48112920-Karl-May-Winnetou-in-Valea-Mortii

8/7/2019 48112920-Karl-May-Winnetou-in-Valea-Mortii

http://slidepdf.com/reader/full/48112920-karl-may-winnetou-in-valea-mortii 1/105

Capitolul I

R Ă V A Ş U L

Un calăreţ singuratic se îndrepta, muncit de gânduri, spre un izvor

care îşi prăvălea apele de pe o culme. Se pare că tocmai - e era ţinta

călăreţului, căci acesta o căuta cu privirea.

nu mai era tânăr. Trecuse cu siguranţă de cincizeci de ani.

Fata arsă de soare şi ochii limpezi priveau atent în jur. La un

moment dat, îşi struni armăsarul şi înclină capul într-o parte pentru a

trage cu urechea. I se păru că aude ceva. într-o clipă luă puşca şi îşi

îndemnă calul la pas.

trecu pe lângă un tufiş şi îşi struni din nou calul, trăgând arma. Din nou un

zgomot... Poate se înşelase. Vru să dea pinteni calului, dar se sperie de moarte.

Dintr-un tufiş des îi ieşi înainte un barbat. Armăsarul se sperie şi el şi se ridică pe

picioarele din fata. Bărbatul care-i ieşise înainte călăreţului purta o pălărie cu

boruri largi, desigur, foarte veche. în ceea ce priveşte faţa, din ea nu se putea zăridecât un nas enorm, tot restul fiind acoperit cu o barbă deasă. Necunoscutul cu

nas mare şi barbă deasa era imbracat din cap până-n picioare în haine de piele,

doar că erau prea mari pentru el şi îi dădeau omului înfăţişarea unui copil care

vrusese cu orice preţ să îmbrace veşmintele bunicului. Avea picioare subţirele şi

crăcănate, părând să se piardă cu totul într-o pereche de cizme imense. în mâna

dreaptă avea o puşcă veche, ce semana mai curând cu o bâtă decât cu o armă de

foc.



VINNETOUtNT VALEA. MORŢ 7

— Good day! salută mititelul.

— Good day! răspunse, la rândul său, călăreţul.

— Ei, v-aţi holbat destul la mine? întrebă omuleţul. Văd că aţi căscat ciocul

întocmai ca o barză ce se pregăteşte să înghită un broscoi, cu tot cu păr şi coarne!

— Vă mulţumesc pentru cele ce mi-aţi spus, replică de îndată călăreţul. Omul

cât trăieşte-nvaţă! Nu ştiam că un broscoi are coarne şi păr!

Omuleţul îl privi atent pe călăreţ şi apoi îl întrebă:— Unde v-aţi lăsat căruţa?

Cel întrebat făcu o mişcare ce trăda spaima. Apoi răspunse cu vădită

neîncredere:

— Cum de v-a trecut prin cap că aş avea o căruţă?

— Mi-a trecut prin cap că aveţi o căruţă, întrucât aveţi una, dacă nu mă-nşel!

— La dracu'! exclamă călăreţul. Aţi vorbit cumva cu netrebnicii ăia?— N-am vorbit cu niciun netrebnic, domnule! răspunse

mititelul, numaidecât. ,— Ia ascultaţi, domnule! spuse călăreţul, hotărât. Nu mi se pare că sunteţi un

om cinstit! M-aţi întrebat unde mi-am lăsat căruţa, dar nu vreţi să recunoaşteţi că aţi

vorbit cu netrebnicii ăia! Eu vă cer să-mi spuneţi adevărul, ba mai mult, am să vă

silesc să-mi spuneţi adevărul! Credeţi cumva că un om trăit în Vest vă pune o

întrebare doar aşa, ca să-şi piardă vremea?Omuleţul dădu din cap şi exclamă, râzând cu poftă:

— Un om trăit în Vest! Oh! Lăsaţi prostiile astea! Ştiţi ce-mi pare mie că

sunteţi?— Ce? întrebă călăreţul.— Un pădurar neamţ care a prins un mizerabil furând lemne şi

îl ia la întrebări!— Sunteţi mititel dar vă pricepeţi la oameni! recunoscu

călăreţul.— Lăsaţi-o mai moale cu omuleţul, dacă nu mă-nşel! Dacă-mi zice vreunul că

eu sunt un omuleţ, mă supăr! spuse mititelul.

— N-am vrut să vă jignesc! Vă rog să mă iertaţi! Hm! M-a mirat faptul că m-ati asemuit cu un pădurar neamţ! Ce ştiţi dumneavoastră despre Germania?

— Mai multe decât ştiţi dumneavoastră, replică omuleţul cu nasul mare. Englezape care-o vorbiţi spune multe. Aveţi un accent care mă face să cred că v-aţi petrecutceva timp prin pădurile din ţinutul Rinului sau de pe lângă Elba.

— Asa este! recunoscu, uimit, călăreţul.— Aha! exclama mititelul, cât se poate de mulţumit. Care va să zică sunt eti neamt!

—Yes,Sur!

— hai terminaţi cu yes domnule! Dacă un neamţ vrea să vorbească germana, atuncinu spune yes sau oui! Şi eu sunt neamţ, domnule! Carevasăzică, suntem compatrioţi,dacă nu mă-nşel! Ingăduiţi-mi să va strâng mâna şi să vă urez bun venit în America!

Călăreţul il masură pe bărbosul cel mititel din cap până-n picioare şi îi spuse în

germană:— Incetişor, domnule! Mai întâi trebuie să fiu sigur că nu vă numarăţi p r intre

netrebnicii care m-au prădat!

Am văzut mulţi netrebnici în viaţa mea, zise omuleţul, întinzand mană. Sunt gata sa mălas mâncat, dacă n-o să fiu în stare să vă spun care anume v-a prădat. Când vi s-aîntâmplat necazul?

— în ur ma cu patru zile, domnule.— Unde? vru sa ştie mititelul.— Intr -un loc înţesat de stânci, neted ca o farfurie.— Hm! cunosc un asemenea loc! zise omuleţul. Da, da, cunosc intr-adevar foarte

bine un asemenea loc, numai că acesta nu se află la o distanta atat de mare incat sâ ainevoie de patru zile ca să ajungi până aici. De aici până acolo poţi să ajungi şi într-osingură zi, dacă ai un cal bun.

— Este tocmai locul despre care vă povestesc eu, domnule, dar noi sunţem patr u şinu avem decât un cal, adică acesta pe care-l vedeţi aici.

— Aha! carevasăzică patru! De asta aţi ajuns atât de greu până aici. Cred ca ar

trebui să lăsaţi bietul armăsar să-şi mai tragă puţin sufletul şi sa mai pască. Atunci când

doi compatrioţi se întâlnesc tocmai în Munţii Stâncoşi, cred că pot să stea de vorbă

aşa, preţ de-un sfert de ceas!— Nu ştiu dacă pot avea încredere în dumneavoastră! replică de

îndată călăreţul.— Ceee? izbucni omuleţul. Hm! Dacă mi-ar fi spus altcineva că nu are

încredere în mine, i-aş fi dat un pumn, de i-ar fi sărit dinţii din gură, dar

dumneavoastră aveţi noroc, pentru că sunteţi neamţ! Hm! Veniţi aşa, călare pe o

biată mârţoagă, şi îi spuneţi lui Sam Hawkens că nu aveţi încredere în el! Desigur că aveţi şi dumneavoastră dreptate! Prin părţile astea nu se cuvine să ai încredere în

nimeni, nici măcar într-un compatriot, dar cu mine puteţi face o excepţie! N-am să

vă mănânc, hi, hi, hi, hi!

— Sam Hawkens? Dumneavoastră sunteţi Sam Hawkens? întrebă călăreţul,

uimit. Despre Sam Hawkens am auzit povestindu-se atâtea şi-atâtea lucruri!

îngăduiţi-mi să vă strâng mâna!

— Ei, îmi pare tare bine că mi-aţi strâns lăbuţa, domnule! exclamă Sam. Da,

îmi pare tare bine, dar descălecaţi, pentru numele lui Dumnezeu!

— Aş descăleca, domnule Hawkens, zise călăreţul, dar dacă aş face-o mi-aş

pierde vremea şi asta nu se poate. Ştiţi, trebuie să vânez. Dacă nu împuşc nimic, nu

vom avea ce mânca!

— Descălecaţi, domnule! îi spuse mititelul călăreţului. Dacă-i vorba doar de

vânat, am eu carne din belşug.

Călăreţul se lumină la faţă, descăleca şi se aşeză în iarbă, lângă Sam Hawkens.

Calul începu să pască, şi micuţul Sam întrebă:

— Cine sunt celelalte trei persoane care se află în tovărăşia dumneavoastră,domnule?

— Soţia mea, băiatul meu şi cumnata mea. Vă voi spune cum stau lucrurile,

domnule Hawkens. Voi fi cinstit cu dumneavoastră. Aţi spus că mă asemuiţi cu un

pădurar. Ei bine, chiar am fost pădurar, domnule Hawkens. Ah, să mă iertaţi că nu

v-am spus cum mă numesc! Numele meu e Rothe. Aşa după cum vă spuneam, am

fost pădurar, şi pădurea în care îmi făceam eu datoria a ajuns pe mâinile unui nou

proprietar. Hm! Nu prea m-am înţeles eu cu noul stăpân şi... m-a concediat. Mi-am

căutat de lucru, dar n-am găsit nimic! Băiatul meu voia de mult să plece în

America, aşa că .

ne-am hotărât să pornim încoace. Nu m-am gândit că ne va fi atât de greu! Voiam

să ajungem în California. Am cumpărat căruţe şi boi. Am încărcat în căruţe ce

aveam şi noi şi-am ajuns la Santa Fe. Acolo am întâlnit nişte oameni care voiau să

ajungă tot în California. Am pornit cu toţii la drum şi am ajuns în locul despre care

v-am povestit. Când m-am uitat într-una din căruţe, am văzut ca-mi lipseau nişte

pături. Am luat-o înapoi şi le-am găsit. întors la ai mei, i-am aflat legaţi fedeleş.

Bunii mei tovarăşi mă prădaseră, domnule!— Şi aţi pornit pe urmele lor! zise micuţul Sam.- Desigur, domnule, dar... nu i-am găsit! mormăi Rothe, nemulţumit.

—Trebuie însă să fi dat de urmele lor! exclamă micuţul Sam.

- Unde să fi zărit urmele despre care vorbiţi, domnule Hawkens? întrebă

Rothe. Nu poţi zări urme pe stânci!

Oh, desigur! exclamă mititelul vânător, râzând. Dacă urmele nu sunt late

precum Elba sau Rinul, nu pot fi găsite! Nu mi-o luaţi i n nume de rău, da' se vede

că aţi fost pădurar! Şi aţi pierdut totul?

- Totul! oftă Rothe. Am rămas doar cu hainele de pe noi! Vai, vai! spuse

micuţul Sam, cu părere de rău. Asta înseamnăC a a ţ ipierdut şi banii!

Mda, şi banii! mormăi fostul pădurar. Erau în căruţa în care se aflau soţia şicumnata mea!

Despre ce sumă este vorba, dacă-mi îngăduiţi să vă-ntreb?Despre o mie cinci sute de dolari ai mei şi alţi opt mii ai cum natei mele,

domnule Hawkens! răspunse Rothe. Pe toţi dracii! exclamă micuţul vânător.Mda, domnule Hawkens! Asta este! Suntem, sau mai bine spus, am fost

nişte oameni bogaţi!

Trag nădejde că veţi fi din nou bogaţi, domnule Rothe! spuse micutul Sam,cât se poate de hotărât. Le luăm noi banii lepădăturilor alora care v-au prădat!

• B u n ă z iu a ( lb . e n g le z ă ) ( n . t r . ) .

KarlMay 6




Vorbiţi cu atâta hotărâre, de parcă acest lucru s-ar putea fi intamplat cuadevărat, domnule Hawkens! spuse fostul pădurar, cu amârăciune. Din păcate nuştim nici măcar încotro au apucat-o hoţii!

— O să aflăm noi încotro au apucat-o, domnule Rothe! Ne întoarcem în locul în

care v-au prădat, eu dau de urmele lor şi pe urma îi găsim noi!Cum? La patru zile după ce m-au prădat? întrebă, uimit,

fostul pădurar.

-(- Şi de ce nu, domnule? Dacă locul în care v-au prădat ar fi fost acoperit deiarbă, ar fi fost mai greu, pentru că firele de iarbă nu ar fi rămas culcate la pământ.

Aşa, pentru că e vorba despre un loc în care sunt numai stânci, trag nădejde să mai

găsesc nişte urme. Căruţele grele, trase de boi, trebuie să fi lăsat nişte semne, chiar

şi pe o suprafaţă acoperită numai de pietre. în ultimele patru zile nu a plouat şi nici

nu a bătut prea tare vântul, aşa că trebuie să găsim noi ceva care să ne ducă la

bandiţii ăia.

— Chiar dacă i-am găsi, tot nu am putea face nimic împotriva lor, domnule

Hawkens! zise fostul pădurar.

— N-am putea face nimic? De ce?

— Sunt mulţi, domnule Hawkens!

— Câţi?

— Doisprezece!

— Şi credeţi că ar trebui să ne temem de ei? Oh! Cu doisprezece netrebnici mă

descurc eu singur, dacă nu mă-nşel! Ei, dar n-avem timp de palavre acum! Rudele

dumneavoastră sunt pe undeva pe-aproape?— Cred că le vom întâlni într-o oră, domnule Hawkens.

— într-o oră?

— Da, pentru că dumneavoastră trebuie să mergeţi pe jos.

— Eu? întrebă mititelul, zâmbind. Fiţi atent!

Zicând acestea, plăpândul vânător îşi vârî două degete-n gură şi scoase un

şuierat prelung.

Se auzi numaidecât un nechezat şi din tufiş ieşi la iveală o arătare ce se voia a fi

o catârcă. Patrupedul era, cu siguranţă, foarte bătrân, pentru că urechile mari nu mai

aveau pe ele niciun fir de păr, iar de o coamă nici nu mai putea fi vorba. în ceea ce

priveşte coada, aceasta semăna cu un băţ învelit în piele. în schimb, ochii animalului

erau foarte v şi inteligenţi.

Zărind ciudatul patruped, fostul pădurar începu să râdă cu poftă, iar Hawkensîntrebă, supărat;

— De ce râdeţi, domnule Rothe?— Cum să nu râd, stimate domn? întrebă, la rândul său, fostul pădurar. Vreţi să-mi spuneţi că acest ţap este un animal care vă duce în spinare?

— Ţaaap? Tap aţi spus, domnule Rothe? izbucni Sam, indignat. Nimeni nu a

mai îndrăznit să spună despre catârca mea, adică

despre buna Mary, că ar fi un ţap, domnule Rothe! Se cuvine să vă spun că Mary

mi-a salvat viaţa de zeci de ori şi că trebuie s-ocunoaşteţi mai bine, înainte de a spune despre ea că ar fi un ţap! Să i n c ălecăm!

Fostul pădurar nu mai scoase niciun cuvânt şi sări în şa. Cei doi oameni porniră

la drum şi, după o vreme, fostul pădurar zise:

- La început nu am avut încredere în dumneavoastră şi asta pentru că m-aţi

întrebat unde mi-am lăsat căruţa. De unde aţi ştiut ca am sau, mai bine spus, am

avut o căruţă?

Dacă veţi zăbovi mai multă vreme prin prerie, nu veţi mai pune asemenea

întrebări, domnule Rothe, zise micuţul Sam Hawkens. V a d c a aveţi un bici. De bici

se foloseşte doar cel ce îşi mână animalele, stand pe o capră, şi cine stă pe capră are

şi căruţă.Doi călăreţi înaintau, având în spate soarele care apunea încet, iar i n f a t a lor se

zăreau nenumărate insule de verdeaţă în nesfârşita ivonâ. Sam Hawkens nu găsi de

cuviinţă să fie deosebit de atent, pentru că în ultima vreme prin locurile acelea nu

se mai arătaseră Indieni. De aceea micuţul vânător scoase un strigăt de uimire, când

Ii vazu pe cei doi războinici roşii, îndreptându-se în galop spre ei.

Indienii îi observaseră, cu siguranţă, de mai multă vreme şi se apropiau iute de

ei.

La dracu'! exclamă Sam Hawkens. Povestea asta devine inte fi mită!domnule Rothe, să nu luaţi cumva puşca de pe umăr! Lăsaţi-o unde este!

De ce să nu pun eu mâna pe puşcă? se miră fostul pădurar. O amenii care vinacum spre noi sunt indieni. De ce mă îndemnaţi sa tin puşca pe umăr?

— Uitaţi-vă bine la ei! îl îndemnă micuţul Sam. Poartă pene pe cap. Astaînseamnă că sunt nişte căpetenii. Acolo unde se află nişte căpetenii sunt cu

"siguranţă şi nişte războinici care pândesc. Trebuie să ştiţi că nişte şefi de trib nu se

plimbă aşa, singuri prin prerie, iar dacă sunt doi, asta înseamnă că au o treabă cât se

poate de importantă. Deocamdată nu se cuvine să ne temem, dar trebuie să fim cu

băgare de seamă. Faceţi întocmai ceea ce fac eu!

Zicând acestea, Sam descăleca, se aşeză în spatele catârcii sale, făcând din ea un

scut Şi îşi luă puşca de pe umăr, aşteptând ca indienii să se apropie mai mult. Rothe

avu mare grijă să-l imite întocmai pe micuţul vânător.

Când războinicii roşii ajunseră la douăzeci de paşi depărtare de catârca lui

Hawkens, micuţul vânător strigă:

— Opriţi-vă! Dacă mai faceţi un singur pas, tragem!

Cei doi şefi de trib schimbară câteva cuvinte între ei şi apoi izbucniră în râs,

lucru cu totul neobişnuit pentru indienii care sunt de obicei foarte sobri. Apoi una

dintre căpetenii întrebă într-un amestec de spaniolă, engleză şi dialect indian:

— Oamenii albi se tem?

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! zise Hawkens.— Atunci albii să iasă la iveală, ca să putem sta de vorbă cu ei! replică şeful de

trib.— Nu cred că avem ce vorbi! spuse micuţul vânător. Cine

sunteţi voi?— Vei afla şi cine suntem! răspunse şeful de trib.

— Nu vreţi să ne spuneţi chiar acum cu cine avem onoarea? întrebă Sam, pe

un ton dispreţuitor. Căci altfel, nu vă face cinste! Drept care o să încălecăm

frumuşel şi o să ne vedem de drum!

—S i Vom porni pe urmele voastre! zise indianul.

— Dacă vreţi să ne faceţi vreun rău, o să vă dăruim gloanţele noastre! spuse

micuţul vânător.

— Preria este a tuturor! replică şeful de trib care vorbise şi până atunci. Orice

om este liber să pornească încotro vrea!

— Cum ştiţi să vorbiţi cu aceşti indieni? întrebă Rothe, în şoaptă. Eu nu

pricep nici măcar o vorbă!Sam îi traduse iute ceea ce se vorbise, şi fostul pădurar îl întrebă în şoaptă:

— Ce facem, domnule Hawkens? Mie mi se pare că indienii aştia nu augânduri curate!

— Nici eu nu ştiu ce s-ar cuveni să facem! replică micuţul vânător, nu et.

Precum văd eu, războinicii ăştia nu-s comanşi!

— Dar ce-ar putea fi? întrebă fostul pădurar.

- Ştiu şi eu, domnule Rothe? Căpetenii Sioux nu sunt, pentru

Ca indienii din tribul respectiv nu ajung până aici în perioada asta a a n u lu i . Au

feţele vopsite, dar nu în culorile războiului, aşa că n-am d e u n d e s ă ştiu din ce trib

fac parte. Văd că fiecare dintre şefii ăştia de trib au în afara cailor lor încă doi pe

care-i duc de dârlogi. Asta nu-i

■ normal pentru nişte căpetenii!

Zicând acestea, mititelul se apropie cu pas hotărât de indieniicare se apropiasera. Rothe nu mai stătu pe gânduri nicio clipă şi îlurmari pe Sam.

Capeteniile îl priviră atent pe Hawkens şi acesta întrebă: Aţi venit aici pentru afuma cu noi pipa păcii? Poate că o vom fuma cu tine, răspunse acelaşi şef de trib.

Vrei sa te aşezi lângă noi?

Da, replică Sam Hawkens. Albii şi indienii se aşezară faţă-n faţă, punându-şi

puştile pe pamant. Războinicii roşii continuau să-i măsoare din priviri pe albi.

KarlMay 6




Omuletul nu ştia cărui trib îi aparţin cei doi şefi. Trăsăturile nu li se puteau

zări, pentru că vopseaua groasă le acoperea în întregime feţele.

Cele doua căpetenii aveau aproape aceeaşi înălţime,,

imbracamintea era din piele şi purtau părul lung legat în coadă. Penele de

v u l t u rerau prinse în creştetul capului.

D u p acâteva minute de adâncă tăcere, Sam Hawkens întrebă: pentru ce v-aţi îndreptat

spre noi în galop?

Voiam să ştim cum vă numiţi, replică unul dintre şefii de trib.

Numele meu este Daniel Willers, iar pe tovarăşul meu îl c h e a m ăIsaac Balten, minţii

micuţul vânător.

Eu sunt Bivolul care urlă, replică unul dintre şefii de trib, i n a l ţ a n d capul cumândrie.

— Iar eu sunt Ursul care dansează, spuse numaidecât celălalt indian.

— Nu am auzit niciodată aceste nume, spuse Hawkens.

— Nici noi nu am auzit de voi, replică unul dintre şefii de trib. Cred că nu

vânaţi de prea multă vreme pe aceste meleaguri.

— Cunoaştem această prerie ca pe propriile noastre buzunare! zise micuţul

vânător. Da, da, cunoaştem prea bine aceste locuri, doar că noi suntem nişte vânători

liniştiţi care nu caută faima, ci biberi şi bizoni.

— Ştiţi şi alţi vânători? vru să ştie unul dintre indieni.

— Da, câţiva, replică Sam.

— Şi aţi întâlnit vreun vânător al cărui nume este Hawkens?

— Nu, zise micuţul Sam, devenind deodată foarte atent.

— Se spune că în tovărăşia lui Hawkens s-ar mai afla doi vânători, care sunt

înalţi şi slabi, întocmai ca nişte beţe de cort. Nici pe ei nu i-aţi întâlnit?

— Nu, replică Hawkens, cu prefăcută indiferenţă.

— Nu-i cunoaşteţi?

— Nu.

— Şi nu vă sunt prieteni?

— Nu.

— Asta este foarte bine, zise unul dintre şefii de trib. Dacă ar fi fost prietenii

voştri, v-am fi ucis.

—- De ce? vru să afle micuţul vânător. Este acest Sam Hawkens duşmanul

vostru?

— I-a ucis pe câţiva dintre fraţii noştri! replică unul dintre indieni.

— Dar din ce trib sunteţi?

— Pawnee.

Auzindu-l pe şeful de trib, lui Sam Hawkens i se păru că-l mănâncă pielea

capului. De fapt, nu, nu sub pielea capului. Nu se putea vorbi de asemenea lucru în

cazul micuţului Sam Hawkens, care purta perucă tocmai pentru că, în urmă cu mulţi

ani, în timpul unei lupte, nişte indieni din tribul Pawnee îi luaseră scalpul şi apoi

plecaseră, crezând că plăpândul vânător murise. Nu trebuia să mire pe nimeni faptul

că pentru Sam această întâlnire nu era una tocmai plăcută.

Stăpânindu-şi simţămintele care-l încercau, micuţul vânător intrebă:

— De unde ştiţi că Sam Hawkens se află pe aceste meleaguri?

— Ne-au spus-o chiar prietenii săi, replică unul dintre şefii det r i b .

- Care prieteni? continuă Hawkens.— Ei îşi zic Dick şi Will.- Şi v-au spus ei unde se află Sam Hawkens, deşi sunt prietenii lui şi

duşmanii voştri?— Da.

Micuţul vânător încruntă din sprâncene. Era îngrijorat de soarta prietenilor săi şiîntrebă:

- Unde sunt acum aceşti albi care-şi spun Dick şi Will?- Nu ştim, răspunse unul dintre indieni.

Şi de ce îmi vorbiţi mie despre acest Sam Hawkens? Credeam că l-ai văzut.

Nu, nu l-am văzut, dar poate l-a întâlnit prietenul meu. El nu a înţeles nimicdin ce am vorbit. Pot să-l întreb dacă l-a văzut cunva pe Sam Hawkens?

întreabă-l! zise unul dintre indieni. Tocmai asta aştepta micuţul vânător. îşi

dorea să poată vorbi în engleza cu Rothe, fără a le da de bănuit căpeteniilor.Se întoarse spre fostul pădurar şi îi spuse acestuia, cu prefăcuta indiferenţă:

Fiţi atent şi încercaţi să vă stăpâniţi! Suntem în primejdie! puneţi o faţă gânditoare,

ca şi când aţi căuta să vă aduceţi aminte de cineva Apoi priviţi-i pe aceşti indieni cu

blândeţe! Faceţi, vă rog asta, deşi ar trebui să-i trimitem la dracu' pe aceşti

netrebnici! De ce? întrebă Rothe.

Pentru că vor să mă ucidă! Sunt sigur că i-au omorât pe cei mai buniprieteni ai mei! Nu mi-au spus că i-au ucis, dar puştile prietenilor mei sunt acum laei!

- Aşa? Să-i ia dracul! spuse fostul pădurar, zâmbindu-leIndienilor. .- - ,

Sunt din tribul Pawnee, spuse micuţul vânător. Trebuie să stie şi ei ce

înseamnă să omori doi prieteni de-ai lui Sam Hawkens!

Fiţi atent! Când vă voi spune „acum", luaţi puşca indianului care stă înaintea

dumneavoastră, iar eu voi lua arma căpeteniei care se află în faţa mea. Dacă

izbutim, netrebnicii ăştia nu vor mai avea asupra lor decât cuţitele! Aveţi curajul de

a face precum v-am spus?

— Bineînţeles! replică Rothe.

Sam se întoarse spre cele două căpetenii şi le spuse:

— Prietenul meu l-a văzut pe Sam Hawkens chiar aici.

— Aici? întrebă unul dintre indieni. Asta nu se poate! Aici nu se văd decât

urmele voastre şi ale noastre!

— Una dintre acele urme despre care vorbeşti este cu siguranţă a lui SamHawkens! zise micuţul vânător.

— Nu te înţeleg! replică indianul.

— O să înţelegi totul numaidecât! zise Hawkens, hotărât. Acum, domnule

Rothe!

Fostul pădurar luă pe neaşteptate puşca indianului care se afla înaintea sa. La

rândul său, micuţul vânător apucă arma celeilalte căpetenii.

Cei doi albi luară iute şi puştile care le aparţineau şi săriră în picioare.

După câteva clipe de tăcere, Sam exclamă, satisfăcut:

— Aşa, potăi netrebnice! Acu' v-am prins!

— Şi noi te-am prins pe tine! replică unul dintre indieni, cât se poate de

liniştit. Credeţi cumva că doi şefi de trib umblă aşa, singuri prin prerie? In

tufişurile din spatele meu se află războinici de-ai noştri. Dacă ridic o mână, veţi fi

doborâţi de gloanţele lor!

— La dracu'! exclamă Sam, privind cu îngrijorare spre tufişurile din spatele

indienilor.

— Dacă nu ne înapoiaţi armele, sunteţi pierduţi! exclamă una dintre căpetenii.— Credeţi că mă tem de nişte războinici indieni? mârâi micuţul vânător. O să

vă arăt că nu mă tem de nişte netrebnici! Eu sunt omul pe care-l căutaţi! Eu sunt

Sam Hawkens!

— Ştim că tu eşti Sam Hawkens! spuse unul dintre şefii de trib. Nu eşti doar

Sam Hawkens, ci mai eşti ceva!

— Ce? vru să afle micuţul vânător.

— Un om care n-are nici ochi, nici urechi! replică indianul. Pe lângă asta, aicrezut că suntem nişte proşti! Gândeşti că noi, oamenii uş, nu pricepem graiurilealbilor? Ştim ce i-ai spus prietenului tau!

— Dar am vorbit în germană! zise Hawkens, uluit.- Da, în germană! spuse căpetenia. Ştim că te-ai înţeles cu prietenul tău să ne

luaţi puştile atunci când urma să-i spui „acum"!- La dracu'! exclamă mititelul. Nu am mai întâlnit până acum nişte indieni

care să înţeleagă germana!

eşti un mare prost, Sam Hawkens! exclamă unul dintre indie N I. Tocmaidupă arme ar fi trebuit să ne recunoşti!

- Cuuum? Ceee? întrebă micuţul vânător. La dracu'! Voi sunteţi chiar...

Eu sunt chiar Will Parker! exclamă unul dintre „şefii de trib",

r i d i c ându-se în picioare.

Iar eu sunt Dick Stone! spuse celălalt.

Ah! Hm! mormăi Sam Hawkens. De fapt, nici nu mă miră că

KarlMay 6




N U v-am recunoscut! Toate oile seamănă-ntre ele! Da' ia spuneţi-misi mie, băieţi, cum de v-aţi deghizat aşa?

Neam deghizat zici? întrebă Will Parker, râzând cu poftă. Nu ne-amdeghizat deloc! Hainele pe care le vezi sunt chiar ale noastre! Am întâlnit şi noi ocăpetenie Pawnee, asta-i tot. Adică nişte războiniciC a r e au pus mâna pe un şef de trib Pawnee şi-au vrut să -l

P U N A puţin la stâlpul caznelor, dar noi i-am venit în ajutor. Drept mulţumire, şeful de

trib ne-a dat haine, vopsea, pene de vultur şi patru cai. Avem noi şi veşmintelenoastre, nu-i vorbă, da' le-am învelit In pături, aşa că putem fi când albi, cândindieni, după cum poftim!

Dacă-i aşa, băieţi, atunci am să vă povestesc de ce mă aflu eu împreună cuacest domn, care se numeşte Rothe!

Te ascultăm, dragă Sam! exclamă Dick Stone. Mi c u ţu l vânător le povestibunilor săi prieteni despre necazul bietului pădurar şi apoi îi întrebă:

Ei? Ce facem?

— Pornim după netrebnicii ăia! zise Will Parker. Vorba e, cum facem? Ai

vreun plan, dragă Sam?

— încă nu, dar cred că s-ar cuveni să nu mai pierdem vremea. Toţi patru

încălecară fără a mai scoate un cuvânt, şi Rothe se

miră cât de iute era „ţapul" lui Sam Hawkens. Nu trecu mult şi zăriră înaintea lor

trei siluete.

— Acelea sunt rudele mele, domnule Hawkens! spuse fostul pădurar.

— Prea bine, domnule Rothe, replică micuţul vânător. Noi o să vă aşteptăm

aici. Nu de alta, dar este cu putinţă ca rudele dumneavoastră să se sperie când ne vor zări.

Rothe porni în galop, iar cei trei vânători descălecară. Fostul pădurar îşi aduse

rudele în locul în care se opriseră Hawkens, Parker şi Stone, iar micuţul vânător

spuse:

— Trebuie să vă fie tare foame. Am cu mine două pulpe ale unui cerb pe care

l-am împuşcat în zori. Poftiţi, poftiţi! Mâncaţi!

în vreme ce soţia, cumnata şi băiatul lui Rothe mâncau cu poftă, micuţul vânător

se gândea ce ar putea face pentru cele două femei care nu erau obişnuite cu viaţa

aspră din prerie.

— Cred că ar fi foarte bine ca doamnele să ne aştepte undeva, într-o

ascunzătoare, până ce izbutim noi să dăm de hoţi, zise Hawkens, după o vreme. Tu

ce spui, Will?

— Să vedem! replică Parker. Când s-a petrecut jaful?

— în urmă cu patru zile, răspunse Hawkens.

— Buuun! Câte ceasuri poţi înainta pe zi dacă ai un car cu boi?

— Opt sau nouă, replică micuţul vânător.— Asta înseamnă vreo treizeci de ceasuri. Drumul pe care l-au făcut hoţii, îl

putem parcurge într-o zi. Astăzi nu mai putem găsi urme, pentru că e-ntuneric. Ar fi

bine totuşi să ajungem în locul în care s-a petrecut jaful. Acolo o să ne odihnim şi în

zori vom găsi noi vreo urmă. Cel puţin aşa nădăjduiesc. Pe urmă o să pornim pe

urmele răufăcătorilor şi către seară o să-i prindem! Ce zici, Sam?

— Sunt de părerea ta, dragă Will, dar ce facem noi cu aceste doamne?

— Nu călăresc foarte bine, dar ştiu să se ţină-n şa, domnule Hawkens, zise

fostul pădurar.

Fiul lui Rothe puse păturile, pe care cei din familia fostului pădurar le mai

aveau, pe spinările a doi cai primiţi în dar de Dick şi Will de la căpetenia Pawnee,

iar soţia şi cumnata lui Rothe încălecară numaidecât.

Micul convoi se puse în mişcare şi era o plăcere să vezi cât de iute şi cât de uşor

se mişca bătrâna şi credincioasa Mary.

Nu dură mult şi ajunseră cu toţii în locul în care se petrecuse jaful. Pentru că

vânătorii nu credeau că prin apropiere s-ar putea afla războinici indieni sau

răufăcători albi, aprinseră un foc şi se aşezară în jurul lui.Apoi Rothe începu să povestească pe îndelete cum avusese loc jaful. La un

moment dat, pădurarul îl pomeni pe un anume Jack. Jack este un nume foartefrecvent întâlnit în Statele Unite, i nt rebă Sam:

— Ce păr avea acest Jack, domnule Rothe? - Roşu, domnule Hawkens, răspunsefără zăbavă fostul pădurar.

- La dracu'! exclamă micuţul vânător. N-o fi cumva chiar Jack Sângerosul?

- El e, domnule, el e! exclamă fiul fostului pădurar. I-am auzit vorbind pe doi

dintre tovarăşii săi. Credeau că nu-i aude nimeni şi,

cand l-au pomenit, i-au zis Jack Sângerosul!

- El a fost, carevasăzică? întrebă Sam. Ei, atunci fie ca Dumnezeu sa aibă milă

de el, dacă-l întâlnesc eu! De-mi apare-n cale, o să-itlacă daca nu mă-nşel!

Se pare că sunteţi tare supărat pe acest Jack, domnule Hawkens! ziseRothe. îl cunoaşteţi?

cum să nu-l cunosc! Noi trei, adică, Dick, Will şi cu mine, am m ai treabă cu

el acum câtva timp. Netrebnicul voia să îl atace pe proprietarul unei plantaţii.

Strânsese în jurul său tot soiul de lepădaturi.

........Dar le-am venit de hac! Jack Sângerosul şi oamenii lui au fost

Duşi cu toţii la Van Buren. Acolo au fost judecaţi şi închişi. Câţiva dintre

netrebnici au fost eliberaţi şi s-au grăbit să-şi scoată tovarăşii di n inchisoare.

Bineînţeles că Jack Sângerosul s-a pus din nou pe talharit, dacă nu mă-nşel!

Oamenii legii l-au urmărit în zadar, şi acum aflu că v-a prădat! Ei, o să-i arătăm noi

lui, dacă nu mă-nşel, hi, hi, hi, hi!

După ce mâncară pe săturate, vânătorii, Rothe şi ai săi se culcară numaidecât.

Nu trecu însă mult, şi micuţul Sam simţi cum îl apucă cineva de umăr şi -l

zgâlţâie cu putere.— Hm! Eh! Ce-i? întrebă micuţul vânător, sărind în picioare. Doar n-a venit

vremea să pornim la drum! Eh! Tu erai Will?

— Da, eu, dragă Sam! mormăi Parker.

— Ei, ce s-a întâmplat?

— Ne-au dispărut puştile, dragă Sam!

— Ceee? Eşti nebun? izbucni micuţul vânător. Nu vezi că buna mea Liddy e

aici, lângă mine?

— Mda! Buna ta Liddy o fi lângă tine, dragă Sam, dar puştile noastre au

dispărut!

— îţi arde de glume proaste, Will? întrebă Hawkens.

— Nici vorbă, dragă Sam! Puştile noastre au dispărut!

— Vai, vai, dragă Will! M-ai făcut de râs! exclamă Hawkens. Cum se poate să

stai de strajă şi să-ţi dispară puşca?

Auzindu-i pe cei doi vânători, Rothe şi ai săi se treziră şi săriră în picioare.

— întindeţi-vă la pământ! le ceru micuţul vânător. Dacă sunt duşmani pe-aici,este mai bine să nu fiţi zăriţi.

Fostul pădurar şi rudele sale făcură numaidecât ceea ce le spusese Hawkens şi,

după câteva clipe de adâncă tăcere, micuţul vânător se adresă bunilor săi prieteni:— Merg să văd ce mai fac armăsarii voştri şi catârca mea! Aştep-

taţi-mă aici!

Micuţul vânător se întinse pe burtă şi începu să se târască încet printre tufişuri.

Peste puţină vreme însă, i se auzi glasul:

— Dick, Will, ia veniţi încoace!

Cei doi vânători urmară îndemnul bunului lor prieten. Abia dacă făcură

douăzeci de paşi, când îl zăriră pe micuţul Sam stând în faţa... puştilor lor. Armele,

aşezate cu ţevile în sus, formau o mică piramidă în vârful căreia se zărea un petic

de hârtie.— Ce înseamnă asta? întrebă Dick.

— O să aflăm numaidecât, dacă nu mă-nşel! mormăi Sam. Mă duc să văd ce ecu Mary a mea şi cu armăsarii voştri.

Micuţul vânător dispăru dintr-odată şi se întoarse iute, zicând:— Totul e-n ordine, băieţi! Hm! Dacă s-ar fi strecurat nişte duşmani pân-aici,sufletele noastre s-ar fi aflat în Cer, dacă nu ma-nşel!

- Vezi, Will? Vezi ce era să păţim dacă nu eşti cu ochii-n patru? ÎntrebăDick.

KarlMay 6




- Taci din gură! izbucni Parker. Nici tu nu ai fost atent! N-ai auzit nimic! Măîntreb cine ar fi putut să ne ia puştile de sub nas! Omul care a făcut asta e unadevărat maestru! Bine că nu-i vreun westman!

Dar de ce nu se arată? întrebă Dick, înciudat.

Lasă că aflăm noi acum! zise micuţul vânător, luând peticul de hartie şicitind.

L a u n s c urt timp, Hawkens începu să strige cât îl ţinea gura:Mulţumesc! Mulţumesc mult! Dick Stone îl

apucă de mână şi îi şopti:

Cei cu tine? Ţi -ai pierdut minţile, dragă Sam? De ce urli aşa? Vrei sa ne audă

cineva? Dacă sunt indieni prin preajmă?

D a c asunt indieni prin preajmă, or s-o ia la fugă, dragă Dick! zise micuţul

vânător. Uite, cu puţină vreme-n urmă aş fi fost în stare sa-l I iau la palme pe bunul

Will. Acum lucrurile stau cu totul altfel! Aici scrie foarte clar „Winnetou"!

Winnetou? întrebă Will. Chiar aşa scrie, Winnetou?

Da, da, numai că acest răvaş e scris de altcineva.

Cine? De cine? întrebă Parker, cu vădită nerăbdare.

Oh, dragă Will! zise micuţul vânător. Trebuie să ai răbdare! Prea bine că un

vânător destoinic trebuie să aibă răbdare.

Mai t a c i , Sam! izbucni Parker. Vorbeşti de parcă ai fi un om venit din SaltLake City.

Daca nu m-ai întrerupe atâta, ţi-aş spune chiar acum despre c in e e v o r b a !

mormăi Hawkens. E un vânător vestit! Este...Old Shatterhand! exclamă Will Parker.

— Nu, nu, prietene! spuse micuţul vânător. E Old Firehand!

— Old Firehand! exclamă Dick Stone.

— Winnetou? Old Shatterhand? Old Firehand? întrebă fostul pădurar,

apropiindu-se de cei trei vânători. Am auzit vorbindu-se despre ei, deşi mă aflu de

puţină vreme în Vest. M-aş bucura dacă aş putea afla mai multe despre aceşti

oameni vestiţi!

— Winnetou este căpetenia apaşilor, îi explică Sam Hawkens fostului pădurar.

Un războinic vestit. Ştie să se folosească de arme ca nimeni altul. Dacă Winnetou ar

vrea să se pună în fruntea triburilor indiene, ar fi vai şi-amar de albii care trăiesc pe

aceste meleaguri. Winnetou este încă tânăr, dar există doar doi albi care pot îndrăzni

să-l înfrunte: Old Shatterhand şi Old Firehand.

— Şi vestitul Old Firehand a scris acest răvaş, domnule Hawkens? întrebă

Rothe.

— Nu-i cunosc scrisul, dar el semnează răvaşul, zise micuţul vânător.

— Şi Old Firehand este unul dintre prietenii dumneavoastră? vru să ştie fostulpădurar.

— Este, dacă nu mă-nşel! zise Hawkens, chicotind. Old Firehand cunoaşte

Vestul sălbatic mai bine decât mulţi dintre vânătorii albi, copiii indienilor vorbesc

despre el, iar albii povestesc despre aventurile sale. Old Firehand e puternic precum

un urs grizzly şi blând ca un copilandru. Apare şi dispare întocmai ca un duh, fără a

lăsa nici măcar o urmă. Dacă se întâmplă să găseşti vreo urmă lăsată de armăsarul

lui Old Firehand, aceasta dispare aşa, dintr-odată, ca şi când călăreţul şi calul ar fi

pornit în zbor. Sunt un vânător care trăieşte de mulţi ani în Vest, dar nu mă pot

măsura cu Winnetou sau cu Old Firehand.

— Vrei să ai nemărginita bunătate de a ne spune ce mai este scris în răvaş?

întrebă Will Parker, cu nerăbdare.

Sam Hawkens privi hârtia cu atenţie şi citi:

— „Mergeţi spre nord-vest preţ de patru ceasuri... vale îngustă... Se văd trei

salcâmi... Doi oameni fac de strajă... Ceilalţi au plecat spre miazăzi pentru a o prăda

pe Paloma Nakana... Banii îngropaţi sub roata din spate stânga a primei căruţe... Fiţi

mai atenţi pe viitor... Vă puteam ucide pe toţi. Winnetou şi Old Firehand."Dick şi Will clătinară din cap, cu neîncredere.

— Se poate aşa ceva? întrebă Parker, uimit. Cuvintele pe care le ai spus tu sunt

aşternute pe hârtie?

— Citeşte, dacă nu crezi! zise micuţul vânător, întinzându-i prietenului său

hârtia.

— Lasă, dragă Sam, lasă! zise Parker. Ştii doar că mai bine m-aş lupta cu

cincizeci de indieni, decât să m-apuc să citesc! Pe indieni p o a t ecă-i înving, dar cu

cititul e foarte greu! Totuşi, ceva nu-i în regulă!

— Ce, dragă Will? întrebă Hawkens.

- Dacă jaful s-a petrecut aici, de ce s-au oprit netrebnicii ăia la distanţă care

poate fi străbătută în doar patru ceasuri? De ce au îngropat banii şi nu i-au ţinutasupra lor?

