în uitare ai putea să mi-o amâi. O săgeată îmi visează vulnerabilul călcâi.

Curcubeul lasă goală o fântână levantină. Prăbuşirea în uitare ai putea să mi-o amâi. Vara trece cu surâsul florilor de eglantină. Curcubeul lasă goală o fântână levantină. De atâta dor în pârgă dau ca fructele-n lămâi. Vare trece cu surâsul florilor de eglantină. Cel mai trist e într-o gară nu să pleci, ci să rămâi! 197 O nouă vară netrăită coboară brusc din calendare. La intervale-aleatorii auzi cum clopotele bat. Pe drumurile vicinale trec rudăriţele călare. Vecinul nostru c-un ochi verde în foişor s-a spânzurat. La intervale-aleatorii auzi cum cloptele bat. Ies babele să caşte gura-n amurg pe uliţa cea mare. Vecinul nostru c-un ochi verde în foişor s-a spânzurat. Un popă văduv se cunună cu actuala ţiitoare. Ies babele să caşte gura-n amurg pe uliţa cea mare. Poştaşul are o nevastă ce-l cară-acasă când e beat. Un popă văduv se cunună cu actuala ţiitoare. Primarul nu mai vrea să ştie de propriul electorat.

Poştaşul are o nevastă ce-l cară-acasă când e beat. Pe iazuri gâştele de casă simt vag tentaţia să zboare. Primarul nu mai vrea s-audă de propriul electorat. O nouă vară netrăită coboară brusc din calendare! 198 După ce m-aduce-acasă drumul singur se întoarce. Frică mi-i de orice cale care are numai dus. Derulez cu nonşalanţă ghemul dăruit de Parce. Iuda-i gata-n orice clipă să-l sărute pe Iisus. Frică mi-i de orice cale care are numai dus. Diavolul îşi duce puii în pustie să-i înţarce. Iuda-i gata-n orice clipă să-l sărute pe Iisus. Lopătarul scuipă-n palme fericit să mă îmbarce. Diavolul îşi duce puii în pustie să-i înţarce. Pe bătrânul Iov îl pune la-ncercare Cel-d-Sus. Lopătarul scuipă-n palme fericit să mă îmbarce. Orice minus îşi arogă descendenţa dintr-un plus. Pe bătrânul Iov îl pune la-ncercare Cel-de-Sus. Araratul plânge încă sub epava fostei Arce. Orice minus îşi arogă descendenţa dintr-un plus. După ce m-aduce-acasă drumul singur se întoarce! 199

Ea nu lipseşte numai astăzi, ea va lipsi de-acum mereu. E Paştele şi punem masa sub mărul încărcat de floare. La masa asta fără mine va sta-ntr-o zi copilul meu. Aceeaşi briză prin livadă va adia tânguitoare. E Paştele şi punem masa sub mărul încărcat de floare. Pe scaunul din capul mesei se odihneşte Dumnezeu. Aceeaşi briză prin livadă va adia tânguitoare. Din cana albă cu vin christic voi degusta puţin şi eu. Pe scaunul din capul mesei se odihneşte Dumnezeu. Într-o firidă-a conştiinţei se-aprinde-o candelă datoare. Din cana albă cu vin christic voi degusta un pic şi eu. Vor murmura sub glie tainic vindecătoarele izvoare. Într-o firidă-a conştiinţei se-aprinde-o candelă datoare. În orice lacrimă se poate isca oricând un curcubeu. Vor murmura sub glie tainic vindecătoarele izvoare. Ea nu lipseşte numai astăzi, ea va lipsi de-acum mereu! 200 Dinspre dealul cu nagode stă să iasă luna plină. Până pe la miezul nopţii cimitiru-i plin de hoţi. Undeva pe-o plită-ncinsă coace vinete-o vecină. A te-ntoarce-n tinereţe nici cu gândul nu mai poţi.

Până pe la miezul nopţii cimitiru-i plin de hoţi. Fug pe jariştile lumii cei păscuţi de şugubină. A te-ntoarce-n tinereţe nici cu gândul nu mai poţi. Numai în poveste arde o comoară pe colină. Fug pe jariştile lumii cei păscuţi de şugubină. Din fântâna nostalgiei ciutura cu mâl o scoţi. Numai în poveste arde o comoară pe colină. Crâşmăriţa vinde încă un ibovnic pe doi zloţi. Din fântâna nostalgiei ciutura cu mâl o scoţi. Doar cuvintele rostite pe-ntuneric nasc lumină. Crâşmăriţa vinde încă un ibovnic pe doi zloţi. Dinspre dealul cu nagode stă să iasă luna plină! 201 Noapte bântuită-s. Insomnie. Joc de tinereţe mi-am bătut. Vine-o primăvată balalie. Luna-i urma calului pierdut. Joc de tinereţe mi-am bătut Prins între cerneală şi hârtie. Luna-i urma calului pierdut. Plâng sperietorile din vie.