Netrebnicii vor s-o prade pe Paloma Nakana, replică micuţul Sam. Dacă

dau greş, s-ar putea să piardă banii. Cred că de aceea i-au îngropat.

Şi vrei să facem aşa cum scrie Old Firehand?

- Desigur, dragă Will! Unde mai pui că nu mai trebuie să cautăm vreo

ascunzătoare pentru cele două doamne. Cred că pot sa mearga patru ceasuri.

Dacă Winnetou şi Old Firehand au fost cu adevărat aici, de ce n e - au lăsat oscrisoare şi nu ne-au trezit pentru a ne spune cum stau l u c r u r ile?

N u ştiu, dragă Will. Tot ce pot să-ţi spun este că aici scrie negru pe alb:

„Ceilalţi au plecat spre miazăzi pentru a o prăda pe Paloma Nakana"! Ştiţi ce

înseamnă asta?

bineînţeles! zise Dick. Se spune că Paloma ar fi foarte bogată, si că de aceea

Jack Sângerosul i-a pus gând rău.Cine este această Paloma Nakana, domnule Hawkens? întrebă Rothe.

Despre Paloma Nakana se vorbeşte de multă vreme, răspunse micutul

Sam. Se spune că-i tânără şi neobişnuit de frumoasă. Este singura, dar indienii orespectă, de parcă ar fi o zeiţă. Dick, Will şi cu m i n e a m tot umblat, dar mai mult

către miazănoapte. în sud nu am mai fost de multă vreme. Trag nădejde că acum

avem s-o întâlnim. Paloma Nakana locuieşte chiar acolo unde se află hotarul dintre

KarlMay 6



24 KarlMay

pământurile comanşilor şi cele ale apaşilor. Indienii care aparţin acestor două triburi

s-au duşmănit mereu. Locuinţa Palomei este însă un soi de loc sfânt pentru ei.

Comanşii vin dinspre est, iar apaşii dinspre vest, pentru a-i aduce daruri frumoasei

fete. în urmă cu două săptămâni m-am întâlnit cu un scout* care mi-a spus că a fost

la Paloma Nakana şi mi-a explicat cum se poate ajunge la ea. Frumoasa fată

locuieşte împreună cu tatăl ei într-o mănăstire părăsită. L-am întrebat pe scout cum

se numeşte bătrânul, dar nu mi-a putut spune decât că frumoasa fată îi spune tatălui

ei „Pa" şi el o numeşte „Almy", dacă nu mă-nşel.

— Numele îmi pare cunoscut, spuse Will. Oare nu o chema Almy pe

domnişoara Wilkins din Wilkinsfield? Ştiu doar că în Wilkinsfield l-am prins noi peHopkins alias Walker, care ne-a scăpat aşa frumuşel printre degete.

— Ai dreptate, dragă Will, replică micuţul vânător. Pe domnişoara Wilkins o

chema Almy şi era tare frumoasă, dacă nu mă-nşel!

Soţia şi cumnata fostului pădurar se apropiară de Sam Hawkens şi îl rugară să

povestească ce se întâmplase la Wilkinsfield.

Micuţul vânător istorisi cele întâmplate, şi doamna Rothe exclamă:

— Oh, biata fată! Ştiţi ce s-a mai întâmplat cu ea?

— Doamnele vor să afle întotdeauna care este sfârşitul poveştii, zise Hawkens,

zâmbind. Povestea nu se continuă frumos, doar că ea nu s-a sfârşit încă, dacă nu

mă-nşel! Domnul Wilkins a pierdut procesul intentat de vecinul său, domnul Leflor.

Supărat, Wilkins a tras asupra lui Leflor şi a fost acuzat de tentativă de omor.

Wilkins şi fata lui, Almy, au fugit din oraş. A dispărut şi administratorul domnului

Wilkins, care era neamţ, dacă nu mă-nşel. Da, da! Era neamţ şi -l chema Adler!

Asta-i tot ce vă pot spune, doamnelor.

— Şi credeţi că această Paloma este chiar Almy Wilkins? vru să afle doamna

Rothe.

— Nu v-aş putea răspunde la această întrebare, stimată doamnă! zise micuţul

vânător, netezindu-şi barba. Vedeţi, în Vestul sălbatic se petrec uneori lucruri greu

de crezut.

— Şi acum netrebnicii aceia vor s-o prade! izbucni doamna Rothe. Asta nu

trebuie să se-ntâmple, domnule Hawkens! Cinevatrebuie s-o apere!

— Nu vă faceţi griji, scumpă doamnă! o linişti micuţul vânător. In partea

Palomei sunt cei mai destoinici oameni din Vestul sălbatic, mai precis Winnetou şi

Old Firehand. Ei, dar o să-i facem şi noi o vizită Palomei. Călăuza aceea despre

care v-am vorbit mi-a descris drumul pe care trebuie să-l parcurgem pentru a

ajunge la locuinţa E I. Vom atinge mai întâi Sierra de los Mimbres. Apoi vom

porni mai departe spre Sierra de la Acha. Acolo, în apropiere de Sierra de la Ai lia

se află un lac minunat, împresurat de stânci. Indienii îi spun Tutlish-to*. Pe malulacelui lac se află o mănăstire catolică, părăsită de multă vreme. Acolo, în acea

mănăstire, locuieşte Paloma.— Ce înseamnă „Paloma", domnule Hawkens? întrebă fostul padurar.

— Numele fetei este Paloma Nakana, zise micuţul vânător. „Pa l o m a " esteun cuvânt spaniol, care s-ar putea traduce prin „porumb i ţ a " , iar „nakana"înseamnă „pădure". Cuvântul „nakana" aparţine graiului indian. De ce îi spunindienii tocmai Paloma Nakana

ac estei fete nemaipomenit de frumoase, asta nu se ştie, dar poate vo m afla noi de ce!

— Domnule Hawkens, zise Rothe, încet, noi am vrea să ajungem t o t u ş iînCalifornia.

— Cel mai scurt drum spre California trece pe la Sierra de la A » ha ,

domnule Rothe! repică Sam, hotărât. în afară de asta, nu Uitaţi că Paloma Nakanase află în primejdie şi că noi trebuie s-o ajutăm!

— Bravo, domnule Hawkens! exclamară, într-un glas, cumnata si sotiafostului pădurar.

— Nu cred că trebuie s-o ajutăm, dragă Sam, spuse Will Parker, tare

Winnetou şi Old Firehand nu se pot descurca singuri?— Ba da, dragă Will! replică micuţul vânător. Tocmai pentru că Winnetou

şi Old Firehand au pornit spre Apa Albastră, aş vrea să a j u n g şi eu acolo!

25 KarlMay

— Am înţeles, am înţeles! replică Parker, zâmbind. nu credeţi că ar trebui să mai

dormim puţin? întreba Sam Hawkens. Caii voştri sunt chiar mai isteţi decât

domniile voastre! Dorm dusi! De Mary a mea ce să mai spun? E mult mai

inteligenta decat unii oameni. Hi, hi, hi, hi! Cred că s-ar cuveni sa dormim putin.

A s c u l t a n d îndemnul micuţului vânător, se culcară cu toţii.

PORUMBIŢA PĂDUR

A doua zi, micul convoi se puse în mişcare chiar înainte de rasaritul

soarelui. Micul dejun fu încropit la repezeală şi, pentru că i n Vestul sălbatic

femeile nu au cum să-şi piardă timpul în faţa Oglinz, Sam Hawkens, Will Parker,

Dick Stone şi cei din familia llie porniră iute la drum, înaintând către nord-vest,

aşa cum le s c r i s e seră Old Firehand şiWinnetou în răvaş.

S a m Hawkens se afla în frunte. El cerceta fiecare petic de pământ cu och lui vioi.

Nimic nu-i scăpa şi, din când în când, micuţul vână t o r c l a t i n a din cap. După

ceva vreme, Sam le spuse bunilor săi prieteni: credeam că o să dau de urmele

căruţelor, dar m-am înşelat, d a c a nu ne-ar fi lăsat Old Firehand şi Winnetou

răvaşu' ăla, ne-am fi uitat acum precum viţe la poarta nouă şi n-am fi descoperit

nimic!

T im p de două ceasuri nimeni nu mai scoase niciun cuvânt. Sam inainta,

privind cu atenţie pământul, şi, la un moment dat, se opri

întrebându-l pe Will:

Zăreşti ceva?

Numai iarbă, răspunse Parker.

Mm! Cred că am găsit o urmă, dacă nu mă-nşel! Ia uită-te tu inainte şi înapoi. Veziceva în iarba proaspătă? Nişte fire de iarbă uscată, zise Will.

Ei, vezi? Firele astea par a fi smulse din pământ şi sunt aşezate in două

rânduri, sau, dacă vrei, de-a lungul a două lin drepte.

• A a Albastră iul .

" 25



WTNNETOU ÎN VALEA MORŢ 29

Distanţa dintre aceste lin rămâne mereu egală. Parcă ar fi lucrat cineva cu grebla!

— Ai dreptate, dragă Sam! spuse Parker.

— Netrebnic ăştia au avut nişte greble prinse la căruţe, zise micuţul vânător.

Ştiţi ceva, domnule Rothe?

— Sigur că ştiu, domnule Hawkens, replică fostul pădurar. Ei şi-au cumpărat

nişte greble late în Santa Fe.

— Aceste greble au fost prinse în spatele căruţelor, tocmai pentru a ridica firele

de iarbă culcate la pământ de roţi.— Aveţi dreptate, domnule Hawkens, zise Rothe.

— Răufăcător voiau să şteargă astfel urmele pe care le lăsau! exclamă micuţul

vânător.

— Unul dintre ei mi-a spus că trebuie să procedăm aşa, astfel încât să nu ne

poată urmări indien, zise fostul pădurar.

— Hm! Se tem mai mult de albi, dacă nu mă-nşel! mormăi Hawkens. Ei, da,

acum am găsit urma! Să ne grăbim puţin!

După o vreme, zăriră înaintea lor o culme, iar micuţul Sam le spuse celorlalţi:

— Aşteptaţi-mă aici! Mă duc să văd cum stau lucrurile şi mă-ntorc numaidecât.

Hawkens îşi îndemnă credincioasa catârcă şi se făcu nevăzut. Nu trecu mult, şi

micuţul vânător se întoarse, zicând:

— în zece minute putem ajunge în vale, dar se cuvine să facem un ocol. Poate

că au pus un om de strajă chiar la intrarea în vale.

înaintară cu toţ şi zăriră valea înaintea lor. Se opriră locului, şi Parker îi şopti lui

Hawkens:

— Acum cred că putem să coborâm în vale. O să-i luăm prin surprindere pe

netrebnici.

— Să coborâm în vale? întrebă Sam, uimit. Aşa o idee nu putea să aibă decât

un boboc precum eşti tu, dragă Will. Să zicem că mergem în vale. Buuun! La

intrarea în vale se află un bandit care face de strajă. Netrebnicul e ascuns în dosul

unor tufişuri sau în spatele vreunei stânci. Aşaaa! Ne vede că venim, începe să tragă

şi, dacă nu izbuteşte el să ne omoare pe toţi, îi mai vine în ajutor şi tovarăşiiul lui

care se află tot aici în vale. Şt prea bine că în răvaş scrie: „Doi oameniii fac de

strajă".

— Ai dreptate, Sam, ai dreptate! recunoscu Will Parker. Ce facem acum?

— Vezi tu păduricea aia?

— Da, Sam.

— Foarte bine. O să mergem până acolo, ascundem ca în pădu r i c e şi pe urmă osă mai vedem ce este de făcut.

Ajunseră cu toţ între copaci, şi micuţul vânător spuse:

— Domnule Rothe, rămâneţi aici împreună cu soţia, cumnata şi fiul

dumneavoastră. Aveţi grijă de cai şi de credincioasa mea Mary.Eu am să plec împreună cu Dick şi cu Will. Dacă mă auziţi fluierand, ne urmaţi.

C e itrei vânători porniră încet printre copaci şi ajunseră într-un p u n c tdin care puteauzări toată valea.

Micuţul Sam Hawkens privi totul cu atenţie şi apoi le şopti bunilor săi prieteni:

Ia uitaţi-vă la omuleţul ăla! E un băiat de treabă, care ţine cu orice preţ se ne

pregătească masa, hi, hi, hi, hi! Hm! Frige

o bucată pe cinste, dacă nu mă-nşel. Auziţi? A fluierat!

Şi-a chemat tovarăşiiul la masă! zise Will Parker, încet. Eşti şiret, dragă

Will! şopti Sam. Ne ducem la ei? întrebă Dick Stone.

Nu, nu! replică micuţul Sam. Ne strecurăm frumuşel până-n spatele lor, neascundem după tufişurile alea şi tragem cu urechea! Poate mai aflăm ceva.

V a n a tor se târâră cu băgare de seamă până în dosul tufişurilor. Se aflau înspatele bandiţilor.

Şt ce? întrebă răufăcătorul care prăjise carnea. Eu cred că nu

trebuie să ne facem griji! Cine să vină-n valea asta? Pentru ce sămai facem noi de strajă? Uite, eu mă-ntind chiar aici şi trag un puide s o m n , că sunt rupt de oboseală!

C ete faci dacă vine şefu'? întrebă celălalt bandit. Hm! Dacă vine i nc oace şi negăseşte dormind, o să vedem noi pe dracu'!

Jack ăsta se poartă de parcă am fi cu toţ sclav lui! Dacă nu a m f fost noi să-lscoatem din încurcătură, oamenii leg l-ar f haituit cu siguranţă! A uitat că, atuncicând se afla în Van Buren, l-am scos din închisoare!

— Da, ai dreptate! Da' şi noi am avut viaţă grea! Oh, dacă l-aş întâlni pe

blestematul ăla de vânător, i-aş veni de hac!

— Sam Hawkens! exclamă răufăcătorul care prăjise carnea.

— Da, prietene, Sam Hawkens! Numai el e de vină pentru câte-am îndurat!

Dacă pun mâna pe el, îl tai ca pe un porc şi îmi fac lumânări din grăsimea lui!

— Iar eu o să te-ajut, prietene!

— Hm! Mare nerozie a făcut Jack, lăsându-ne singuri aici.

— Ai vrea s-o ştergi? Te bate gândul să pleci? Ce-ai să faci cu bo şi căruţele

astea grele?

— De boi şi de căruţe n-avem noi nevoie, prietene, dar uiţi că aici nu se află

doar căruţele şi bo!

— Hm! Am putea înhăţa cele câteva m de dolari, dar cât or să ne-ajungă ban

ăştia? Nu, nu! Dacă ne-am lua acum tălpăşiţa, nu ne-am putea bucura de prada de

la Apa Albastră. Sunt curios dacă totul va merge bine!

— De ce să nu meargă bine? Şt doar că Jack e şiret. Vom aduce prada pân-

aici, unde o vom încărca în căruţe şi pe urmă pornim spre Arizona!

— îi facem o vizită lui Walker?

— Da. E un bărbat pe cinste! Era cât pe ce să moară atunci când am fost la

Wilkinsfield. Sam Hawkens a pus mâna pe el! Hm! Cum ne-au prins netrebnic ăia

trei la coliba lui Boomy!

— Nu pricep ce au ei de câştigat dacă ne tot strică socotelile! Ehei! Dacă ar şt

că Walker locuieşte acum în Prescott şi este putred de bogat! Cred că i-ar facenumaidecât o vizită! Ce inşi nesuferiţi, care-şi bagă mereu nasul în treburile altora!

Aş da orice să-i mai întâlnesc pe ăia trei şi să-mi închei socotelile cu ei!

— Uite-i aici! zise cineva.

Cei doi bandiţi întoarseră capetele şi îl zăriră pe... Sam Hawkens! Micuţul vânător

le zâmbea şi îi privea cu ochişor lui mici şi inteligenţi.

,— Bună dimineaţa, domnilor! exclamă vânătorul. Ce mai faceţi? Vă bucuraţi

să mă vedeţi aici? Ei, ei! închideţi, gurile vă rog! Sau poate că bucuria de a mă

revedea este atât de mare, încât aţi rămas cu gurile căscate? Şi eu mă bucur să vă

reîntâlnesc, hi, hi, hi, hi!Unul dintre bandiţi sări numaidecât în picioare şi scoase cuţitul de la brâu.

Tovarăşiiul său îi urmă exemplul.- Nu vă ma i osteniţi, domnilor! spuse Hawkens, liniştit. Poate n u i-aţi văzut

încă pe bun mei prieteni, care au avut deosebita amabilitate de a-si îndrepta puştilespre dumneavoastră!

Dick şi Will ieşiră numaidecât din tufiş. Cei doi vânători aveau, i n t r - adevăr,puştile îndreptate spre bandiţi.

Ei? Ce mai ziceţi acum, domnilor? întrebă Hawkens, privindu-i pe cei doi bandiţicu adânc dispreţ. Nu vă bucuraţi de această întâlnire? Eu cred că ar fi bine săvorbiţi şi vă spun de-acum: dacă v-aţi hotărât să faceţi pe muţ, vă scot toţi dinţ pe

care-i M A I aveţi!Indieni! exclamă unul dintre răufăcători, privindu-i cu spaima pe Dick şi

Will.

Se pare că nu aveţi ochi buni! exclamă Sam. Aceşti doi domni nu sunt n işte

indieni. Şi-au vopsit feţele şi au îmbrăcat straie de căpetenii,

dar asta numai ca să vă facă vouă o plăcere! Domn aceştia

s u n t nişte albi cumsecade. Ei, aţi dorit să ne vedeţi şi am venit, s u n t e m oameniii

civilizaţi şi nu ne place să ne lăsăm aşteptaţi!La dracu'! exclamă unul dintre răufăcători, privind speriat în

|J U R .

Si nu mişcaţi! zise micuţul vânător. Cine mişcă va fi împuşcat! Cei doi bandiţio rupseră la fugă, încercând să se ascundă în dosul carutelor . Se auziră numaidecâtdouă focuri de armă şi răufăcător se pusera la pământ.

Fara a mai sta pe gânduri nici măcar o clipă, Sam îi legă cu lasoul.

Băieţi! Aţi primit ce-aţi meritat! Aveţi fiecare câte-un picior! Dacă mai

faceţi vreo mişcare greşită, vom ţinti ceva..........Ia, spuneţi-mi voi mie, ale cui sunt căruţele astea?Ale noastre! spuse umil unul dintre bandiţi. Şi cine le-a condus încoace? vru săştie micuţul vânător. Noi! replică răufăcătorul care îi răspunsese deja lui Sam m wIin ' . .

Karl May 28




Doar voi doi? —

— Măi, măi! Ce băieţi iscusiţi avem noi aici! zise micuţul Sam, cu adânc

dispreţ. Chiar v-aţi descurcat voi să mânaţi bo ăştia, fără să vă ajute nimeni?

— Da!

— Nu v-a ajutat nici măcar Jack Sângerosul?

— Nu cunoaştem niciun bărbat care să poarte acest nume!

— Ei, ei, băiete, ia lasă prostle! exclamă Hawkens. Will, mi se pare că am

văzut în căruţa aia un bici lung şi gros! Ia adu-l încoace să vedem dacă acel bici îiva face pe băieţ noştri să-şi mai aducă aminte anumite lucruri!

Parker aduse numaidecât biciul, care era, într-adevăr, foarte gros şi foarte lung.

Hawkens prinse să-i lovească pe bandiţi, iar aceştia exclamară:

— Spunem! Spunem adevărul!

— Bine! zise micuţul vânător. Nu vă mai mângâi cu biciul, dar dacă umblaţi cu

minciuni, vă bat până scot sufletul din voi, netrebnicilor! S-o luăm încetişor! Unde

e Jack Sângerosul?

— S-a dus la vânătoare, zise unul dintre bandiţi.

— Şi vânează tocmai la Apa Albastră? întrebă Hawkens. Cei doi bandiţi

amuţiră, iar Sam le spuse dispreţuitor:

— Nici nu e nevoie să ne povestiţi voi cum stau lucrurile, pentru că ştim tot!

Oh, oh! Cum am putut crede că aşa nişte băieţi pe cinste ca voi şi-ar putea trăda

şef'? Un lucru aş vrea totuşi să-mi spuneţi: de unde ştiţi voi că Walker e acum în

Prescott?

— Ştim asta de la Jack! replică unul dintre răufăcători.

— Şi Jack de unde ştie? întrebă Sam Hawkens.

— De la un om de încredere pe care Walker l-a trimis la Santa Fe.

— Vreţi să puneţi la cale ceva împreună cu Walker, băieţi? Despre ce e vorba,

ha?

— Nu ştim nimic! Numai Jack ştie! Asta-i treaba lui Jack!

— E şi treaba noastră, dacă nu mă-nşel! spuse micuţul vânător. Acum n-o să vă

mai chinuim. Nu, nu, o să vă dăm pace! Trebuie să ne ocupăm un pic de carnea pe

care aţi avut bunătatea s-o frigeţi pentru noi!

Hawkens, Parker şi Stone se aşezară lângă focul aprins de răufăcători, iar

micuţul vânător fluieră prelung.

Nu dură mult şi Rothe veni împreună cu ai săi. Bandiţ se înspăimântară la

vederea celor din familia fostului pădurar. Soţia şi cumnata lui Rothe se apropiară

numaidecât de căruţe, pentru a vedea dacă mai rămăsese ceva din avutul familiei.

— Ei, băieţi! zise micuţul vânător. Cred că ştiţi acum că v-a sunat ceasul.

Domnul Rothe, cel pe care l-aţi jefuit, se află aici! Hotărâţi care este pedeapsa

potrivită pentru aceşti bandiţi, domnule Rothe!

— Nu sunt un om răzbunător, domnule Hawkens, spuse fostul padurar. Tot ce-

mi doresc este să recapăt ceea ce mi s-a furat. Văd ca netrebnic ăştia sunt răniţi şi

cred că au fost pedepsiţi îndeajuns.

— Vom face precum doriţi, domnule Rothe, replică micuţul vanător. După

legea nescrisă a savanei, tâlhar ăştia ar fi meritat să moară. Pentru că aşa vreţi

dumneavoastră, îi vom lăsa să plece încotro vor vo. Depinde numai de ei cât de

mult şi cât de iute vor pu te a să meargă. Totuşi, pentru că sunt nişte hoţi, o să

primească din partea noastră câte douăzeci şi cinci de lovituri, aşa ca amintire. hi,hi, hi! Pe de altă parte, aş fi gata să nu îi mai bat, dacă îmi vor raspunde cinstit la oîntrebare: unde sunt ban furaţi de la aceştid o m n i cinstiţi şi de treabă?

Nu ştim nimic de bani! exclamă unul dintre hoţi. Ban au fost în căruţa asta! replicăRothe. Nu ştim nimic! repetă banditul care vorbise. Jack ştie ce-a fost si nu a fost încăruţe!

Buuun! Care va să zică nu vreţi să spuneţi unde-s ban! Ei, dacă i aşa, o săluaţi o bătaie soră cu moartea, dacă nu mă-nşel! Zise micuţul vânător.

Bandiţ se făcuseră albi ca varul şi nu mai scoteau un cuvânt. Hawkens luă o sapă,

ce se afla într-una dintre căruţe, i-o dădu lui Rothe şi îi spuse în germană:Săpaţi sub roata din spate a primei căruţe.Care dintre ele, domnule Hawkens? vru să ştie fostul pădurar.Cea din stânga, domnule Rothe, replică mititelul, întorcându-se lângă ceidoi bandiţi, care priveau supăraţi ce făcea acum Rothe.

Nu trecu mult, şi fostul pădurar scoase un strigăt de bucurie. I . i i s c o păturăîn care erau învelit un sac destul de mare, din piele. \. I sa c era plin cu bani.

— Aduceţi, vă rog, sacul încoace, domnule Rothe! zise micuţul vânător. Să

vedem şi noi ce-i în el, dacă nu mă-nşel!

FostuJ pădurar îi îndeplini dorinţa lui Sam, şi vânătorul numără ban,

exclamând:

— Frumos! Foarte frumos! Aici sunt peste douăsprezece m de dolari.

Drăguţul de Jack a băgat în sacul ăsta şi ban pe care-i avea asupra lui înainte de a

vă jefui pe dumneavoastră! Asta-mi place, hi, hi, hi, hi! Pot să spun că v-aţi

recăpătat ban cu dobândă, domnule Rothe! V-aş ruga să aveţi mai multă grijă de

ei!

Vânător şi membrii familiei Rothe se aşezară la sfat. Era nevoie să hotărască

ce se cuvenea să facă acum cu lucrurile şi cu căruţele.

— Vom lua cu noi doar atât cât pot duce armăsar fără a osteni. Vom arde tot

restul.

— Şi căruţele, domnule Hawkens? întrebă soţia fostului pădurar.

— Şi căruţele, stimată doamnă! replică Sam, hotărât. Bandiţ ăştia nu trebuie

să se aleagă cu nimic!

— Bine, dar asta înseamnă că rămânem fără paturi, fără aşternuturi! zise

femeia, izbucnind în plâns.

— Nu mai plângeţi, doamnă! îi spuse micuţul vânător, cu blândeţe. Sunt sigur

că pe vtor nu veţi duce lipsă de nimic.

într-una dintre căruţe se aflau haine, alimente şi gloanţe. Vânător şi cei din

familia Rothe luară cu ei doar atât cât puteau duce ca. Apoi Dick şi Will făcură din

saltele două şei moi pentru doamne şi traseră căruţele una lângă alta, dându-le foc.

După ce totul se făcu scrum, Sam le spuse celor doi bandiţi:

— Ca să nu muriţi de foame, o să vă lăsăm armele şi câteva gloanţe, dar nu

prea multe. Dacă împuşcaţi un bou, aveţi carne pe mai multe zile. Apă este din

belşug, pentru că prin valea asta curge un pârâu. Ei, da' de pedeapsa pe care v-am

făgăduit-o tot n-o să scăpaţi, dacă nu mă-nşel!

Bandiţ nu se mai gândiseră la „amintirea" pe care le-o făgăduise micuţul

vânător, dar îi văzură pe Dick şi Will, care avuseseră grijă să taie două crengi

groase, şi se făcură albi ca varul.

Femeile se îndepărtară, pentru a nu asista la cumplita scenă, dar Sam

Hawkens, Rothe şi fiul său rămaseră să asiste la pedepsirea bandiţilor.

I )ick şi Will îşi făcură treaba aşa cum se cuvine, iar răufăcător lUportară celedouăzeci şi cinci de lovituri fără a scoate nici măcar nu cuvânt, însă atunci cândfură dezlegaţi, unul dintre ei spuse, ■ râşnind:

- Ne-aţi lăsat în viaţă, dar noi o să ne răzbunăm cumplit! Nu vă mai străduiţi să ne

înspăimântaţi, băieţi! zise micuţul hl o r . După mine, aţi fi meritat să fiţi ucişi pe

loc. Dacă vă mai . i l l . i | i acum în viaţă, asta se datorează numai oameniiilor pe carei-aţi i ' i m i ! îngrijiţi-vă bine, ca să vă însănătoşiţi cât mai curând. Ceea ce " |i fac e

voi după ce veţi fi din nou sănătoşi, asta nu-i treaba mea, • i" i nu mă-nşel!

l ' n u n u l până la Sierra de los Mimbres şi apoi mai departe, până 1 ■ " M , i de la

Acha, a decurs bine, fără a se întâmpla nimic deosebit, n i n i . fusese la Tutsh-to şi

cunoştea bine drumul. Micuţul 1 11 i şl ia prea bine că era nevoie să se grăbească

şi de aceea îi zori i i r i c l i n familia Rothe. Spre marea bucurie a micuţului

vânător se In i a atât soţia, cât şi cumnata fostului pădurar călăreau destul 1 luni i

nu se plângeau niciodată că ar fi ostenite.

l ' i . I Sione şi Will Parker îmbrăcaseră din nou veşminte de lillni i, lăsând

deoparte costumaţle de căpetenii Pawnee. în regiu-

............urc se găseau acum, nu ar fi fost bine să fie luaţi drept indieni.1 " i t i n i . ! din căruţele lui Rothe, vânător găsiseră două pălăr noi, iu l pădurar li le

dăruise, u t oţ erau dornici s-o cunoască pe Porumbiţa Pădur.1 ......lia Rothe şi cei trei vânători ajunseră pe un platou neted

li i ' . i l n , acoperit de iarbă şi înconjurat de pădure. Sam le spuse

.........1 1 i mai sus se aflau pâraie mici, care îşi prăvăleau apele înlli ' lu i Tullish-to.

Karl May 28




Dupa ce le dăduse tuturor această explicaţie, micuţul vânător se uita, exclamând:

Dumnezeule! Nu suntem singuri pe-aici! Ia priviţi! într-adevăr, doi călăreţi,care se apropiau în galop de co n v o i .

— Sunt indieni, spuse Hawkens. Doi războinici tineri. Nu le pot zări feţele.

— Or fi apaşi sau comanşi? întrebă Dick.

— Nu ştiu, replică micuţul vânător. Nu pot să-mi dau seama. Hm! Se pare că

vorbesc între ei. Vin încoace.

Cei doi războinici se apropiara, într-adevăr. Cel mai vârstnic dintre ei nu avea

mai mult de douăzeci de ani. Trăsăturile feţei sale erau armonioase. Indianul era

îmbrăcat în veşminte din piele neagră, avea un cal negru ca pana corbului şi purta

pe spate o armă cu două ţevi. Tovarăşiiul său avea faţa vopsită în dungi galbene şi

roşii, purta haine din piele albă, avea un armăsar vânăt şi ţinea în mâna dreaptă o

puşcă Lefaucheux de cea mai bună calitate. Se întâmpla foarte rar ca un războinic

Roşu să aibă o astfel de armă.

— Uff! Uff! exclamă indianul cu faţa'vopsită, în vreme ce tovarăşiiul său îi

privi pe albi cu mare atenţie.

După o vreme, războinicul ce purta haine din piele neagră întrebă:

— încotro au pornit alb?

— Vrem să ajungem la Tutlish-to, replică Sam.

— Alb vor să vâneze la Tutlish-to? vru să ştie indianul.

— Nu, vrem să ne odihnim, replică micuţul vânător.

— Atunci albul nu ştie că nimeni nu poate zăbovi la Tutlish-to! spuse indianul

ce purta haine din piele neagră. La Tutlish-to se găseşte cuibul Porumbiţei Pădur şi

războinic roşii au grijă ca vultur să nu se apropie de acel cuib!

— Eu sunt un prieten de-al Porumbiţei Pădur, zise Hawkens. Trebuie să-i spunun lucru însemnat.

— Porumbiţa Pădur nu-l va primi în cuibul ei pe omul alb! zise indianul

înveşmântat în haine din piele neagră.

— Eu cred că te va primi cu bucurie! zise războinicul cu faţa vopsită.

— îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte, fiule, replică Sam. Eşti mai prietenos

decât fratele tău Roşu.

— îmi place să îţi vorbesc frumos! replică indianul cu faţa acoperită de vopsea.

Tu eşti un vânător curajos. în sufletul tău sălăşluiesc bunătatea şi cinstea!

— De unde şt tu asta? întrebă Hawkens, uimit.— Fiecare om va spune despre Sam Hawkens ceea ce am spus eu! zise

indianul.

— Oh! exclamă micuţul vânător.

— Nu te mira, Sam Hawkens! continuă indianul. Porumbiţa padur se va bucurasă-i vadă şi pe prieten tăi, Will Parker şi Dick Stone!

— Ne cunoşti? vru să ştie micuţul vânător.Da, vă cunosc! replică războinicul. Cândva mi-aţi venit în a j u to r ! Să

mergem!

Fără a mai sta pe gânduri nici măcar o clipă, indianul cu faţa vopsita îşi îndemnă

armăsarul şi porni în galop. Tovarăşiiul său îl Urmă numaidecât, iar vânător şi cei

din familia Rothe porniră după cei doi indieni, despre care nu ştiau ce să creadă.

apucară cu toţ pe cărarea ce şerpuia prin pădure, călăuzind spre teasta muntelui. De

acolo, de sus, se zărea valea Apei Albastre şi se auzea susurul mic cascade, ce se

prăvălea în lac. Pe malul lacului se vedea vechea mănăstire, o clădire destul de

mare, clădită toată din piatră. „Cuibul Porumbiţei Pădur" nu avea decât o singură

intrare, străjuită de o poartă mare, din lemn. Pe unul dintre stâlp biseric se afla un

clopot mare. Chiar în apropierea vech mănăstiriii păşteau mai mulţi cai.

Printre aceştia se aflau şi armăsar celor doi indieni. Pe malul Apei

se zăreau mai multe bărci rudimentare, din trunchiuri de copaci precum şi nişte

movile pe care creştea iarbă deasă şi în care e r a u înfipte lănci şi alte obiecte

de tot felul.

Movilele acelea sunt morminte ale căpeteniilor indiene, spuse......micul Sam.

Şef de trib îşi dorm acolo somnul de veci? întrebă fostul padurar.Da , domnule Rothe, numai că morţ nu sunt îngropaţi aşa, ca n o i , creştin, zise

Hawkens. Trupul lipsit de viaţă nu este

p us într-un sicriu. Nu, nu! Atunci când moare un şef de trib, este înveşmântat în

hainele cele mai bune, stând călare pe armasarul lui la care a ţinut cel mai mult.

De asemenea, războinicul Roşu este

ingropat cu toate armele sale şi, bineînţeles, nu este uitat

saculetul cu leacuri. Apoi cei apropiaţi mortului încep să acopere cu

pamânt trupul neînsufleţit dar şi calul. La un moment dat, armăsa rul nu se mai poate

mişca şi este ucis, ca să nu se mai chinuiască. Se alcatuieşte un soi de piramidă din

pământ şi în vârful ei se pun tot felul de lucruri pe care şeful de trib le-a folosit în

decursul vieţ, cum ar fi, de pildă, lănci, săgeţi sau arcuri. De aceste lucruri nu sepoate atinge nimeni. Cine îndrăzneşte să ia anumite obiecte care i-au aparţinut

răposatului trebuie să moară. Se ştie prea bine că alb au p r adat mormintele

căpeteniilor indiene şi de aceea războinic roşii vor ca feţele palide să nu se apropie

de mormintele înaintaşilor lor. uite că am tot povestit şi am ajuns la poarta

mănăstirii. Cred că va trebui să tragem clopotul, dacă nu mă-nşel!

Sam trase de o funie groasă şi se auzi un dangăt. Nu trecu mult sio poarta mare se

deschise, lăsând să se zărească faţa brăzdată a unei indience bătrâne.— Aici locuieşte Porumbiţa Pădur? întrebă micuţul vânător.

— Paloma Nakana locuieşte aici, răspunse numaidecât bătrâna.

— Aş vrea să-i vorbesc.

— S-a întâmplat o mare minune, zise indianca, încet. Voi sun-teti albi, aduceţi

numai nenorocire şi cu toate astea mi s-a poruncit sa Vă las să intraţi.

Poarta masivă se deschise larg şi nou-veniţ o urmară cu toţ pe batrână. Ajunseră

într-o curte mare, dreptunghiulară, care dădea spre cele patru aripi ale fostei

mănăstiriii.

Indianca se opri locului şi întrebă:— Cine este şeful?— Eu sunt, replică Sam Hawkens.

— Atunci tu trebuie să intri acolo şi să urci scara, zise bătrâna, in timp ce,

ceilalţi vor aştepta aici.

Micuţul vânător urcă scara şi se opri în capătul unui hol lung, unde îl aştepta

indianul în veşminte din piele neagră, care îi spuse:

— Tu vei sta de vorbă cu tatăl Porumbiţei! Vino!

Condus de războinicul Roşu, Sam ajunse înaintea unei uşi. Indianul o deschise

şi îi spuse vânătorului:

— Intră.

Hawkens păşi într-o încăpere destul de mare şi întunecoasă, în care se aflau doar

o masă mare şi două bănci. înaintea micuţului

vanător se afla un bărbat înalt, îmbrăcat în straie din piele, de soiul in care doar

indien obişnuiesc să le poarte. Faţa necunoscutului era acoperită toată de o barbă

lungă şi deasă.

Fără a mai sta pe gânduri, bărbatul strânse mâna vânătorului, spunând cu vocecaldă:

Bine-aţi venit, domnule Hawkens.

Bine v-am găsit, domnule!- replică micuţul vânător. Cred că Ne-am mai întâlnit

undeva. Dumneavoastră sunteţi tatăl Porumbiţei? Da, replică bărbatul

înveşmântat în straie indiene. Aş putea sta de vorbă cu fca dumneavoastră? De

fapt aţi şi vorbit cu ea. Aşa? Am vorbit? Când?

V aţi întâlnit cu doi indieni. Unul dintre ei era mai mic de

Inaltime şi avea faţa vopsită.

A veţi dreptate, domnule.

Indianul cu faţa vopsită era fca mea.

A ! Hm! Să mă ia dracu'! exclamă Hawkens. Eu ziceam că am

banuieli! Am văzut eu că indianul acela are nişte palme tare mici

si vocea parcă am mai auzit-o eu cândva!

Aţi auzit-o, domnule Hawkens, şi pe dumneaei aţi cunoscut-o, raspunse

bărbatul, deschizând o uşă.

Intră numaidecât o fată de o rară frumuseţe. TânăraEra inveşmântată în straie indiene din piele mai albe ca neaua.

Avea o agrafă de păr, de care erau prinse două pepite

De mărimea unui ou de porumbel.

Zambi şi spuse:

Karl May 28




Nu m-aţi recunoscut, domnule Hawkens? N u v-am, se bâlbâi vânătorul, privind-o

atent pe frumoasa fată. Acum ştiu! Dumneavoastră sunteţi domnişoara Almy

Wilkins, si domnul este chiar domnul Wilkins.

A ţ i g h i cit, domnule Hawkens, zise fata, încet.

Cum aţi ajuns aici, la Apa Albastră, între comanşi şi apaşi?

E o poveste lungă şi tare tristă, pe care v-o voi spune,

domnule Ha wkens, replică Wilkins. Numai eu port vina pentru cele

intamplate şi îmi pare rău că nu v-am urmat sfatul.

40 Winnetou IN VALEA MORŢ 41

— Hm! Mda! spuse, încet, micuţul vânător. Vă temeaţi de acel domn Lefior.

— Nu v-am putut mulţumi atunci, domnule Hawkens, spuse tatăl Palomei. Aşvrea să vă mulţumesc acum şi de aceea v-aş întreba dacă vă pot fi de folos în

vreun fel.

— Sigur că puteţi.

— Aşa? Mă bucur! Spuneţi-mi despre ce este vorba, domnule Hawkens. #

— V-aş ruga să-l pedepsiţi pe Jack Sângerosul aşa cum se cuvine, replică

micuţul vânător.

— Pe Jack Sângerosul? întrebă Wilkins, mirat. Oh, l-aş pedepsi dacă aş avea

ocazia, domnule Hawkens!

— O să aveţi ocazia, domnule Wilkins! Jack Sângerosul vă va face foarte

curând o vizită, ca să spun aşa.

— Jack Sângerosul se află pe meleagurile astea?

— Da, domnule Wilkins! Şi nu este singur. îl însoţesc tot soiul de răufăcători,

dacă nu mă-nşel. Vine-ncoace pentru că este sigur că Porumbiţa Pădur ar fi foarte

bogată.

— Cum aţi aflat dumneavoastră toate acestea, domnule Hawkens?

— Vă voi istorisi totul numaidecât, zise micuţul vânător, povestindu-i pescurt tot ce se petrecuse în ultimele zile.

— Hm! Ciudat, domnule Hawkens! exclamă Wilkins. Acest nemernic

încearcă de două ori să mă prade şi dumneavoastră sunteţi cel care mă pune-n

gardă. Vă sunt profund îndatorat.

— Lăsaţi, domnule Wilkins, lăsaţi! spuse micuţul vânător, încet. Am venit

aici pentru a vă da o mână de ajutor, dacă-mi permiteţi.

— Oh, desigur, domnule Hawkens, chiar mă bucură faptul că sunteţi aici. Se

cuvine să vă spun însă că nu sunt cu totul singur şi nici lipsit de apărare nu sunt.

— N-am văzut aici decât o indiancă bătrână şi un războinic tânăr. Aceştia

sunt oamenii care vă vor sta alături când vă vor ataca bandiţ?

— Nu, domnule Hawkens. După cum aţi avut ocazia să vedeţi, această veche

mănăstire arată întocmai ca o cetate, în care duşmanilor le va fi foarte greu să

pătrundă. Aliaţ mei sunt însă indien, care o venerează pe fca mea.

— Şi indien despre care vorbiţi vor veni atunci când veţi avea nevoie de

ajutorul lor?— Da, domnule Hawkens, vor veni cu siguranţă. Oricum, putet i sta aici,

până la sosirea lor.

— Este nevoie să le daţi de ştire că aveţi nevoie de ajutor?

— Da, domnule Hawkens.

— Trebuie să trimiteţi, prin urmare, un sol care să le spună că vă aflaţi laananghie?

întocmai, domnule Hawkens.— Dar este primejdios.

— Oh, domnule Hawkens, replică Wilkins, zâmbind. Solul meu este mai iute

decât cel mai rapid călăreţ.

Aşa? Despre cine-i vorba domnule Wilkins? Cine-i solul ăsta misterios?

Apa, domnule Hawkens, apa!

— Apa? întrebă micuţul vânător. Nu pricep, domnule Wilkins! Pe vremuri

apa se scurgea din lac, formând un mic pârâu. Eu

am avut grijă să astup micul canal de scurgere. Este de-ajuns să trag d eo funie şi

apa se va scurge iar din lac. Astfel se va forma un mic parau. Când vor zări acestpârâu, indien vor şti că ne găsim în primejdie şi vor veni aici.

Nu-i rău! Nu-i rău deloc, dacă nu mă-nşel! exclamă Sam Hawkens. Nu

cred însă că va fi nevoie să-i chemaţi în ajutor pe razboinic roşii. îi putem înfrunta

şi noi pe bandiţi. Cum se apropie de mănăstire, îi împuşcăm!

Hm! Aş vrea să-i prindem v, domnule Hawkens, replică tatal Palomei.

Ar fi foarte bine să-i prindem v, domnule Wilkins, dar cum reusim?

Nu cred că va fi greu, domnule Hawkens. Sunteţi de părere că alb vor

ataca această veche mănăstire în mod deschis?

Nu. Se vor gândi mai mult ca sigur la un şiretlic.

Intocmai, domnule Hawkens. Probabil că-l vor trimite aici pe Unul dintre

ei, care mă va ruga să-l găzduiesc. Acel netrebnic va mint şi, în timpul nopţ, va

deschide poarta, astfel încât ceilalţihoti să poată intra.

— Aha! Pricep! exclamă Sam. Şi când netrebnic vor fi intrat cu toţ în curte, îivom întâmpina aşa cum se cuvine!

— Desigur, domnule Hawkens, dar cred că avem destulă vreme şi nu se

cuvine să ne gândim chiar acum la cele ce vom avea de făcut. Deocamdată cred că

ar trebui să cobor în curte pentru a-i întâmpina pe cei ce vă însoţesc. Oricum, au

aşteptat destul.

Zicând acestea, tatăl Palomei îl lăsă singur pe micuţul vânător, pentru ca,

după puţină vreme, să-i aducă în vechea mănăstire pe cei doi vânători, precum şi

pe membrii familiei Rothe.

Domnul Wilkins se dovedi a fi o gazdă bună şi îi pofti pe toţi la masă. Li se

adusera turte din mălai şi bucăţi mari de carne de bizon.

Capitolul

OLD FIREHAND

Undeva, mai sus de malul lacului, curgea un mic pârâu, care i s i facea cu greudrum printre stânci. Pe malul acelui pârâu înaintau doi călăreţi. Unul dintre ei era

înalt şi bine făcut. în barba lui deasă rasariseră câteva fire argint. Călăreţul înalt eraîmbrăcat în haine din piele netăbăcită, de wapiti. La brâu omul avea un

tomahawk,de vânătoare şi două revolvere. De şa era prins un lasou, iar la genunchise odihnea o puşcă grea, cu ţeava lungă, de felul celor facute în Kentucky. Omul

înalt şi bine făcut avea un armăsar înalt lai, ce părea a fi cu totul lipsit de vlagă.

Karl May 28




Patrupedului îi atârnau capul şi coada, iar och inteligenţi păreau să privească în jur cu indiferenta. Atunci când de pe o stâncă îşi luă zborul un vultur, scoţând un

strigăt ascuţit, armăsarul înălţă capul şi privi cu ochi scânteietori pasarea de pradă.Dar de îndată ce vulturul se depărta, bătând aerul

Cu a ripile-i mari, în och patrupedului reveni indiferenţa. Era ca şiCum i nteligentul armăsar ar fi vrut să spună că pasărea de pradă nu reprezentao primejdie pentru stăpânul său.

Cel de-al doilea călăreţ era încă tânăr şi nu părea a fi de pe acele meleaguri.

Era îmbrăcat îngrijit şi, cu excepţia tomahawkului, avea aceleaşi arme ca şitovarăşiiul său. Cei doi păreau a discuta ceva. Omul inalt şi bine făcut urmăreacu atenţie cele spuse de tovarăşiiul său, si nu înceta nici măcar o clipă să observetot ce se petrecea în jur.

— Şi credeţi că Paloma Nakana îmi va putea spune unde se află fratele meu?

întrebă, în germană, călăreţul cel tânăr.

— Sunt sigur de asta, domnule! replică bărbatul înalt şi bine făcut. Domnul

Wilkins trebuie să se afle la Apa Albastră. Mă puteţi crede, domnule, că doar

trăiesc de multă vreme în Vest.

— Am avut mare noroc să vă întâlnesc la Santa Fe, domnule Firehand!

replică numaidecât omul îmbrăcat îngrijit. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc

pentru ajutor.

— Nu-mi mai mulţumiţi, domnule baron, răspunse bărbatul înalt, care era Old

Firehand. Dacă nu aţi fi semănat atât de bine cu tatăl dumneavoastră, nici nu v-aş

fi remarcat.

— Sunteţi modest, domnule Firehand, replică tânărul călăreţ.

— Oh, domnule! exclamă vestitul vânător. Pentru un Adlerhorst aş face

orice!

— Nu mi-aţi spus cum s-a întâmplat că pădurarul familiei Adlerhorst a ajuns

în Vest.Preţ de-o clipă Old Firehand se întunecă la faţă şi apoi spuse, încet:

— Ce rost are să dăm la iveală nişte întâmplări din trecut?

— V-aş ruga totuşi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat, insistă omul îmbrăcat

îngrijit.

— Bine, fie! zise vânătorul, oftând. Vă voi povesti cum a fost cu putinţă ca

pădurarul tatălui dumneavoastră să ajungă în Vest şi să devină omul cunoscut

astăzi sub numele de Old Firehand. Povestea e mai degrabă simplă. Eram tare

fericit şi-mi plăcea meseria mea. Nu-mi doream altceva decât să-mi petrec viaţa

cutreierând pădurile. Apoi trebuie să vă spun că tatăl dumneavoastră a fost un

stăpân blând şi bun. Aş zice chiar că-mi era mai mult prieten şi mai puţin stăpân.

Apoi s-a întâmplat nenorocirea... Bruno von Adlerhorst a plecat în Orient şi şi-a

vândut proprietăţile toate. Ce bine ar fi fost dacă nu făcea lucrul ăsta! Da, da! Ar fi

fost mai bine pentru el şi... şi pentru mine!

— De ce spuneţi asta, domnule Firehand?

— Mi-aţi istorisit trista poveste a familiei dumneavoastră şi asta m-a tulburat

peste măsură. Dacă tatăl dumneavoastră nu ar fi vândut totul şi nu ar fi plecat,

lucrurile ar fi mers mai bine atât pentru familia Adlerhorst, cât şi pentru mine.

— Şi pentru dumneavoastră?

— Da, desigur. în an care au urmat, au avut loc tot soiul de frământări

politice, iar eu... eu am fost nevoit să plec.

— Şi apoi?

— Apoi? Apoi am ajuns în America, unde se află mulţi dintre oamenii care

au avut aceleaşi convingeri ca şi mine.

— Aţi fost căsătorit, domnule Firehand?

— Da, am fost! zise vestitul vânător, întunecându-se la faţă. Soţia a murit pe

vapor, în drum spre America, iar pe băiatul meu l-am lăsat in grija unor oameniii

bogaţi, care l-au crescut ca pe copilul lor. Eu amv e n i t

spre Vestul sălbatic şi amajuns... ceea ce sunt acum.

— Dar nu v-aţi mai putut bucura de fericire, domnule Firehand. Era mai mult

o întrebare, şi faţa vestitului.vânător se lumină■ nu, spuse încet:

M -am bucurat de fericire, dar din păcate nu a durat mult. Ne norocirea m-

a lovit din nou, şi tot ce s-a petrecut nu s-ar fi putut întâmpla în Germania,

domnule.

Dar ce s-a întâmplat, domnule Firehand?

— Să -mi fie cu iertare, domnule, replică vânătorul mai mult in sinea sa. Să-mi

fie cu iertare, dar nu aş vrea să vorbim despre asta.

Dar de ce nu vă întoarceţi în Germania, domnule Firehand? D in câte ştiu,

sunteţi un om bogat, iar în ceea ce priveşte convingerile dumneavoastră, acum

sunteţi liber să vi le exprimaţi. Cred că p u te t i duce un trai liniştit în Germania.

Old Firehand îşi trecu mâna peste faţă, ca şi când ar fi căutat să-şi alunge

gândurile şi apoi zise:

De ce nu mă-ntorc în Germania? Pentru că nu aş mai putea trai acolo. Aţi venitde curând pe aceste meleaguri şi nu ştiţi că, daca odată savana ţi-a cucerit inima,

cu greu te mai poţi despărţi de ea. Vestul s a lb a ţ i c a devenit pentru mine o a doua

patrie. Nu mă pot rupe de el pentru că aici am simţit adevărata fericire. După ce

m-a lovit nenorocirea pentru a doua oară, am vrut să -l găsesc pe acela care se

f a c e a vinovat de acea nenorocire. După mulţi ani l-am găsit şi m-am convins

de un lucru ce poate fi exprimat atât de limpede printr-unsingur cuvânt: răzbunare!

46 KarlMay 47

La auzul acestor cuvinte, tânărul domn Adlerhorst simţi cum îl trece un fior pe

şira spinăr. Cel ce trăieşte în savană uită de una dintre Sfintele Porunci, şi anume

de aceea care spune: „Iubeşte-ţi aproapele". Omul care îşi duce viaţa în savană nu

cunoaşte mila şi nu ştie ce înseamnă a ierta.

Hermann von Adlerhorst tăcea. Şi el se gândea acum la răzbunare, la cei ce

aduseseră doar nenorocire familiei sale. Amintiri din trecut îi năvăleau în minte...

După ce sora sa, Tshita-Lisa, fusese salvată din mâinile lui Ibra-him-bei,tânărul Adlerhorst se întorsese cu iahtul unchiului său, David Lindsay, în

Germania. Apoi îi scrisese fratelui său din Wilkinsfield, rugându-l să vină în

Germania pentru a-şi revedea rudele şi pentru a lua parte la căsătoria suror sale,

Tshita, cu pictorul Paul Normann. Scrisoarea îi fusese însă returnată cu

specificarea că destinatarul nu era de găsit. Nunta fusese amânată până la găsirea

lui Martin*, iar David Lindsay îi spusese lui Hermann că era gata să pornească

spre New Orleans cu iahtul său. La New Orleans, tânărul Adlerhorst se despărţise

de unchiul său şi pornise spre Mississippi, pentru a ajunge mai apoi în Arkansas

şi, în cele din urmă, la Wilkinsfield. Spre dezamăgirea sa, Hermann află că

membrii familiei sale vânduseră proprietăţile pe care le aveau şi plecaseră.

încotro, asta nimeni nu-i putu spune. Tânărul era disperat, dar norocul i-a surâs înmod neaşteptat, pentru că într-o zi un bărbat îl opri pe stradă şi îi vorbi. Acel

bărbat era Old Firehand. Vestitul vânător băgase de seamă că acel tânăr trist

semăna izbitor cu bătrânul domn Adlerhorst.

Karl May 28




Sir David Lindsay îi trimise nepotului său pachete cu tot soiul de lucruri şi

apoi părăsi coastele Americ. în schimb, Old Firehand era hotărât să-l ajute cu

orice preţ pe Hermann von Adlerhorst. Pentru că Hermann nu era obişnuit cu

traiul aspru din Vestul sălbatic, vânătorul îl dusese pe tânăr la Lata nalgut**,

căpetenia apaşilor Chiricahua. Norocul a vrut ca Old Firehand să-l întâlnească pe

Winnetou, marea căpetenie a apaşilor Mescalero, care venise la prietenul său, Lata

nalgut.

Winnetou ar fi vrut să ajungă şi la alte triburi apaşe, însă renunţă la planurile sale,

pentru a-l ajuta pe Old Firehand.

în vreme ce Hermann rămase la apaş Chiricahua, Winnetou şi Old Firehand

descoperiră cu surprindere că tatăl Palomei Nakana era domnul Wilkins, despre

care nimeni nu mai ştia nimic.

în drum spre satele apaşilor Chiricahua, Old Firehand şi Winnetou

descoperiseră urmele bandei lui Jack Sângerosul şi hotărâră să nimicească

planurile bandiţilor. Astfel se explica faptul că micuţul

Sam Hawkens găsise acel răvaş în momentul în care căuta armele prietenilor săi

Dick şi Will.

In vreme ce Hawkens, Parker, Stone şi membrii familiei Rothe veniseră pe urmele

bandiţilor, Old Firehand ajunse la apaş Chiricahua şi porni împreună cu Hermann

spre Tutlish-to, pentru a-i da de veste bătrânului Wilkins că se afla în primejdie,

dar şi pentru a afla ceva despre domnul Adlerhorst, care îşi spunea acum Adler.Adlerhorst şi vestitul vânător ajunseră la Apa Albastră, la puţină vreme după ce

Sam Hawkens şi tovarăşii săi intraseră in manastire . Winnetou nu îi însoţise pe

cei doi, pentru că pornise pe urmele lui Jack Sângerosul

Hermann şi Old Firehand ajunseră în apropierea vech mănăstiriii, zariră un

tânăr indian, îmbrăcat în veşminte din piele neagră, care se apropia de ei.

Veţi avea ocazia de a cunoaşte un indian, domnule, îi spuse Old Firehand lui

Hermann Adlerhorst. Este foarte tânăr, dar şi foarte curajos. Datorită calităţilor

sale, el a fost numit Cerbul iute. Este apaş, domnule Firehand? întrebă Adlerhorst.

Da, domnule. Este fiul lui Lata nalgut şi se află aici pentru că sa o ajute pe

frumoasa Paloma Nakana.

Cerbul Iute se opri locului şi îl aşteptă pe vestitul războinic alb să o ia pe lângă

el, împreună cu tânărul Adlerhorst, fără a rosti nici un cuvant, Apoi, însă, indianul

porni în galop întins, pentru a-i da de ştire domnului Wilkins că soseau doi

oaspeţi, dintre care unul era foarte însemnat. In vechea mănăstire, Old Firehand fu

întâmpinat călduros de Dick, Hawkens si Will. Cei trei vânători îi puseră tot soiul

de întrebări,pana cand tatăl Palomei îşi pierdu răbdarea şi spuse că ar dori şi elS A

stea de vorbă cu Old Firehand.

Wilkins îi pofti pe cei doi în sala de mese a mănăstirii. Vânător şi familia

Rothe îi însoţiră, bineînţeles.

Bătrâna indiancă aduse mâncare, şi tatăl Palomei le spuse, zâmbind:

— V-aş ruga să luaţi loc şi să mâncaţi în tihnă, domnilor. Trag nădejde că nu

vă veţi supăra pe mine dacă am să vă pun câteva întrebări. Ştiţi, aş dori să aflu cât

mai curând anumite lucruri.

— Cred că aţi aflat deja tot ce se putea afla, replică vânătorul. Vom vedea ce

avem de făcut atunci când vor apărea răufăcător.

— Dar trebuie să...

— Trebuie să vă spun că nu mă aflu aici doar pentru că vă vor ataca tâlhar,

zise Old Firehand, întrerupându-l pe tatăl Palomei.

— Aşa! făcu Wilkins, mirat.

— Am venit şi pentru că vreau să-l ajut pe tânărul domn, pe care îl vedeţi

aici, alături de mine. Dumnealui caută pe cineva de urma căruia nu poate da.

— Aici, pe pământurile indienilor, domnule Firehand? vru să ştie tatăl

Palomei.— întocmai, aici, pe pământurile indienilor.— Şi cum se numeşte persoana pe care o caută? Vă întreb aceasta pentru că

eu îi cunosc pe toţi alb de prin împrejurimi.

— Pe respectivul îl cheamă Adlerhorst. Acum îşi spune Adler şi a fost

administrator, undeva în Arkansas. Este neamţ şi... Dar ce aveţi, domnule

Wilkins? Vă este rău? Văd că v-aţi albit la faţă!

— N-am nimic, domnule! zise tatăl Palomei, încet. Un domn care se numea

Martin Adler a fost chiar administratorul meu. Pe vremea când domnul Adler s-a

aflat în slujba mea, locuiam în Arkansas.— în Wilkinsfield? întrebă Old Firehand, zâmbind.

— Aţi auzit de oraşul Wilkinsfield, domnule? replică Wilkins, mirat.

— Da, am fost acolo, domnule Wilkins!

— Ce întâmplare! exclamă tatăl Palomei. Dumneavoastră doriţi să-l găsiţi pe

Martin Adler. Hm! L-am căutat şi eu multă vreme! Ah, ce n-aş fi dat să -l găsesc!

Da, da! Nu trebuie să vă mire faptul că spun asta. Am ţinut foarte mult la Martin!

Pot spune chiar că mi-a fost ca un fiu. Şi el era foarte legat de mine. Aş putea

spune chiar că s-a sacrificat pentru mine.

— Credeţi, deci, că domnul Adler nu mai este în viaţă? întrebă vestitulvânător.

— Da, domnule Firehand. Din păcate, asta cred.— Dar ce s-a întâmplat?

— Nu ştiţi?

— Nu ştiu mare lucru, domnule, recunoscu Old Firehand. Când am fost în

Wilkinsfield, am izbutit să găsesc două negrese care ziceau

Ca s-ar fi aflat în slujba dumneavoastră. My şi Ty mi se pare că le chema. Aceste

negrese...

— Doamne! exclamă tatăl Palomei, întrerupându-l pe vânător. M y şi Ty mai

locuiesc în Wilkinsfield?

— Da, domnule. Acele două negrese mi-au povestit câte ceva, s i a u

f acut-o aşa cum s-au priceput şi de aceea nu ştiu prea multe.

Cu Leflor aţi vorbit, domnule Firehand? Nu. Nici nu avea rost s-o fac. Sunt sigur

că m-ar fi minţit, aşa m-am gândit că este mai bine să stau de vorbă cu

dumneavoastră. M-aţi căutat? Hm! Şi cum m-aţi găsit? Cum aţi izbutit să mă

Gasiti? Domnule Wilkins! zise vestitul vânător, zâmbind. Doar sunt

Old Firehand, nu-i aşa? Pe lângă asta, am avut un ajutor de nădejde!

Da? Cine v-a stat alături?

Winnetou domnule.

Winnetou? Dumnezeule! Chiar el? Hm! E drept că domnul

H a w k e n s a adus vorba şi despre Winnetou. Şi unde-i acum?

A pornit pe urmele lui Jack Sângerosul, dar sunt sigur că va

Ajunge aici tocmai la vreme pentru a ne putea veni în ajutor.Imi permiteţi să vă pun o întrebare, domnule Firehand? Desigur!

I n ce relaţ vă aflaţi cu Martin Adler?Asta ar trebui să-l întrebaţi pe tânărul domn care se găseşte alături de

mine. Cunoaşteţi povestea familiei Adler?

La fel de bine ca şi Martin, domnule Firehand, replică tatăl

Imi aduc bine aminte că răposatul meu frate l-a adus cu el

Intr-o calătorie pe care o făcuse în Orient. Ştiu, de pildă, că Martin

s-a nascut intr-o familie de nobili germani, care se numeau de faptA d le r h o r s t .

— Prea bine, domnule, zise vânătorul. Atunci se cuvine să vă spun că acest

tânăr domn este chiar fratele lui Martin Adlerhorst.

— Asta nu se poate! exclamă bătrânul Wilkins.

— De ce spuneţi asta? întrebă Old Firehand.

— Pentru că, după câte ştiu eu, toţi membrii familiei Adlerhorst au fost

vânduţi ca sclavi. Toţi, cu excepţia lui Martin. El se afla pe un vas al cărui

căpitan făcea comerţ cu sclavi. Norocul lui Martin a fost că acel vas a ajuns, până

la urmă, în mâinile englezilor.

— Cu toate acestea, ceea ce v-am spus eu este cât se poate de adevărat.

Acest domn se numeşte Hermann Adlerhorst şi a fost în Orient. Acolo a izbutit s-o scoată din mâinile unui turc pe sora lui.

— Doamne, Dumnezeule! exclamă Wilkins, fericit. Astăzi îmi e dat să

primesc numai şi numai veşti bune!

• Fratele lui Hermann şi al Lisei(n.t.). ** Mână puternică (n.a.).

Karl May 28




— Staţi puţin că n-am terminat! zise Old Firehand. Am izbutit să aflăm unde

se găseşte Gottfried, fratele lui Martin şi-al domnului care se află aici. Gottfried e

în Rusia, şi domnul Hermann Adlerhorst va porni în căutarea lui Gottfried, îndată

ce va izbuti să-l găsească pe Martin.

— Almy, Almy! strigă tatăl Palomei. Vino-ncoace! Vino repede! Frumoasa

fată apăru numaidecât, iar bătrânul Wilkins îi spuse:— Cei doi fraţi ai lui Martin şi sora lui sunt liberi! Oh, cât mai dorea băiatul

ăsta să-şi întâlnească rudele! Să-i dea Dumnezeu să i se îndeplinească dorinţa,

dar... dar mi-e teamă că el nu mai trăieşte!— Iar eu nu încetez să sper, domnule Wilkins! spuse Old Firehand, hotărât.

Chiar dacă aş avea acum în mână certificatul de deces al lui Martin Adler sau, mă

rog, al lui Martin Adlerhorst, tot m-aş uita cu atenţie la act, ca să văd dacă nu

cumva este fals. Hm! Despre familia Adlerhorst putem vorbi şi mai târziu,

domnule Wilkins. Acum s-ar cuveni să ne pregătim de oaspeţ nepoftiţi care se

îndreaptă încoace!

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Firehand? întrebă tatăl Palomei.

— Cred că „preacinstitul" Jack nu va ataca făţiş locuinţa dumneavoastră.

Sunt de părere că-l va trimite-ncoace pe unul dintre oamenii săi. Acesta va trebui

să vadă cum stau lucrurile pe aici, pentru a le putea povesti totul tovarăşiiilor săi.

— La asta m-am gândit şi eu, domnule Firehand, zise Wilkins.— Aşa? Prea bine! Atunci cred că ar fi bine ca fiul lui Lata nafgut sa facă tot

ce-i stă-n putere pentru a ne da de ştire când vine încoace Jack Sângerosul.

— Prea bine, domnule Firehand! zise tatăl Palomei, ieşind din încăpere,pentru a-i spune Cerbului iute ce avea de făcut.

Când Wilkins se întoarse, Old Firehand îl întrebă de ce fusese n e v o i t să plecedin Wilkinsfield.

Bătrânul îşi mângâie barba şi îi povesti vestitului vânător ce se intamplase.Apoi spuse încet:

— Prieten dumneavoastră, domn Hawkens, Parker şi Stone, sti u cum s-au

petrecut lucrurile. Hm! Din păcate, eu nu le-am urmat sfatul. Hârtle pe care

Leflor a izbutit să le cumpere de la Walker au cantari t foarte mult în och

oameniiilor leg şi m-am văzut nevoit să cedez plantaţia pe care o aveam, rodul

munc mele de-o viaţă, fărăa primi în schimbul ei nici măcar un bănuţ. Mai mult decât atât, s-a spus că aşmai fi avut şi nişte dator. Nu mai aveam însă niciun ban s i puteam ajunge chiar la

închisoare. L-am mai întâlnit o dată pe

Leflor şi acesta mi-a pus pe urme oamenii leg.

Nu aţi venit direct la Apa Albastră?

Oh, nu, domnule Firehand! Trebuia să-mi caut nepotul, care a pus la cale

vânzarea proprietăţilor mele împreună cu Walker.

Aşa ceva nu se poate! exclamă vestitul vânător.

Ba se poate, domnule Firehand! zise bătrânul, cu amărăciune.

........La inceput nici eu nu am crezut că nepotul meu poate face aşa ceva.

Am ajuns la Santa Fe şi acolo am aflat că scumpul meu nepot se afla

........in relaţ foarte bune cu Walker.

Şi unde se găseşte el acum?

Nu ştiu, domnule Firehand. în schimb, Martin Adler a pornit in cautarea lui, chiar

după ce s-a sfârşit totul. L-am căutat şi eu, dar nu am putut dade el. Tot ce ştiu

este că a ajuns la Santa Fe si a pornit spre Mexic. Ce era să fac? Am pornit după

el. Am tras năd e j d e ca il voi găsi, dar toată strădania mea s-a dovedit a fi

zadarnică. Si-a găsit sfârşitul în LLano Estacado sau în Bolson de Mapimi. Nu

mai speraţi că este în viaţă?

Nu , domnule Firehand. îmi pare foarte rău că trebuie să vă spun asta, dar nu

mai sper. în drumurile mele l-am întâlnit pe Lata nalgut, căpetenia apaşilor

Chiricahua. L-am ajutat mult şi pentru asta mi-a dăruit locul în care ne găsim

acum. Pentru că nu mă mai puteam întoarce în Est, vechea mănăstire a fost un

foarte bun refugiu pentru mine, fiind aşezată chiar între pământurile ce aparţin

apaşilor şi cele ale comanşilor. Eram liber şi locul îmi plăcea, aşa cum şi astăziîmi place. Indien nu m-au întrebat niciodată nimic. Nu au vrut să afle nici de unde

veneam, nici cine eram. Vremea a trecut şi au venit aici apaş pentru a-mi cere

sfatul. Apoi au venit şi comanş. De multe ori am izbutit să împiedic luptele dintre

războinic acestor două triburi şi trebuie să spun că atât comanş, cât şi apaş mă

ajută atunci când este nevoie. Indien mi-ar fi spus dacă l-ar fi întâlnit pe Adler

sau pe nepotul meu în drumurile lor, dar... din păcate nu mai am speranţe că

vreunul dintre ei s-ar mai afla acum în viaţă.

— Eu sper că-l voi găsi pe Martin Adler, domnule Wilkins. Căutându-l pe

el, am izbutit, deocamdată, să vă găsesc pe dumneavoastră şi vă spun că voi

continua să-l caut pe Martin Adler.— Mi-e teamă că nu mai are niciun rost s-o faceţi, domnule Firehand,

replică tatăl Palomei, cu amărăciune.

— în astfel de situaţ nu se cuvine să ne îndreptăm atenţia doar asupra celuipe care-l căutăm. Mai există unele persoane care ar putea şti câte ceva despre cel

pe care dorim să-l găsim. De pildă, cum îl chema pe omul acela care l-a ajutat pe

Leflor?

— Walker.— Şi Walker a dispărut?

— Din păcate da, domnule Firehand. De fapt, de la el mi s-a tras întreaga

nenorocire. Domnul Hawkens m-a sfătuit să fiu cu băgare de seamă în ceea ce -lpriveşte pe Walker. Din păcate, nu l-am ascultat.

— Ar trebui să aflăm unde se găseşte acum acest Walker! zise Old Firehand,

cât se poate de hotărât.

— Vreţi să-l găsiţi pe Walker? întrebă Sam Hawkens.

— Bineînţeles! răspunse vânătorul. Aş dori foarte mult să-l găsesc! El a spus

că ar fi cumpărat proprietatea de la tânărul domn Wilkins. Eu nu cred asta, pentru

că acest Walker este un aventurier oarecare şi nu avea atâţia bani încât să-şi fi

îngăduit să cumpere vreo proprietate. Trebuie să se fi întâmplat nişte lucruri

necurate şi aceste lucruri aş vrea să le aflu eu de la Walker. Chiar dacă vânzareaşi cumpărarea proprietăţ s-ar fi făcut legal, tot trebuie să aflu de la Walker unde

este Arthur Wilkins. Dacă aş cumpăra de la un om o plantaţie, atunci ar trebui să-

i dau o grămadă de bani. Dacă-i dau o grămadă de bani şi cumpăr de la un om o

proprietate, atunci îl întreb încotro se duce şi cum are de gând să cheltuiască ban

pe care i-a primit de la mine. Aşa se obişnuieşte în Vest.

— Aveţi dreptate, domnule Firehand, zise tatăl Palomei.

— Bineînţeles că am dreptate, domnule Wilkins, replică vestitul vânător.

Vreau neapărat să-l găsesc pe Walker, pentru că el îmi poate spune încotro a

pornit nepotul dumneavoastră după ce a părăsit oraşul Santa Fe. Poate că şi Adler

a pornit pe urmele nepotului dumneavoastră sau poate că l-a căutat pe Walker.

Trebuie să dezlegăm acest mister! Dar unde să-l găsim noi pe Walker?!

I n ceea ce-l priveşte pe Walker, pot să vă ajut eu, dacă nu ma-nşel!

zise micuţul Sam Hawkens.

Dumneavoastră? se miră Old Firehand. Ştiţi dumneavoastră

unde se află Walker?

Da, ştiu! exclamă Hawkens. Ştiu şi voi avea grijă să-i dau o lectienetrebnicului, dacă nu mă-nşel! Acest onorabil domn Walker se numeşte, de fapt,

Hopkins.

La naiba! exclamă vestitul vânător. Doar nu vorbiţi despre...

Ba da, chiar despre el vorbesc. Acel Hopkins care-şi zice Walker

..........Pe bunul Droll. Am fost de faţă când s-a petrecut nenorocirea

şi nu eram singur. Will şi Dick l-au văzut şi ei pe ucigaş.Aşa? Atunci trebuie să punem neapărat mâna pe el! Unde e?

i n Prescott!

I Im ! în Arizona carevasăzică! Nici nu-i aşa departe! Exclama OldFirehand.

Nu-i departe! se grăbi să-l aprobe Sam.

T rebuie doar să ajungem dincolo de Rio Gila şi, în câteva zile, V O M ajunge în

Prescott. Min u n a t ! spuse micuţul Sam Hawkens. Old Firehand, Dick, Wil si

cu mine, ei bine, noi patru vom dărâma din temel oraşul daca nu mă-nşel!

— Sunt sigur că, dacă ai vrea, ai dărâma de unul singur oraşul Prescott! zise

Old Firehand, zâmbind. De unde ştiţi că stimabilul domn Walker se află înPrescott?

— Ştim ceea ce ştim datorită dumneavoastră, dacă nu mă-nşel! replică

micuţul vânător.

— Datorită mie? se miră Old Firehand.

Karl May 28




— Desigur! Nu ne-aţi scris dumneavoastră răvaşul? Nu ne-aţi spus încotro se

cuvine să pornim? Răvaşul ăla a ajuns, ca să spun aşa, foarte iute la noi, hi, hi, hi,

hi! Ei, am pornit încotro ne-aţi spus, am dat peste doi netrebnici şi am tras cu

urechea, dacă nu mă-nşel! Astfel am izbutit să aflăm şi noi câte ceva.

Micuţul vânător îi povesti lui Old Firehand ce se petrecuse din momentul în

care găsise răvaşul.

Tocmai când Sam Hawkens terminase de istorisit totul, se arătă Cerbul iute.

Apaşul dădu de ştire că se apropia un călăreţ.Old Firehand îl rugă pe Wilkins să-i ascundă undeva pe membrii familiei

Rothe, astfel încât să nu fie zăriţi de omul lui Jack Sângerosul.

Nu trecu mult, şi bătrâna indiancă veni, zicând că un alb doreşte să intre în

vechea mănăstire.

— L-ai întrebat cum se numeşte? vru să ştie tatăl Palomei.

— Spune că-l cheamă Bill Newton şi că este un vânător ostenit, care ar vrea

să se odihnească aici.

— Atunci lasă-l să intre, dar ai grijă să încui poarta în urma lui! spuse

Wilkins.

Indianca plecă numaidecât, şi toţi cei aflaţi în tovărăşia lui Old Firehand se

duseră la fereastră pentru a-l zări pe vânătorul care îi ceruse găzduire bătrânului

Wilkins.

în curtea vech mănăstiriii intră, într-adevăr, un călăreţ, iar Hermann von

Adlerhorst exclamă:

— Dumnezeule! Aşa ceva nu se poate!

— Omul ăsta seamănă leit cu valetul tatălui dumneavoastră! spuse, la rândulsău, Old Firehand. A trecut ceva vreme de când l-am văzut, dar nu l-am uitat!

— Aveţi dreptate, domnule Firehand, replică Hermann. Omul acesta este

chiar Fiilorian, acel Fiilorian care avea să devină derviş. Mă

intreb cum de-a ajuns aici şi mai ales cum a izbutit să scape din mâinile k-beiuluidin Tunis.

— O să aflăm noi totul, domnule, replică vestitul vânător. Deocamdată este foarteimportant ca el să nu vă zărească! Treceţi în altă in c apere, iar dumneavoastră,

domnule Wilkins, chemaţi-l, vă rog, pe domnul Rothe.

fostul pădurar veni numaidecât, şi Old Firehand îi spuse:Priviţi pe fereastră, domnule. îl recunoaşteţi cumva pe

calareţul care se află-n curte?

— Nu, domnule, replică fostul pădurar, privindu-l atent pe călăret, Nu l-amvăzut niciodată. Acest om nu face parte din banda lui Jack Sângerosul.

Nu aş fi aşa de sigur, domnule Rothe, replică vestitul vânător, trupa luiJack Sângerosul poate fi mai numeroasă decât credeţi voi. Oricum, dacă nu l-aţi

văzut niciodată, nu vă cunoaşte nici el şi nu are rost să vă ascundeţi.Se auziră paşi, uşa se deschise şi, după ce-l privi atent pe nou-venit, OldFirehand exclamă:

— Domnule Fiilorian! Doamne, Dumnezeule! Oare să fie adevă r u l ? C h i a r dumneavoastră aici?

Bărbatul care tocmai intrase în încăpere făcu och mari şi întrebă, uimit:

— Domnul Winter! Chiar dumneavoastră sunteţi?- Da, eu! replică Old Firehand. Faptul că aţi ajuns în America pare o

adevărată minune!

Fiilorian se făcu alb ca varul. Nu-l bucura faptul că fostul pădurar s i Hermannvon Adlerhorst îl recunoscuse, dar acum nu mai putea d a înapoi şi spuse, dupăcâteva clipe de tăcere:

— Este un miracol să ne întâlnim aici, domnule.

- Da, da, este, replică vestitul vânător. Dumneavoastră aţi ajuns din orient înAmerica!

Şi dumneavoastră aţi venit pe aceste meleaguri din Germania! replica, imediat,fostul valet.

Cum doriţi să vă spun? Newton? Fiilorian? întrebă vestitul Vânător.

Newton! zise nou-venitul, cât se poate de hotărât.

Karl May 28



56

— Prea bine, replică Old Firehand. Permiteţi-mi să fac prezentările! Fostul

valet auzise povestindu-se despre Sam Hawkens, Will Parker

şi Dick Stone. Dacă era, într-adevăr, unul dintre oamenii lui Jack Sângerosul, atunci

ştia de minune să se stăpânească, pentru că se arătă a fi bucuros să-i cunoască pe cei

trei vânători. Când îi fu prezentat şi Rothe, Newton avu o uşoară tresărire, pe care

Old Firehand o remarcă numaidecât. Vestitul vânător îi şopti ceva tatălui Palomei,

fără ca nou-venitul să bage de seamă acest lucru, şi Wilkins zise:

— Mă bucur că doriţi să fiţi găzduit în locuinţa mea, care este, de fapt, o veche

mănăstire! Dacă îmi îngăduiţi, am să vă arăt odaia dumneavoastră. După aceea vă

voi oferi de mâncare şi de băut!

Tatăl Palomei îl apucă de braţ pe Newton şi îl conduse în odaia ce îi era

destinată, dar se întoarse foarte repede. Şi Hermann intră în încăpere. Toţi îl priveau

pe Old Firehand cu nestăpânită curiozitate, iar Sam Hawkens îl întrebă:— Credeţi că omul ăsta face parte din banda lui Jack Sângerosul?

— Mai mult ca sigur, zise vestitul vânător. Deocamdată nu pot dovedi nimic,

dar se cuvine să aşteptăm puţin. Oricum, sunt sigur că acest Fiilorian, care-şi zice

acum Newton, este un ins foarte primejdios.

— Şi chiar a fost valetul domnului... fostului dumneavoastră stăpân? vru să ştie

Sam Hawkens.

— Da, a fost! replică Old Firehand.

— Hm! Sunt gata să mă las fript şi mâncat, dacă nu mă-nşel! exclamă micuţul

vânător. Dumneavoastră ce spuneţi, domnule Vogelhengst, sau Habichtsbau, sau

Geierhorst? Hm! La naiba! Nu pot să ţin minte numele dumneavoastră!

— Adlerhorst! spuse Hermann, zâmbind cu îngăduinţă. Ard de nerăbdare să

aflu ce a făcut acest netrebnic pentru a-i duce la pierzanie pe cei din familia mea!

De asemenea, vreau să ştiu cum a izbutit acest... acest nemernic să scape din celula

în care era închis! Oricum, cred că venirea lui aici are o strânsă legătură cu familia

mea. Şi la Constantinopol am avut acelaşi simţământ şi s-a dovedit că nu mă-nşel!

— Vom afla totul, domnule! spuse Old Firehand. Dar nu este bine să vă

zărească!

Hermann von Adlerhorst trecu într-o încăpere alăturată şi, când Newton seîntoarse în sala de mese a mănăstirii, toţi se purtară C U el de parcă le-ar fi fostdeosebit de simpatic. Astfel fostul valet a junse la concluzia că niciunul dintre ceiprezenţi nu avea vreo banuială în ceea ce-l privea.

în vreme ce Newton mânca, Old Firehand îl întrebă dacă nu ar dori să vadăîmprejurimile şi mai ales lacul:

— Nu, astăzi nu! replică fostul valet, cât se poate de hotărât. Aş vrea să măodihnesc puţin. Poate că mâine am să mă plimb puţin pe M A L U L lacului.

După ce termină de mâncat, Fiilorian alias Bill Newton se retrase in odaia pecare tatăl Palomei i-o pusese la dispoziţie.

îndată ce uşa se închise în urma lui Newton, Will Parker îl intrebă pe OldFirehand:

- Credeţi că ştiţi cum stau lucrurile cu acest domn Fiilorian, care-şi zice acumBill Newton?

- Da, ştiu! spuse Old Firehand, hotărât.

- Doamne, eu am ascultat atent fiecare cuvinţel pe care l-a rostit Newton şi

nu mi-am dat seama că ar face parte din banda lui J a c k Sângerosul sau că ar pune la

cale vreo mârşăvie. El a spus că

vine din Santa Fe şi că vrea să ajungă în Texas. Asta a spus. Atât! Da, poate că asta-

i tot ce-a spus, a replicat Old Firehand, zâmb i n d . în spatele vorbelor sale se ascunde

însă mult mai mult. L-aţi privit cu băgare de seamă pe domnul Newton? V-aţi uitat

la hainele si i nca l t am i nt ea lui?- N-aţi observat nimic deosebit?

— Ce să fi observat? întrebă Will Parker.

- Câte zile i-au trebuit lui Jack Sângerosul ca să ajungă din S ant a Fe până aici?

— Să-i tot fi trebuit vreo unsprezece zile, domnule Firehand. ■— Şi de câtezile se află pe drum acest domn Newton?

Nu ştiu, domnule Firehand! Oare dumneavoastră puteţi răspunde si laaceastă întrebare?

Cred că da. V-aţi uitat la cuţitul lui Newton? Doar s-a folosit când a mâncat, nu-i

aşa? Acest cuţit era nou. Şi apoi mai e ceva. Ce, domnule Firehand? întrebă WillParker. Săculeţul cu tutun.

— Ce-i cu el, domnule Firehand?

— Săculeţul cu tutun pe care

Newton îl purta la brâu era plin.

— Poate că nu a fumat mult,

domnule Firehand, îşi dădu cu părerea

Will Parker.

— Din câte ştiu eu, Fiilorian

fumează foarte mult. Acest lucru poate

fi dovedit şi prin felul în care arată

pipa lui. O pipă veche şi neagră de-

atâta tutun. Apoi mai e şi barba.

— Barba? Ce-i cu ea, domnule

Firehand?

— E foarte scurtă, replică OldFirehand. Stimabilul domn Bill

Newton s-a bărbierit sau, dacă doriţi, a

fost bărbierit acum trei zile.

— Doamne, Dumnezeule!

exclamă Will Parker. Mai am de

învăţat de la dumneavoastră, domnule

Firehand!

— Să lăsăm asta, replică vestitul

vânător, zâmbind cu modestie. Sunt

sigur că acum trei sau patru zile

domnul Fiilorian, care-şi zice acum

Newton, a fost într-un oraş. Acum trei

sau patru zile. Asta înseamnă că a fost

în Silver City. Prescott nu-i departe de

-Silver City. Aşadar, preacinstitul

domn Newton a fost trimis de Walker

la Silver City, pentru a se întâlni acolo

cu Jack Sângerosul şi a-i aduce

anumite veşti. Ce ziceţi, domnule Sam

Hawkens?

~

Micuţul vânător replică, zâmbind:

— Sunt de părerea

dumneavoastră, domnule Firehand. Ar

fi trebuit să aflăm ce gânduri are acest

domn Newton, dacă nu mă-nşel.

— Ştiu ce gânduri are, replică

vestitul vânător.

— Ştiţi? întrebă micuţul Sam

Hawkens.

— Da, am aflat atunci când l-am

întrebat dacă nu ar vrea să vadăîmprejurimile şi mai ales lacul.

— Şi el a răspuns că nu vrea,

interveni Will Parker. A spus foarte

limpede că poate o să se plimbe mâine

puţin pe malul lacului.

— Aşa este, recunoscu vestitul

vânător. Pot spune că am aflat tot ce

voiam să ştiu.

— Ce aţi aflat? întrebă Will

Parker. Ah! Ştiu! Aţi dedus şi dum-

neavoastră că bandiţ nu vor ataca

astăzi.

— Cred că lucrurile stau cu totul

altfel, zise vestitul vânător. Domnule

Wilkins, aveţi curele şi fân?

— Desigur, domnule Firehand,replică tatăl Palomei. Am fân şi curele

în grajd.

— Dar apă?

- Este şi apă din belşug,

domnule Firehand. Jos în pivniţă

avem o fantână. După cum vedeţi,

călugăr care au înălţat această

mănăstires-au gândit la toate.

- Asta-i foarte bine! Unde esteodaia în care se odihneşte Newton?

- Dacă ieşiţi din sala de mese, în

care ne aflăm acum, şi o luaţi i n

s t a nga, a cincea uşă dă spre odaia lui

Newton.

- Aşa? Hm! Acea odaie are ofereastră pe una dintre părţile laterale

mănăstirii?- Aşa este, domnule Firehand.

Dar de ce întrebaţi?

- Voiam să ştiu exact cum stau

lucrurile, domnule Wilkins, raspunse

vestitul vânător, cât se poate de calm.

- Credeam că doriţi să vă pun la

dispoziţie o cameră în care să va

puteţi odihni.

- Oh, nu, domnule Wilkins! replicăOld Firehand, zâmbind. Nici nu poatefi vorba de odihnă. Avem multe depovestit şi domnu l Newton va fiinvitat la cină, nu-i aşa? Desigur.

Prea bine, domnule Wilkins.V-aş ruga să daţi ceasul înapoi Hunei

când vă voi spune.Să

-l dau înapoi?

Da.

Ceasul

acesta

vechi,

ce

atârnă

pe

perete?

Intocma

i,

domnul

e

Wilkins

. Dar dece?

Vă voi răspunde la aceastăîntrebare la momentul potrivit. Maiindată v-aş ruga să-mi îngăduiţi săplec în recunoaştere, ca să spun aşa!

57



Zicând acestea, Old Firehand ieşi în

curtea mănăstirii şi se duse la poarta.

Aceasta era încuiată cu două zăvoare

foarte groase. Vestitul v a n a t o r

deschise poarta şi se apropie de

fereastra ce dădea spre odaia lui Newton.

Chiar înaintea acelei ferestre erau

câteva tufişuri dese, parcă pentru a

servi drept ascunzătoare.O ld Firehand se întoarse repede la

ai săi, care-l aşteptau cu nerabdare.

îndată ce intră în sala de mese a

mănăstirii, vestitul vânător îi spuse

fiului fostului pădurar:— Tinere domn, v-aş ruga să ieşiţi

din această încăpere şi să rămâneţi în

faţa uş. Fiţi cu och-n patru şi daţi-ne de

ştire dacă vine domnul Newton. Nu aş

vrea ca netrebnicul să tragă cu urechea.

După ce băiatul fostului pădurar

ieşi din sala de mese, Old Firehand le

spuse bărbaţilor adunaţi în jurul său:

— Nu ştiu ce se va petrece şi nu

ştiu ce pune la cale stimabilul domn

Newton, dar am ieşit pe poarta

mănăstirii şi mi-am dat seama cum ar

putea sta lucrurile. Newton nu va trebui

să-şi dea prea multă osteneală. Pentru a

putea vorbi cu Jack Sângerosul, el nici

măcar nu este nevoit să iasă dinmănăstire. Este de-ajuns ca Jack

Sângerosul să vină la fereastra odă pe

care domnul Wilkins a avut

amabilitatea să i-o pună la dispoziţie şi

cei doi nemernici pot sta de vorbă

nestingheriţi. Mai mult decât atât, cu

ajutorul lui Newton toţi membrii bandei

pot pătrunde în mănăstire fără a intra pe

poartă.