Prins între cerneală şi hârtie Mi-am jucat destinul la barbut. Plâng sperietorile din vie. Vinul nunţii nu s-a mai băut. Mi-am jucat destinul la barbut. Amiroase-a smirnă în chilie. Vinul nunţii nu s-a mai băut. Mirele-a plecat în pribegie. Amiroase-a smirnă în chilie, A-mpăcare verde şi a lut. Mirele-a plecat în pribegie Beat de spaima urletului mut. A-mpăcare verde şi a lut Paşii tăi se-adună în câmpie. Beat de spaima urletului mut, Noapte bântuită-s. Insomnie! 202 Ghiorlanii-i ronţăiau cotlonul de sub cazanul de rachiu. Dormea cu capul pe catedră când nu mai prididea să caşte. Nevasta-l înşela cu alţii fiindcă era cam pirpiriu. Bea tot ce-i ofereau beţivii şi noaptea se răstea la broaşte.

Dormea cu capul pe catedră când nu mai prididea să caşte. I se-ascuţise precum lupta de clasă nasul stacojiu. Bea tot ce-i ofereau beţivii şi noaptea se răstea la broaşte. Purta, indiferent de vreme, acelaşi groaznic anteriu. I se-ascuţise precum lupta de clasă nasul stacojiu. Pe la frizerul din comună trecea tot mai din an în Paşte. Purta, indiferent de vreme, acelaşi groaznic anteriu. Ţinea la prunii din livadă precum la sfintele lui moaşte. Pe la frizerul din comună trecea tot mai din an în Paşte. Mintea-i fusese altădată fâşneaţă ca argintul viu. Ţinea la prunii din ogradă precum la sfintele lui moaşte. Ghiorlanii-i ronţăiau cotlonul de sub cazanul de rachiu! 203 Era deschisă uşa. Cânta cocoşu-n prag. Da-n floare în oglinda fântânii-un cer de vise. Parcă scriai cu trupul prin aer: szabadság. Sfidam vicleana pândă a toamnei indecise. Da-n floare în oglinda fântînii-un cer de vise. Tăia profetul marea cu magicu-i toiag. Sfidam vicleana pândă a toamnei indecise. În cursa contra spaimei speram să te atrag. Tăia profetul marea cu magicu-i toiag. Fiorul beat de tine în suflet se-nteţise.

În cursa contra spaimei speram să te atrag. Ne sorcovea zăpada grădinii cu narcise. Fiorul beat de tine în suflet se-nteţise. Simţem cu frenezie cum mă topeam de drag. Ne sorcovea zăpada grădinii cu narcise. Era deschisă uşa. Cânta cocoşu-n prag! 204 Deschideţi geamul s-aud ploaia ce mă va prohodi-n curând. Cu pas catifelat de vulpe pătrunde toamna în cetate. Aş vrea să-mpart eterna pace cu-aleanul frunzelor căzând. În mine se va stinge dorul livezilor înmiresmate. Cu pas catifelat de vulpe pătrunde toamna în cetate. De-a lungul văilor lactee voi fi doar boarea unul gând. În mine se va stinge dorul livezilor înmiresmate. Îmi va ieşi în cale mama cu zâmbet luminos şi blând. De-a lungul văilor lactee voi fi doar boarea unui gând. Decorporalizarea sacră mi-o voi trăi cu voluptate. Îmi va ieşi în cale mama cu zâmbet luminos şi blând. Voi înţelege brusc că timpul să mă preseze nu mai poate. Decorporalizarea sacră mi-o voi trăi cu voluptate. Voi ignora complet destinul bătrânului pământ flămând. Voi înţelege brusc că timpul să mă preseze nu mai poate.

Va fi rămas în urmă geamul deschis în ploaie nu ştiu când! 205 Am aşteptat să cadă ploaia, dar ea n-a mai venit deloc. La miezul nopţii însăşi luna pe cer s-a transformat în soare. Uscată, ciutura fântânii în loc de apă scoate foc. Uitaseră să latre câinii, sau vulturii-n tării să zboare. La miezul nopţii însăşi luna pe cer s-a transformat în soare. Era demult doar amintire vârtejul iazului pe scoc. Uitaseră să latre câinii, sau vulturii-n tării să zboare. În cimitire morţii tineri se buluceau să-şi facă loc. Era demult doar amintire vârtejul iazului pe scoc. N-aveau miresei nelumite de unde-i pune-n păr o floare. În cimitire morţii tineri se buluceau să-şi facă loc. Pământu-şi etala hieratic imensa-i faţă orbitoare. N-aveau miresei nelumite de unde-i pune-n păr o floare. Copiii-şi blestemau venirea pe-o lume fără de noroc. Pământu-şi etala hieratic imensa-i faţă orbitoare... Am aşteptat să cadă ploaia, dar ea n-a mai venit deloc! PANTUMIER…………………………… CUPRINS Elide/ Cu/