— Vreţi să spuneţi că pot intra pe

fereastra odă lui Newton, domnule

Firehand? întrebă Wilkins.

— întocmai asta vreau să spun,

replică vestitul vânător. De altfel, dacă

Newton e isteţ, va face în aşa fel încât

netrebnic să intre pe fereastra odă. Asta

îmi şi doresc, pentru că în acest mod

vom putea să-i prindem pe toţi membrii

bandei lui Jack Sângerosul. Este însă

prea devreme să vorbim despre acest

lucru. Mai întâi trebuie să aşteptăm ca

onorabilul domn Newton să stea de

vorbă cu Jack Sângerosul,

— Şi când credeţi că se va

întâmpla asta, domnule Firehand? vru

să afle tatăl Palomei.

— Nu înainte de a se fi întunecat.

Oricum, eu am să-l spionez un pic pe

Newton.

— Aşa?

— Da, domnule Wilkins. Chiar în

faţa odă în care v-aţi oferit să-l găzduiţi

pe Newton se află nişte tufişuri dese,

iar în aceste tufişuri am să mă ascund

eu, replică Old Firehand, zâmbind.

— De ce l-aţi rugat pe domnul

Wilkins să dea ceasul înapoi, atunci

când îi veţi spune? îl întrebă Sam

Hawkens pe vestitul vânător

— Mă gândeam că Newton va

stabili împreună cu Jack o anumita oră

la care bandiţ să atace. Aş fi vrut să-i

întâmpin chiar eu pe răufăcători, în

vreme ce stimabilul domn Newton s-ar

fi aflat aici, liniştit fiind de faptul că

mai este destul timp până când vor

veni tovarăşii săi.

— Hm! Mă gândeam eu! zise

micuţul vânător, zâmbind. Atâta

şiretenie zace-n planu' ăsta, de parcă l-

aş fi ticluit chiar eu, hi, hi, hi, i! Şi

cine se va ocupa de netrebnici,

domnule Firehand?

— Dumneavoastră şi cu mine, şi,

dacă este nevoie, Cerbul iute. Vom fi

doi sau trei oameniii, astfel încât Jack

Sângerosul să nu intre cunva la

bănuieli.

Dick şi Will arătară că vor să ia şiei parte la prinderea bandiţilor dar OldFirehand le spuse hotărât că doi sautrei oameniii erau de ajuns pentru a-i

prinde pe răufăcători.

Bătrâna indiancă aprinse câtevatorţe şi lumânări groase. Apoi adusebucăţi mari de carne friptă şi tatălPalomei îi pofti pe toţi la masă.

Newton fu chemat şi el la cină şi,după ce mancă puţin, Old Firehand îirugă pe ceilalţi să-l scuze, spunând căvrea să se ocupe de cai.

Vestitul vânător ieşi din vechea

mănăstire, se apropie de tufişurile dese

care se aflau înaintea ferestrei odă pe

care Wilkins i -o pusese la dispoziţie

lui Newton şi scoase cuţitul pentru a

mai tăia din crengi, astfel încât să-şi

facă din desiş o ascunzătoare ideală.

Când se întoarse în sala de mese,

vestitul vânător îi găsi pe toţip o v e s t in d . Sam, Dick şi Will îşi

dădeau toată silinţa să pară veseli.

povesteau lui Newton tot soiul de

întâmplări hazl.Prin crăpăturile mici, care serveau

drept ferestre, se putea auzi fiecare

zgomot care străpungea liniştea nopţ.

Old Firehand asculta. La un moment

dat, vestitul vânător observă că fostul

valet al domnului Adlerhorst devenise

neliniştit. Acesta era un semn clar că

netrebnicul urma să se întâlnească

foarte curând cu Jack Sângerosul-

Old Firehand le spuse celorlalţi că

era obosit şi dorea să se odihnească,

dar totul era numai un pretext. Vestitul

vânător ieşi din c u r t e a mănăstirii şi se

îndreptă cu paşi repezi spre

ascunzătoarea pe c a r e ş i -o pregătise.

Vreme de câteva minute, niciun

zgomot nu tulbură liniştea n o p ţ , careluase totul în stăpânire. Apoi Old

Firehand desluşi ceea ce se voia a fi

orăcăitul unei broaşte. Spun „ceea ce

se voia a fi", fiindcă vestitul vânător îşi

dădu seama numaidecât că nu era

vorba despre vreo broască ce dorea să-

şi facă simţită prezenţa, ci despre un

om ascuns pe undeva pe-aproape. Old

Firehand aşteptă să vadă cum va

răspunde fostul valet la acest semnal şi

zări în fereastra de dinaintea sa o

flacără mică.

După câteva minute, vestitul

vânător remarcă silueta unui bărbat,

care se apropie de fereastra odă în care

se găsea Newton. După ce rămase

nemişcat preţ de câteva clipe,

necunoscutul şopti:

— Hei, hei, pst, pst!

— Cine-i acolo? întrebă Newton,

încet.

— Eu sunt, Jack! veni

numaidecât răspunsul. Cum stau

lucrurile?

— Şi bine, şi rău! replică fostul

valet.

— Ce vrei să zici?

— Lucrurile stau bine, pentru că

nu avem a ne teme de indieni, şi stau

rău pentru că aici se află nişte vânători

albi.

— Aşa?

— Mda!

— îi ştiu?

— Da. Sunt aici Sam Hawkens şi

prieten lui, replică Newton.

— Asta-mi convine de minune!

spuse Jack, în şoaptă. Voi putea să-mi

închei în sfârşit socotelile cu netrebnic

ăia trei. Altcineva?

— Hm! Mda! Mai e un străin.

Unul care mă cunoaşte, însă nu m-a

mai văzut de multă vreme. Dar...

— Dar?

— Dar se mai află aici pădurarul

Rothe cu fiul, soţia şi cumnata.

— La dracu'! exclamă Jack. Nu

pricep cum de-au ajuns aici!

— L-au întâlnit pe Sam

Hawkens, i-a adus netrebnicul.— Cred că Hawkens pune iar ceva

la cale, pentru a ne strica planurile!

replică Jack.

— Nu cred, domnule, zise

Newton. Dacă ar fi avut vreo bănuială

sau ar fi pus ceva la cale, mi-aş fi dat

seama numaidecât.

— Bine, bine! Cine se mai află

aici?

— Paloma Nakana, tatăl ei şi o

indiancă bătrână.

-— Minunat! spuse Jack,

mulţumit. Ce bine că v-am trimis pe

dumneavoastră aici. Dacă intra

vreunul dintre tovarăşii mei în

manăstirea asta blestemată, Rothe l-ar

fi recunoscut şi l-ar fi luat ostatic.

Puteţi să deschideţi poarta?

— Pot, dar asta ar bate la ochi!zise fostul valet. Mai bine ar fi dacăaţi intra rând pe rând pe fereastra

asta. Apoi am să vă călăuzesc lanemernic ăia şi voi avea grijă canici unul dintre ei să nu poată punemâna pe arme.

— Vom face aşa cum spuneţi.Ah, mă bucur deja, când măgândesc la faptul că micuţul SamHawkens şi cei doi prieteni ai luior să se afle în mâna mea!

— Când vreţi să veniţi?

— Cât mai curând. Nu putem să

amânăm prea mult aplicarea

planului, fiindcă mă tem să nu ne-o ia

înainte cei trei sute de războini ci

Marikopas. Doar de aceea v-a trimisWalker la mine, ca să ne daţi de ştire

că indien Marikopas au de gând să

atace această mănăstire, s-o ucidă pe

frumoasa Paloma Nakana la stâlpul

caznelor şi sa ia comorile ce i-ar fi

fost date spre păstrare de apaşi, dar şi

de comanşi. Dacă se grăbesc,

războinici Marikopas pot ajunge aici

chi a r m a in e , la ceasul amiez. Până

atunci noi trebuie să ne terminăm

treaba. Nu a vorbit nimeni despre

comorile indienilor?

— Nu, replică fostul valet.

— Hm! O să-i fac eu să

vorbească! Dacă e nevoie le tai

degetele u n u l câte unul şi tot îi fac să-mi spună unde sunt comorile! La

miezul nopţ o să ne punem planul în

aplicare!

— La miezul nopţ, voi fi aici, la

fereastră! zise Newton.

- Până atunci, însă, trebuie să

rămâneţi în tovărăşia ăstora. I .u i

sunt toţi laolaltă, o să ne fie mult mai

uşor să-i luăm ostatici. 1 »t .indu-se

fiecare în odaia lui, totul o să meargă

mult mai greu. 1 Iricum, cerul e senin

şi vă veţi putea da seama după poziţia

stelelor 1 1 u I s-a făcut miezul nopţ.

Nu-i nevoie să mă uit la stele!şopti fostul valet. în odaia n i ire, încare ne-am strâns cu toţ, se află un

ceas, o pendulă veche dltl lemn.— Prea bine. Mai aveţi să-mispuneţi ceva?— Nu, sau... poate totuşi. Ştiţi

cine este tatăl Palomei? Cred că l-aţi

M I . întâlnit cândva, dar nu sunt sigur!

Numele lui este Wilkins.

— E cumva din Wilkinsfield? vru

să ştie Jack Sângerosul.

' — Asta nu ştiu, dar am auzit că a

pomenit ceva despre un anume Leilor.

— Leflor? Ah, el este! Ce

bucurie mi-aţi făcut! Ce mare

bucurie! Ei, acum am să plec. V-aş

ruga să mai rămâneţi preţ de zece

minute la fereastră. Eu voi imita

orăcăitul broaştei. Dacă zăresc flacăraaici, la fereastră, atunci totul e în

ordine. Dacă nu, atunci ne pândeşte

vreo primejdie.



Zicând acestea, Jack se îndepărtă

tiptil. Nici Old Firehand nu rămase în

ascunzătoarea sa, pentru că trebuia să

ajungă în sala de mese a mănăstirii

înaintea lui Newton. Când ajunse la

poarta grea, din lemn, văzu o siluetă.

Era un indian, care-i şopti:

— Fratele meu alb s-a aflat în

apropierea duşmanului şi a tras cu

urechea pentru a afla ce pune la cale.Old Firehand îl recunoscunumaidecât pe Winnetou şi îirăspunse:

— Fratele meu are dreptate.

— Winnetou a ajuns până aici,

pentru că l-a urmărit pe alb! Fratele

meu să mă ducă în această mănăstire.

— Am să te călăuzesc până la

odaia în care se află acum Cerbul iute.

Winnetou, căpetenia apaşilor, se

afla din nou alături de bunul său prieten

Old Firehand şi asta-l bucjira nespus pe

vestitul vânător. Despre Winnetou se

vorbea şi în colibe, dar şi în cele mai

luxoase saloane. Numele căpeteniei

apaşilor era pomenit de cop, de bătrâni,

de bogaţi, de săraci.

Old Firehand bătu uşor în poartă.

Bătrâna indiancă se arătă numaidecât şi

deschise. Faţa vârstnicei femei selumină toată când îl zări pe Winnetou.

Vestitul vânător îl duse pe apaş în odaia

în care se afla Cerbul iute. Apoi se

grăbi să ajungă în sala de mese. Când

ajunse alături de prieten săi, Old

Firehand îi spuse lui Wilkins:

— Daţi ceasul cu o oră înapoi,

domnule!

Tatăl Palomei făcu numaidecât ceea

ce îi ceruse vestitul vânător, şi Sam

Hawkens întrebă:

— Ei? Cum stă treaba, domnule

Firehand?

— Totul este în ordine, replică

vestitul vânător.

— Şi atacul bandiţilor? vru săştie micuţul vânător.

— Atacul va avea loc la miezul

nopţ, replică Old Firehand.-— Rămâne aşa cum am vorbit?

— Da, domnule Hawkens.Dumneavoastră mă veţi însoţi, zisevestitul vânător. Totul o să meargăfoarte rapid, pentru că şi Winnetou seaflă acum în această mănăstire.

— Winnetou! exclamară toţi într-

un glas.

— Linişte! şopti Old Firehand,

apăsat. Nu mai strigaţi! Newton poate

intra în această încăpere din clipă-n

clipă.

Abia rostise vestitul vânător aceste

cuvinte, când se auzi orăcăitul unei

broaşte. Peste câteva minute, intră şi

Newton în sala de mese.Ca şi când nu ar fi bănuit nimic,

Old Firehand şi prieten săi începură să

povestească tot soiul de aventuri, aşa

cum obişnuiesc să Iacă vânător din

Vest, atunci când au prilejul să se

întâlnească şi să stea laolaltă în jurul

unui foc, într-o modestă colibă sau în

odaia în i are sunt găzduiţi de vreun

fermier.

Când bătrâna pendulă din lemnarătă că mai erau cinci minutepână la orele unsprezece, de fapt cinciminute până la miezul nopţ,Old Firehand se ridică de la locul săuşi părăsi sala de mese amănăstirii. ,

Peste câteva clipe îl urmă Sam

Hawkens. După ce făcură câţiva paşi,zăriră două siluete. Winnetou şi Cerbul

iute îi aşteptau pe cei do i vânători.

Fără a scoate un cuvânt, căpetenia

apaşilor îi strânse mâna micuţului

Sam. Cei doi se cunoşteau destul de

bine, astfel încât nu mai era nevoie de

cuvinte pentru a-şi exprima bucuria deA se revedea.

— Bandiţ vor intra cu toţ pefereastră, şopti Hawkens. Ce facem?

(Căpetenia apaşilor nu scoaseniciun cuvânt, dar Cerbul iute zise:

— Totul va merge repede. Vestitul

meu frate Old Firehand se va posta la

fereastră. Winnetou va avea grijă caniciunul dintre bandiţi să nu strige, iar

Sam Hawkens şi Cerbul iute îi vor lega

pe netrebnici şivo r duce pe toţi într-o odaie.

Prea bine! şopti Old Firehand. Nuavem vreme de pierdut!

Winnetou, Cerbul iute şi cei doi

vânători albi intrară în odaia ce-i fusese

rezervată fostului valet, după ce

deschiseră larg uşa unei camere

alăturate, în care urmau să fie duşi

răufăcător.

Un timp, domni o linişte

desăvârşită, apoi un bărbat aflat în faţa

ferestrei şopti:

— Hei, pst!Old Firehand scoase capul pe

fereastră şi zise, încet:— Totul e-n ordine!

— Aruncaţi-mi un lasou!

Vânătorul luă lasoul său, îl prinse

de un piron bătut într-unul dintre pereţ

odă şi apoi scoase celălalt capăt pe

fereastră, zicând:— Gata! Puteţi urca!

Primul care ajunse în odaie fu Jack

Sângerosul. Până să prindă de veste ce

se petrecea cu el, capul bandei fu legat

fedeleş, iar Cerbul iute îi puse un căluş

în gură.

Toţi răufăcător fură legaţi rând pe

rând şi duşi în odaia pregătită deja

pentru ei. Ajuns în dreptul ferestrei,

ultimul dintre bandiţi şopti:

— Şi acum puştile! Le voi lega cu

lasoul, astfel încât să vă fie mai uşor să

le luaţi!

Armele bandiţilor se aflau în

mâinile lui Old Firehand! Vestitul

vânător le puse cu grijă într-un colţ al

odăii. Apoi îl ajută pe ultimul

răufăcător să ajungă în odaie. Aici

banditul fu legat şi dus lângă tovarăşii

săi.

Cerbul iute aprinse o lumânare. La

lumina palidă, bandiţii îi priveau cu

spaimă pe oamenii care îi luaseră

ostatici.

— Eu sunt Old Firehand, zise

vestitul vânător. Lângă mine se aflaWinnetou, Sam Hawkens şi Cerbul

iute. Veţi avea soarta celor pe care aţi

vrut să-i prădaţi. Nu vă vom ucide, dar

vă vom da pe mâna indienilor

Marikopas.

Auzind acestea, Jack Sângerosul

închise ochii. Primejdiosul ba ndit nu

mai voia să-l privească pe Old

Firehand. Vânătorul plecă, i n v r eme ce

Winnetou, Sam şi Cerbul iute rămaseră

să-i păzească pe rau-facătorii prinşi.

Când Old Firehand intră în sala de

mese a vechii mănăstiriii, Newton le

povestea celor strânşi în jurul său prin

ce aventuri trecuse in Orient.

Vestitul vânător îl întrerupse,

întrebându-l:- Aţi cunoscut şi străini în vremea

în care aţi umblat prin Orient?

- Străini? Oh, da, desigur! Am

cunoscut mulţi! replică fostul

administrator

- Aţi avut ocazia să-l cunoaşteţi şi

pe sir David Lindsay? continua Old

Firehand.

- Lind-say? silabisi răufăcătorul,

albindu-se la faţă. Nu! Nu am cunoscut

niciun bărbat care să se fi numit

Lindsay!

- Atunci poate că aţi avut ocazia

să-i cunoaşteţi pe Normann i li ndi sau

pe Wallert Efendi.

Nu, nici pe ei nu i-am cunoscut! segrăbi Newton să răspundă. Dar de un

anume Ibrahim-Bei aţi auzit, domnule?

îl întrebă maiorul cât se poate de

liniştit.

Da, am... am auzit, replică fostul valet,

mai mult în şoaptă. Numele Zykyma

şi Tshita vă spun ceva? Nu, nu!

exclamă Newton, roşiiind. Observ că

îmi înşiraţi tot felul de nume,

domnule!

Aşa se pare, spuse Old

Firehand, calm. Aş vrea să vă spun că

de la derviş la vânător e cale lungă!

De la derviş la vânător?

întrebă fostul valet, prefăcându-se

a fi mirat.

— Ei, ei! Lasă! Nu te mai

preface! exclamă vestitul vânător. Ştiu

prea bine că pe vremea când te-ai aflat

în Orient ai fost derviş o vreme. De

altfel, ştiu tot ce ai făcut! Tot! Ştiu, de

pildă, că ai fost în Tunis. Mai ştiu că

acolo ai fost acuzat de tentativă de

omor! Da, da! Ai încercat să-l ucizi pe

Mohammed el Sadok!

Newton privi speriat în jur. Apoi

se hotărî să facă pe jignitul şi exclamă:

— Domnule Winter, vă rog să vă

măsuraţi cuvintele! Tocmai aţi spus că

eu aş fi încercat să ucid un om! Vă

sfătuiesc să nu-mi mai aduceţi

asemenea acuzaţii, pentru că s-ar

putea să aveţi de-a face cu mine!

— Oh, oh! Nu te mai supăra aşa,

domnule Fiilorian! spuse vânătorul,

zâmbind. Cred că deja am de-a face cu

dumneata! Mai mult chiar, aş dori să-

mi închei socotelile cu dumneata!

Domnule Wilkins, aveţi, vă rog,

amabilitatea de a-l aduce aici pe

oaspetele acela! Ştiţi dumneavoastră

care!

Tatăl Palomei se ridică

numaidecât în picioare şi îl aduse pe

Hermann.

Cum îl zări, Newton făcu ochii

mari şi exclamă:

— Diable!* Wallert Efendi!

Tânărul Adlerhorst îl măsură din

priviri pe răufăcător şi spuse, încet:

— Ticălosule!

— Ei, domnule Fiilorian? întrebă

Old Firehand, în vreme ce Hermann se

aşeză lângă el. Acum ce mai spui? Nu

vreau să-ţi mai amintesc de mârşăviile

pe care le-ai pus la cale în Orient. Mă

voi opri doar asupra faptelor tale mai

recente!

— Ia să vedem! Sunt tare curios!

zise fostul valet, pe un ton

dispreţuitor, privind cadranul ceasului.

— Ei, domnule Fiilorian! spuse

vestitul vânător. O să avem o mare

bucurie la miezul nopţii, nu-i aşa?Uite, mai sunt zece minute până la ora

douăsprezece. Ar fi timpul să te duci

în camera pe care domnul Wilkins a

avut amabilitatea să ţi-o pună la

* Drace lb. franceză n.tr.



dispoziţie. Trebuie să te duci acolo,

pentru a avea grijă ca Jack Sângerosul şi

oamenii săi să poată intra în această

veche mănăstire!

— Minciună! exclamă fostul valet,căutând cu disperare un mijloc prin caresă scape.

— Zice că aţi spus o minciună,

domnule Firehand! exclamă Will

Parker, indignat. Dovediţi-i

netrebnicului că spuneţi adevărul!

— Oare nu ai vorbit cu Jack

Sângerosul? îl întrebă vânătorul pe F i i l o r i a n .

Oare nu aţi plănuit împreună totul? Nu

încerca să negi! Eram în tufişurile aflate

chiar la doi paşi de fereastra odăii

dumitale! Am auzit totul şi...

Old Firehand se întrerupse, pentru că

Fiilorian se ridică brusc de L A locul său,

încercând să iasă pe uşă. Scosese cuţitul

şi era în stare S A ucidă pe oricine ar fi

îndrăznit să i se pună în cale, însă

tocmai Când voia să iasă din cameră,

înaintea lui apăru Winnetou. Surprins,

fostul valet rămase locului preţ de-o

clipă. Fără sa mai stea pe gânduri, Old

Firehand îl apucă de mâna dreaptă şi îl

strânse atât de tare, incât Fiilorian scăpă

cuţitul pe care-l ţinuse strâns.

— Ei? Ce mai spui acum, domnuleFiilorian? îl întrebă vestitul v a n a t or.

— Nu am făcut nimic! Sunt

nevinovat! gemu fostul valet.

Netrebnicul credea că, dacă nu

apărea la fereastra odăii ce-i fusese

pusă la dispoziţie de tatăl Palomei,

Jack şi tovarăşii săi nu vor intra I N casă

şi atunci nu se va putea dovedi faptul

că el era complicele t emutului bandit.

Ia să vedem noi cât eşti de

nevinovat! spuse Old Firehand.

Domnule Stone, luaţi, vă rog, lasoul şi

legaţi-l pe acest individ, astfel incat să

nu-şi poată mişca braţele.

- Cu plăcere, domnule Firehand!replică Dick Stone, legându-l I . . l i leşpe bandit.

Acum v-aş ruga să-l urmaţi pe

Winnetou, le spuse Old Firehand

Iuluror celor aflaţi în preajma sa.

— Winnetou! exclamă Newton,

înspăimântat. Winnetou!

spuseră într-un glas membrii

familiei Rothe.

— Da, da! zise vânătorul, zâmbind.

Aveţi ocazia de a-l vedea pe l mai

faimos şef de trib din Vestul sălbatic.

Există pe lume oameniii care ne

impresionează îndată ce avem M I ti/.iade a-i vedea. Un astfel de om era

Winnetou.

Apaşul purta haine din piele

tăbăcită, de culoare albă. Aşa-numita

cămaşă de vânătoare era împodobită cu

broderii roşiiii, iar pantalonii aveau

franjuri din piele. Mocasinii erau ornaţi

cu perle şi smocuri din păr de mistreţ.

La gât Winnetou purta o preţioasă pipă

şi trei şiraguri de gheare de urs grizzly.

Mijlocul îi era încins cu un brâu lat, din

care ieşeau la iveală două revolvere şi

un cuţit de vânătoare. Părul lung, negru-

albăstrui, era pieptănat şi legat cu o

fâşie lată de piele de şarpe. Nu purta

nicio pană în părul des, dar oricine l-ar

fi zărit pe Winnetou ar fi ştiut

numaidecât că are înaintea sa un şef de

trib. în mâna stângă apaşul ţinea o armă.

Aceasta era faimoasa puşcă împodobită

cu ţinte de argint, ce urma să fie

cunoscută în întreg Vestul sălbatic

datorită faptelor celui ce avea s-o

folosească.

Apaşul strânse mâna bărbaţilor aflaţi

în încăpere. Niciun muşchi nu se mişca

pe faţa lui ce părea a fi turnată în bronz.

Când Dick şi Will se apropiară de el,

apaşul le spuse, zâmbind:

— Au trecut multe luni de când

Winnetou nu i-a văzut pe cei doi itseh.

Winnetou se bucură să-i întâlnească.

Pentru că nu cunoştea prea bine

graiul apaşilor, Will s-a întors către Old

Firehand, întrebându-l:—

C

e

î

n

s

e

a

m

n

ă

i

t

s

e

h

,

d

o

m

n

u

l

e

?

V

e

s

ti

t

u

l

v

ân

ă

t

o

r

r

e

p

l

i

c

ă

,

z

â

m

b

i

n

d

:

— Itseh înseamnă pari, sau dacă

doriţi, lemne. Priviţi-vă bine unul pe

altul, domnilor, şi atunci veţi înţelege

de ce apaşul v-a numit astfel.

Parker l-a privit întrebător pe

Stone şi i-a spus:

— Ce zici tu de asta, dragă Dick?

— Ce să mai zic? replică cel

întrebat. Suntem înalţi şi slăbănogi şi,

dacă Winnetou ne-a numit itseh,

înseamnă că suntem vestiţi.

— Da, sunteţi într-adevăr vestiţi,

domnilor! zise Old Firehand,

continuând să zâmbească.

— Pari! Lemne! Hi, hi, hi, hi!

izbucni micuţul Sam Hawkens. Ei, sunt

gata să mă las mâncat de un raton, dacă

nu vi se potriveşte numele ăsta!

— Mai taci, cucuvea bătrână!

spuse Will Parker. Nu ne mai supăra!

Măcar noi am primit un nume demn de

orice războinic indian!

— Demn de orice războinicindian? întrebă Hawkens, privin-du-icu milă pe bunii săi prieteni. Oh, oh!Acu' chiar că-mi vine să plâng!

— Ei, ei, domnule Hawkens! Numai fiţi răutăcios! zise Old Firehand.

Nu mai fiţi răutăcios, că s-ar putea sălas şi eu deoparte bunele maniere şi să-mi aduc aminte chiar acum ce nume v-au pus apaşii Chiricahua!

— Cuuum? Sam are o poreclă pe

care i-au dat-o apaşii Chiricahua? Are

nume de războinic? întrebă Will

Parker.

— Vrem să ştim şi noi cum îi zic

apaşii Chiricahua! exclamă Dick

Stone. Dacă nu ne spuneţi şi nouă

despre ce nume sau poreclă este vorba,

atunci am să zic aici, de faţă cu toată

lumea, că sunteţi un laş domnule

Firehand. Un laş care nu are

îndrăzneala de a rosti numele

prietenului său Sam Hawkens!

— Ei, dacă veniţi cu

aşa o ameninţare cumplită, am să vă

spun! re plică Old Firehand,

prefăcându-se a fi din cale-afară de

speriat.

— Ei? întrebară „lemnele" într-un

glas.— Tshi-kone! spuse Old

Firehand, zâmbind.

— Tshi-kone? întrebă WillParker. Ce înseamnă Tshi-kone,domnule Firehand?

— Nasul care luminează, explicăvânătorul.

Parker, Stone şi toţi ceilalţiizbucniră în râs. Singurii care nu seamuzau erau Winnetou şi Newton. ,

Micuţul Sam îşi pipăi nasul, vrândparcă să îşi dea seama dacă merita cu

adevărat porecla pe care i-o dăduserăapaşii Chiricahua. A c e a s t a îi amuzăfoarte tare pe membrii familiei Rothe,dar şi pe Dick si Will.

Cititorul trebuie să ştie că, dacă în

aşa-numita „lume civilizată" nu se

prea fac glume şi nu se dau porecle

pornind de la vreun defect al unei

persoane, în Vest lucrurile stau cu

totul altfel. Intocmai particularitatea

fizică a omului este cea care stârneşte

râsul si instituie subiectul unor glume.

în Vest omul care are un anumit defect

de ordin fizic râde chiar el însuşi de

sine.

Sam Hawkens nu făcea nici el

excepţie şi aşa se explică faptul cabarba lui deasă se despică în două,

lăsând loc unei mici găuri, C A R E

T rebuia să fi fost gura. Micuţul vânător

zâmbea, distrându-se

parcă pe seama poreclei sale. Apoi,

devenind dintr-odată serios, Hawkens

mormăi:

— Hm! Afurisiţi apaşii ăştia! Ei,

da' în Vest e foarte important să ai un

nas pe care să te poţi bizui! Da, da! Nu

mai râdeţi, domnule Rothe! Nu mai

râdeţi, că abia aţi venit în Vest şi n o

să vă bucuraţi niciodată de faima de

care mă bucur eu acum! Nas mare n-

aveţi şi nici la oameniii nu vă

pricepeţi, dacă nu mă-nşel! Hm! Auzicolo! Să fii prădat de nişte bandiţi!

Cuvintele micuţului vânător

stârniră râsul tuturor şi aşa, râzând, îl

urmară pe Winnetou.

Jack Sângerosul şi tovarăşii săi

erau păziţi de Cerbul iute. Bandiţii nu

se aflau într-o situaţie de invidiat,

pentru că, după legile nescrise ale

Vestului sălbatic, tatăl Palomei ar fi

avut dreptul să-i ucidă.

Sam Hawkens se întoarse spre

Wilkins, zicând:

— Aceşti netrebnici se află în

casa dumneavoastră, domnule. Pe

dumneavoastră au vrut să vă prade şide aceea aveţi dreptul să hotărâţi ce

urmează să se întâmple cu ei.



Tatăl Palomei tăcu preţ de câteva

clipe, pentru ca apoi să-l întrebe pe Old

Firehand:— Ce părere aveţi, domnule?

— Mă voi mulţumi să spun doar că

nu trebuie să vă pripiţi, replică vestitul

vânător. Nu există pe-aici vreo celulă,

vreun beci, în care să-i putem închide pe

nemernicii ăştia?

— Oh, ba da, domnule Firehand!

replică tatăl Palomei. Există chiar mai

multe! Vedeţi, călugării care-au locuit

cândva aici s-au gândit că vor fi nevoiţi

să-i înfrunte pe indieni. Mai mult decât

atât, s-au gândit că vor avea şi prizonieri

din rândul războinicilor roşiiii, aşa că au

avut grijă să facă aici şi nişte celule.

Toate aceste celule sunt în pivniţă.

— Asta e minunat, domnule

Wilkins! spuse Old Firehand. Le vom

oferi găzduire acestor domni onorabili!

Unul dintre ei trebuie să fie separat de

tovarăşii săi, căci este ostaticul meu!

— Vă referiţi la Newton?

— întocmai, domnule Wilkins.

Aveţi cumva o celulă aşa, doar pentru

el?

- Bineînţeles, domnule Firehand!

Puteti să alegeţi chiar dumneavoastra.

celula în care să stea domnul Newton.

Aceasta poate fi înaltă, joasă, mică,

mare, cu pereţi uscaţi, cu pereţi umezi,

cum doriţi!

— Ei, păi dacă-i aşa, eu cred că ar

trebui să le facem viaţa uşoară acestor

minunaţi domni! exclamă Sam

Hawkens. Sunt de părere să-i băgăm în

nişte celule mici şi umede, că tot au vrut

ei să ne pună pe J A R , dacă nu mă-nşel.

în ceea ce priveşte mâncarea, cred că s-

ar cuveni sa le dăm trufe, stridii şi... aşa!

Am găsit! Şampanie, hi, hi, hi, hi! \ , . a !

Acum aş vrea să schimb o vorbă cu

domnul Jack!

Micuţul vânător îi scoase căluşulprimejdiosului bandit şi-l întrebă:

Mă cunoaşteţi, stimate domn? Jack

Sângerosul îl fixă cu ură pe Hawkens,

scrâşni din dinţi, dar n u i i raspunse.

Micuţul vânător îl privi în adânculochilor şi apoi îi spuse: Ascultaţi-mă cuatenţie, stimate domn! Atunci când puno intrebare, vreau să mi se şi răspundă.

Pentru că banditul nu scoase o vorbă,

Hawkens luă lasoul şi i-l str anse bine în

jurul gâtului, întrebându-l:Ei? Cum e?

Mă cunoaşteţi sau nu? Da, da! Vă

cunosc! gâfâi Jack. Aşaaa! Bine! Şi cine

sunt eu, mă rog? Sam Hawkens! replică

banditul, mai mult în şoaptă. Buuun!

Carevasăzică, eu sunt Sam Hawkens!

Lângă mine se af l adomnii Will Parker

şi Dick Stone. Noi ne-am mai întâlnit în

îsfield, nu-i aşa? Aţi venit încoace ca să

puneţi mâna pe comor i l eapaşilor şi ale

comanşilor, despre care credeţi că s-ar

afla aici. Nu, nu! spuse Jack. Noi

suntem oameniii cinstiţi şi am vrut......... să cerem găzduire.

Să cereţi găzduire? întrebă micuţulvânător, pe un ton dispretuitor.

.....De aceea aţi intrat pe fereastră,pentru că voiaţi să cereţig a z d u i r e ? Frumos, n-am ce zice! Da'

treaba aia cu domnul Rothe ce a

fost?

Am vrut doar să facem o glumă,zise banditul, luându-şi un A E R

nevinovat.

Glumă? izbucni Rothe. Ne-aţi lăsat

să murim de foame numai in glumă?Oare în glumă v-aţi gândit să ne jefuiţi,

luându-ne

75



"

— Vor două lucruri, replică Old Firehand, cât se poate de calm. în primul

rând, doresc să pună mâna pe fiica dumneavoastră. în al doilea rând, vor să pună

mâna pe comorile de la Apa Albastră. Hm! Se vorbeşte mult despre aceste

comori. Există ele cu adevărat, domnule Wilkins?

— Totul este o exagerare, domnule Firehand, răspunse tatăl Palomei. Noi nu

avem comori aici.

— Atunci războinicii roşiiii n-au decât să vină şi să ia... nimic! replică

vânătorul, zâmbind.— Războinicii Marikopas au ieşit din ascunzătorile lor precum şobolanii,

spuse încet căpetenia apaşilor. Winnetou le va ieşi în întâmpinare şi războinicii

Marikopas au să se întoarcă în ascunzătorile lor. Se poate ghici foarte uşor de

unde vin duşmanii care îşi au satele pe malul lui Rio Gila. Războinicii Marikopas

vin încoace, dar sunt nevoiţi să ocolească aşezarea pe care albii o numesc Silver

City.

— Ca să ocolească Silver City, ar trebui să ajungă la Fort West, unde militarii

nu i-ar întâmpina cu braţele deschise, dacă nu mă-nşel, zise micuţul Sam

Hawkens.

— Nu vor ajunge la Fort West, replică Winnetou. Se vor sili să ajungă aici,

fără a se apropia prea mult nici de Silver City, nici de Fort West.

— Cred că vor trece pe lângă Silver City şi Fort West chiar astăzi, spuse

micuţul Sam. Zic astăzi, pentru că miezul nopţii a trecut deja.

— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, domnule Hawkens, zise Old

Firehand. Cred că războinicii Marikopas au să poposească undeva, pe la jumătatea

distanţei dintre Silver City şi Fort West. Cunoaşteţi cumva locurile? Adică aţi fostprin împrejurimile oraşului Silver City?

— Cum să nu? Cunosc oraşul şi împrejurimile ca pe buzunarul meu, dacă nu

mă-nşel.

— Nu-i aşa că matca lui Rio Gila face un cot de la sud la vest dincolo de

Silver City? Acolo, în dreptul acelui cot, apa e destul de mică. Un călăreţ poate

trece cu uşurinţă de pe un mal pe celălalt. în dreptul cotului despre care vorbesc e

pădure deasă, iar pe maluri creşte iarbă din belşug, Cred că acolo vor poposi

războinicii Marikopas.

— Aşa e, domnule Firehand! exclamă Sam Hawkens. Un loc mai bun şi mai

sigur nici nu se putea găsi pentru Marikopas! Pădurea-i deasă şi pe malul lui Rio

Gila creşte iarbă din belşug, dacă nu mă-nşel. Unul dintre noi trebuie să

pornească într-acolo, pentru a vedea cum stau lucrurile, dar cine?

— Winnetou, spuse apaşul, încet.— Şi eu, şi eu! exclamă micuţul vânător.

— Winnetou va merge singur! zise apaşul. Dacă fratele meu Sam Hawkens

vrea să vadă cum stau lucrurile, poate merge şi el la Rio Gila, dar împreună cuOld Firehand.

— Şi eu? întrebă Will Parker. Eu trebuie să rămân aici?

— Da, replică Sam Hawkens. Nu trebuie să plecăm toţi de-aici. Hai, nu te

supăra, bătrâne! Tu vei avea misiunea de a o apăra pe frumoasa Paloma Nakana

şi de a fi un ajutor de nădejde pentru domnul Wilkins.

— Dar Cerbul iute o poate apăra pe frumoasa domnişoară Wilkins! protestă

Will Parker.

— Fratele meu trebuie să priceapă că încoace vin mulţi duşmani, zise

Winnetou. Dacă fratele meu alb rămâne aici, el poate fi de mare f o l o s . Fraţii mei

albi să apere această veche mănăstire. Winnetou va pleca. El o va apuca spre

miazănoapte, va trece pe lângă Fort West

si v a ajunge în spatele războinicilor Marikopas.

— Atunci eu voi porni împreună cu domnul Hawkens spre m i a z ă z i , spuse

Old Firehand. Vom ocoli Silver City şi vom ajunge primii în spatele

războinicilor Marikopas. Poate vom avea bucuria de a - l întâlni pe Winnetou.

— Howgh, exclamă apaşul, făcându-se nevăzut. Howgh, atât spuseseWinnetou. Cititorul trebuie să ştie ca ”owgh” înseamnă „am zis", „aşa va

fi", „aşa să fie", „am terminat" şi asa mai departe.

E un cuvânt pe care toţi indienii îl folosesc pentru a întări cele spuse. '

— Când pornim? îl întrebă Sam pe Old Firehand.

— Mai zăbovim puţin, replică vestitul vânător. în primul rând, trebuie să stau

de vorbă cu Dick Stone. Între timp domnul Wilkins Va avea bunătatea de a vă

împrumuta un cal bun. Cred că Mary e osten i t ă .

— Mary, catârca mea, să fie ostenită? protestă micuţul vânător. Nici vorbă

de-aşa ceva! Mary poate ţine pasul cu armăsarul dumneavoastră, dacă nu mă-nşel.

— Prea bine, replică Old Firehand, zâmbind. V-aş ruga să mă scuzaţi. Aş

vrea să-l văd pe Dick Stone.

Vânătorul se duse aţă la lunganul Dick şi-l întrebă în şoaptă:

— Au spus ceva netrebnicii ăştia?

— Până acum au vorbit încet şi au povestit tot soiul de nimicuri. Cu un minut

înainte să veniţi dumneavoastră, onorabilul domn Newton a început să-şi depene

amintirile din Orient.

— Sunt foarte curios ce spune! şopti vestitul vânător.

— Măcar de nu te-ar fi prins pe tine! îi zicea Newton răufăcătorului care

rămăsese de strajă la cai. Ai fi putut să ajungi la Prescott, pentru a-i spune lui

Walker ce ni s-a întâmplat.

— Poate că aş fi putut ajunge la Prescott, dacă nu m-ar fi prins, replică

banditul. Dar nu sunt sigur că l-aş fi putut găsi pe Walker.

— L-ai fi găsit cu siguranţă, întări fostul valet. Sigur că Walker şi-a luat alt

nume. Acum îşi zice Zennort şi are o casă în Sierra Prieta.

— Dar Sierra Prieta nu este în oraşul Prescott! protestă banditul care avusese

misiunea de a păzi caii.

— Ei, sigur că nu-i în Prescott! replică Newton. De la Sierra Prieta îţi mai

trebuie patru ceasuri până să ajungi în oraş, da' nu despre asta-i vorba acum!

Orice cârciumar din Prescott ţi-ar fi putut spune unde îl găseşti pe domnul

Zennort. Acum, însă, aş vrea să aflu cum de aţi fost luaţi ca din oală!

Pentru că ştia prea bine cum fuseseră prinşi bandiţii, Old Firehand părăsi

postul de observaţie şi se duse în curte, la Sam Hawkens.Tatăl Palomei se afla lângă micuţul vânător şi nu mai contenea cu

mulţumirile.

— Oh, nu-mi mai mulţumiţi atâta, domnule Wilkins! exclama Hawkens.

Trebuie să vă spun că, până ce ne vom întoarce, nu cred să vă pândească vreo

primejdie.

— Nu am să stau aşa, cu mâinile-n sân, domnule Hawkens, replică tată

Palomei. îndată după ce plecaţi, voi da semnalul. V-ani spus deja că pe vremuri

apa se scurgea din lac, formând un mic pârâu. V-am povestit că am avut grijă să

astup micul canal de |i urgere. Este de-ajuns să trag de o funie şi apa se va scurge

iar din Inc. Astfel se va forma un mic pârâu. Când vor zări acest pârâu, indien

vor şti că ne găsim în primejdie şi vor veni aici. Cred că se vor strânge cel puţin o

sută de indieni Chiricahua.

— Prea bine, domnule Wilkins, zise micuţul vânător. Totul este 1 1 aceşti

indieni ce vă vin în ajutor să intre aici, în vechea mănăstire, n i aşa fel încât să nu-

i zărească războinic Marikopas!

RĂZBOINIC MARIKOPAS

Old Firehand şi Sam Hawkens porniră mai întâi spre miazăzi şi apoi spre

apus, trecând pe lângă Silver City şi traversând după aceea Rio Gila.

îndată ce ajunseră pe malul celălalt, Old Firehand spuse:

76 Kail May 21



"

— Este posibil ca indienii Marikopas să fie pe-aproape. De aceea ar fi bine

să ne lăsăm caii aici.

Vestitul vânător descăleca şi îşi duse armăsarul între nişte tufişuri dese, unde-llegă. Micuţul Sam îi urmă numaidecât exemplul. Apoi porniră amândoi printre

tufişuri, de-a lungul malului apei. La un moment dat, Old Firehand se opri

locului, şi Hawkens îl întrebă-n şoaptă:

— Ce-i? Ce s-a întâmplat?

— Indieni! spuse Old Firehand, încet.Old Firehand porni târâş înainte, şi micuţul Sam îl urmă. Nu trecu mult şi cei

doi vânători zăriră vreo doisprezece războinici indieni. Aveau feţele vopsite în

culorile războiului şi vânătorul îşi dădu seama că era vorba de indieni Marikopas,

un trib ce face parte din marea uniune de triburi numită Yuma. Cititorul trebuie să

ştie că indienii Yuma sunt întotdeauna dispuşi să pornească pe cărarea războiului,

adică să lupte împotriva altora fie că aceştia sunt indieni din alte triburi, sau albi.

Războinicii Marikopas aflaţi pe malul lui Rio Gila pescuiau, iar Old Firehand

îi şopti lui Sam:

— Acum ştiu cum stau lucrurile. Dacă vrem să ne apropiem de indienii ăştia,

trebuie să facem un ocol, astfel încât să ajungem chiar in spatele lor. Mai întâi

trebuie să ne întoarcem în locul în care ne-am intalnit ca apoi să ne apropiem de

tabăra acestor indieni.

— Şi dacă ne văd?

— Dacă ne văd, fugim, încălecăm şi o ştergem cât mai repede. Cei doi

vânători porniră târâş, ajungând în spatele indienilor

care pescuiau.La un moment dat, Old Firehand se opri şi îi şopti lui Sam:

— Ce cai minunaţi!

— Da, aveţi dreptate, răspunse, încet. Ăştia nu sunt armăsari Obişnuiţi.

- Aşa este! Hm! Nu sunt hoţ de cai, dar tare aş mai lua armăsarii ăştia! Oare e

pe-aici vreun indian care să stea de pază?

—Nu, nu cred, domnule!

— Hm! Indienii ăştia se simt în siguranţă! Nimeni nu păzeşte armăsării!

şopti Old Firehand. Să pornim printre copaci!

Cei doi vânători ajunseră în apropierea unui luminiş, iar Sam îl apucă de umăr

pe Old Firehand, şoptindu-i:

— Simţiţi ce bine miroase, domnule?

— Hm! Da, miroase a peşte prăjit! replică vestitul vânător, încet.

— Vedeţi că şi nasul meu mare e bun la ceva? Ha! Nu degeaba mi-au zis

apaşii Chiricahua Tshi-kone!

Fară a i răspunde lui Sam, Old Firehand înainta cu grijă printre copaci. Micuţul

vânător îl urma îndeaproape şi nu dură mult până ca nd cei doi zăriră tabăra

indienilor Marikopas. Războinicii roşii aprinseseră mai multe focuri, şi Old

Firehand îi făcu un semn lui Sam. Cei doi se apropiară cu grijă de unul dintre

focurile In jurul căruia erau strânşi mai mulţi indieni şi un alb. Old Firehand s i

Sam Hawkens se ascunseră în dosul trunchiului gros al unui Copac şi ascultară cu

atenţie ce se vorbea.

Ce vrea să facă Săgeată de fier? întrebă albul. Nu ar fi bine să n e folosim

de un şiretlic?

Despre ce şiretlic vorbeşte fratele meu alb Sonataka? întrebă Săgeata defier, un indian care părea să fie mare şef de trib.

76 Kail May 22



Karl May

Cititorul trebuie să ştie că Sonataka este un cuvânt din graiul indienilor

Marikopas şi s-ar putea traduce prin Omul de argint.

— Cred că ar fi bine să mergem la Apa Albastră şi să dăm de ştire că vrem

să-i cinstim pe marii şefi de trib îngropaţi acolo, spuse albul. Apoi cerem găzduire

în vechea mănăstire şi îi luăm ostatici pe toţi cei ce se află în ea.

— Fratele meu Sonataka trebuie să afle că planul său nu este bun, replică

şeful de trib. Mulţi oameni îl cunosc pe Săgeată de fier. Războinicii Marikopas ar

fi luaţi ostatici, iar Săgeată de fier ar muri la stâlpul caznelor.

— Atunci spune tu ce se cuvine să facem! replică albul, oarecum nemulţumit.

— Săgeată de fier ştie ce se cuvine să facem! replică şeful de trib. în vechea

mănăstire sunt oameni puţini, iar ocrotitorii lor, apaşii Chiricahua, sunt plecaţi la

vânătoare. Vom ajunge la Apa Albastră, vom înconjura mănăstirea şi îi vom ataca

pe oamenii aflaţi în ea. Apoi îi vom arde la stâlpul caznelor, aşa cum ne-ar fi ars ei

pe noi, dacă ne-ar fi prins!— Şi comorile?

— Vor fi ale tale, aşa cum ne-am înţeles. Vei primi bogăţiile doar după ce ne

vei da gloanţele şi praful de puşcă, pe care ni le-ai făgăduit.

— Şi dacă nu vom găsi bogăţiile?

— Atunci o vom supune la cazne pe frumoasa Paloma Nakana, până ce ne va

mărturisi unde sunt ascunse comorile.— Şi o veţi ucide?— Nu ştiu încă! replică indianul, înălţând capul cu mândrie. Eu sunt marele

şef de trib al războinicilor Marikopas şi fac ceea ce cred de cuviinţă!

—- Uiţi că eu nu sunt un războinic de-al tău! replică albul, tăios.

— Iar tu uiţi că un mare şef de trib nu trebuie să spună tot ce gândeşte! zise

indianul.

Sam Hawkens şi Old Firehand auziră o înjurătură şi văzură că Omul de argint

se îndepărtează de focul în faţa căruia stătea şeful de trib. Pentru o clipă,

trăsăturile albului se desluşiră în lumina focului. Era un bărbat care nu putea avea

mai mult de treizeci de ani.

— Cine-i acest Sonataka, domnule Firehand?.— Nu-l cunosc. Nu l-am întâlnit nicicând şi nici nu am auzit vorbindu-se

despre el. în schimb, despre Săgeată de fier am mai aflat câte ceva.

— Ce anume?

— Nu este un om demn de încredere şi uneori e pripit în acţele sale. De data

aceasta nu cred că este singurul care trebuie acuzat pe n tru mârşăvia pe care o

pune la cale. Nici nu ştiu dacă trebuie sa dăm vina pe el. Aşa cum se întâmplă de

foarte multe ori, albii

s u n t cei care îi îndeamnă pe indieni să pornească pe cărarea războiului. Hm!

Sunt foarte curios ce face şeful de trib acum! Aşteptaţi aici!— Nici prin gând nu-mi trece aşa ceva! protestă Sam Hawkens. Vreau să-l

văd şi eu mai bine pe indianul ăsta!

Marele şef de trib dădu la iveală două vase mici în care se afla Vopsea. După

ce îl privi cu atenţie, micuţul vânător şopti:

— Hm! Roşu şi negru! Netrebnicul ăsta nu glumeşte! Chiar e pus pe fapte

mari, dacă nu mă-nşel! Roşul înseamnă sânge şi negrul inseamnă moarte. Ah! Se-

apropie cineva!

într-adevăr, de marele şef de trib se apropiau în fugă doi indieni

n u r i . Se putea observa numaidecât că erau fraţi, pentru că semănau

ca două picături de apă. Cei doi se opriră înaintea Săgeţii de fier şi

lasară capetele în pământ, pentru că vopsirea feţei reprezintă pentru

Orice indian un ritual sacru, în timpul căruia nu se cuvine să fie

tulburat de nimeni. Marele şef de trib le făcu semn să se apropie şi

intrebă:

— Ce vor Degetele?

— Degetul drept şi Degetul stâng au îndrăznit să vină la Săgeată. vin cu o

rugăminte, spuseră cei doi fraţi

- Care este acea rugăminte?

— De ce să stăm aici, când am pornit pe cărarea războiului? z i s e unul dintre

cei doi tineri. Oare nu avem noi cei mai buni cai?

o are armăsarii noştri roşcaţi nu sunt mai iuţi ca vântul? Noi ştim unde vor să

ajungă războinicii Marikopas. Vrem să intrăm în rândul razboinicilor şi pentru

aceasta se cuvine să dovedim că suntem Curajoşi. Tinerii care doresc să poarte

nume de războinici sunt trimişi în apropierea duşmanilor ca iscoade. De ce nu netrimite tatăl

23



nostru iscoade în apropierea duşmanului? De ce nu ne dă prilejul să ne împodobim

cu scalpurile duşmanilor?

Aceşti doi indieni tineri nu căpătaseră încă nume de războinici, adică acele

nume pe care aveau să le poarte întreaga viaţă. Deocamdată ei erau numiţi Degetul

drept şi Degetul stâng, dar nu îşi dovediseră încă vitejia şi nu dobândiseră nume

care să fie o mândrie pentru ei.

Marele şef de trib zâmbi. Era mulţumit de faptul că fiii lui doreau să-şi

dovedească îndrăzneala şi, după ce îi privi preţ de-o clipă, îi întrebă, cu prefăcută

asprime:

— Oare cele două Degete vor să-i dea porunci tatălui lor? Ce pricepeţi voi din

lupta pe care avem s-o dăm? Pentru ce aş avea nevoie de iscoade, când cunosc prea

bine locul în care trebuie să ajungem? Dacă aş trimite iscoade, m-aş trăda. Cele

două Degete vor avea prilejul de a se făli cu scalpurile pe care le vor lua. Ei vor

pătrunde prin vechea mănăstire.

— Noi suntem numeroşi, iar albii sunt puţini! spuse unul dintre Degete. Dacă

mai aşteptăm, nu vom putea lua scalpuri! Vom pleca!— Veţi rămâne aici! zise şeful de trib.— Marele şef de trib este prea aspru cu fiii săi! protestă unul dintre Degete.

Avem cuţite, arcuri şi săgeţi. Ce se cuvine să facem cu armele noastre? Să vânăm

Nish-yuknovan*?

— O să vânaţi Nish-yuknovan, până ce veţi înţelege că se cuvine să-i daţi

ascultare marelui şef de trib! exclamă Săgeată de fier.

Cei doi tineri se priviră unul pe altul şi apoi intrară în pădure, fără a mai rosti

niciun cuvânt. Era limpede că Degetele voiau să pună ceva la cale pentru a se

bucura de faimă.

— Băieţii ăştia sunt pe cale să facă o prostie, domnule! şopti Sam Hawkens.

— Aşa este, dar noi vom profita din plin de acest lucru, replică Old Firehand,

încet. Pregătiţi-vă lasoul şi urmaţi-mă!

Cei doi vânători porniră pe urmele fiilor lui Săgeată de fier şi, la un moment

dat, vânătorul îi prinse de gât, astfel încât tinerii indieni se prăbuşiră la pământ, fără

a fi în stare să scoată nici măcar un sunet.

— Minunat! şopti Sam Hawkens.

— Legaţi-i bine! replică Old Firehand, în şoaptă. îi luăm cu noi!

— îi luăm cu noi? se miră micuţul vânător.

— Da. Aş vrea ca totul să se facă fără vărsare de sânge!

— Aha! Vreţi să zădărniciţi planurile marelui şef de trib, luându-i ostătici pe

aceşti doi indieni, dacă nu mă-nşel!— întocmai! Trebuie să ne grăbim! şopti Old Firehand. Vom lua armăsariiroşcaţi ai acestor băieţi nesăbuiţi. Astfel tatăl lor va

crede că au plecat din tabără pentru a-şi dovedi vitejia.

Vânătorii se îndreptară iute spre locul în care indienii Marikopas lăsaserăarmăsarii. Doar doi dintre aceştia erau roscaţi, astfel I N C ât lui Old Firehand îi fufoarte uşor să-şi dea seama care erau caii degetelor.

— Să-i urcăm pe armăsarii roşcaţi! şopti Old Firehand. îndesaţi-le acestor doitineri nişte iarbă-n gură, astfel încât să nu ţipe!

Sam Hawkens făcu întocmai precum îi spusese vestitul vânător s iapoi îl întrebă:

— Aaaşa! Acum ce facem, domnule Firehand?

— Dumneavoastră luaţi calul meu şi catârca dumneavoastră, mergeţi în josulrâului şi treceţi pe malul celălalt. Eu o să pornesc în■ S U sul râului cu aceşti doi ostatici, astfel încât războinicii Marikopas sa

nu dea de urmele noastre. Ne întâlnim pe malul celălalt.- Am înţeles, domnule Firehand! zise micuţul vânător. Ehei, o sa le facem

acestor domni, care-şi zic Marikopas, o mare bucurie, daca nu mă-nşel!

După ce porniră în direcţii opuse, cei doi vânători se întâlniră pe m a l u lcelălalt şi porniră iute spre Apa Albastră, ducându-i cu sinePe fii marelui şef de trib.

Pe măsură ce se apropiau de mănăstire, Old Firehand şi Sam Hawkensîntâlniră mai multe grupuri de apaşi. Toţi erau foarte bine inarm aţi, dar nu aveaucai.

Cand intrară în curte, cei doi vânători avură plăcuta surpriză dea v e d e a o sută de apaşi, care erau gata să o apere cu orice preţ pefrumoasa Paloma Nakana.

Karl May 84 24

* Fluturi (n.a.).



Capitolul

LUPTA DE LA VECHEA MĂNĂSTIRE

Ajunşi la vechea mănăstire, cei doi vânători fură întâmpinaţi cu mare bucurie.

Printre apaşii Chiricahua ce se aflau deja în locuinţa tatălui Palomei se număra şimarele şef de trib Lata nalgut, un războinic înalt şi bine făcut. Căpetenia

Chiricahua ieşi în întâmpinarea celor doi vânători şi le strânse mâinile. Wilkins

veni şi el numaidecât, poftindu-i pe toţi în casă. După ce se aşezară la masa lungă,aflată în trapeza mănăstiriiii, Lata nalgut îl întrebă pe Old Firehand:

— Ce crede fratele meu alb că s-ar cuveni să facem acum?

— Nu vom face nimic, până ce nu se întoarce Winnetou, spuse

vânătorul, cu hotărâre.Şeful de trib al indienilor Chiricahua îl privi întrebător pe tatăl

Palomei, şi acesta zise:

— Sunt de aceeaşi părere cu domnul Firehand.

— Aţi auzit vreodată de un alb căruia indien îi spun Sonataka,adică Omul de argint?

— Am auzit de el, dar nu l-am văzut nicicând. Ştiţi, dacă un alb se stabileşte în

pustietăţile astea, se află numaidecât.— Şi ce fel de om este acest Sonataka, domnule Wilkins? vru să

ştie Old Firehand.— Este proprietarul unei mine de mercur.

— Aha! Are o mină de argint viu! exclamă Old Firehand. Probabil că de aceea

indienii l-au numit Omul de argint.

— Da, probabil. Oricum, trebuie să vă spun că numele lui este Koulin.— Un francez? întrebă vestitul vânător.— Se pare că da. Ştiu că s-a stabilit dincolo de Colorado, într-o regiune , pe

care indienii o numesc Valea Morţii. Nu este însă vorba despre acea vale pe care

noi albii o numim Death Valley, ci de o alta, m u l t mai mică. Trebuie să vă spun că

nimeni nu are o părere prea b un a despre acest Roulin. El scoate la suprafaţă

cantităţi foarte mari de mercur şi nimeni nu a văzut vreun muncitor care să lucreze

în m in a lui. Indienii spun chiar că Roulin şi-ar fi vândut sufletul diavolului şi că

însuşi necuratul îi aduce mercurul. Dar de ce întrebaţi de el domnule Firehand?

— Pentru că-i un netrebnic, replică vânătorul. El este cel care i-a îndemnat pe

indienii Marikopas să vă atace.

Nu cumva vă înşelaţi, domnule Firehand? întrebă tatăl Palomei.

— Nu mă înşel, domnule Wilkins, replică vestitul vânător. Am putut să ne

apropiem de indienii Marikopas şi l-am auzit pe acesta care Stătea de vorbă cu

marele şef de trib al indienilor Marikopas. Stiu ce a pus la cale Omul de argint.

- Dacă ajunge în bătaia puştii mele, am să -l ucid! zise tatăl Palomei,

întunecându-se la faţă.

— Nu e cazul să mai pierdem timpul, gândindu-ne la ceea ce vom face,

domnule Wilkins, zise Old Firehand, hotărât. Trebuie să

Ne pregătim, astfel încât să-i putem întâmpina pe duşmani aşa cum se

cu v in e .

La îndemnul vânătorului, fură duse pe acoperişul plat al mănăstiriiii l ă m p i mari

cu petrol şi torţe, astfel încât să poată fi luminate imprejurimile clădirii. Cei o

sută cincizeci de apaşi, câţi se aflau acum in acest aşezământ, erau şi ei gata de

luptă.

I mi fac griji pentru Winnetou, mărturisi tatăl Palomei. Văd ca apasul nu s-a

întors încă. Nu trebuie să vă îngrijoraţi, domnule Wilkins, zise Old

Firehand. îl cunosc bine pe Winnetou şi sunt sigur că nu se află în

primejdie. Apaşul va veni atunci când ne aşteptăm mai puţin. La miezul

nopţii cineva bătu în poarta mănăstiriiii. „Cine-i acolo? întrebă indianca

bătrână.

25



" 89

— Winnetou! se auzi numaidecât răspunsul.

Femeia deschise şi apaşul trecu pe lângă ea, fără a rosti nici măcar un

cuvânt. în curtea mănăstiriiii ardea un foc în jurul căruia se strânseseră

câţiva războinici Chiricahua. Winnetou se apropie de Lata nalgut şi schimbă

cu el câteva cuvinte. Căpetenia indienilor Chiricahua dădu imediat câteva

porunci şi războinicii săi dispărură într-o clipă, aşezându-se la ferestrelevechii mănăstiriii. Winnetou se duse apoi în încăperea în care se aflau albii şi

le spuse:

— Războinicii Marikopas vor veni curând.

— Aha! O să-nceapă spectacolul, dacă nu mă-nşel! exclamă Sam

Hawkens. Winnetou crede că duşmanii vor ataca imediat?

— Mai întâi vor împresura mănăstirea, răspunse apaşul. Fraţii mei albi

au dus torţe şi lămpi pe acoperiş?

— Da.

Fiecare trecu la postul său. Sam ţinuse cu tot dinadinsul să stea la poarta

mănăstiriiii. Micuţul vânător trăgea cu urechea. Nu auzea nimic, dar, cu toate

acestea, era sigur că duşmanii se aflau foarte aproape. Spre surprinderea lui,

auzi tropot de cal şi întrebă:— Cine-i acolo?— Un sol care vrea să ajungă la Porumbiţa Pădurii.

— Cine te-a trimis la ea? vru să ştie micuţul vânător.

— Lata nalgut, veni numaidecât răspunsul.— Unde se află marea căpetenie acum?

— Vânează pe malul lui Rio Gila! răspunse aşa-zisul sol.

— Vânează? întrebă Sam, râzând. Fratele meu Roşu nu ştie ce vorbeşte!

Lata nalgut se află chiar aici, în această casă!

— Uff! Uff! Uff! se auzi de dincolo de poartă.

Micuţul vânător ştia prea bine că aşa-zisul sol al lui Lata nalgut era

însoţit de mai mulţi războinici, care ar fi intrat pe poartă, îndatâ ce aceasta s-

ar fi deschis.

— Ei, da, bandit Roşu ce eşti! exclamă Sam Hawkens. Cel ce vrea să-i ia

pe alţii pe nepregătite trebuie să fie puţin mai deştept decât tine! Voi,

războinicii Marikopas, păreţi a fi din cale-afară de prosti dacă nu mă-nşel!

Află că am fost chiar eu în tabăra voastră şi i-am luat cu mine pe cei doi fii ai

căpeteniei voastre, căreia-i zice Săgeata

de fier. Aşa! Acum ştiţi cum stau lucrurile, iar pe tine am să te răsplătescpentru că m-ai minţit!

îndată după ce rosti aceste cuvinte, micuţul vânător crăpă puţin poarta şi

trase asupra „solului". Indianul se prăbuşi numaidecât de pe cal, iar SamHawkens închise iute poarta dincolo de care se auziră urletele războinicilorMarikopas.

Pe acoperiş fură aprinse lămpile şi torţele. Se putea vedea acum căindienii conduşi de Săgeată de fier înconjuraseră mănăstirea.

— Aici se află Winnetou! răsună glasul apaşului. Fraţii mei roşii să seîntoarcă în satele lor, înainte ca gloanţele noastre să-i ucidă!

Războinicii Marikopas începură din nou să urle, dar Winnetou le strigă:

— Le cer fraţilor mei să mă asculte! Nu este bine ca războinicii roşii săse ucidă între ei! în această casă se găsesc fiii lui Săgeată de fier. F i i i pot filiberi. Pot pleca de-aici teferi şi nevătămaţi, dacă războinicii Marikopasfăgăduiesc să nu mai pornească nicicând împotriva Palomei Nakana!

— Eşti un mincinos fără pereche! urlă Săgeată de fier. Iată răspunsulmeu!

Căpetenia indienilor Marikopas duse puşca la ochi şi trase asupra lu i

Winnetou, doar că glonţul trecu pe deasupra capului apaşului.După câteva clipe, căpetenia apaşilor duse mâinile pâlnie la gură şi

strigă:

— Winnetou este prietenul tuturor războinicilor roşii, dar el nimiceştebroaştele râioase! Lathi iski*\

Războinicii lui Lata nalgut începură să tragă, iar indienii Marikopas se

retraseră, urlând de groază. Desigur că nu se aşteptaseră ca în vecheamănăstire să se afle atâţia oameni care să le respingă atacul.

Peste numai câteva clipe, se lăsă liniştea. Era ca şi când nu s-ar fiîntâmplat nimic. Lămpile şi torţele arseră până la ivirea zorilor.

Old Firehand se afla pe acoperişul mănăstiriiii şi îi privea pe duşmani,folosindu-se de ochean. Lângă el se afla Winnetou. Războinicii Marikopas îşiaşezaseră tabăra pe malul Apei Albastre. Tristeţea şi îngrijorarea li seputeau citi în priviri.

Wilkins veni şi el pe acoperişul vechiului aşezământ, iar Old Firehand îi întinse

ocheanul. Tatăl Palomei privi totul cu mare atenţie şi apoi exclamă:— Extraordinar! Nu se poate!

— Ce nu se poate, domnule Wilkins? îl întrebă Old Firehand.

— L-am văzut pe Arthur!

— Arthur? Arthur Wilkins, nepotul dumneavoastră? întrebă vestitul vânător.

— Chiar el, domnule! Se află lângă şeful de trib!

— Să-mi fie cu iertare, domnule Wilkins, dar albul care se află lângă şeful de

trib este Sonataka, netrebnicul despre care v-am povestit deja.

— Este Arthur, domnule! insistă Wilkins.

— Nu vă înşelaţi? îl întrebă Old Firehand. Gândiţi-vă că albul acela nu-i

ostaticul indienilor Marikopas, el este liber şi poate face tot ce pofteşte. Dacă este

într-adevăr Arthur Wilkins, atunci mă întreb ce l-a făcut să vă atace tocmai pe

dumneavoastră?

— Cine ştie? Nu-mi pot da seama ce caută Arthur în tovărăşia acestor indieni,

dar sunt sigur că i-ar fi ruşine să mai dea ochii cu mine.

— Nu-mi vine să cred că acel Sonataka v-ar putea fi rudă, zise vânătorul.

— Hm! Văd că vine cineva! spuse tatăl Palomei. E un indian! Are-n mână o

bucată de piele albă!

— Un sol de-al lui Săgeată de fier, spuse Winnetou. îl rog pe fratele meu Old

Firehand să coboare pentru a sta de vorbă cu războinicul Marikopas.

Vestitul vânător coborî de pe acoperiş, ieşi pe poartă şi se apropie de solul

căpeteniei Marikopas.— Războinicii roşii doresc să-şi ia morţii. Vânătorii albi le vor îngădui s-o

facă?

— Nu! replică Old Firehand, hotărât. Nu vom îngădui să vă luaţi morţii.

Scalpurile războinicilor Marikopas le aparţin apaşilor.

— De ce sunt atâţia apaşi Chiricahua aici?

— Ei au venit pentru a vă întâmpina cum se cuvine! replică vânătorul.

— Nimeni nu ştia că vom veni la Apa Albastră! exclamă indianul,întunecându-se la faţă.

— Toată lumea a ştiut că veţi veni aici! îl contrazise Old Firehand. Eu însumiam fost în tabăra voastră şi am auzit ce a vorbit Săgeată de fier cu Omul deargint. împreună cu un vânător alb i-am adus aici pe cei doi fii ai căpeteniei tale.

— Fratele meu alb îi va ucide pe fiii căpeteniei?— Da!

Auzind acest răspuns, indianul se sperie şi spuse încet:— Niciun războinic viteaz nu ar ucide un duşman decât în luptă.

— Cei doi fii ai căpeteniei tale sunt ostaticii mei şi eu pot face cu ei cepoftesc! Dacă ai ceva de spus, atunci spune repede, căci nu am vreme de pierdut!

— Săgeată de fier vrea să stea de vorbă cu Winnetou.

— Unde?

— Aici, unde ne aflăm noi acum.

* Tra e i n.a. .

26



" 89

— Prea bine! hotărî Old Firehand. Şeful de trib poate veni împreuna cu doioameni de-ai săi. Unul dintre ei trebuie să fie Sonataka.

— Winnetou va veni aici însoţit de doi oameni? vru să ştie Indianul.

— Da, replică vestitul vânător. Acum du-te la căpetenia ta şi povesteşte-i ce-am vorbit!

Indianul plecă numaidecât, iar Old Firehand se întoarse în mănastire. După ce îipovesti lui Wilkins ce vorbise cu solul lui Săgeată de fier, tatăl Palomei întrebă:

— Cine-l va însoţi pe Winnetou?

— Dumneavoastră şi cu mine, domnule Wilkins, răspunse Old Firehand. V-aşruga să mă lăsaţi pe mine să vorbesc. De asemenea, îndrăznesc să vă rog să -l priviţicu atenţie pe acest Roulin şi să-mi faceţi un semn discret în cazul în care sunteţisigur că el este nepotul dumneavoastră.

Dură mai bine de un ceas până ce se arătă marea căpetenie a Indienilor

Marikopas. Cititorul trebuie să ştie că indienii nu sunt, de fapt, nişte sălbatici. Ei se

dovedesc foarte buni oratori şi nu scapă n ici un prilej pentru a arăta cine sunt şi mai

ales ce rang au în ierarhia tribului. Aşa se explică faptul că Săgeată de fier îşi

împodobise

27



"

părul împletit în coadă cu douăzeci şi patru de pene de vultur şi îmbrăcase un soi de

manta lungă din blană de jaguar, împodobită cu nenumărate cozi de bizon. Marele

şef de trib îşi luase cu sine toate armele: puşca, tomahawkul, cuţitul, arcul şi

săgeţile, dar cea mai valoroasă armă a sa era purtată chiar de războinicul indian ce

stătuse de vorbă cu Old Firehand. Era vorba despre o lance lungă, de care erau

atârnate zeci de scalpuri.

Când cei trei ajunseră la câţiva paşi depărtare de poarta mănăstiriiii, indianulcare îl însoţea pe Săgeată de fier înfipse lancea în pământ, luă mantaua de pe umerii

marelui şef de trib şi o aşeză pe jos. După câteva clipe, Săgeată de fier se aşeză pe

haina lui din blană de jaguar. Albul şi indianul care-l însoţeau se aşezară şi ei, având

grijă să se afle la doi paşi în spatele şefului de trib.

După câteva clipe, se apropie de ei Old Firehand. Vânătorul era însoţit de

Wilkins şi de Winnetou. Cei trei se aşezară în faţa lui Săgeată de fier, fără a rosti

nici măcar un singur cuvânt. După mai bine de un sfert de ceas, marele şef de trib al

indienilor Marikopas îşi pierdu răbdarea, se ridică în picioare, puse mâna pe lance şi

începu să vorbească despre faptele sale de vitejie. Apoi se aşeză, aşteptând.

Winnetou se ridică în picioare, puse mâna pe cuţitul pe care- l

avea la brâu şi spuse:— Eu sunt Winnetou! Mulţi au auzit de mine, iar cei ce nu mă cunosc încă vor

avea prilejul să mă cunoască! Eu am obiceiul de a vorbi prin fapte, aşa că îl voi lăsa

pe fratele meu să cuvânteze!

Apaşul întinse mâna spre Old Firehand şi apoi se aşeză. Săgeată de fier îl privi

cu dispreţ pe vestitul vânător şi apoi spuse:— Eu sunt şef de trib! Se cuvine, oare, să stau de vorbă cu un om obişnuit?

— De unde ştii că eu sunt un om obişnuit? întrebă vânătorul, liniştit. Old

Firehand este o mare căpetenie a albilor.— Uff! Uff! Inshava nonton! exclamă Săgeată de fier, pierzându-şi

stăpânirea de sine.— Inshava nonton! Uff! strigă şi indianul care-l însoţea pe marele

şef de trib.în vreme ce Săgeată de fier vorbea în şoaptă cu indianul care se afla alături de

el, Old Firehand îl întrebă pe Wilkins:— El e?

— Seamănă, dar nu este el, replică tatăl Palomei, pe şoptite. Vestitul vânător

se întoarse spre căpetenia indienilor Marikopasşi întrebă:

— Săgeată de fier va sta de vorbă cu mine?

— Dacă tu eşti o căpetenie albă, voi sta de vorbă cu tine!— îmi vei răspunde la întrebările pe care am să ţi le pun?

— Da, replică şeful de trib.

— Spune-mi atunci dacă albul care stă lângă tine îţi este prieten!— El este prietenul şi fratele meu! zise căpetenia indienilor Marikopas.Primind acest răspuns, Old Firehand se întoarse către alb şi îl intrebă în limba

engleză:— Numele dumneavoastră este Roulin?

— Da, răspunse cel întrebat. De fapt, m-am născut în Franţa, s i am crescut înAmerica.

— De când sunteţi în Vest, domnule? vru să ştie vânătorul.

—De ce întrebaţi? replică francezul, devenind neliniştit, pentru c a Old Firehand

îl privea de parcă ar fi vrut să-i pătrundă până-nsuflet.

— Am eu motivele mele, replică vânătorul, cât se poate de calm.- Sunt în Vest de mai mulţi ani.

îl cunoaşteţi cumva pe un anume Walker? Nu, răspunse Roulin, albindu-se la faţă.

Dar pe acest domn îl cunoaşteţi? întrebă Old Firehand aratand spre Wilkins.Cred că este tatăl Porumbiţei Pădurii.

- întocmai domnule Roulin, dar ştiţi cum se numeşte tatăl P o r umbiţeiPădurii?— Nu.

Numele acestui domn este Wilkins. A venit din Wilkinsfied şi i stabilit aici.

Mai întâi Roulin se roşi, apoi începu să tuşească şi izbuti să spună, In c ele dinurmă:

28

Kail May 92

* Căpetenia albă (n.a.).



29 KarlMay

— Nu... nu ştiu de unde a venit dom... domnul Wilkins şi... şi de fapt nu ştiu

nimic despre acest domn!

— Nu ştiţi? întrebă Old Firehand. Nu-i nimic! Am să vă împrospătez eu puţin

memoria! Mai aveţi cumva actele pe care vi le-a datArthur Wilkins?

Francezul se făcu alb ca varul, începu să privească în jur, de parcă ar fi căutat pe

cineva care să-i vină în ajutor, şi apoi spuse:

— Nu înţeleg despre ce vorbiţi, domnule!

— Nu înţelegeţi nici dacă v-aş întreba, de pildă, unde a dispărut administratorul

Martin Adler din Wilkinsfield?— Nu, nu înţeleg absolut nimic! zise Roulin.

— Bine! Poate că va veni şi vremea în care voi izbuti să fac în aşa fel, încât să

vă aduceţi aminte de anumite lucruri. Deocamdată avem de vorbit despre cu totul

altceva.

După ce rosti aceste cuvinte, vânătorul se întoarse spre marele şef de trib al

indienilor Marikopas şi îl întrebă:

— De ce a venit Săgeată de fier aici?— El vrea trupurile războinicilor săi, care au căzut în luptă!

spuse indianul, hotărât.

— Săgeată de fier va avea trupurile războinicilor săi care au căzut în luptă, dar

numai după ce vitejii apaşi le vor fi luat scalpurile, replică Old Firehand, liniştit.

— Căpetenia albă nu vorbeşte ca un om ce doreşte pacea! zise indianul,

nemulţumit. Oare căpetenia albă nu ştie că un războinic Roşu nu poate ajunge pe

veşnicele plaiuri ale vânătorii, dacă i se ia scalpul? Dacă voi o să-mi scalpaţirăzboinicii, atunci vă vom scalpa şi noi!

— Puteţi încerca să ne scalpaţi! zise Old Firehand, hotărât. Dacă asta este tot ce

ai avut de spus, atunci am terminat!— Nu, încă nu! protestă căpetenia Marikopas. Vreau să mai

spun ceva!— Spune, replică vânătorul.— Tu i-ai răpit pe fiii mei. Tu ai spus că fiii mei vor muri.

— Aşa am spus! recunoscu Old Firehand.

— De ce trebuie să moară fiii mei? De ce trebuie să moară? De ce vrei să-iucizi? întrebă Săgeată de fier.

— Oamenii de-aici ţi-au făcut vreun rău? De ce i-ai atacat? întrebă la rândul său

vânătorul.— Sunt duşmanii mei! replică şeful de trib. Sunt duşmanii mei, pentru că suntprietenii apaşilor!

— Atunci fiii tăi sunt duşmanii mei, zise Old Firehand. Dacă fiii tăi suntduşmanii mei, atunci eu am să-i ucid.

— Nu faci bine, replică Săgeată de fier. Noi vom ucide cel puţin la fel de mulţirăzboinici apaşi câţi războinici de-ai mei au căzut în luptă. Au fost omorâţipatruzeci de indieni Marikopas!

— Apaşii sunt viteji şi vor şti să se apere! spuse vestitul vânător, cât se poate dehotărât.

Şeful de trib al războinicilor Marikopas îşi iubea foarte mult copiii şi de aceea îispuse lui Old Firehand:

— în schimbul fiilor mei sunt gata să-ţi dau toţi caii războinicilor care au căzutîn luptă.

— Nu sunt negustor de cai, replică vânătorul. în schimbul fiilor tăi vreau să-midai un om, un singur om!

— Pe cine? vru să ştie indianul.

— Pe acest alb care te însoţeşte şi se numeşte Roulin. Francezul dădu să sară în

picioare, dar căpetenia îi spuse:- Nu te speria, n-am să te jertfesc!— Nu mi-l dai pe Roulin? întrebă Old Firehand.

— Nu! replică indianul, hotărât. Nu vreau să se spună că Săgeată de fier a trimisla moarte un prieten, pentru ca fiii săi să rămână în viaţă!

- Atunci fiii tăi vor muri!

— N-ai să-i ucizi! zise şeful de trib N-ai să-i ucizi, căci lucrurile nu stauîntocmai precum crezi tu!

Hm! Nu ne temem de tine şi nici de oamenii tăi. Am fost în tabara voastră şiam auzit tot ce ai vorbit cu Omul de argint. De aceea i-am şi adus eu aici pe fiii tăi.Dacă aţi fi trimis la noi un sol care să ne spună că vreţi să luptaţi, niciunul dintrerăzboinicii tăi nu ar fi murit!

— O să vă atacăm!

— Priveşte către mănăstire, Săgeată de fier! Oare nu vezi tu câţi războinici stau

cu puştile pregătite? Crezi că Old Firehand este un copil? Hm! Ne pierdem vremea!Noi am plecat!

Spunând acestea, vânătorul se îndreptă spre poarta mănăstirii. Winnetou şi

Wilkins îi urmară exemplul.

îndată ce ajunseră în vechiul aşezământ, Wilkins îl întrebă pe Old Firehand:

— Ce aţi vrut să aflaţi de la Roulin, domnule? La ce v-aţi gândit?

— M-am gândit că acest francez trebuie să-l cunoască pe Walker. De

asemenea, mi-a venit în minte că Roulin trebuie să-l fi înlăturat într-un fel sau altul

pe nepotul dumneavoastră, pentru ca apoi să se dea el însuşi drept Arthur Wilkins.

De altfel, îl ajută foarte mult şi faptul că seamănă cu acesta.

— Doamne! exclamă tatăl Palomei. Vreţi să spuneţi că Roulin s a dat drept

Arthur şi i-a vândut lui Walker plantaţia mea?

— întocmai asta vreau să spun, domnule Wilkins!

— Bine, dar acestea sunt doar nişte presupuneri, domnule Firehand.

— Aveţi dreptate, însă am aflat cum stau lucrurile. V-aţi uitat la Roulin când

am pomenit despre Walker? Hm! Când i-am pomenit numele dumneavoastră,

francezul nici nu-şi mai găsea cuvintele! Vă spun eu că acest Roulin ştie prea binece s-a întâmplat cu nepotul dumneavoastră!

— Oh, domnule Firehand! Dacă lucrurile ar sta aşa precum spuneţi! Dar dacă

aveţi, într-adevăr, dreptate, trebuie să punem mâna pe Roulin.— Nu vă faceţi griji, domnule Wilkins! Roulin va fi în mâinile

noastre!— Şi căpetenia ce va face?

— Cred că vom afla foarte curând răspunsul la întrebarea aceasta, domnule

Wilkins.

Old Firehand se înşela, crezând că Săgeată de fier va lua foarte repede o

hotărâre. Ceasurile trecură în pas de melc şi, într-un târziu, se zări un indian care

avea în mână o bucată de piele albă, semn că venea cu gânduri paşnice.

Sam Hawkens îi deschise poarta şi îl întrebă răstit: Ce vrea indianul?

Du-mă la Inshava nonton! exclamă războinicul Marikopas.

— Ce vrei de la el?

— Secure ascuţită va spune aceasta doar omului căruia voi îi spuneţi OldFirehand! zise indianul. Căpetenia mea m-a trimis la el, la tine!

— Dacă nu spui ce treabă ai cu Old Firehand, atunci, pleacă de-aici!explică micuţul vânător. Căpetenia ta a spus că o să ne-atace! Hai, pleacă de-aici,că, de nu, te fac eu să-ţi iei picioarele la spinare, dacă nu ma-nşel!

I ndianul se încruntă. L-ar fi ucis pe acest alb mititel, dar căpetenia îi poruncise

să stea de vorbă cu Inshava nonton, iar un sol nu are voie să pună mâna pe armă.

După ce se gândi puţin, Secure ascuţită îl întrebă pe Sam Hawkens:

Toţi albii sunt la fel de curioşi ca tine?Eu, curios? izbucni micuţul vânător. Nu mă supăra, băiete!

- Vrea albul să mă ducă la Inshava nonton, sau nu? întrebă Indianul,pierzându-şi întrucâtva răbdarea.

—Nu, albul nu vrea! exclamă Sam Hawkens.

- Nu vrea? Atunci Secure ascuţită pleacă, da r albul să nu îi apară

inainte, pentru că Secure ascuţită îi va lua scalpul! izbucni indianul.- Scalpul? întrebă micuţul vânător, zâmbind. Vrei scalpul meu, Indianule?

îl vreau! scrâşni războinicul Roşu.

- Poftim, ia-l! spuse micuţul Sam, scoţându-şi cu dreapta pălăria si apucândperuca în mâna stângă.

Secure ascuţită încremeni de uimire. Aşa ceva nu era cu putinţă! A l b u l caredeschisese poarta mănăstirii se scalpase singur, şi asta nu

SINGUR ! Acel alb mititel, cu barbă deasă şi nas mare, îi dădeas c a lp u l său! Nu! Aşa ceva nu era cu putinţă!

" 95

* Conform credinţei indienilor din America de Nord, veşnicele plaiu 11 ale

vânător reprezintă locul în care pleacă sufletele războinicilor după cc mor (n.tr.).



30 KarlMay

Văzând că indianul îl privea uimit şi nu ştia ce să facă şi nici ce sa spună, micuţulSam zise:

I lai, hai! Ia-mi scalpul! Ai spus că vrei scalpul meu! Ia -l!Secure ascuţită scoase un strigăt şi fugi pe poarta deschisă am a n a s t i r i i .

Sam izbucni în râs, şi cei ce urmăriseră întreaga scenă râseră şi ei cu poftă.

— Ei, da, oameni buni! spuse micuţul vânător. Aveam părul meu de când eram

mic şi niciun jurist nu-mi putea spune că n-aveam dreptul la părul meu. Asta până

când vreo zece, douăzeci de indieni Pawnee mi-au smuls părul din cap cu piele cutot. Pentru mine a fost un sentiment cu totul neplăcut, dar am trecut cu bine şi de

această încercare, hi, hi, hi, hi! Apoi m-am dus la Tekama şi mi-am cumpărat un alt

scalp. Perucă mi se pare că-i zice. Şi a trebuit să dau pe scalpul ăsta trei baloturi

groase de blănuri de biber, da' nu m-am supărat. Scalpul ăsta nou e mai bun decât

cel vechi. Vara pot să mi-l scot când transpir, hi, hi, hi, hi!

— Trebuia să-l lăsaţi pe indian să intre, spuse Old Firehand.

— Am făcut bine că l-am gonit, domnule Firehand! replică micuţul vânător.

Dacă are să ne spună ceva, o să se-ntoarcă sau o să vină altul în locul lui.

— Aveţi dreptate, recunoscu Old Firehand. Cred că arătându-vă „scalpul", i-aţi

făcut pe aceşti războinici să vă respecte!

— Aşa şi trebuie, dacă nu mă-nşel! zise micuţul Sam, punându si peruca şi

pălăria pe cap.

Nu dură mult, şi de vechea mănăstire se apropie un alt Marikopas Acesta se opri

înaintea porţii şi aşteptă.

— Voi coborî să-l

întâmpin pe solul căpeteniei Marikopas! zise Old Firehand.

— Să deschid poarta? întrebă Sam Hawkens.— Da, puteţi s-o deschideţi! replică vânătorul. Old Firehand află de la sol căSăgeată de fier voia să stea de vorba

cu el.— Marele şef de trib poate intra în mănăstire, spuse vânătorul. Indianul plecă

numaidecât şi, peste doar câteva minute, îşi făcu

apariţia Săgeată de fier. Şeful de trib era însoţit de un războinic si renunţase la pene

şi la mantaua din blană de jaguar.

Sam Hawkens deschise poarta şi îi conduse pe cei doi într-o odaie aflată la

parter. Acolo îi aşteptau Winnetou, Old Firehand, Wilkins şi Lata nalgut.Căpetenia indienilor Marikopas se aşeză înaintea lui Old Firehand s i il întrebă:

— Eşti gata să le redai libertatea fiilor mei?

— Da, replică vânătorul. Dă-mi-l pe Omul de argint, şi cele două degete se vor bucura de libertate.

— Voi face precum spui, replică marele şef de trib.

— Atunci adu-l încoace pe Sonataka! ceru Old Firehand.

— Nu pot să ţi-l aduc astăzi! replică Săgeată de fier.- De ce?

— Pentru că a fugit.

Deşi erau surprinşi de acest răspuns, Winnetou şi Old Firehand reusira să se

stăpânească. în schimb, Lata nalgut izbucni:

- Săgeată de fier îşi bate joc de noi? Căpetenia Marikopas crede că noi

suntem nişte băieţandri care nu înţeleg nimic? Săgeată de Fier ar vrea poate să le

redăm libertatea fiilor săi, şi el să ne dea în schi mb o făgăduială pe care nu şi-o

poate ţine?

Săgeată de fier îşi va ţine făgăduială! replică şeful de trib al Indienilor Marikopas,

privindu-l în ochi pe Lata nalgut. El va porni pe urmele Omului de argint şi îl va

aduce la Apa Albastră. Abia după aceea fiii lui Săgeată de fier pot fi liberi. Până

atunci copiii lui Sageata de fier trebuie să fie ostaticii apaşilor!

De ce a fugit Sonataka? întrebă Old Firehand. Sageată de

fier dădu din umeri şi răspunse:

Omul de argint este precum roua. Când răsare soarele păc, se face nevăzut. Când fiii

mei au fost luaţi ostatici, Sonataka a zi s că vom veni zadarnic la Apa Albastră şi s-atemut că ne vom r a z b u n a pe el, pentru că el a fost cel ce ne-a îndemnat să venim

aici. Şi Sonataka nu va mai fi prietenul tău? întrebă Old Firehand. Nu! Niciodată!

replică Săgeată de fier.

Vanătorul îl privi atent pe şeful de trib. Apoi se uită la Winnetou.