Timp/ Drum/ Parc/ Dor/ Var/ Lung/ Rai/ Doi/ Timp/ Rest/ Pisc/ Pact/ Cât/ Zor/ Scrin/ Neam/ Fum/ Frig/ Tot/ Praf/ Vânt/ Glas/ Lemn/ Șa/ Și/ Lest/ Murg/ Car/ Da/ Miel/ Ceas/ Văd/ Șnur/ Tril/ Ochi/ Iar/ Tiz/ Bal/ Sat/ Eu/

Zar/ Ciot/ Vis/ Scris/ Tur/ Vâlc/ Râu/ Chei/ Loc/ Ham/ Iad/ Sfinx/ Veac/ Silf/ Ram/ Cal/ Câți/ Nart/ Ied/ Țar/ Preț/ Tren/ Nuc/ Burg/ Doar/ Jeu/ Schaltiniene/ Schaltiniena biletelor de tren/ Schaltiniena zorilor de Vârtolomei/ Schaltiniena șarpelui pripășit în sat/ Schaltiniena satului lovit de secetă/ Schaltiniena sălciei din grădina bătrânului/ Schaltiniena celui de al șaselea simț/ Schaltiniena fiului nedemn de tatăl său/ Schaltiniena verii de noiembrie/ Schaltiniena dorului cabrat/ Schaltiniena deșertificării galopante/ Schaltiniena câinelui părăsit/ Schaltiniena dezabuzării motivate/ Schaltiniena demolatorului de convenții/

Schaltiniena sărutului neîntâmplat/ Schaltiniena vidului ființial/ Schaltiniena valsului astral/ Schaltiniena neputinței de a mai fi/ Schaltiniena nopții Sfântului Mina/ Schaltiniena necenzuratei spovedanii/ Schaltiniena totalei împăcări/ Schaltiniena imensei stări de pustiu/ Schaltiniena frigului selenar/ Schaltiniena celui înghițit de stepă/ Schaltiniena ceasului sanchiu/ Schaltiniena primei zăpezi/ Schaltiniena muzicianului lunatic/ Schaltiniena câmpului ciudat/ Schaltiniena spectrului clandestin/ Schaltiniena previziunilor mayașe/ Schaltiniena povestitorului trufaș/ Schaltiniena flamurilor albastre/ Schaltiniena insomniilor de toamnă/ Schaltiniena veteranului uituc/ Schaltiniena secetei prea lungi/ Schaltiniena faptului divers/ Schaltiniena unui vis de toamnă/ Schaltiniena unui păstoraș de demult/ Schaltiniena pieptănatului în luna lui Cuptor/ Schaltiniena spaimei de singurătate/ Schaltiniena bucuriei efemere/ Schaltiniena curcubeului din vis/ Schaltiniena întoarcerii tardive/ Schaltiniena trezirii de pe urmă/ Schaltiniena insomniei psihotice/ Schaltiniena hoțului de miresme/ Schaltiniena fostului deținut politic/ Schaltiniena fiicei clopotarului/ Schaltiniena secetei ilimitate/ Schaltiniena deșertificării iminente/ Schaltiniena subconștientului relevat/ Schaltiniena cătunului românesc/ Schaltiniena fântânii cu rondel/ Schaltiniena hulitei așteptări/

Schaltiniena casei bătrânești/ Schaltiniena fântânii din valea seacă/ Schaltiniena solzilor de crotal/ Schaltiniena duhului de nelumit/ Schaltiniena pustiirii sufletești/ Schaltiniena întâlnirii providențiale/ Schaltiniena hăituitului fără scăpare/ Schaltiniena Moșilor de toamnă/ Schaltiniena castanilor funebri/ Schaltiniena toamnei captive în balcon/ Schaltiniena ghiumului de smoală/ Schaltiniena șoferului turc/ Schaltiniena lupului totemic/ Schaltiniena bucuriei din tristeţea poetului Schaltiniena ceasului nefast Schaltiniena condiţiei umane Schaltiniena cosaşului în armură de sare Schaltiniena nălucii din vechiul bob de chihlimbar Schaltiniena dragostei târzii Schaltiniena sictirului cazon Schaltiniena morţii bântuite Schaltiniena fabricantului de disperare Schaltiniena lui Peter Schlemill Schaltiniena albei utopii Schaltiniena fântânii din oglindă Schaltiniena viorii furate Schaltiniena arcăi bete Schaltiniena fiului netrebnic Pantumuri