Apoi dădu încet din cap, se ridică de la locul său şi părăsi odaia, cand se întoarse,

fiii căpeteniei Marikopas erau alături de el. Tinerii

N u erau legaţi şi fiecare dintre ei îşi recăpătase armele. Pe faţ a lui Săgeată de fier

nu se mişca niciun muşchi, dar îl privea pe Winnetou, care spuse:

— Marele şef de trib al războinicilor Marikopas nu va trebui să mai aştepte

pentru a-şi revedea fiii. Noi dăm crezare vorbelor sale şi-l vom ajuta să-l prindă pe

Omul de argint.

Săgeată de fier le făcu un semn discret băieţilor săi şi aceştia trecură

numaidecât în spatele părintelui lor. Apoi, după ce tăcu preţ de câteva minute, îl

întrebă pe Old Firehand mai mult în şoaptă:

— Degetele pot pleca de-aici?— Când doresc, răspunse scurt vânătorul.

Săgeată de fier îl privi gânditor pe Old Firehand şi apoi spuse, încet:

— Tot ceea ce se povesteşte despre Winnetou şi Inshava nonton este

adevărat. Săgeată de fier ar vrea să devină prietenul lui Inshava nonton şi prietenul

lui Winnetou.

— Şi ce te împiedică să ne fii prieten? întrebă Old Firehand. Marele şef de

trib îl privi cu ură pe Lata nalgut şi spuse:

—- Apaşii Chiricahua au omorât mulţi războinici. Winnetou, Inshava nonton

şi toţi ceilalţi i-au ajutat pe apaşii Chiricahua. Săgeată de fier va fuma pipa păcii cu

Inshava nonton şi cu Winnetou, numai după ce îi vor da atâţia războinici apaşi câţi

indieni Marikopas au murit aici, la vechea mănăstire.

— Nu vom putea face precum vrei tu, replică Old Firehand, zâmbind. în

schimbul războinicilor tăi care au murit aici, îţi voi da nişte albi.

Cititorul trebuie să ştie că pentru un şef de trib orice prizonier alb este de zece

ori mai valoros decât un ostatic indian. Tocmai de aceea lui Săgeată de fier nu-i

venea să-şi creadă urechilor.După ce rămase nemişcat preţ de câteva minute bune, şeful de

trib spuse, încet:— Am urechi bune. Aud totul şi pricep totul, dar de data asta mi-e teamă că

nu am înţeles ce vrea să spună Inshava nonton.

— Ai auzit bine, Săgeată de fier, îl asigură Old Firehand.Sunt nişte ostatici

albi. Sunt închişi în pivniţă. Am să ţi-i dau ţie, i n schimbul războinicilor care au

murit în lupta ce s-a dat aici.

— Şi pot să-i scalpez? întrebă îndată şeful de trib.

— Nu, asta să nu faci! spuse Old Firehand. Ei te vor însoţi şi îţi vor fi slugi.Dacă vor nesocoti o poruncă de-a ta, atunci poţi să le faci tot ce pofteşti!

— Nu sunt prieteni de-ai tăi? vru să ştie Săgeată de fier.— Nu. Sunt hoţi şi ucigaşi. Dacă ar fi fost oameni cinstiţi, războinicii tăi nu

ar fi murit.

— Te cred! replică Săgeată de fier. Inshava nonton nu minte niciodata! Şivrei să mi-i dai mie pe acei albi?

— Da! Doar unul dintre ei va rămâne aici şi va fi ostaticul meu.— Prea bine, Inshava nonton! zise şeful de trib, cât se poate de multumit. Acei

albi pe care vrei să mi-i dai îmi vor fi slugi şi nu le v a lipsi nimic!

Din cuvintele căpeteniei Marikopas, Old Firehand înţelese numaidecât căbandiţii aveau să devină sclavii lui Săgeată de fier.

— Sunt gata să fumez calumetul cu voi! mai spuse marele şef de trib alindienilor Marikopas.

Nu peste multă vreme, căpeteniiiile indiene, vânătorii şi tatăl Palomei se aflau încurtea mănăstirii, în jurul unui foc, şi fumau pipa lui. Se pecetlui astfel pacea întreindienii Marikopas şi apaşi. Old Firehand profită de această ocazie şi îl întrebă peSăgeată de F i e r c um devenise Roulin prietenul său:

Este singurul alb care trăieşte în Valea Morţii, zise, încet,Sageata de Fier. Războinicii Marikopas au cumpărat de la el puşti,

cuţite şi multe altele. El a venit de multe ori în satele noastre.Vrei să te răzbuni pe Omul de argint? Vreau,replică Old Firehand.

Atunci se cuvine să fii cu băgare de seamă! spuse şeful de trib.

" 95



31 KarlMay

SONATAka este viclean şi crud! Doi oameni am văzut, doi albi pe care

i-a adus cu el ca oaspeţi ai săi. Aceşti doi albi au dispărut fără urmă.Mai ştii cum îi chema pe albii despre care vorbeşti? întrebă Old Firehand.

Le-am auzit numele dar nu le pot rosti. Tu, Inshava nonton, stii bine că pentruurechea omului Roşu numele unui alb este ca si nisipul care-ţi intră-n ochi. Tesupără şi vrei să scapi de el mai iute.

— Dar de chipurile acelor albi îţi aminteşti?

— De chipurile lor, da, îmi aduc aminte, spuse Săgeată de fier.

— Cum arătau? întrebă Old Firehand, stăpânindu-şi cu greu nerăbdarea.

— Amândoi erau tineri. Unul semăna bine cu albul de lângă tine, zise şeful de

trib, întinzând mâna spre Wilkins.Auzind cuvintele indianului, tatăl Palomei păli, dar nu spuse nimic.

— Şi celălalt? vru să ştie Old Firehand.

— Celălalt semăna bine cu albul cel tânăr pe care l-am zărit aici, în curtea

mănăstirii.

— în curtea mănăstirii? Ah! exclamă vestitul vânător, dându-şi seama că

Săgeată de fier vorbea despre Hermann von Adlerhorst.

Stăpânindu-se cu greu, Old Firehand îl întrebă pe indian:

— Şi unde i-a zărit fratele meu Roşu pe cei doi albi?

— Sonataka i-a adus pe cei doi albi de mai multe ori în satul războinicilor

Marikopas.

— Când?

— A trecut o vară şi o iarnă de când ochii mei l-au zărit pentru ultima dată pe

cel care seamănă cu albul de lângă tine.— Şi pe celălalt?

— Pe celălalt aveam să-l văd câteva luni mai târziu.

Old Firehand îl privi pe Wilkins şi era limpede că tatăl Palomei voia să

desluşească misterul legat de nepotul său, dar şi de credinciosul său administrator

Adler.

Vânătorul îi mai puse câteva întrebări lui Săgeată de fier, însa căpetenia nu mai

ştia nimic în legătură cu albii pe care-i văzuse cândva în tovărăşia lui Roulin.

O urmare a înţelegerii încheiate între indienii Marikopas şi apaşi era şi aceea

că războinicii lui Lata nalgut nu aveau voie să-i scalpeze pe războinicii lui Săgeată

de fier, căzuţi în luptă. La început Lata nalgut nu fu de acord cu această condiţie,

dar Winnetou îl convinse să renunţe la scalpurile foştilor săi duşmani, mai ales că

pacea încheiată cu războinicii Marikopas le aducea apaşilor Chiricaua mari

avantaje.

Un grup format din albi şi indieni plecă în tabăra războinicilor lui Săgeată de

fier, pentru a le da de veste că între apaşii Chiricahua si indienii Marikopas avea să

fie pace. Indienii lui Săgeată de fier fură bucuroşi când aflară ce se hotărâse învechea mănăstire şi era limpede că toată noaptea indienii Marikopas aveau să

mănânce şi să danseze în jurul focurilor aprinse, manifestându-şi astfel bucuria. In

mănăstire, Old Firehand şi prietenii săi ţinură sfat. Wilkins dorea să pornească şi el

în căutarea lui Roulin. Vestitul vânător spuse că nu va avea linişte până ce nu îi va

găsi pe Arthur Wilkins şi Martin Adler, iar Hawkens, Parker şi Stone hotărâră că

trebuie neapărat să pună mâna pe Hopkins alias Walker, ucigaşul Mătuşii Drol.

Noaptea trecu pe nesimţite şi, în zori, indienii Marikopas îşi luară morţii,

pentru a-i îngropa aşa cum se cuvenea. Apoi veni în mănăstire chiar Săgeată de

fier. Şeful de trib era însoţit de câţiva războinici care urmau să-i păzească pe

bandiţi, ostaticii lui Old Firehand. Când auziră ce soartă îi aştepta, răufăcătorii

începură să înjure şi să blesteme de mama focului. După aceea, însă, fură nevoiţi

sa s e supună. Plecară numaidecât şi de atunci nu se mai auzi nimic d e Jack

Sângerosul şi de banda sa.

Către prânz au venit în mănăstire acei războinici care porniseră in urmărirea lui

Roulin. Unul dintre ei îi spuse lui Old Firehand că merseseră pe urmele Omului de

argint până la Fort Grant.L a aflarea acestei veşti, toată lumea voia să pornească în urmărirea l ui Roulin.

Nici măcar Almy nu dorea să rămână la Apa Albastră, pentru că trăgea nădejde că

îl va găsi pe Martin Adler. De aceea se hotărî că fata va fi dusă mai întâi la

Deming, de unde avea să plece cu diligenţa la Graniţe Station, pentru ca acolo să-i

aştepte pe ceilalţi, împreună cu tatăl ei.

Dintre bandiţi mai rămăsese în vechea mănăstire doar Florian, alias Bill

Newton. El avea să fie păzit de fostul pădurar Rothe, care hotărâse să rămână la

Apa Albastră până la întoarcerea d o m nului Wilkins. Oricum, Rothe nu avea să fie

singur în mănăstire, Alături de el se aflau membrii familiei sale, dar şi câţiva apaşi

chirikahua. Nu era de presupus că mănăstirea de la Apa Albastră avea să fie

atacată.

Personajul este descris în amănunt în romanul Comoara din Lacul de argint” ,

apărut de asemenea la editura Corint

în zorii zilei următoare, Old Firehand porni la drum împreună cu însoţitorii

săi. Tudish-to fu învăluit din nou în linişte, o linişte ce avea să fie tulburată

curând, fiindcă în apropierea Apei Albastre se zăriră trei călăreţi. Unul dintre ei

era Leflor, omul care îi adusese bătrânului Wilkins atâta nenorocire. Alături de

Leflor se aflau călăuzele sale, doi oameni îmbrăcaţi în haine ponosite, care aveau

doar nişte biete mârţoage. Una dintre aceste călăuze îi spuse lui Leflor:

— Aceasta este Apa Albastră, domnule. Nu sunteţi grăbit?

— De ce mă întrebaţi? replică Leflor.

— Fiindcă va ploua curând şi aş prefera să îmi petrec noaptea într-o odaie, nu

sub cerul liber, domnule, răspunse călăuza.

— Şi există pe-aici vreo aşezare?

— Nu, domnule, dar pe-aici, pe-aproape se află vechea şi vestita mănăstire dela Apa Albastră.

— Hm! Călugări! mormăi Leflor, nemulţumit. Nu-mi prea plac mie călugării!

— Nici vorbă de călugări, domnule! spuse călăuza. în mănăstirea asta

locuiesc nişte persoane care or să vă placă!

— O fi în mănăstirea aia şi vreo fată frumoasă? întrebă Leflor.

— Nu frumoasă, domnule, ci nemaipomenit de frumoasă!

— Aşa? Cine este şi cum se numeşte?

— Nu aş putea să vă spun cine este, domnule. în schimb, ştiu ca iise spune

Porumbiţa Pădurii. Ea se află sub ocrotirea bătrânului ei tată şi a apaşilor

Chiricahua.

— E bogată? vru să afle Leflor.

— Este, domnule, este! Se zice că pe malul lacului ar fi îngropate comori.

— Şi mai avem mult până la mănăstire?

— Nu, domnule. Ajungem îndată.

— Credeţi că vom fi găzduiţi acolo?

— De ce nu, domnule? Prin părţile astea trebuie să te bucuri atunci când

zăreşti un alb!— Foarte bine! Să vedem!

Cei trei ajunseră înaintea mănăstirii şi Leflor bătu în poartă. Batrâna indiancă

îşi făcu numaidecât apariţia şi întrebă:— Cine sunteţi?

— Nişte călători, replică Leflor. Venim din Isleta şi vrem să ajungem laPrescott.

— Şi ce vreţi? întrebă indianca.

— Cerem găzduire pentru noaptea asta.

— Puteţi să vă odihniţi la adăpostul copacilor! zise bătrâna.

— Dar o să plouă!

— Aşteptaţi! replică indianca, facându-se numaidecât nevăzută.— La dracu'! exclamă Leflor. Asta e Porumbiţa Pădurii?— Nu, domnule, replică una dintre călăuze. Porumbiţa Pădurii e foarte tânără

şi foarte frumoasă!

— Trag nădejde să ne găzduiască!— Oh, nu vă faceţi griji, domnule!

Nu trecu mult, şi bătrâna deschise poarta mănăstirii, spunând:

— Intraţi în curte!

" 95



32 KarlMay

Cei trei urmară îndemnul indiencei şi apoi aşteptară. în curtea aşezământuluise afla un războinic indian. Acesta dădea impresi ă ca este foarte preocupat dearmăsarul său, dar de fapt îi examina pe cei trei albi.

După câteva minute se arătă şi fostul pădurar. Rothe îi privi unml pe cei treialbi şi apoi întrebă:

Vreţi să rămâneţi aici peste noapte, domnilor? Nu aş vrea săimpusc nişte domni din această veche mănăstire. Am spus domni, oare astasunteţi?

-Oh, nu vă luaţi după veşmintele noastre! spuse Leflor. Gânditi-va că, deceva vreme, nu am mai avut ocazia de a pune piciorul In vreo aşezare!

— N-am vrut să vă jignesc! explică Rothe. Vedeţi, eu nu sunt

stapanul acestei case şi trebuie să fiu atent pe cine primesc aici.

— Nu sunteţi stăpânul acestei case, domnule? întrebă Leflor.

- Nu, domnule, replică fostul pădurar. Am onoarea să fiu găzda aici până ce se va

întoarce domnul căruia îi aparţine acum această manăstire, mai precis domnul

Wilkins. Aţi auzit de dumnealui? Aţi spus cumva Wilkins? întrebă Leflor,

făcându-se alb ca varul.

— Da, întocmai!

— Nu cunosc niciun domn cu acest nume, dar am auzit de un oraş

Wilkinsfield, care... care se află în Arkansas.

— Domnul Wilkins e chiar din Wilkinsfield! spuse Rothe, zâmbind.

Deşi îl căuta de multă vreme pe tatăl Palomei, Leflor ar fi vrut să plece şi nu

găsea un pretext potrivit. Era foarte nervos şi îşi strângea armăsarul între pulpe.

Calul necheză şi se învârti în cerc.

— Ce s-a întâmplat, domnule? Văd că sunteţi neliniştit!— Oh, nu, nici vorbă! exclamă Leflor, vrând să lase impresia că era calm. Mă

gândeam doar că nu aş vrea să-l deranjez pe domnul Wilkins.

— Pe domnul Wilkins? întrebă Rothe, zâmbind. Nu aveţi cum să-l deranjaţi,

domnule! Dumnealui nu este acasă! V-aş ruga să descălecaţi şi să aveţi

amabilitatea de a mă urma!

Dacă la început fusese foarte speriat, Leflor se bucura acum că ajunsese în

casa celui pe care-l căuta de atâta vreme. în orice caz nimeni nu trebuia să-i afle

numele şi de aceea le spuse în şoaptă călăuzelor sale:

— Oamenii de-aici nu trebuie să afle care este numele meu! N u am încredere

în ei, aşa că nu vreau să ştie cum mă numesc! Aţi înţeles?

Cele două călăuze dădură din cap, fără a rosti niciun cuvânt şi apoi toţi trei îl

urmară pe Rothe. Fostul pădurar îi lăsă pe cei doi bărbaţi, care -l însoţiseră pe

Leflor, în grija unor indieni şi îşi continuă drumul spre odaia sa. Acolo se aflau

soţia, cumnata şi fiul fostului pădurar,

Leflor se înclină respectuos înaintea doamnelor şi spuse:

— Numele meu este Litton!Soţia şi cumnata fostului pădurar zâmbiră, zicând:

— Sperăm că vă veţi simţi bine aici, domnule!

— Acum, că v-aţi prezentat, se cuvine să ştiţi că numele meu este Rothe, zise

fostul pădurar. Doamnele pe care le vedeţi aici sunt soţia şi cumnata mea. Alături

de ele este fiul meu. Trebuie să ştiţi că eu am fost pădurar în Germania. Hm! Din

păcate oamenii care s-au aflat i n această casă au plecat! Mare păcat! Aţi fi avut

prilejul să auziţi o grămadă de poveşti.

— Despre cine vorbiţi, domnule? vru să afle Leflor.—Ehei! Despre trei vânători demni de toată cinstea! replică Rothe.

— Aşa?

— Da, da! Domnul Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker! „Sam

Hawkens, Dick Stone şi Will Parker!" gândi Leflor, pălind.„Mai bine că au plecat!"

Văzând că se făcuse alb ca varul, fostul pădurar îl întrebă pe leflor:

S-a întâmplat ceva, domnule Litton? Văd că sunteţi palid! - Oh, nu-i nimic! replică

Leflor, străduindu-se din răsputeri să zambească. Sunt ostenit, atâta tot. Hm! Aveţidreptate, domnule! Regret că nu am avut prilejul de a-i întâlni pe Sam Hawkens,

Dick Stone şi Will Parker! Ştiţi, am auzit povestindu-se multe despre ei şi aş fi

vrut să-i cunosc! Dar încotro au plecat?

Rothe îi povesti absolut totul lui Leflor, fără a uita să-i spună:

— Tânăra domnişoară va ajunge mai întâi la Deming, de unde or să plece cu

diligenta la Graniţe Station. Acolo are să-i aştepte pe ceilalţi împreună cu tatăl ei.

Old Firehand şi ceilalţi au plecat pe urmele lui musiu Roulin şi vă mai pot spune

că vor să-l găsească pe

varul lui domn Wilkins, dar şi pe un anume Martin Adler. soţia şi cumnata

fostului pădurar aduseră de mâncare şi de băut

domnului Litton". Acesta observă că doamna Rothe luase un

b i d o n şi ieşise din încăpere. De aceea îl întrebă pe fostul pădurar:

Doamna le duce mâncare celor ce mă însoţesc? —Nu, domnule, de ei seîngrijesc indienii. Soţia mea îi duce mancare unui ostatic.

Oh, aveţi un ostatic aici? Da,

domnule.

E un indian? vru să ştie Leflor.

Nu, domnule, un alb, îl lămuri fostul pădurar. Ştiţi, netrebnicul ' utat pe

bandiţi să pătrundă în această casă.

Dar îmi povesteaţi că Jack Sângerosul şi oamenii săi au fost 1 | i pe mâna

indienilor Marikopas.

Aşa este, domnule, dar Old Firehand a spus că acest alb, despre Mi r

vorbesc eu, trebuie să rămână aici.I )e ce? întrebă Leflor.

— Nu ştiu. Poate pentru că el este un om de încredere al unui anume Walker.

Auzind acest nume, Leflor duse instinctiv mâna la piept. în buzunarul hainei

pusese 6 scrisoare de la Walker, ce avea următorul conţinut:

„Veniţi numaidecât la mine! Am să vă comunic lucruri însemnate! Acum eu

mă numesc Zennort şi am o casă în Sierra Prieta, mai precis în apropierea oraşuluiPrescott. Orice om din oraş vă poate spune unde se află locuinţa mea".

Izbutind cu greu să îşi stăpânească spaima care-l cuprinsese, Leflor îl întrebă

pe Rothe, cu prefăcută indiferenţă:

— Cine este acel Walker despre care aţi pomenit, domnule? Fostul pădurar

povesti tot ce ştia, şi astfel domnul „Litton" izbuti

să afle unde anume se găsea ostaticul. Mai mult decât atât, Rothe îi arătă cheile

celulelor din pivniţă. Acestea erau agăţate într-un cui, chiar în odaia în care se

găsea Leflor.

Domnul „Litton" hotărî că trebuie să-l elibereze pe ostatic, drept care,

pretinzând că era tare obosit, ceru să i se arate odaia în care se putea odihni.

-— Să vă arăt odaia în care vă puteţi odihni? întrebă Rothe, zâmbind. Haideţi,

domnule, zău aşa! Parcă aţi fi venit la un han! O să dormiţi chiar în această

încăpere!

— Nu se poate! replică Leflor. Dumneavoastră unde o să dormiţi?

— Nu vă faceţi griji, stimate domnule Litton! replică fostul pădurar. Avem

două odăi chiar la etajul ăsta. Ei, a venit vremea să vă lăsăm pentru a vă putea

odihni aşa cum se cuvine!

Când se văzu singur, domnul „Litton" hotărî că trebuia să -l elibereze cu orice

preţ pe ostatic.

Abia se făcuse miezul nopţ, când Leflor luă cheile din cui şi coborî în pivniţă.

Deşi era întuneric, nu îi fu greu să găsească celula în care se afla fostul valet

Fiilorian. Fără a mai sta pe gânduri, domnul „Litton" încercă rând pe rând cheile

pe care le avea în mână şi o găsi, în cele din urmă, pe cea potrivită. Deschise iute

poarta de fier a celulei şi apoi şopti:

— Ieşiţi!— Cine sunteţi? întrebă Fiilorian, încet.

— Nu mai vorbiţi! Ieşiţi din celulă! şopti Leflor. Urmaţi-mă-n odaia mea!

Veţi fi liber!

— Walker v-a trimis? vru să ştie fostul valet.

— Nu, vă eliberez pentru că aşa vreau eu! veni numaidecât răspunsul.

— Dar nu vă cunosc!

— Nici eu nu vă cunosc, dar vreau să vă scot de-aici! Pot să vă ipun că pe

Walker îl ştiu de multă vreme! Am pus la cale nişte afaceri împreună cu el şiacum aş vrea să-l găsesc! Am ajuns aici din întâmplare şi am aflat că

dumneavoastră sunteţi închis în pivniţa asta. Am 1/luitit, de asemenea, să prind de

veste că sunteţi un om de încre-lere al lui Walker. De aceea am luat hotărârea de a

vă elibera.

" 95



33 KarlMay

— Oh, domnule! gemu Fiilorian. Mă scoateţi dintr-o mare încurcă-iniă şi am

să vă fiu veşnic recunoscător. Cred că sunteţi un om I M gat. Eu, în schimb, n-am

nimic. Trebuie să vă spun totuşi că un i un ca mine nu-i de lepădat!

— Aşa nădăjduiesc şi eu.

— Walker trebuie să afle că Old Firehand îl caută! Trebuie să-i apun cum stau

lucrurile!

— Uşurel, domnule, uşurel! îl domoli Leflor pe fostul valet. 1 11 in vreţi să

ajungeţi la Prescott?

— La dracu'! N-am cal!— Iar eu n -am cum să vă fac rost de unul, cel puţin nu aici! Vom pleca spre

Silver City, apoi vom ajunge în San Carlos şi după aceea ni l'hoenix, dar haideţi să

nu mai pierdem vremea! Să mergem în i u l a ia mea!

După ce Leflor şi Fiilorian ajunseră în camera pe care Rothe ivusese

amabilitatea de a i-o pune la dispoziţie domnului „Litton", lsiul valet întrebă:

— Vreţi să ajungeţi la Prescott?

— Da, întocmai, la Prescott. Am două călăuze.

— Frumos! Călăuzele dumneavoastră vă trag pe sfoară, domn le . Dacă aţi

ajuns aici, înseamnă că aţi făcut un ocol. Nu prea cred ■ că amabilele

dumneavoastră călăuze nu cunoşteau drumul care duce dincolo de munţ ăştia.

Când vreţi să porniţi la drum?

— îndată ce se ivesc zorile.

— Atunci eu trebuie să plec mai curând. Netrebnic ăştia de-aici vor vedea că am dispărut abia după-amiaza, când mi se aduce mâncare şi apă.O să pornesc spre Silver City şi dumneavoastră veţi face acelaşi lucru! Ladouă ceasuri după ce aţi plecat de-aici, veţi ajunge pe un mic platou, care-ifoarte frumos. Descălecaţi pentru a admira priveliştea. Călăuzele pe carele av*ţi vor descăleca şi ele. Eu am să fiu ascuns între tufişuri şi o să fur ca călăuzelor. Dumneavoastră veţi sări numaidecât în şa, spunându-lecălăuzelor că porniţi în urmărirea mea. Călăuzele au să v-aştepte, dar noidoi vom porni către Prescott şi vom ajunge la Walker. Ei? Ce spuneţi deplanul meu, domnule?— E minunat! replică Leflor, zâmbind cu răutate. Dar cum vreţi să

ieşiţi de-aici?

— Pe poartă nu pot ieşi în niciun caz!— Aveţi dreptate! Poarta e încuiată şi cred că în curte se află câţiva

indieni care fac de strajă.— O să ies pe fereastra asta!

— Foarte bine, domnule! Vă veţi lega cu lasoul meu. îndată ce aţiajuns în curte, vă dezlegaţi şi eu trag lasoul. Fiţi cu băgare de seamă!— Nicio grijă, domnule! spuse Leflor, zâmbind. Legaţi lasoul demasă, astfel încât sa nu fie nevoie să ţineţi de el în vreme ce eu cobor încurte.

Fiilorian alias Bill Newton dispăru în noapte, fără a face niciun

zgomot.în zori, domnul „Litton" plecă împreună cu cele două călău/c ale sale,

având grijă să-i mulţumească lui Rothe pentru găzduire.Peste două ceasuri, fostul pădurar coborî în pivniţa mănăstirii fl

descoperi cu groază că ostaticul lui Old Firehand se făcuse nevăzut : Totatunci călăuzele domnului „Litton" aşteptau în zadar ca omul care îi

angajase să le aducă armăsar furaţi de un ins ce pândise I tufişuri.

SEÑORITA MIRANDA

L rescott, capitala ţinutului Yavapai din statul Arizona, era, în n mea încare se petrec întâmplările pe care le povestim, sediul

l.... i administrative teritoriale. în apropierea oraşului se desco-r i iseră zăcăminte bogate de aur şi argint. Cum se întâmplă în ase-tneeacazuri, oraşul şi împrejurimile sale se umpluseră de tot soiul i indivizi carenu inspirau încredere.

i 'rasul se află în apropierea lui Hassayampa River, care se varsă Inkio Gila.

I rumul care ieşea din Prescott şi mergea spre nord-vest trecea (lilângă mai multe colibe ce aparţineau căutătorilor de aur. ApoiIJlingea în pădure, urcând pe coamele munţilor şi coborând în văi,i.......' 11 a se opri, în cele din urmă, înaintea unei construcţ masive, care■ i \isc pe vremuri drept cazarmă şi fort pentru militar ce luptaserăîmpotriva indienilor. Acum clădirea avea ferestre din sticlă şi era un it ă de o poartă mare, învelită în plante agăţătoaVe. î n curte se

H i un stejar uriaş, ce părea că vrea cu orice preţ să îmbrăţişeze cu Hinumăratele sale crengi întreaga construcţie. în curte se aflau mai....11,1 bănci. Pe una dintre ele stătea o tânără domnişoară de cel

....l i douăzeci şi cinci de ani.l măra, care stătea pe bancă şi broda ceva, era frumoasă, chiar lin lefrumoasă, dar în trăsăturile ei se puteau desluşi obrăznicia şi " i uidrianemăsurată.

Frumoasa domnişoară era señorita Miranda. Cum stătea pe bancă, de

încântătoarea domnişoară se apropie o negresă tânără.

— Ce vrei? o întrebă cu asprime señorita Miranda.

— Missis bună să fie cu Milly! zise negresa, încet. Milly ai spart un

farfurie. Aici sunt cioburile.

Cât spusese toate acestea, negresa tânără ţinuse mâinile la spate. Apoi le

aduse numaidecât în faţă, arătându-i stăpânei sale trei cioburi mari.

Miranda întrebă, înroşiiindu-se de supărare:

— Ce treabă ai avut cu farfuria aia?

— Milly ai tăiat pâine pentru missis şi ai pus pe farfurie, dar farfurie

lunecat din mână şi am spart, răspunse negresa, lăsând och în pământ.

— Nu poţi să f atentă, fnţă fără minte? izbucni stăpâna. Unde ţi-a fost

capul? Unde ţi-au fost och? Dă-mi cioburile!Negresa îi întinse cioburile, tremurând şi apoi şopti:

— Oh, missisl Să nu baţi biata Milly!

— Să nu te bat! exclamă señorita Miranda. Nu vezi, proasto, că era una

dintre farfurle cele bune? Poftim!

Fără să mai stea pe gânduri, stăpâna îi aruncă negresei cioburile-n faţă.

Milly dădu un ţipăt şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Unul din cioburi îi

tăiase obrazul. Un altul îi intrase-n ochi.

— Oh, oh! gemu negresa. Acum biată Milly cu un ochi numai vede!

Missis nu bună este cu biată Milly!

— Ceee? Cuuum? îndrăzneşti? izbucni Miranda. îndrăzneşti să-mi spui

că nu sunt bună cu tine? Treci în casă!

Frumoasa stăpână continua să o lovească pe tânăra negresă, îm

pingând-o pe uşa casei impunătoare.

Auzind ţipetele bietei femei, un negru tânăr se apropie numai decât de

ea şi o întrebă:

— Buna Milly ce a păţit?—Missis aruncat cioburi în ochi la Milly! se tângui negresa. Acum biată

Milly cu un ochi nu mai vede!

— Arată! îi ceru negrul.

" 95



34 KarlMay

Milly îşi descoperi faţa şi negrul o privi îngrozit. Apoi se întoarse spreMiranda, zicând:

—Missis nu trebuie baţi la Milly! Milly acum cu un ochi nu mai vede!Dacă Milly ai spart farfurie, atunci ea plătim farfurie, dar missis nu mai batela Milly!

Asta era prea mult pentru nobila Miranda! Frumoasa fată sună ilintr-unclopoţel, strigând:

— Señor Zennort!

Se deschiseră câteva uşi, lăsând să se zărească mai multe slugi, i .ire seretraseră însă numaidecât. Cel strigat apăru îndată şi întrebă, i u glas mieros:

— Ce s-a întâmplat, preascumpă Miranda?

— Oh, señor Zennort! izbucni preafrumoasa señorita. Te rog să Blă aperi

de aceste best! Uite, netrebnica asta de Milly mi-a spart loată vesela. Dacălucrurile continuă astfel, o să bem din pantof şi o nil mâncăm în palmă! Şicând am vrut s-o pedepsesc, a apărut negrul asia şi mi-a cerut socoteală, ba

mai mult decât atât, a îndrăznit să m.i ameninţe!

— Cum? A avut îndrăzneala de a te ameninţa? izbucni Zennort.— Nu, Zeus nu ai ameninţat! se apără negrul. Zeus numai ai rugat la

missis să nu bate la biet Milly!

- Mincinosule! tună Miranda. Nu m-ai ameninţat? Nu ai spus in i ă aisă te răzbuni?

- Nu spus răzbun! exclamă negrul.

— Aşa, Zeus? Ai ameninţat-o pe señorita Miranda? Lasă că i - nvăţ eu

minte!

Spunând aceste cuvinte, Zennort îl lovi pe negru cu pumn. Bietul • •ni se

prăbuşi numaidecât la pământ. Din gură şi din nas îi curgea linge.

Milly se aplecă deasupra lui, dar Zeus sări imediat în picioare şi plecă cu

paşi repezi spre odăile slugilor, care se aflau chiar la par-i' i ui clădir. Milly

fugi după el. Când ajunse în odaia mică, în care i a nevoit să locuiască, Zeus

îi spus tinerei negrese, scrâşnind: [ — Gata! Zeus fuge! Zeus nu mai stă aici

să batjocoreşti la el missis Miranda şi Zennort! Zeus ia bani, mult bani!

— Nu furat bani, Zeus! exclamă Milly, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

— Nu furat, Milly, nu furat! o linişti negrul. Zeus iei bani de la missis

Miranda şi dai înapoi la biet om al cui bani sunt!

Fără a mai sta pe gânduri, negrul părăsi încăperea şi urcă la etaj. Toate

camerele aflate aici dădeau spre un balcon lung. Zeus pătrunse tiptil în odaia

señoritei Miranda şi se apropie de micul birou în sertarul căruia ar fi trebuit să se

găsească ban. Din păcate, sertarul era încuiat şi cheia lipsea.

— Trebuie să aştepţi până când cheia din nou aici este! şopti Zeus, ca pentru

sine.Apoi dădu să iasă din camera frumoasei domnişoare, dar rămase locului când

auzi glasul lui Zennort, care-i spunea Mirandei:

— A meritat să moară!

— Cine murit? se întrebă negrul, în şoaptă. Zeus tragi cu urechea!

— Păcat de el! replică señorita Miranda. Era atât de frumos!

— Frumos! exclamă Zennort, cu dispreţ. După tine un bărbal trebuie să fie

frumos! Doar asta contează!

— Bineînţeles! răspunse Miranda, cu hotărâre.

— Bine, dar nu-ţi pasă dacă e bogat?

— Ba da, însă prefer mai curând un bărbat frumos şi sărac, decât unul bogat

şi urât!

— Hm! A fost tandru cu tine, nu-i aşa? întrebă Zennort.

— Nu, deloc! exclamă Miranda, vădit nemulţumită. N-a fost deloc tandru şi

eu mi-am dat toată osteneala! El era rece ca gheaţa. Cred că era îndrăgostit de

altcineva, dar să lăsăm asta! A murit din păcate şi... ascultă!

Miranda auzise clopotul de la poartă. Acum era momentul ca negrul să se facănevăzut şi nu mai pierdu nicio clipă, ci se strecură cu grijă în odaia în care îl

aştepta Milly. îndată ce îl zări, tânăra negresă îl întrebă:— Zeus, bani ai luat?— Nu ai luat, replică negrul. Cheia nu ai fost la sertar.

— Foarte bine, foarte bine! zise Milly, bătând fericită din palme. Acum Zeus

nu eşti hoţ!

— Zeus nu eşti hoţ, dar missis Miranda şi Zennort ucigaşi sunt!

— Oh, oh! Ce vorbit la Zeus?

— Da, da! Adevărat este! exclamă negrul. Ei ai omorât la bun maşter Arthur,

care ai dat bacşiş bun la Zeus.

— Oh, Zeus, ai visat! exclamă negresa.

— Zeus nu ai visat! Zeus ai auzit! Zeus nu rămâne la stăpân care ..cigaş este!

în curte se auzi tropot de cai. Doi călăreţi se apropiară de impozanta clădire.

Cei doi erau Leflor şi fostul valet, „minunatul" domn Bill Newton.

— Dumneavoastră aici, domnule Leflor? întrebă Walker alias /.cnnort,coborând în curte.

Cei doi călăreţi erau foarte obosiţi, iar ca lor erau morţi de iBteneală.

Leflor şi Fiilorian descălecară numaidecât, iar domnul „Litton" îi •.|uise lui

Walker:

— Cred că s-ar cuveni să ne retragem într-o odaie, unde să l n i tem sta de

vorbă în linişte.

— Este adevărat că v-am chemat aici pentru o treabă ce nu MI portă amânare,

dar nu sunt chiar atât de grăbit, zise Walker alias /cnnort.

[ — Eu însă trebuie să vă spun câteva lucruri foarte importante, domnule...

Zennort! zise Leflor. Vă rog, haideţi să ne retragem într-o tnineră!

— Poftiţi, poftiţi!

Fiilorian şi Leflor îl urmară pe Walker. Miranda veni şi ea în urma t clor doi

oaspeţi neaşteptaţi.

în odaie, Leflor şi Fiilorian se aşezară pe două scaune. După • Iteva clipe de

tăcere, Leflor îl întrebă pe Walker:

— Vi s-a întâmplat ceva neplăcut în ultima vreme? - Neplăcut? Nu! Dar dece întrebaţi?

— Atunci e foarte bine!

— Hm! îmi daţi de gândit, domnule Leflor! zise Zennort, kgrijorat.

— Trebuie să ştiţi că venim de la Apa Albastră, replică acesta. I — Ah,

pricep! Acolo l-aţi întâlnit pe Bill Newton!

116 KarlJVLay

— Acolo l-am întâlnit. Era ostatic.

*— Ostatic? La dracu'! Ce s-a întâmplat, Bill?— Numai Jack Sângerosul e de vină, replică fostul valet. Planul lui a dat greş!— Cuuum? întrebă Walker alias Zennort, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.— Ei, da, domule Walker, spuse Fiilorian. Jack şi tovarăşii lui au fost daţi cu

toţ pe mâna indienilor Marikopas. Cred că acum niciunul dintre ei nu se mai află-n

viaţă!

— Dar indien Marikopas erau aliaţ noştri!

— Erau, domnule Walker, erau! zise fostul valet. între timp au făcut pace cunetrebnic ăia de apaşi!

— La naiba!

— Şi asta nu e tot! Wilkins va veni aici!

— Wilkins? Care Wilkins? vru să afle Walker. •—

Wilkins din Wilkinsfield.— La dracu'! izbucni Walker,

— Ei da, domnule! zise Fiilorian. Wilkins este tatăl Porumbiţei Pădur. El va

veni aici împreună cu Winnetou, Old Firehand, Sam Hawkens, Dick Stone, Will

Parker şi...

— La dracu'! exclamă Walker din nou, plimbându-se nervos prin odaie. Eşti

nebun, Bill!

— Nu sunt nebun şi pot să vă spun că şi Roulin va veni, probabil, încoace!

— Ah! Aş da orice să mai aud şi o veste bună!

Pentru a-l mai linişti pe Walker, Leflor îi spuse ce izbutise să afle de la

Rothe.

— Am găsit! exclamă Walker, mulţumit. O să le venim de hac netrebnicilor!

" 95



35 KarlMay

— Şi cum o să facem? vru să ştie Leflor.

— Ei vor veni încoace, dar noi le vom veni de hac! Nu noi o să fim cei

atacaţi, ci ei!

— Nu înţeleg! exclamă Leflor.

— Nu aţi spus chiar dumneavoastră că domnişoara Almy Wilkins este în

drum spre Graniţe Station?

— Ba da, aşa am spus.

— Foarte bine! Vom porni şi noi într-acolo! hotărî Walker alias Zennort.

— Ce idee bună! Ce idee minunată! exclamă Leflor. Vreţi să puneţi mâna pefată?

— întocmai, domnule! zise Walker.

— Şi ce aveţi de gând cu ea?

— încă nu ştiu, dar vom mai vedea. Cred că o să fim stăpâni pe s i i uaţie, dacă

domnişoara Almy Wilkins se va afla în mâinile noastre.

— Desigur, domnule Walker! spuse Leflor. Ştiţi doar că pe vremuri am cerut

mâna domnişoarei Wilkins, dar am fost refuzat. Acum voi avea, in sfârşit, ocazia

de a mă răzbuna pe ea!

— Deci vreţi să mă însoţiţi?

— Bineînţeles, domnule Walker!

— Asta mă bucură, deşi v-am chemat aici pentru a vă da o veste l are nu văva fi pe plac.

— Are vreo legătură cu domnul Wilkins din Wilkinsfield?— Da, domnule Leflor.— Hm! Vom vedea!

Walker se apropie de fereastră şi spuse:

— Alfonso, unul dintre oamenii mei, a ajuns aici şi -l aduce cu el pe... Roulin.

— Pe Roulin?

— întocmai, domnule Leflor. îl cunoaşteţi? L-aţi văzut vreodată?

— Nu.

— Vă asigur că veţi avea o mare surpriză, domnule.

Uşa se deschise şi în cameră intră Roulin, care era însoţit de Alfonso.

Leflor sări în picioare, se apropie de Omul de argint şi exclamă:— Cerule! Oare morţ învie? Arthur Wilkins! Tu eşti!— Nu am onoarea de a fi domnul Arthur Wilkins! zise Roulin, /Ambind cu

dispreţ.

— Nu eşti Arthur Wilkins? întrebă Leflor, mirat. Tu trebuie să i şi ar trebuisă mă cunoşti!

— Nu am onoarea dea vă cunoaşte, senorl spuse Roulin, tăios, h- —Dar...asemănarea! Asemănarea este uluitoare! izbuti să spună leilor.

118 K a r lJVÎay H 119

— Tocmai această asemănare v-a fost de mare folos, domnule! zise Walker,

zâmbind.— Cum aşa, domnule?

— Despre asta vă voi povesti mai târziu! replică Walker. Deocamdată am de

vorbit cu domnul Roulin! Ia spuneţi-mi, domnule Roulin, aţi fost la Apa Albastră

împreună cu indien Marikopas?

— Da. Am greşit cumva?

— Bineînţeles, domnule Roulin! exclamă Walker alias Zennort.

— Şi dumneavoastră aţi greşit când l-aţi trimis pe Jack Sângerosul la vechea

mănăstire de lângă Apa Albastră. Cred că suntem chit şi mai cred că nu aveţi ce

să-mi reproşiiaţi!

— Nu aţi izbutit să faceţi ceea ce v-aţi propus! exclamă Walker.

— Nici dumneavoastră! replică Roulin, sec. Cred că nu avem dreptul să ne

facem repRoşuri unul altuia.— Aşa? întrebă Walker, roşiiind de furie. îmi datoraţi foarte mult! îmi

datoraţi totul!

— Şi dumneavoastră îmi datoraţi multe, domnule! spuse Roulin, tăios. Văd

că sunteţi prost dispus, aşa că am să plec! Nu suni obişnuit să fiu mustrat precumo slugă.

Omul de argint întoarse spatele şi dădu să iasă din cameră, dai Walker îl apucă

de braţ şi îi spuse:— Ei, ce vă supăraţi aşa, domnule Roulin? Doar se poate întâmpla oricui să

fie nervos. Luaţi loc, luaţi loc, vă rog!— Mă rog, mă rog! zise Roulin, aşezându-se. Pot vorbi? Vreau s , i spun, pot

vorbi de faţă cu toate persoanele care se află aici?— Da, replică Walker, aruncându-i lui Bill Newton o privm scurtă şi plină de

înţeles.

Prin acest gest, „onorabilul domn" voia să-i dea de înţeles lui Roulin că fostul

valet nu se bucura de încrederea sa.

Pricepând numaidecât cum stăteau lucrurile, Omul de arg: spuse lui Walker

alias Zennort:

— Mai întâi mi-aş îngădui să vă dau un sfat: trimiteţi îndatl oameniii care să

stea la pândă, pentru a ne'da de ştire când se apropie duşman.

— Credeţi că vor veni atât de curând? întrebă Walker.— Sunt pe urmele mele. Am încercat să-i derutez, învârtindu-mă vreme-n cerc,

dar nu cred că Winnetou sau Old Firehand se vor ia duşi de nas. Duşman pot sosiaici în orice moment.

— Ce ziceţi, domnule Newton? întrebă Walker. Sunteţi gata să ItQţi la pândăpentru a ne spune când vin Old Firehand, Winnetou i i eilalţi?

- Desigur, domnule! replică fostul valet.

Atunci trebuie să plecaţi cât mai Gurând. Vieţile noastre se l.i în mâiniledumneavoastră.

- Nu vă faceţi griji, domnule! spuse Fiilorian alias Bill Newton, r — Prea

bine! Alfonso are să vă însoţească!

Newton şi Alfonso ieşiră din cameră, şi Walker îi spuse Omului li argint:

— Ei, acum ne puteţi povesti totul, domnule Roulin!

mul de argint istorisi întâmplările petrecute la vechea " n stire de la apa albastră

şi încheie, zicând:

— La dracu'! Numai Old Firehand e vinovat de toate câte s-au lAmplat. Cu

ce drept se amestecă netrebnicul ăsta în treburile noastre?

— Cu acelaşi drept cu care noi ne amestecăm în treburile lui, liunnuleRoulin! zise Walker, zâmbind cu răutate. Oricum, dacă aş 11 fost în loculdumneavoastră, nu aş fi plecat atât de iute de la Apa Albastră.

Aşa? întrebă Roulin, enervat. Ştiam prea bine că netrebnic H m vor să pună

mâna pe mine. De aceea am plecat de-acolo cât de 'pede am putut. Desigur, nu

mi-am închipuit că Old Firehand, vinctou şi ceilalţi mă vor ajunge din urmă atât

de curând. Abia dacă U-t usc o zi de când plecasem de la Apa Albastră, când mi-

am dat una că eram urmărit. Am făcut un ocol mare, ca să-i duc de nas.

Nu cred că aţi izbutit! replică Walker, sec. Oricum, aţi făcut mare

greşeală venind aici! în acest fel i-aţi adus încoace pe urmări-llini

dumneavoastră!

Ştiţi prea bine că netrebnicilor ălora nu le poate scăpa nicio "una! replică

Roulin. în afară de asta, cred că au aflat unde locuiesc. Nu Irebuia decât să

ajungă în Valea Morţ pentru a pune mâna peniuc!

" 95



— Şi ce puteau să vă facă? Nimic!

— Uitaţi că printre urmăritor mei s-ar putea afla şi Wilkins!

— Oh, Wilkins! replică Walker, cu profund dispreţ. Vă temeţi cumva de

Wilkins?

— Desigur, domnule Walker! Oare aţi uitat lucrurile care s-au întâmplat în

trecut?

— Nu am uitat nimic, domnule Roulin! Trebuie să vă spun că am o memorie

foarte bună, iar pe Wilkins n-am să -l uit niciodată! Dar să trecem la altceva,

domnule Roulin! Mi-aţi trimis o scrisoare din care vă mărturisesc faptul că nu am

priceput mare lucra. Tocmai de aceea i-a trimis un răvaş domnului Leflor prin care

îl rugam si I îmi facă o vizită.

— Scrisoarea despre care vorbiţi putea ajunge în mâna unorl persoane care nu

trebuiau să priceapă mare lucra. De aceea nu aţi ] înţeles mai nimic din ea, replică

Omul de argint. Domnul Leflor ştie I însă prea bine cum a pus mâna pe plantaţia

din Wilkinsfield.

— Da, printr-o operaţiune de vânzare-cumpărare!

— Oho! Ce mai operaţiune! Ce mai tranzacţie! exclamă Roulin. Domnul

Leflor nu a plătit nici măcar jumătate din valoarea planta ţiei! Asta trebuie să-i dea

de gândit!

Omul de argint se opri câteva clipe, aruncându-i o privire lui Leflor, care îl fixa

cu un amestec de nelinişte şi mirare, şi apoi continuă:

— Ştie domnul Leflor cum aţi intrat în posesia plantaţiei?

— Nu şi nici n-am să mă apuc acum s-o spun aşa, în gura mardi zise Walker,

iritat.

— Atunci cred că a venit vremea ca domnul Leflor să afle totul! —Asta ar fi

tare neplăcut pentru mine, domnule Roulin! Ştiţi preţ

bine că atunci întreaga afacere s-a desfăşurat între noi doi şi cred .1 totul ar trebui să

rămână şi de-acum încolo numai între noi doi! I

— Aşa? Ce-aţi spune dumneavoastră, domnule Walker, dad Arthur Wilkins ar

veni în Wlkinsfield?— V-aţi pierdut minţile, domnule Roulin?

— Dar dacă în Wilkinsfield şi-ar face apariţia şi domnul Adlcff continuă Omul

de argint, prefăcându-se că nu a auzit întrebarea Im Walker.— Dar au murit! Au murit amândoi! exclamă Walker, îngroz!

— Au murit, domnule Walker? Şi dacă n-au murit?

Walker se afla în culmea disperăr. Se plimba prin cameră pre m un leu în cuşcă

şi, în cele din urmă, se opri înaintea lui Roulin.

Deşi nu bănuia ce se întâmplase în trecut şi nici nu avea cum să ' presimtă ce se

va întâmpla în vtor, Leflor era neliniştit. Spuse încet:— Mie nu-mi pasă dacă Adler sau Arthur Wilkins mai sunt în iaţă sau nu!

— Uşurel, domnule, uşurel! îi spuse Walker. Dacă Arthur Wilkins ar mai fi înviaţă, aţi fi nevoit să renunţaţi la plantaţia din Wilkinsfield!I ^— Să renunţ? De ce să renunţ? Doar am plătit! Doar am cum- |i n i l -o!izbucni Leflor.

Da, aţi cumpărat-o, dar nu de la Arthur Wilkins, ci de la... .ic! replică Walker.| -Şi?

Şi Arthur Wilkins nu mi-a vândut plantaţia! [ — Lăsaţi glumele, domnule

Walker! exclamă Roulin, pălind.

Vă asigur că nu e nicio glumă! replică Walker, sec. Eu l-am Iul Al nit pe Wilkins în

Santa Fe şi m-a uimit asemănarea lui izbitoare U Imnul meu prieten,, domnul

Roulin. I-am vorbit domnului 1 1 iul in despre asemănarea sa cu Arthur Wilkins şi

am hotărât să aflăm

mai multe despre onorabilul domn. Arthur Wilkins era un om

"■Iul. M-am împrietenit cu el, ca să zic aşa. După o vreme, Arthur

a nvut atâta încredere în mine, încât mi-a arătat chiar actele plan-|||lri. Puteam săpunem la cale o afacere pe cinste. I-am propus lânflrului domn Wilkins să facem o

plimbare în Valea Morţ. Roulin,

iu începuse să exploateze o veche mină de mercur aflată acolo, nil 1 lăcut un

mare serviciu şi l-a ucis pe Arthur. Astfel actele planta-| l r l (n Wilkinsfield au

ajuns în mâinile lui, pentru că bunul Arthur « i v i mactele asupra sa. Am plecat apoi

împreună la Santa Fe, unde Nunn s-a dat drept Arthur Wilkins şi „mi-a vândut", ca

să spun i »i, plantaţia şi nişte poliţe pe care le semnase cândva bătrânul W ill ins.

După ce s-au întâmplat toate acestea, am venit la Wilkins-lli'lil şi am stat de vorbă

cu dumneavoastră. Aşa aţi ajuns dumnea-

• 1 a să cumpăraţi plantaţia, stimate domn Leflor! M iranda zâmbi

cu răutate, iar Leflor întrebă, încet:

— Şi eu trebuie să cred toate acestea?

— Chiar vă rog! exclamă Walker, zâmbind cu răutate.

— Şi prietenul dumneavoastră l-a ucis pe Arthur Wilkins? continuă Leflor.

— Da, onorabile domn! exclamă Walker alias Zennort.

— Şi pe mine m-aţi tras pe sfoară?

— S-ar putea spune şi aşa, onorabile domn Leflor! zise Walker, izbucnind în

râs. Ei, ei! De ce faceţi mutra asta! Doar nici dumneavoastră nu aveţi conştnţa

curată şi nici nu sunteţi vreo domnişoară sensibilă, care leşină îndată ce află vreo

veste proastă!

— Deci sunt... complicele dumneavoastră! exclamă Leflor, uluit.

— Deocamdată nu, stimate domn, dar veţi deveni complicele meu!

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! izbucni Leflor.

— Atunci veţi pierde plantaţia din Wilkinsfield! replică Walker, sec.

— Bine dar... dar atunci aş fi sărac... sărac lipit pământului, scrâşni Leflor. Mai

aveam un teren dar... s-a dus dracului! Am trăil pe picior mare şi acum nu mai amdecât plantaţia Wilkinsfield.

— Dacă se află că tranzacţia încheiată între noi este ilegală, vea ajunge

cerşetor! spuse Walker.— La dracu'!

— Ei, da, onorabile domn Leflor! spuse Walker, triumfător. Dacă nu sunteţi de

partea noastră, n-are să vă fie deloc uşor!

Leflor îşi sprijini capul în palme. Parcă se făcuse mai mic, pan .1 intrase la apă.

— Ce spuneţi, domnule? îl întrebă Walker, zâmbind cu disprc(, Trag nădejde

că nu vă bate gândul să vă sinucideţi! Oricum, primejdia nu e atât de mare! Domnul

Adler, fostul administrator I bătrânului Wilkins, a pornit în căutarea lui Arthur şi a

ajuns !n Valea Morţ, unde prietenul meu, Roulin, s-a descotorosit de el.

„— S-a... descotorosit? şopti Leflor. Adică l-a... l-a ucis?

— Ce tot vorbiţi de crimă, domnule? întrebă Walker. îi înlăluJ răm pe cei ce

sunt duşman noştri! Viaţa e o luptă pe care o câştil cel mai inteligent, cel mai şiret,

cel mai puternic! Asta-i tot!

— Dacă Arthur Wilkins e mort, nu am de ce să mă mai leitl spuse Leflor.

— Oho, ba da, domnule! Aveţi de ce vă teme! exclamă Roulin. Wilkins şiAdler sunt încă-n viaţă!

— Cuuum? Nu i-aţi ucis? întrebă Walker, uimit.— Nu, replică, sec, Omul de argint.

— Sunteţi nebun?

— Nu, domnule Walker, nu mi-am pierdut minţile, spuse Roulin. Am avut eumotivele mele întemeiate pentru care nu i-am trimis pe cei doi pe lumea cealaltă!

Walker alias Zennort îşi pierduse întru totul cumpătul. El se ipropie de Omul de

argint şi îi spuse, pe un ton ameninţător:

— Om nebun! Ar trebui să vă tai gâtul chiar acum, pe loc! 1 le aţi pus vieţile în

primejdie!

— Luaţi mâinile de pe mine, domnule! exclamă Roulin. Eu nu mini un

băieţandru pe care să-l ameninţaţi dumneavoastră! Sunt • h m în toată firea şi ştiu

bine ce fac!

— Atunci când i-aţi lăsat în viaţă pe Wilkins şi pe Adler nu aţi m ce faceţi!izbucni Walker. Tare-aş vrea să ştiu şi eu ce motive Iţi avut să...

- Uşurel, domnule Walker, uşurel! Eu am o mină de mercur, ţ i bine că

mercurul este deosebit de dăunător pentru om.

- Bine, dar toate acestea nu au nicio legătură cu...

36 Karl .May 120



- Au, domnule, au! spuse Roulin, întrerupându-l pe Walker. Nn am găsit

oameniii care să muncească pentru mine şi iată că într-o I 'lmneavoastra l-aţi adus

în Valea Morţ pe Arthur Wilkins,

1 mdu-mi să-l ucid. Eu nu am fost atât de prost încât să vă fac pe l'l . 1 Nu, nu! L-am

pus la muncă pe domnul Arthur! Şi dacă fuge? întrebă Walker.

- Nu vă faceţi griji, domnule! N-are cum să fugă! exclamă l Imul de argint.

Tânărul domn Wilkins munceşte pentru mine şi, Im a irage chiulul, nu primeştemâncare şi apă!

Dar Adler?

Munceşte cot la cot cu domnul Arthur! zise Roulin, rânjind • ' n i diavol.

Oh, domnule Roulin! Sunteţi dracul în persoană! exclamă ' i r , uimit. Eu

obişnuiesc să-i ucid pe cei ce îndrăznesc să-mi

124

stea în cale, dar nu aş putea niciodată să-i supun unei morţi lente şi chinuitoare!

— în viaţă fiecare face precum crede că-i mai bine, domnule! spuse Omul de argint. Arthur

Wilkins şi Adler nu sunt singur oameniii care muncesc pentru mine. Munca îi istoveşte, dar nădejdea

că vor mai putea vedea cândva lumina zilei şi se vor bucura de libertate îi ţine-n viaţă şi le dă putere.

— Domnule, trebuie să ştiţi că vă admir! spuse Miranda. în viaţă nu poţi fi decât bun sau râu!

Cale de mijloc nu există!

— Vă mulţumesc, frumoasă domnişoară! zise Roulin. Oricum, nu ştiţi totul. Mai am un motiv

pentru care i-am lăsat în viaţă pe Wilkins şi pe Adler.— Care, stimate domn? întrebă fata.

— Vedeţi, domnişoară, începu Omul de argint, nu este bine să ai deplină încredere într-un

răufăcător. E bună vorba asta, să ştiţi! Hm! Nici eu nu am încredere în stimabilul domn Walker, De

aceea m-am gândit că Adler şi Wilkins pot fi două arm» teribile, pe care le pot folosi oricând

împotriva onorabilului domn Walker!— Lepădătură! exclamă Walker alias Zennort.

— Nu sunt o lepădătură, sunt doar un om prudent! zise Omul de argint, zâmbind cu răutate.— Netrebnicule! tună Walker.

— Oh, te rog să te linişteşti! îi spuse Miranda. Eu cred că dom nul Roulin este un om dintr-o

bucată.

— Prost, Miranda! exclamă Walker. Adler şi Wilkins pot fuoj oricând şi atunci suntem pierduţi

cu toţ!

— Vă înşelaţi, stimate domn! spuse Roulin. Wilkins şi Adler nipot fugi!

— Sunteţi sigur?— Absolut sigur, domnule Walker!

— Obişnuiţi să staţi de vorbă cu ei?

■— Asta nu vă priveşte, domnule Walker! spuse Roulin, tăio| Oricum, vreau să vă amintesc

faptul că duşman noştri pot sosi a| în orice moment şi nu avem timp de poveşti!

— Din păcate, nu avem timp! zise Walker, scrâşnind. Dacă am ea vreme, v-aş spune eu câteva să leţineţi minte! Ce se întâmplă că duşman noştri se duc acum în Valea Morţ?— Cred că asta şi fac, domnule Walker. Tocmai de aceea am nit aici.

— Tocmai de aceea aţi venit aici? întrebă Walker alias Zennort.— Da, am venit pentru a vă cere ajutorul!

— Adică dumneavoastră faceţi tot felul de neghiob şi acum niţi aici pentru a-mi cere ajutorul?Walker ar mai fi spus ceva, dar se auzi un tropot de cal. Nu trecu uit şi în cameră intrară Alfonso

şi Bill Newton. Fostul valet îi spuse lui Walker că zăriseră şase călăreţi, care nu să ajungă acolo înmai puţin de-un ceas.— Ce facem? întrebă Roulin.

— Nu ne rămâne decât să plecăm! răspunse Walker.— Prost! exclamă Omul de argint. O să-i înlăturăm pe toţi!— Aşa puteţi vorbi doar dumneavoastră! izbucni Walker. Eu nu )l risca să ajung în mâinile lui Old

Firehand, Winnetou sau Wilkins!

- Nici eu nu vreau să fiu prins! zise Bill Newton. Cred că vă i mic rău de frumuseţea asta de casă,

pe care-o aveţi aici!Oh, domnule Newton! zise Walker, zâmbind. Nu am de gând 1 1 enunţ la tot ce-i aici. O să-mi pierd

urma şi asta-i tot! Cât credeţi i mă va căuta netrebnicul ăla de Old Firehand? Plecăm la Graniţe ui ion,punem mâna pe domnişoara Almy şi apoi mergem în Valea Morţ.

Dar vor porni pe urmele noastre! j — Desigur, numai că nu vor pune mâna pe mine şi nici pelmneavoastră!

i. — Oamenii aceia se pricep să găsească urme! zise Leflor. i — Dar în apă nu rămân urme, domnule!replică Walker. în apă? se miră Leflor.

Da, întocmai! în apă! spuse Walker, hotărât. Aşa cum stau Mi i mile acum, nu voi face tot drumulcălare. Netrebnic ăia, care In încoace, or să dea de urmele noastre şi asta nu e deloc bine. Vom m u if.c

călare numai până la Prescott. îndată ce vom ajunge acolo, vom folosi de barca mea. E destul demare.

37 Karl .May 120



— Oh, aveţi o barcă? întrebă Newton, surprins.

— Desigur domnule, răspunse Walker. Vom pluti pe Hassa-yampa River,

pentru a ajunge apoi pe Rio Gila. îndată ce ajungem în apropiere de Gila Bend,

tragem barca la mal şi luăm diligenta până la Graniţe Station.

— Şi dacă nemernic ăia, care vin încoace, află ce avem noi de gând să facem?

întrebă fostul valet.— Cine să dea în vileag planurile noastre? replică Walker, zâmbind cu dispreţ.

Oricum, n-o să le dea prin cap că vrem să ajungem la Graniţe Station şi, aşa cum am

mai spus, în apă nu rămân urme.

— Şi eu? întrebă señorita Miranda. Eu ce-o să fac?

— Vei veni cu noi! spuse Walker, hotărât.— Nu aş putea să rămân? Mie nu-mi vor face rău!

— Nu-ţi vor face rău, Miranda, însă te-ar putea sili să le spui c e am de gând să

fac!Miranda ezita. Nu-i plăcea deloc ideea de a lăsa în urmă tot i

preţuia.— Vei veni cu noi! repetă Walker. Alfonso va rămâne aici şi v.i avea grijă de

toate în lipsa mea. Acum trebuie să plecăm! Să nu maipierdem vremea!

Peste doar câteva minute, Walker alias Zennort, Miranda i ceilalţi plecau în

galop, având grijă să înainteze prin pădure, astfl încât să nu fie zăriţi de Old

Firehand şi de tovarăşii săi.

IWinnetou plecase de la Tutlish-to împreună cu Old Firehand, Sam Hawkens,

Dick Stone, Will Parker şi Hermann von Adlerhoi '.i Ajunseseră cu toţ la Fort Grant

şi găsiseră urmele lui Roulin. Ni|! le-a trebuit însă foarte mult pentru a-şi da seama

că Omul de argifl voia să ajungă la locuinţa lui Walker.

Acum se îndreptau cu toţ spre locuinţa răufăcătorului. WinnflJ tou deschidea

drumul, urmat fiind de Old Firehand. în spah vestitului vânător se afla Sam

Hawkens, după care veneau Dick Storfl Will Parker şi Hermann von Adlerhorst.— Abia aştept să văd ce faţă o să mai facă domnul Hopkins alias Walker alias

Zennort când o să ne vadă! zise Hermann.Wdl Parker replică, dând din umeri:

— Cine ştie ce o să se întâmple? Eu unul cred că n-o să-l vedem e Walker aşa decurând.

— De ce? vru să ştie tânărul Adlerhorst.— Pentru că n-o să-l găsim acasă, replică Will.

— N-o să-l găsim? Credeţi că Roulin a ajuns la el înaintea noastră?— Mda, aşa cred! spuse vânătorul, zâmbind cu amărăciune. Mai umil decât atât,

sunt de părere că şi-au luat demult zborul! Tu ce pui, dragă Dick?

— Spun că s-ar putea să ai dreptate, Will! replică Stone.Dar de ce să fugă? insistă Hermann. Dacă se află în casa lui idker, n-au

decât să-şi pregătească armele şi să ne-aştepte!Mă iertaţi, domnule, dar nu suntem de aceeaşi părere! spuse L'R K E R , zâmbind. Nu

vreau să Vorbesc de Sam Hawkens, sau de I )u k Stone, că pe mine însumi nici numă mai pun la socoteală, dar irdcţi dumneavoastră că Old Firehand sau Winnetou setem de U'V N sau de cineva? Vă spun eu, domnule, că, dacă ar fi nişte oameniii t scaunla cap, Roulin şi Walker ar fugi de-ar mânca pământul, nu tcva! Oricum, vom ştifoarte curând cum stau lucrurile. Mai ni un pic şi-ajungem.

I »upă ce fură poftiţi să intre în curtea mare, Old Firehand făcu i n semn discretprin care le dădea de înţeles lui Parker şi Stone să i lin.ină la poartă. în întâmpinarealor veni Alfonso, omul de încre-di'ic al lui Walker.

I )omnul Zennort locuieşte aici? întrebă Old Firehand.Da, onorabile domn, aici locuieşte! replică Alfonso, cu glas

C I O N .

Şi este acasă? continuă vânătorul.

Nu este, stimate domn! A plecat pe la ceasurile amiez, dar se

.....an e pe înserat! Cu siguranţă că se-ntoarce! Ce treabă aveţi cul s u l , dacă-mi este îngăduit să vă-ntreb?

Am dori să stăm puţin de vorbă cu el, zise Old Firehand.Din păcate, aşa cum am avut onoarea a vă spune, domnul U I U M l nu este

acasă, spuse Alfonso.

— L-a căutat cineva? vru să ştie vestitul vânător.

— Nu.— Nu? Cred că te înşeli! Trebuie să fi venit cineva aici!

— Nu mă-nşel domnule, zise Alfonso, hotărât. Doar am fost aici toată

ziua şi vă asigur că nu l-a căutat nimeni pe domnul Zennort.

— Aşa? întrebă Old Firehand, zâmbind. Cred că domnul Zennorl ţi-a

dat anumite instrucţiuni!

— Ce fel de instrucţiuni? Nu pricep, stimate domn! Nu înţeleg ce vreţi să

spuneţi!

— Domnul Zennort trebuie să-ţi fi spus cum să ne întâmpini, I cum să te

porţi cu noi, despre ce să ne vorbeşti şi mai ales despre ce i să nu vorbeşti!— Nu pricep! insistă Alfonso.— în schimb, eu pricep totul! replică Old Firehand. Cred că I

onorabilului domn Zennort i-a spus cineva că vom sosi aici!

— Că veţi sosi aici? Oh, nu, stimate domn! Nici vorbă! Cine să - i fi spus

că veţi sosi aici?

— Persoana care l-a căutat cu puţin timp în urmă!— Şi când ar fi urmat să sosească aici persoana despre care vorbiţi,onorabile domn? întrebă Alfonso, cu prefăcută amabilitate.

— 1 în urmă cu două-trei ceasuri.

— în urmă cu două-trei ceasuri? Oh, nu! exclamă Alfonso. Am spus eu

că vă înşelaţi! Domnul Zennort a plecat pe la amiază, ad .1 acum cinci ceasuri.

— Mă rog, mă rog! spuse Old Firehand. Minţi pentru câ aşa ţi-a

poruncit stăpânul şi de aceea n-am să ţi-o iau în nume M rău!

— Nu mint, domnule! Zău că nu mint! spuse Alfonso. Dar de 1 c nu

descălecaţi? De ce nu poftiţi? Avem odăi destule, domnule!

Old Firehand vru să refuze, dar Winnetou îi aruncă o privi 1 . fugară,

prin care îi dădea de înţeles că ar fi bine să mai zăboveasil puţin.

— Bine, spuse vânătorul. O să ne odihnim puţin. Dar ca nost 1 If

— Oh, n-aveţi teamă, domnule! Are cine să se îngrijească de cl| spuse

Alfonso, fericit că izbutea să-i ţină pe loc tocmai pe cei ce .1 fi vrut să

pornească pe urmele stăpânului său.

— Nu aş vrea să vă dau prea mult de lucru, zise vestitul vânător. I earmăsar noştri se va îngriji domnul Sam 'Hawkens. Aveţi tumva vreun ţarc?Ştiţi, armăsar noştri sunt obişnuiţi să stea sub 1 erul liber.

— Sigur că da, stimate domn! replică numaidecât Alfonso. V-aş Riga sămă urmaţi!

Old Firehand îi chemă pe Will Parker şi pe Dick Stone. Apoi îşi I j s a r ă cutoţ patrupedele în grija lui Sam Hawkens şi intrară înI l.ulire, unde Alfonoso le puse la dispoziţie două odăi curate. în aceste u d a i

nu se găsea decât un pat din fier cu o saltea umplută cu paie, •11 operită cu opătură, un scaun, o masă, un ulcior cu apă proaspătă •a un lighean. într-unadintre camerele oferite oaspeţilor intrară Winnetou, Old Firehand şiHermann Adlerhorst, în cealaltă, Dick Stone şi Will Parker.

înainte de a pleca la treburile sale, Alfonso le spuse musafirilor nrdoriţi:

— Spălaţi-vă şi odihniţi-vă, domnilor! Vă voi da de ştire cândiseşte domnul Zennort!

Rămaşi singuri în odaia lor, vânător se aşezară pe pat, şi Parker ipusc:

— Cred că netrebnic ăia doi şi-au luat tălpăşiţa.— Şi eu sunt sigur că au fugit mâncând pământul, dragă Will, replică

Stone. Hm! Aici se întâmplă ceva ciudat!Ce, dragă Dick?

—Crezi că la aşa o casă mare este de-ajuns un singur servitor?— Hm!

127 KarlMay 38



— Auzi? bt-Ce-i?

— Cred că am căzut într-o capcană, dragă Will!— Vrei să spui că şi-au luat cu toţ tălpăşiţa pentru a chema Ijutoare?

întocmai asta vreau să spun!Se prea poate, dragă Dick! I ick Stone intrase la bănuieli tocmai pentru că

hu-l văzuse decât I Alfonso. Celelalte slugi, adică cei câţiva negri şi cele câtevane-■fesc care se mai aflau în slujba domnişoarei Miranda primiseră de laWalker porunca de a nu se arăta. Răufăcătorul se temea că vreunul dintreslujitori ar fi putut să stea de vorbă cu oaspeţ nepoftiţi.

Sam Hawkens căutase apă şi fân pentru patrupede, dar nu găsise nimic şide aceea hotărâse să intre în grajd, unde dădu nas în nas cu un negru, ce duse

numaidecât arătătorul la gură.Micuţul vânător închise uşa grajdului şi întrebă:— Ce doreşte domnul cu pielea neagră ca abanosul?— Nume de la massa cum este? întrebă la rândul său negrul. m

— Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel! replică vânătorul, în şoaptă.

— Oh! Ah! Asta foarte bine este! spuse negrul, încet.

— De ce?

— Mai întâi massa bun să fie şi spuie la mine dacă aici sunt massa

Winnetou şi massa Old Firehand.

— Da, sunt aici, prietene!

— Asta bine este, replică negrul. Doar massa nu trebuie trădat la mine!

— Nu am trădat niciodată un om cinstit, îl asigură Sam Hawkens.

— Oh, Zeus cinstit este! Foarte cinstit este!

— Carevasăzică, Zeus te cheamă!

— Da, Zeus numele meu este! replică negrul.

—■ Se pare că vrei să-mi spui ceva, zise micuţul vânător. Mă întreb numai

dacă este important ce ai tu de spus. Nu de alta, dar voi, negr, faceţi uneori din

ţânţar armăsar, dacă nu mă-nşel.

— Oh, Zeus are de spus important la massa Hawkens! replică negrul. Zeus

ai tras cu urechea pentru că massa Zennort ai bătut la Zeus şi la bun Milly!— Cine-i Milly? întrebă Sam.

— Milly mult bun şi mult frumos este! îl asigură Zeus. Milly soţia de la

Zeus este!

— Aşa! Am priceput! Şi ce-ai auzit, mă rog?

— Mai întâi ai venit massa Leflor şi...

— Cine-i Leflor? întrebă micuţul vânător, întrerupându-l pe Zeus. Deunde vine?

— Zeus ştie! Massa Leflor din Wilkinsfield este!— Aşa? Ei, bucură-te, bătrâne Sam! spuse micuţul vânător, ca pentru

sine. Buuun! Spune mai departe, dragă Zeus!— Massa Leflor nu ai venit singur! Nu, nu! Massa Bill Newton ai fost cu el!

— Bill Newton? Nu cumva ai visat, băiete?— Zeul nu ai visat! Zeus cunoşti la Bill Newton! Bill Newton vine de la loc

numit Apa Albastră!— Aşa e, omule! Ai dreptate! zise micuţul vânător. Dar acest Bill Newton

era ostatic la Apa Albastră!— Ai fost ostatic, dar Leflor ai eliberat! zise negrul.— Ah, Dumnezeule! spuse micuţul Sam, scrâşnind. Asta-i tot ce • in , dragă

Zeus?

— Ba nu! Zeus mai multe şt!

— Spune, spune, băiete! îl îndemnă micuţul vânător.— Spune Zeus numaidecât!

— Ei?

— Mai târziu a venit massa Roulin.

— La dracu'! A izbutit să ajungă aici înaintea noastră! zise Haw-I rus ,

înciudat.

— Massa Roulin urmărit este şi mare sfat ai ţinut cu massa Zennortp e n t r u hotărâre ce e de făcut. Massa Zennort ai spus să merge la praniteStation pentru luat ostatic la fată.

- La naiba! De unde ştiu netrebnic ăia că domnişoara Wilkins I ile înGraniţe Station?

Massa Leflor ştiut de la om prost care ai rămas la Apa \ I l u s t r ă pentru

păzit la Bill Newton.Aha! Domnul Rothe a pălăvrăgit! Hm! Şi a mai îndrăznit să • i ' l . i

atunci când a aflat că mi se zice Tshi-kone! Of, ce i-aş mai l iA n l i eu vreocâteva, dacă ar fi aici!

Apoi massa Zennort ai plecat cu trei massa şi cu missis Mu .1 nda,continuă Zeus.

P — Aşa? Cine-i Miranda asta, dragă Zeus? E soţia lui Zennort? Nu nevastaeste! Este... este... part... partner! Vrei să spui cumva partener? Da, da!Asta vrei să zici Zeus!

— Hm! Ce-o fi căutând o femeie în tovărăşia răufăcătorilor ălora? AstaZeus nu şt.Dar încotro au apucat-o şt cumva, dragă Zeus?

— Da, asta Zeus şt! Ai plecat pe cal până la Prescott. De acolo cu barca

ai plecat la Rio Gila!

— Eşti un om de ispravă, dacă nu mă-nşel! zise Hawkens, bătân-du -l pe

umăr pe negru. Zău că eşti un om de ispravă! Am mai cunoscut eu negri, dar

niciunul nu s-a bucurat de respectul meu!încântat de aceste cuvinte, negrul înălţă capul cu mândrie şi spuse:

— Zeus om de ispravă este! Oh, Zeus tare deştept este!

— Hm! Ce-or să se bucure ceilalţi când am să le spun tot ce-am aflat de

la tine, dragă Zeus! spuse micuţul vânător. Mai şt ceva? Mai ai să-mi spui

ceva?

— Zeus nu mai ai de spus la massa Hawkens, zise negrul, lăsând

capul în pământ.— Dar de un anume Arthur Wilkins ai auzit vreodată? vru să ştie

Sam.

— Ai auzit! spuse negrul. Zeus ai vorbit cu massa Arthur! Massa Arthur

ai fost un domn adevărat!— Şi unde este acum Arthur Wilkins?

— Massa Arthur acum eşti mort! Ba nu! Ba nu eşti mort massa Arthur!

Eşti viu, dar greu munceşte! La mina munceşte greu!

— Aşa? Ia povesteşte-mi tu, dragă Zeus, ce mai şt de Arthui Wilkins!

Negrul îi spuse vânătorului tot ce izbutise să afle şi, slavă Domnului, Zeus

a avut ce-i povesti lui Sam.

După ce îl asigură că nu-l va trăda, micuţul vânător se duse glonţ la

tovarăşii săi şi le istorisi tot ce aflase de la bunul Zeus.

Lui Hermann nici nu-i venea să creadă ce auzea şi se vedea că er| adânc

mişcat. Fără a scoate un cuvânt, tânărul Adlerhorst îi aruinl o privire lui Old

Firehand. Vânătorul îşi dădu seama ce simţămin îl munceau acum pe

Hermann şi hotărî că trebuia să porneasul numaidecât pe urmele

răufăcătorilor.

Când Old Firehand şi tovarăşii săi încălecară, Alfonso veni t o jfugă şi îi

întrebă:— încotro aţi pornit, domnilor?—Am vrea să ne plimbăm puţin! replică Old Firehand, zâmbin— Acum? Dar nu vedeţi că mai e puţin şi începe să se întunc

— Tocmai de aceea am vrea să ne plimbăm un pic, replică vesti-i uivânător.

— Bine, dar... dar dacă vine domnul Zennort?

— Dacă vine domnul Zennort, atunci va avea deosebita amabilitate de ane aştepta, aşa cum şi noi l-am aşteptat pe dumnealui!iuse Old Firehand.

— Şi încotro porniţi? vru să ştie Alfonso.

127 KarlMay 39



— Nu ştim încă, dar suntem sigur că avem să-l găsim pe domnul rnnort, zisevânătorul, pornind în galop.

Winnetou şi ceilalţi îl urmară numaidecât, iar Alfonso mârâi, in -mulţumit:

— Să fi aflat netrebnic ăştia încotro a pornit domnul Zennort? Când OldFirehand şi tovarăşii săi ajunseră în Prescott, se

mi i înecase deja. Doar ici-colo mai ardea câte-o lumânare sau mai era Iprinsă

câte-o lampă. Văzând că într-una dintre cârciumile situate lu .ir pe malul apeimai era lumină, Winnetou, Old Firehand şi I eilalţi se îndreptară iute într-acolo. După ce descălecară, intrară în modestul local. Un singur muşteriu maiera în cârciumă, iar pro-i'i ictarul picotea după tejghea.

— Al dumneavoastră este acest local?

— Al meu, domnule, zise cârciumarul, căscând plictisit.

— Aţi avut clienţi în această seară? vru să ştie vestitul vânător.

— Am avut, am avut! replică proprietarul modestului local, stră-'liundu-se'din răsputeri să nu mai caşte.

— Câţi au fost, domnule?

f — Cinci, doi străini şi trei de prin părţile astea. I — Trei de prin părţileastea? întrebă Old Firehand.

- Da, domnule, răspunse cârciumarul. I — Şi

aş putea afla cine sunt?- Desigur, domnule! Hm, ia să vedem! Mda! Păi mi-au făcut n i ea de a-

mi călca pragul domnişoara Miranda, domnul Zennort|l domnul Newton. N-au stat prea mult, au plecat cu barca.

— Când?

Acum o jumătate de ceas. Şi am putea găsişi noi o barcă? ) — Din păcate hu, domnule.

— Asta nu e bine! spuse Old Firehand. Oricum, eu vă mulţumesc pentru

că mi-aţi răspuns la întrebări.

După ce îi dădu cârciumarului 6 monedă de argint, Old Firehand părăsi

cârcima. Ceilalţi îl. urmară fără a scoate un cuvânt. Când ajunseră afară,

Sam Hawkens întrebă:

— Ce facem acum, domnule Firehand? Sunt sigur că Walker va ajunge

în Graniţe Station mai curând decât noi. Trebuie să-l înştnţăm pe domnul

Wilkins că netrebnic ăia vor să pună mâna pe domnişoara Almy.

— Şi cum să facem? întrebă vânătorul.

— Trebuie să-i trimitem o telegramă, dacă nu mă-nşel! zise micuţul

vânător.

— Dar aici nu există telegraf, spuse Old Firehand.

— Atunci trebuie să ajungem cât mai repede într-un oraş în care ştiu

sigur că există telegraf şi să trimitem de-acolo o telegramă.

— Şi care ar fi acel oraş, domnule Hawkens? vru să ştie Old Firehand.

— Gila Bend, replică micuţul vânător numaidecât. Putem ajunge acolo

în două zile.

— Prea bine.

— Hm! Cred că netrebnic ăia vor ajunge înaintea noastră în Gila Bend,

dar nu văd ce altceva am putea face!

CAPCANE

Diligenta trasă de şase cai, ce venea din Tucson, trecând prin lula Bend,se opri cu zgomot înaintea clădir vaste a poştei din ' • i m i t e Station. Doitineri, telegrafistul şi fiul dirigintelui poştei, Itţiseră în pragul micului birouîn care se afla telegraful. Amândoi ritm curioşi să vadă cine sosise cudiligenta.

I'ortiera uriaşei trăsuri se deschise şi numaidecât se zări capul M m bărbatcare îşi pusese o batistă la gură şi şedea încruntat, dând Impresia că -l dureao măsea. Acel bărbat era Walker. Banditul îşi l merise gura cu batistapentru a nu fi recunoscut de cineva, dar i'i H I apropiere nu se afla niciopersoană cunoscută.I upă ce onorabilul domn Walker alias Zennort coborî din dili- ( i prăfuită,

îl urmară pe rând Leflor, Roulin, Newton şi Miranda.I omnişoara arăta minunat în rochia lungă, pe care avusese grijă »fl i o

cumpere din Gila Bend, şi telegrafistul îşi şopti fiului dirigin-iHl poştei:— Pentru numele lui Dumnezeu! I-a priviţi-o pe această zeiţă n i oboară

acum din diligentă!Mda, domnule, e frumoasă foc! zise fiul dirigintelui poştei, jilivind-oadmirativ pe señorita Miranda. Tare-aş vrea să ştiu eu cine i i le unde. Eoare cu putinţă?! Ce e? Ce s-a întâmplat? Bărbatul acela din stânga! Ce-i cuel, domnule?

— Oare nu e Roulin? El e! Hm! Roulin, colegul meu de bancă de laAlabama College! Vai ce bine-mi pare! Cu ajutorul lui Roulin o s-ocunosc şi eu pe domnişoara asta frumoasă!

— La naiba! exclamă telegrafistul, vădit supărat. Se întâmplă sil vinăîn oraşul nostru o domnişoară trăsnet şi dumneavoastră mi-o şi răpiţi!

— Ei, ei, domnule Grey, nu vă mai supăraţi aşa! spuse fiul dirigintelui poştei, zâmbind. Ne vedem mai târziu!

Telegrafistul rămase în pragul modestului său birou, privindu I pe fiuldirigintelui poştei cum se îndrepta cu paşi mari spre cei I tocmai

coborâseră din diligentă.Omul se opri înaintea lui Roulin şi îl întrebă:— Domnule, nu cumva dumneavoastră sunteţi... vreau să spun nu

cumva tu eşti Roulin?

127 KarlMay 40



La început, Omul de argint nu se bucură foarte mult, auzind cum acelbărbat care se apropiase de el îi spunea pe hume, dar apoi exclamă:

— Hofter, Hofter, chiar tu eşti!— Chiar eu, dragă Roulin! spuse fiul dirigintelui poştei. Cum de-ai

ajuns tu în Graniţe Station?— Din întâmplare, dragul meu, din pură întâmplare! zise răulîl

cătorul. Dar tu cum de te afli aici?— Soarta, scumpul meu Roulin, soarta! oftă Hofter. Tata a foni numit

diriginte de poştă tocmai aici, în târguşorul ăsta, în care m.t plictisesc demoarte!

— Te plictiseşti? întrebă Roulin.— Cumplit! Tocmai de aceea mă bucur tare mult să te văd ak il Trag

nădejde că-mi vei face plăcerea de a zăbovi aici mai mult ttrrw— Prea mult n-am să stau, dragă Hofter, dar câteva zile tot « ■

zăbovesc în Graniţe Station, zise Roulin.— Aşa? Tot e bine! Vino să te-mbrăţişez! exclamă fiul dirigilJ telui

poştei.— Ei, ei! Să nu devenim sentimentali! exclamă Roulin. Aş vM să-mi

răspunzi la câteva întrebări!— Desigur, prietene, desigur! spuse Hofter, neplăcut impresiona de

tonul pe care-i vorbise Omul de argint. îţi voi răspunde I întrebări! Cevrei? Ai nevoie de un popă, de un avocat, de un fidsi-in .nor de bani? Poţi

să mă-ntrebi şi să-mi ceri orice, dar mai întâi »pune-mi cine este frumoasadomnişoară!

— îţi place? întrebă Roulin, zâmbind cu răutate.— Cum să nu-mi placă? Trăsăturile ei, mişcările ei şi...

— Stai, stai, prietene! exclamă Omul de argint. Văd că ţi-ai pierdut (

lotul cumpătul. Sunt sigur că domnişoara despre care vorbeşti ar râde culacrimi, dacă i-aş spune că deja a cucerit un bărbat din (iranite Station!

— Oh, n-ai să faci asta, dragă Roulin! îmi place domnişoara, nimic I l'zis, dar despre dragoste la prima vedere nici nu poate fi vorba!

Omul de argint izbucni într-un râs zgomotos şi apoi spuse:— Acum îl recunosc pe colegul meu Hofter! Deja de pe vremea • i

'legiului îţi plăcea să le faci curte fetelor!— în cazul acestei domnişoare lucrurile stau cu totul altfel! Bine,

bine, prietene! Hai să nu mai pierdem timpul în zadar!Uite, pot să-ţi spun, de pildă, că frumoasa domnişoară este señorita'•tu.mda!

— M-ai putea prezenta frumoasei domnişoare? vru să afle Hofter.— Hm! Asta-i cam greu, dragă prietene. Vézi tu, señorita Miranda Mir destul de pretenţioasă, dar poate că i-ai putea intra în graţ.

Oh, dragă Roulin, crede-mă că aş face orice pentru ca aceastădomnişoară să îmi acorde atenţie.

r- Prea bine, dragă Hofter. E vreun han pe-aici? Da,desigur! Şi e plin?

— Acum nu. Singur oaspeţi ai hanului sunt un anume domn Wilkins şifca lui.

— Prea bine! Poţi să afli cumva dacă domnul Wilkins sau fca IUI iu

primit de curând vreo telegramă?îmi pare tare rău, dragă Roulin, dar aşa ceva nu se poate! Şt i " i

bine că nu este voie să-ţi bagi nasul în corespondenţa altora.Cu toate acestea, i-ai face un serviciu domnişoarei Miranda.I-aş face un serviciu?Da, dragul meu. Spunându-mi dacă domnul Wilkins sau fca lui IU

primit vreo telegramă, i-ai face domnişoarei Miranda un serviciu.

Fiul dirigintelui poştei ramase pe gânduri câteva clipe şi apoi spuse,

hotărât:

— Bine! Domnişoara Miranda va afla dacă domnul Wilkins sau fcalui au primit de curând vreo telegramă! Grey, telegrafistul, este prietenulmeu. De la el voi afla cum stau lucrurile!

— Eşti un băiat de treabă! zise răufăcătorul, îndreptându-se spretovarăşii săi, în vreme ce Hofter se grăbi să intre în modestul birou altelegrafistului.

Apropndu-se de cei în tovărăşia cărora venise la Graniţe Station,Roulin spuse:

— N-o să vă vină să credeţi, dar am întâlnit aici un prieten de-al meudin tinereţe. îi plac tare mult femeile frumoase şi, dacă domnişoaraMiranda s-ar purta amabil cu el, l-am putea juca pe degete. Omul desprecare vă vorbesc este fiul dirigintelui poştei. L-am întrebai dacă Wilkinssau fca lui au primit de curând vreo telegramă şi cred că vom aveanumaidecât răspunsul!

Hofter se apropie, într-adevăr, de Roulin. Fiul dirigintelui poşte i ţineaîn mână o bucată de hârtie şi se vedea că e foarte fericit. Când ajunselângă Omul de argint, îi spuse mai mult în şoaptă:

— Uite, domnul Wilkins a primit o telegramă al cărei text sun .1aşa:„Plecaţi imediat la Dos Palmas! Noi suntem acolo!"

—- Şi cine semnează? întrebă Roulin.— Un anume Winter. Ei, acum eşti mulţumit?— Da, dragă prietene!

— Buuun! exclamă Hofter. Acum te-aş ruga să mă prezinţi domnişoarei Miranda!

— O voi face, dar spune-mi când a sosit această telegramă.

— în urmă cu cinci ore.— Hm! Poate că astăzi sau mâine domnul şi domnişoara Wilkinl vor

mai primi telegrame. S-ar putea să le citesc şi pe-acelea?— Desigur, dragă Roulin!

— Stai că nu m-ai priceput, prietene! replică banditul, zâmb ini Aşvrea să le citesc înainte ca ele să ajungă la destinatar.

— Oh, asta... asta nu se poate!—= Şi de ce nu se poate, dragul meu?— Telegrafistul mi-ar cere, desigur, o explicaţie!

— Şi asta te-ar pune în încurcătură?

— Bineînţeles!

— Vai, dragă Hofter! exclamă Roulin. Mă dezamăgeşti, zău aşa! Pe

vremuri nimic şi nimeni nu te putea pune în încurcătură, mai tles atuncicând era vorba despre o fată frumoasă!— Bine, dar acum e cu totul altceva!— Ba deloc, prietene! îl contrazise răufăcătorul. Dacă vei face

întocmai precum ţi-am cerut, sunt sigur că domnişoara Miranda îţiI li recunoscătoare! Dar ia stai! Stai că mi-a venit o idee! Ce-ar fi duci tuînsuţi corespondenţa domnului Wilkins? Ştiai că fca im e deosebit defrumoasă?

— Nu, n-am văzut-o prea bine, recunoscu Hofter.— Dacă îi vei duce corespondenţa, o să -ai ocazia de-a o vedea ' bine,

dragul meu!

—Numai că înainte să-i duc ei telegramele, ar trebui să ţi le aduc |lr,ca să le citeşti!

întocmai! Vezi că ai priceput? zise Roulin, zâmbind.— - Asta se poate aranja, numai că... şt... orice telegramă se pune ti

un plic, tocmai pentru a putea fi citită doar de către destinatar.

— Plicul acela se poate deschide foarte uşor şi apoi se poate lipi ' loc,fără ca destinatarul să observe ceva! Mă ocup eu de asta! (Mise

răufăcătorul.

127 KarlMay 41



Kine, dar ce vrei tu să faci se pedepseşte prin lege!- Poate că ai dreptate, dar cel pedepsit de lege aş fi numai şi....n. eu.

E» Dar în cazul ăsta eu ţi-aş fi complice! zise Hofter, încet. ,Nu te mai recunosc, prietene! izbucni Roulin. Zău că te-ai llimbat! Pe

vremuri erai în stare să treci prin foc pentru o fată u i i u iasă!

Şi acum îmi plac fetele frumoase! îl asigură fiul diriginteluipuţlei.

Atunci de ce te frămânţi atât?Sunt sigur că pui la cale o farsă, dragă Roulin, dar, vezi tu, tata li

dirigintele poştei şi trebuie să ţin seama de asta, mai ales atunci lud evorba de încălcarea leg!

— Dragul meu Hofter, uiţi că domnişoara Miranda ţi-ar fi îndatorată,dacă ai face întocmai precum ţi-am cerut, zise banditul.

— Aşa? Hm! Dacă ar fi precum spui tu, prietene...— Aşa va fi! Ţi-o făgăduiesc! spuse Roulin, încet. Mai mult decât

atât, sunt gata să-ţi garantez că nimeni nu va şti nimic despre înţelegereanoastră!

— Nimeni?— Nimeni! Ai cuvântul meu de onoare, dragă Hofter!— Prea bine! Am să-ţi aduc telegramele pe care ar urma să le

primească domnul sau domnişoara Wilkins. Dar o fac numai şi numaipentru señorita Miranda! Te rog să-i spui asta!

— I-o voi spune, prietene, f fără grijă!— Prea bine, am plecat! spuse Hofter, pornind cu paşi mari spre micul

birou al telegrafistului.

— Da' ştiu că ne pierdem vremea, mormăi Leflor, nemulţumit,apropndu-se de Omul de argint.

— Nu ne pierdem vremea deloc, domnule! îi spuse Roulin. Telegramape care i-am trimis-o din Gila Bend onorabilului domn Wilkins a sositdeja.

— Aşa? Telegrama noastră era?— Desigur, stimate domn Leflor. Dacă va sosi alta, bunul meu

prieten, domnul Hofter, mi-o va aduce. Tot ce vrea este ca señorita

Miranda să fie amabilă faţă de el.—Amabilă? întrebă frumoasa domnişoară. Ce înţelegeţi dumnea-

voastră prin „amabilă", domnule Roulin?— întocmai ceea ce înţelegeţi şi dumneavoastră, señorita Miranda!

replică răufăcătorul.— Fiţi fără grijă, spuse Walker. Miranda va face tot ce trebuie!— Şi dacă nu vreau să mă supun? întrebă frumoasa domnişoară.— Eu sunt sigur că ai să faci tot ceea ce trebuie! spuse Walker,

hotărât.

Chiar în clipa aceea se apropie de ei fiul dirigintelui poştei.— îngăduie-mi şa ţi-o prezint pe domnişoara Miranda! spuse Roulin.

Señorita Mir.a|^ dumnealui este onorabilul domn HofterlFiul dirigintelui poştei sărută mâna domnişoarei şi spuse, roşiiind:

— Sunt încântat, senorital Aş îndrăzni... aş îndrăzni să vă invit pe toţi lamine! Sunt... sunt gata să vă găzduiesc!

— Să ne găzduieşti? întrebă Roulin, mirat.— Da, da, dragul meu! spuse Hofter. Clădirea poştei este, precum vc /i,

destul de mare şi avem destule odăi pentru oaspeţi. Bineînţeles H nu poatefi vorba de confort, dar trag nădejde că vă veţi simţi bine.

— Nu am vrea să te deranjăm, dragă prietene! spuse Omul de Irgint.— Oh, nici nu poate fi vorba despre aşa ceva, dragă Roulin, şi, in

.ifară de asta, nu'-i frumos să refuzi invitaţia unui vechi prieten şi li ist

coleg! "— Ca să-ţi spun drept, invitaţia ta vine cum nu se poate mai bine, zise

răufăcătorul. Şt, n-am prea vrea să dăm och cu domnul Wilkins.

— Foarte bine! Ei?— Vom locui aici! hotărî Roulin.— Sunteţi un domn în adevăratul sens al cuvântului! spuse K 111 anda,

cu glas mieros.— Oh, vă mulţumesc, domnişoară! spuse Hofter, roşiiind până în Iul

urechilor. Vă rog să mă urmaţi!

Privind în jur, Omul de argint tresări şi spuse:— Ar fi bine să ne ascundem undeva! Wilkins vine-ncoace!— Intraţi aici! zise fiul dirigintelui poştei, deschizând iute o uşă. Voi

sta eu însumi de vorbă cu domnul Wilkins!Răufăcător şi frumoasa Miranda intrară numaidecât pe uşa 'Irschisă de

Hofter.Tatăl Palomei se apropie cu paşi repezi de clădirea poştei, şi Hofter tl

întrebă:— Ce doreşte domnul?— Când a plecat diligenta spre Dos Palmas?— Chiar acum o jumătate de ceas, domnule, replică fiul dirigin-lelui

poştei.— Asta-i o veste proastă pentru mine! spuse Wilkins. Am primit

iclegramă în care sunt înştnţat că trebuie să ajung cât mai iute la l «sPalmas! Şi când pleacă următoarea dmp'fiţă?

— Mâine, la aceeaşi oră, domnule, răspunse Hofter.

— Abia mâine? Nu aş putea să plec până atunci la Dos Palmas? Nuaveţi şi vreo diligentă suplimentară?— Nu, domnule, îmi pare rău. Oraşul nostru este unul prea puţinimportant. Pentru transporturi speciale trebuie să telegrafiez la GilaBend.

— Dar pe apă? Nu pot ajunge la Dos Palmas cu o barcă?— Eu am o ambarcaţiune, ce-i drept, dar nu obişnuiesc să oîmprumut sau să o închiriez, domnule, replică fiul dirigintelui poştei. V-aş sfătui să aşteptaţi diligenta care va sosi mâine.

— Aşa am să fac, domnule, spuse tatăl Palomei, îndepărtându-se.Hofter intră în camera în care îi ascunsese pe răufăcători. îndată

ce îl zări, señorita Miranda îi spuse, cu glas mieros:— Bravo, domnule Hofter! Eşti un adevărat bărbat!— Te-ai descurcat de minune, dragul meu! spuse şi Roulin.— M-am descurcat, într-adevăr, bine, zise fiul dirigintelui poştei. Am

eu mica mea corabie. Este ceea ce se numeşte un „vânzător de suflete". Afost construită la Saint Louis.

Walker ar fi vrut să afle mai multe despre „vânzătorul de suflete",pentru că tocmai îi venise o idee, dar Hofter îi pofti în camerele pentruoaspeţi. Apoi le aduse tuturor apă pentru spălat şi îi invită la masă.

în vreme ce mâncau cu toţ, Grey, telegrafistul, sé apropie di' fiuldirigintelui poştei şi îl rugă să vină în biroul său.

— Vă rog să mă scuzaţi, le spuse Hofter oaspeţilor săi, grăbindu-sc săajungă în modestul birou al telegrafistului.

— Ce s-o fi întâmplat? întrebă señorita Miranda.— Vom afla noi numaidecât! replică Omul de argint, într-adevăr, nutrecu mult şi Hofter se întoarse la oaspeţ săi.

Fiul dirigintelui poştei avea un plic în mână şi era din cale-afară defericit.

După ce-i privi pe toţi în tăcere, Hofter îi spuse lui Roulin, cu un aer triumfător:

— Am adus o telegramă care te va interesa cu siguranţă!— S-o vedem! replică Omul de argint, apucând plicul în care era

pusă telegrama.— Să f atent, draga prietene! zise fiul dirigintelui poştei. Desfă plicul

cu grijă!— Lasă că ştiu eu ce am de făcut! spuse Roulin, tăios. Dă-mi, te 11

)'„ nişte apă.

127 KarlMay 42



Hofter aduse un ulcior plin şi Omul de argint turnă apă pe plic. Lipiciulprinse să se moaie încet, încet şi plicul se desfăcu. Roulin dădu la ivealătelegrama şi citi:

„Gila Bend — Walker şi tovafăş săi vă caută! Luaţi măsuri! i 'audiţ vor ajunge la Graniţe Station înaintea noastră! Winter."

— La naiba! exclamă Hofter. Iar acest Winter! Ce legătură are el • u

line?Roulin îi înapoie lui Hofter telegrama şi rămase o vreme pe gânduri,

zicându-şi că nu-i putea spune fostului coleg de şcoală cum Itâteaulucrurile şi găsi numaidecât un răspuns potrivit pentru fiul diriginteluipoştei:

— Ei, da! Winter, rivalul meu!— Rivalul? întrebă Hofter, vădit curios. Este vorba de o femeie?— Da, prietene!— Şi aş putea să aflu cine este fericita?— Desigur, dragă Hofter! zise Roulin, zâmbind. Este vorba despre

■...Ininişoara Wilkins. Ea ţine la mine şi eu ţin la ea, dar bătrânul eii a este împotriva acestei iubiri. Am venit aici, la Graniţe Station,pentru a o întâlni, dar netrebnicul ăla de Winter a pornit dupăe, numai şi numai ca să-mi strice planurile.

— Să-l ia dracu' pe acest Winter! izbucni fiul dirigintelui poştei. \ .tace orice ca să te ajut!

— Vei putea să mă ajuţi, prietene! zise Roulin. Cine ştie? Poate■ a o să-ţi fac şi eu un serviciu!- îţi stau la dispoziţie, Roulin! zise Hofter, privind-o insistent |e

Miranda. Spune-mi ce ar trebui să fac!— în primul rând te-aş ruga să faci în aşa fel, încât această tele- i i . ună

să nu ajungă în mâinile domnului Wilkins.— Oh, aşa ceva nu se poate! exclamă fiul dirigintelui poştei. Aş 11 |

«edepsit conform leg!— Ai putea spune că ai pierdut pur şi simplu telegrama! îl sfătui

Koulin.

Dacă aş fi pierdut-o, ar trebui să raportez acest lucru!— Atupci mai ţine-o asupra ta numai... numai până mâine!

— Nu pot să fac asta, Roulin! zise Hofter, hotărât. Nici măcar pentrutine nu pot să fac asta!

— Dar pentru mine puteţi s-o faceţi, stimate domn? întrebă Miranda,

punându-i lui Hofter mana pe umăr.— Pentru... pentru dumneavoastră, domnişoară? se fâstâci fiul

dirigintelui poştei, lăsând och în pământ.— Ascultaţi mă, domnule, îi şopti Miranda la ureche. Nu vedeţi

dumneavoastră că aici este vorba despre doi tineri care se iubesc?— Bine, señorita, dar... spuse încet f iul dirigintelui poştei.

— Niciun dar, domnule Hofter! zise Miranda, cu hotărâre. Prietenuldumneavoastră luptă pentru dragostea lui. Oare se poate să nu îl ajutaţi într-

o asemenea situaţie?— Bine, dar ceea ce îmi cereţi dumneavoastră este împotriva leg,señorital se apără Hofter.

—Vai, domnule, cred că exageraţi! spuse frumoasa domnişoară. Haideţi

să nu mai vorbim acum despre asta!— Spuneaţi că aveţi o corabie, domnule Hofter, zise Walker. Aţi arătatcă ar fi vorba despre un „vânzător de suflete". Iertaţi-mă, dar eu nu ştiu ce

este aceea un „vânzător de suflete" şi mai ales de undo vine aceastădenumire.— Vă pot explica numaidecât despre ce este vorba, replică fiul

dirigintelui poştei, fericit pentru că nu i se mai vorbea despre tele gramaadresată lui Wilkins. Ambarcaţiunea mea este una de soiul celor care sefolosesc pe Mississippi. Este o corabie cu totul simplă, prevăzută însă şi cu

motor. Pe Mississippi astfel de ambarcaţiuni mai sunt numite şi chickenthief 1,

1Găinar; hoţ de găini (lb. engleză) (n.tr.).

fiindcă uneori sunt folosite pentru tot soiul de activităţi ilegale. La câteva

mile mai sus de orăşelul nostru, era un mic fort, în care se aflau militari ceurmau să luplc împotriva indienilor. Comandantul a ordonat să fie construitun „vânzător de suflete", cu ajutorul căruia militar să poată urmai i indien

chiar şi pe apă. Când luptele împotriva războinicilor Roşu au luat sfârşit şiera limpede că trupele vor fi retrase, comandantul mi-a vândut

ambarcaţiunea.— De ce echipaj este nevoie? vru să ştie Walker.

— De cinci oameniii, domnule, replică Hofter.— Cinci oameniii?-— Da, patru marinari şi un cârmaci, care este şi căpitan. în cabine bol

dormi opt persoane. Dacă doriţi, pot să vă arăt mica mea corabie.

— Şi nu o închiriaţi? vru să ştie Walker.— Nu, replică fiul dirigintelui poştei.

— Păcat, domnule, mare păcat! zise banditul. Aţi fi câştigat o măfrumuşică.

— Păcat? se miră Hofter. De ce spuneţi asta, domnule? Aţi fi vrut închiriaţi „vânzătorul de suflete"? 2.»

— Da, domnule.- Pentru ce?

- La asta v-aţi fi putut gândi şi dumneavoastră, stimate domn, U L alescă prietenul nostru Roulin v-a vorbit-deja despre iubirea lui pilru

domnişoara Wilkins.- Am înţeles! exclamă Hofter. Bătrânul Wilkins trebuie să aştepte •lilij'.enţa de mâine. Vreţi cumva ca domnul Wilkins să foloseascăv .iu /ătorul de suflete"?

— Desigur, domnule! Văd că aţi priceput!— Şi vreţi să veniţi şi dumneavoastră la bord?— Desigur, stimate domnule Hofter! Roulin doreşte să fie cu ili-.isa inim

sale şi, atunci când netrebnicul ăla de Winter va sosi iu i, el nu trebuie să afleîncotro am plecat.

- Vreţi să ajungeţi cumva la Dos Palmas, domnilor? vru să afle 1 dirigintelui poştei.

— Oh, nu, nici gând! exclamă Walker.— Dar încotro doriţi să mergeţi?

Asta este taina noastră, domnule Hofter. Avem să v-o dezvăluimnumai dacă sunteţi de acord să ne închiriaţi „vânzătorul de suflete"?

— Hm! Să mă gândesc, domnule, să mă gândesc! zise Hofter, încet

— V-aş ruga să vă hotărâţi iute, pentru că suntem cam grăbiţi! ■lisebanditul.1 ■— Sunt proprietarul ambarcaţiun şi ar trebui să vă însoţesc! Foarte bine,

nu avem nimic împotrivă! zise Walker. Domnişoara Miranda rămâneaici? Nu, nu! Vine cu noi!

2Găinar; hoţ de găini (lb. engleză) (n.tr.).

127 KarlMay 43



146 Karl jVtay 147

— Prea bine! Trebuie să văd cât îmi este îngăduit să plec din oraş. Măscuzaţi!

Spunând acestea, Hofter părăsi încăperea, iar Omul de argint exclamă:— Aţi avut o idee minunată, domnule Walker! Mă întreb numai dacă

bunul meu prieten are să pice în capcana noastră.— Nu trebuie să vă mai îndoiţi de asta! zise Walker, rânjind. Sunt

sigur că ne va însoţi! Bietul de el îşi închipuie că are să-şi petreacă timpulîn compania Mirandei! Până unde doriţi să mergem cu „vânzătorul desuflete"?

— Până în apropiere de Aubery, spuse Omul de argint. Acolo se aflăindien Mojave. Cu ajutorul lor îi vom duce pe Wilkins şi pe fca sa până în

Valea Morţ. Cum facem noi să-l momim la bord pe bătrânul Wilkins?— De asta se va ocupa Miranda.— Señorita Miranda?— întocmai. îi voi spune tot ce trebuie să facă, dar nu acum, ci după

ce vom fi stat de vorbă cu stimabilul domn Hofter.După o vreme, fiul dirigintelui poştei intră în încăpere. Domni şoara

Miranda plecase în camera ce-i fusese pusă la dispoziţie, şi Hofter întrebănumaidecât:

— Unde este señorita?.

— S-a retras în odaia pe care aţi avut amabilitatea să i-o puneţi ladispoziţie, domnule, răspunse Walker.

— Aşa? Oh, vai de mine! exclamă fiul dirigintelui poştei. A c o le edezordine pentru că nu aşteptam oaspeţi! Mă... mă scuzaţi, vă rogi

Hofter bătu discret la uşă. Nu se auzi niciun răspuns şi tânărul intră încamera Mirandei. Frumoasa domnişoară se aştepta la această vizită, dar se prefăcu a fi speriată şi exclamă:

— Oh! Doamne, Dumnezeule!

— Nu vă speriaţi, señorita] zise încet fiul dirigintelui poştei. Oattprezenţa mea vă provoacă spaimă?

— Oh, nu, nu, domnule, dar...— Dar?— Dar mă gândeam tocmai la dumneavoastră! şopti Miranda, jucând

de minune rolul domnişoarei timide.

—- La mine? întrebă Hofter, roşiiind de plăcere.— Da, la dumneavoastră, domnule! replică frumoasa domnişoară, îmi

place cum vă purtaţi. Admir faptul că sunteţi un adevărat bărbat şi astamă face să cred că aş putea avea încredere în dumneavoastră!

— Oh, puteţi, domnişoară! exclamă Hofter, fericit. Puteţi avea d e p l in ă

încredere în mine! Inima mea vă aparţine pe veci!— Deplină încredere? întrebă Miranda, apropndu-se de tână-i uI

îndrăgostit. Şi dacă v-aş cere să-mi dovediţi că ţineţi cu adevărat 11 mine?Ce-aţi face atunci, stimate domn?

- Ce-aş face? întrebă Hofter, buimăcit. Nu ştiu! Spuneţi-mi ce nitrebui să fac!

— Distrugeţi telegrama adresată lui Wilkins! zise frumoasa■linişoară, cu glas poruncitor.

— Oh, se... señorita] se bâlbâi Hofter.- Mulţumesc, tinere domn! tună Miranda. Acum m-am imurit. La

revedere!■— Señorita Miranda! zise Hofter, încet.- Ce mai e, domnule? Vă rog să părăsiţi această încăpere! Eu unI o

femeie hotărâtă, domnule!I lofter încercă să o prindă în braţe, dar Miranda îl respinse, li And:

- Sunteţi un bărbat ca oricare altul! Vă pricepeţi de minune să • 11 nţi,dar rostiţi doar vorbe goale!

- Domnişoară Miranda, şopti Hofter, puteţi să-mi cereţi orice ili eva,dar nu asta!

- Doar asta vă cer, domnule! insistă frumoasa domnişoară.l nil dirigintelui poştei se frământă preţ de câteva clipe şi, î n cele lin

u r m ă , îi întinse Mirandei telegrama, zicând:Poftiţi, domnişoară! Asta este dovada faptului că vă iubesc şi...

- Liniştiţi-vă, domnule Hofter! zise Miranda, cu glas mieros. M . u

întâi aş vrea să vă liniştesc în ceea ce priveşte această telegramă. vi se va întâmpla niciun rău, pentru că mâine, când Winter va p»i nici,Wilkins şi fca lui nu se vor mai afla în Graniţe Station. I Ine va maiîntreba de telegramă? Nimeni! Haideţi să stăm puţin de ■ ' I m aşa, caîntre prieteni!

W1NNETOU ÎN VALEA MORŢ 149

Frumoasa domnişoară îl trase lângă sine şi cei doi vorbiră multă

vreme pe şoptite.La un moment dat, Hofter întrebă:— Când plecăm?— Asta nu ştiu, replică Miranda. Totul este dacă dumneavoastră

sunteţi gata să ne închiriaţi corabia.— Desigur că v-o închiriez! Se poate!?— Avem tot ce ne trebuie la bord?

— Da, dacă e vorba de o călătorie scurtă. Unde vreţi să ajungeţi?— La Aubery.— E cam departe. Trebuie să mai cumpăr alimente! zise Hofter,

căzând pe gânduri.— Dar echipajul?— Echipajul? Oh, nu vă faceţi griji, domnişoară! Sunt oameniii care

îşi cunosc foarte bine meseria.— Nu asta am vrut să spun, domnule Hofter. Trebuie să fie oameniii

de nădejde, pe care să ne putem bizui.

— Sunt oameniii de nădejde, domnişoară.— Ştiţi, s-ar putea ca domnul Wilkins să nu vrea să vină la borti.— Atunci îl vom lăsa aici.— Nu se poate, domnule Hofter. Vedeţi, Wilkins este un răufăcător pe

care îl caută oamenii leg. Până acum l-am lăsat în pace, dar ne-am hotărâtsă punem mâna pe el, şi asta pentru că nu are pic de înţelegere pentru fcalui, care este îndrăgostită de Roulin.

— Ah, pricep!— Dar oamenii din echipaj ne vor ajuta?— Asta nu ştiu, señorita Miranda!

— Trebuie să găsim o cale pentru a putea conta pe ei în orice situaţie.Vedeţi, noi trebuie să îl ducem pe Wilkins la Aubery, pentru a-l da pemâna oameniiilor leg.

— Aşa? Hm! Am o idee!— Care?— Vom încheia un contract prin care închiriaţi corabia mea fl atunci

veţi putea dispune şi de echipaj.— Se poate încheia un asemenea contract?

— Desigur!

După ce discutase cu Hofter, Wilkins se înapoiase la han şi îi I

«vestise fcei sale totul.— Old Firehand ne-a dat de ştire că trebuie să plecăm de-aici cât mai

curând, zise Almy, îngrijorată. Cred că a avut motivele lui pentru i i ie

cere acest lucru! Ce facem?• — Trebuie să aşteptăm, draga mea, replică bătrânul.

— Oare nu putem pleca mai curând?— Cu diligenta, nu, draga mea.— Dar cai nu am putea găsi în oraşul ăsta?— Voi vedea, zise bătrânul, părăsind încăperea.încercările lui Wilkins de a cumpăra sau de a închiria doi cai i - utru

sine şi pentru fca sa fură zadarnice.Tatăl Palomei se întoarse la han şi îi spuse frumoasei sale fete că ' i n

nevoiţi să aştepte până a doua zi.* latre seară îşi luară două scaune şi ieşiră pe terasa hanului, pentru •

»e bucura de aerul curat. Lângă ei se aşeză, la un moment dat, o i' ineiedeosebit de frumoasă şi, după o vreme, se apropie de tatăl i'.ilomei,întrebând:

Sunteţi cumva domnul Wilkins?



Da, replică bătrânul, ridicându-se numaidecât de pe scaun. ( u cineam onoarea?

— Numele meu este Howk şi sunt din Baltimore. Acum călătoresc,abia aştept să mă întâlnesc cu scumpul meu soţ. Sunteţi pe

" "i »le unor inşi care se numesc Walker şi Roulin?— Da, replică bătrânul, uimit. De unde ştiţi dumneavoastră asta? De la

domn Firehand, Hawkens, Parker şi Stone. îi cunoaşteţi? Da, îicunosc foarte bine!

— Mă bucur, domnule Wilkins! Eu i-am întâlnit în Prescott şi Ini ai

olo l-am văzut pe un anume Bill Newton.— Newton? întrebă tatăl Palomei. Asta nu se poate! Newton este 1 11 K

şi se află la Apa Albastră.A fost ostatic la Apa Albastră, îl corectă frumoasa doamnă. ■ I u că un anumeLeflor l-a ajutat să scape. Leflor! Doamne, Dumnezeule!

150

— Staţi, domnule Wilkins, nu vă agitaţi! Old Firehand şi pri» ten săiau pornit pe urmele răufăcătorilor şi se află acum la 11 i Palmas.

— Şi noi trebuie să aşteptăm aici, până mâine! oftă bătrânul.

— Dar de ce să aşteptaţi? întrebă frumoasa doamnă. Dacă vroţlj măputeţi însoţi până la Yuma, unde mă voi întâlni cu iubitul im || soţ. Deacolo puteţi porni mai departe spre Dos Palmas. Sunt siguí că veţi găsicai de închiriat.

— Desigur că vrem să vă însoţim, dar cum?— Domnul Hofter, fiul dirigintelui poştei de-aici, a avut deosebim

amabilitate de a-mi închiria corabia sa, iar eu v-aş pofti la bord!— Oh, cu mare plăcere, stimată doamnă Howk! Vom plăti cinst

pentru...— Lăsaţi, domnule Wilkins! spuse frumoasa doamnă, care cij de fapt

señorita Miranda. Să nu mai vorbim de bani! Ambarcaţiu 111 esté dejaînchiriată.

— Şi când putem pleca?— Peste un ceas, domnule Wilkins. Dacă priviţi cu atenţie în l .i | l

dumneavoastră, puteţi vedea nava chiar de-aici!— O văd, stimată doamnă, zise bătrânul, fericit.— Atunci v-aştept pe punte, domnule Wilkins! spuse Mirandrtt

zâmbind.

iakTEAADOUA

Capitolul I

LA BORDUL „VÂNZĂTORULUI DESUFLETE"

Wilkins se grăbi să ajungă la bordul vasului împreună cu fca 1 ci doi furăîntâmpinaţi pe punte de señorita Miranda, care i ice, zâmbind:lîine-aţi venit, bine-aţi venit! Poftiţi jos, în cabină! Unde sunt membriiechipajului, stimată doamnă? vru să ştie Ml.il l'alomei.

Sunt la prora. Şicăpitanul?

Precum vedeţi, aceasta este o ambarcaţiune mică, domnule ■ ins,zise domnişoara Miranda. Nu avem căpitan, ci doar cârmaci, i "in, poftiţiîn cabină!

IM Iranul coborî împreună cu fca sa. Aici, sub punte, existau de ipi douăcabine. Una era destinată echipajului şi cealaltă pasage-i ilin (lele douăcabine erau despărţite doar printr-o pânză groasă. Mi exista sub punte şiun spaţiu destul de mare pentru mărfuri. Wilkins lăsă din mână bagajelepe care le adusese cu sine şi auzi m u. decât glasul gros al cârmaciului:— Dezlegaţi páramele! Sus pânzele!Almy începu să tremure şi-tatăl ei o întrebă cu glas blând, liniştitor:«— Ţi-e teamă, copila mea?— Desigur, tată! spuse fata, încet. E atât de întuneric şi, nu ştiu ■ ' ),dar am o presimţire. Mă tem să nu ni se întâmple ceva rău!



"VvTNNETOU ÎN VALEA MORŢ 153

—Linişteşte-te, Almy! spuse bătrânul Wilkins, mai mult în şoaptă. Doar

sunt aici, lângă tine!

—Nu aveţi de ce să vă temeţi! spuse doamna „Howk", silindu-se să

zâmbească.

—Dacă ne-am afla pe Mississippi, ar fi altceva, zise tatăl Palomei. Aş urcape punte să văd cum stau lucrurile.

— Nu aţi face decât să-i încurcaţi pe marinari, stimate domn! zise

Miranda.

—Voi avea grijă să nu-i stânjenesc, zise bătrânul, urcând hotărât scara ce

ducea sus.Ajuns pe punte, Wilkins rămase puţin locului, pentru a se obişnui cu

întunericul. Merse încet spre proră. Mai întâi îl văzu pe cârmaci, apoi zărimai mulţi oameniii şi se întrebă de ce erau atâţia marinari la bordul uneinave atât de mici.

Se apropie de unul dintre bărbaţi şi spuse, încet:— Bună seara.— Bună seara, răspunse omul, care era chiar Walker.— Faceţi parte din echipaj? vru să ştie Wilkins.— Desigur, domnule! replică Walker, hotărât.— Şi câţi marinari sunt la bord?

—Număraţi, domnule! îl îndemnă banditul. Suntem cu toţ ak U— Este nevoie de aşa de mulţi oameniii la bordul unei corăb a Ml de

mici?

— Sunteţi de undeva, din nord, spuse Walker.— întocmai, domnule, replică bătrânul.—Se vede! spuse banditul. în nord râurile sunt mult mai line, mu liniştite

decât cele de-aici. Am navigat pe Mississippi şi pe Arkansas Apele de prinpărţile astea sunt precum nişte oameniii răi. Este nevoi de marinarinumeroşiii ca să poată naviga aşa cum se cuvine.

— Aţi navigat pe Arkansas?— Da domnule.— Şi până unde aţi ajuns?— Până în apropiere de Teritoriul Indian3.— Aţi auzit poate de oraşul Van Buren?

— Cum să nu, domnule! Cunosc foarte bine oraşul Van Buren!— Asta mă bucură! Ştiţi,'aveam o plantaţie acolo.

— Chiar aşa, domnule? Hm! La Van Buren am trăit eu nişte trenturi.Unul din băieţ noştri a coborât pe uscat şi nu s-a maiInlors. Am fost nevoiţi să-i găsim un înlocuitor şi am avut noroc. 1 »inul pecare l-am găsit a rămas alături de noi până ce am izbutit să uungem la NewOrleans. Abia după ce şi-a primit ban şi a plecat, un aflat că era un insprimejdios. îl înşelase pe un proprietar de plantaţie, care se numea Wilkins.

- Cum se numea omul despre care vorbiţi?- Walker.

- Doamne, Dumnezeule! exclamă bătrânul. Se poate oare aşa ■ va?Numele meu este Wilkins! Eu sunt proprietarul de plantaţie|»r care l-a înşelat Walker!

— Drace! Da' ştiu că-i mică lumea, domnule! spuse banditul, i" lăcându-se a fi foarte surprins de cele auzite. Şi nu mai ştiţi n u ic de acel Walker?

— Nu, din păcate nu mai ştiu nimic.de el! spuse Wilkins, oftând, i' ;

nădejde însă că-l voi întâlni curând.| —Chiar aşa?

Da, domnule, chiar aşa!Ei, dacă-l prindeţi, aveţi grijă să nu vă scape!N-o să-mi scape, domnule!

3Teritoriu ce aparţinea indienilor din America de Nord care nu trăiau înrezervaţ (n.tr.).

— Fiţi cu băgare de seamă! Cât îl cunosc eu pe Walker, s-ari....a să vă prindă el pe dumneavoastră!

Asta e cu neputinţă!

Ba e foarte posibil! spuse banditul. Walker v-a prins deja! Eu luni

Walker!Wilkins a rămas ţintuit locului şi, până să înţeleagă ce i se întâmpla, ilker îlapucă de gât, iar doi dintre tovarăşii săi îl legară fedeleş. I eşi era speriat saupoate tocmai de aceea, bătrânul mai apucă I Hige:

Ajutor! Aju...

Walker îi astupă bătrânului gura cu o cârpă şi apoi îi trecu un Im Iu pestegură şi peste nas, zicând:

Duceţi-l jos! Eu am să stau de vorbă cu domnişoara!

Almy auzi glasul tatălui ei şi întrebă speriată:

— Ce-a fost asta?

— Cârmaciul a dat o poruncă! răspunse numaidecât doamna

„Howk".

— Nu, nu! replică fata lui Wilkins. Am auzit glasul tatălui meu şicred că a strigat după ajutor!

— Să strige după ajutor? Oh! Nu se poate aşa ceva! spuse Miranda,silindu-se să zâmbească. Tatăl dumneavoastră nu se poate afla înprimejdie, atâta vreme cât este pe puntea acestei corăb!

— Sunt sigură că am auzit vocea tatălui meu! insistă Paloma Nakana.Mai mult decât atât, aş putea jura că tata se află în primejdie! Mă duc pepunte!

— Rămâneţi aici! îi spuse Miranda, tăios.— Bine, dar ce se întâmplă? Ajutor! Ajutor!—V-aş sfătui să vă ţineţi gura, domnişoară! tună señorita Miranda

Dacă nu vă purtaţi aşa cum se cuvine, o să fiţi închisă în cală!

— Să mă închideţi în cală? Dar de ce? Ce se întâmplă aici? Ajutori

Ajutor!— Linişte, domnişoară! strigă Miranda, pierzându-şi răbdarea.Walker se apropie de doamna „Howk" şi întrebă:— Cine strigă după ajutor?— Eu, domnule! replică numaidecât Almy.

— Nu mai strigaţi aşa! Glasul dumneavoastră se-aude cale do cincipoşte! Liniştiţi-vă! Ce doriţi de fapt?

— Unde-i tata?

— E aici! replică banditul.

— Vă rog să mă duceţi la el chiar acum!■— Prea bine, domnişoară, cum doriţi! replică banditul, rânji ml Walker o luă înainte, deschise uşa grea, ce dădea în cală, şi spusi cu prefăcutăamabilitate:

— Poftiţi, domnişoară, poftiţi!

Almy păşi în încăperea întunecoasă, iar banditul închise u încuind-o

repede.îndată ce Walker ajunse pe punte, Hofter se apropie de el şi îi spuu

— Eu credeam că prietenul meu Roulin o iubeşte pe domnişoaraWilkins şi că, la rândul ei, frumoasa domnişoară ţine la el.

— Vă asigur că este întocmai precum spuneţi, zise banditul, cât nopoate de liniştit.

— Bine, dar vă purtaţi cu bătrânul domn şi cu fca lui de parcă li linişte... nişte răufăcători!

— Totul merge conform planurilor pe care le-am făcut! spuseWalker, zâmbind.

— Dacă e vorba de vreo mârşăvie...

KarlMay 152

http://nimic.de/

http://nimic.de/




— Nu e vorba despre aşa ceva, domnule Hofter! îl asigură bandi-l11 1.Moi ne purtăm rău cu Wilkins şi cu fca lui, astfel încât priete n u l nostruRoulin să poată fi eroul care, vezi Doamne, îi salvează din mâinilenoastre.

- Bine, dar atunci bătrânul domn şi cu fca dânsului vor crede că |Umcăputpe mâinile unor... unor răufăcători! spuse Hofter, indignat.

— Hm! Cam aşa stau lucrurile, domnule! zise Walker, cu indi-Irronţă.

— Şi atunci se poate spune că şi eu sunt un bandit! Ei, nu vă maiagitaţi atâta, domnule!

— Dar aţi transformat corabia mea în... într-un vas de piraţi! Cine ştiecă această corabie vă aparţine? întrebă Walker,

liniştit.

Toţi oamenii din Graniţe Station şi din împrejurimi! Da, numai că Wilkinsşi frumoasa lui fcă nu ştiu acest lucru! Vă înşelaţi! exclamă fiuldirigintelui poştei. Ştiu foarte bine că Itflt rânul domn a aflat cui îi aparţineaceastă corabie.I — Să fi aflat? De unde? De la cine?! — Chiar de la proprietarul hanului, domnule!

- Prea bine, domnule. Putem aranja lucrurile în aşa fel încât să Dll liţibănuit de nimic. Putem spune, de pildă, că v-am luat ostatic ţl podumneavoastră.

— Nimeni n-o să creadă povestea asta! Cum m-aţi putea lua i 11 ic, dacăam alături de mine cinci marinari destoinici?

■— Nu vă mai faceţi griji, domnule! spuse Walker, bătându-l pe Umăr pe Hofter. Staţi liniştit! Roulin a făgăduit că ne va pofti pe toţi

nunta sa!— Hm! Poate că nu ar trebui să-mi fac griji! zise Hofter, încet. Poate

că aveţi dreptate, dar mie nu-mi place povestea asta!— Domnule Hofter, nu uitaţi că poate vă alegeţi şi dumneavoastră cu

o mireasă!

— Vă referiţi la Miranda? întrebă fiul dirigintelui poştei, înse-

ninându-se la faţă.

— Bineînţeles că la ea mă refer! spuse banditul.

— Atunci m-am liniştit pe deplin!

— Unde mă aflu oare? spuse Almy, înspăimântată, îndată ce Walker încuie uşa calei. Tată! Dragă tată!

Fata ascultă cu atenţie şi i se păru că aude un geamăt. Tremura despaimă, dar izbuti să facă doi, trei paşi, descoperind lângă unul din pereţcalei trupul unui bărbat. începu să îi pipăie faţa şi exclamă:

— Oh! I-au pus căluş în gură! Are să se sufoce!Fără a mai sta pe gânduri şi uitând parcă de spaima ce o cuprinsese,

faţa izbuti să-i scoată bătrânului căluşul.— Mulţumesc lui Dumnezeu, copila mea! şopti Wilkins. încă puţin şi

m-aş fi sufocat cu siguranţă!— Tu eşti, tată! Oh, Doamne, Dumnezeule!—Vorbeşte încet, copilă! spuse bătrânul, în şoaptă. Vorbeşte îneci şi

nu-ţi pierde cumpătul. Cred că âm căzut în mâinile lui Walker.— Doamna Howk este, deci, mână-n mână cu el?— Desigur.— Dar proprietarul vasului?

— Hun" Nu ştiu ce să-ţi răspund. Oricum, trebuie să avem răbdare!Nu va dura mult şi vom afla ce vor bandiţ!

—'■ Poate că vor să ne ia ban, tată.— Deja mi i-au luat, copilă! zise Wilkins, cu amărăciune.— Atunci poate că ne vor duce la mal mâine-n zori.

— Şi asta este cu putinţă.Bătrânul îi dăduse fetei acest răspuns doar pentru a o linişti. ştia prea

bine că, dacă se afla în mâinile lui Walker, atunci avea 4

|e ucis. Moartea nu îl înspăimânta, însă era trist, gândindu-se că şi Almy

avea să fie omorâtă.— Ce-o să facem noi fără bani, tată? şopti Almy.— O să găsim oameniii cu suflet bun, care ne vor ajuta, copilă! ruse

Wilkins, încet.— Dar...— Linişte! Vine cineva!Se auziră, într-adevăr, paşi. Apoi uşa se deschise şi Walker intră t m

ală. Avea în mână un felinar. Se apropie de Wilkins şi de fca sa,lunnându-le feţele. Apoi zâmbi cu răutate şi întrebă:

— Mă cunoaşteţi?Almy şi bătrânul nu scoaseră niciun cuvânt.Banditul se încruntă şi spuse tăios:— Nu vreţi să vorbiţi? Bine! Vedeţi acest cuţit, domnule Wilkins?

kinl sigur că el vă va face să vorbiţi! Vreau să ştiu dacă mă cunoaşteţi!- Nu! replică bătrânul, hotărât, deşi bănuia cine era bărbatul pe ire-l

avea înaintea sa.— Nu? Ei bine, văd că este nevoie să mă prezint! Numele meu •ic

Walker. Trag nădejde că vă bucuraţi să mă vedeţi aici.- Mă bucur foarte mult! spuse bătrânul, zâmbind cu amărăciune.

— Aşa? Atunci vă pot spune că avem să petrecem mai mult timpîmpreună!

- Sunt deosebit de încântat! răspunse bătrânul, continuând să iiubească.

- Asta-i bine, fiindcă nişte prieteni vechi trebuie să fie cât mai Itiulttimp împreună. De altfel, pe noi ne leagă o veche prietenie, l"nmuieWilkins! zise răufăcătorul, zâmbind cu răutate. îmi aduc bine amintecând am fost pentru prima oară în Wilkinsfield şi abia un scăpat cu viaţădin Cârciuma negrului ăluia blestemat! Norocul Ulm a fost că am izbutitsă mă ascund în grădina dumneavoastră, i im! Atunci am zărit-o eupentru prima dată pe domnişoara Almy fl in-am gândit ce bine ar fi dacămi-ar deveni soţie.

- Oh, ce grozăvie! gemu bătrânul, scrâşnind.- Grozăvie? întrebă Walker, prefăcându-se a fi surprins. Nu e vniba

de vreo grozăvie, domnule! După cum ştiţi, m-am văzut nevoit |lpărăsesc foarte repede oraşul Wilkinsfield, dar iată că soarta a vrut să neîntâlnim din nou şi de aceea îndrăznesc să cer mâna fcei dumneavoastră!

Wilkins nu scoase niciun cuvânt, iar banditul exclamă:— Vreau să vorbiţi, domnule Wilkins! Vreau să-mi spuneţi ce părere

aveţi despre faptul că v-am cerut mâna fcei dumneavoastră!— Decât să se mărite cu dumneata, mai bine ar fi să-l ia în căsă torie

pe cel mai negru diavol! exclamă bătrânul.— Pot spune că mi-aţi făcut un compliment! zise răufăcătorul. Din

ceea ce spuneţi reiese cât se poate de limpede că de mine vă temeţi maitare decât de dracu'! Asta nu înseamnă că vreau să-mi pierd vremea stândde vorbă cu dumneavoastră! Nu vreţi să-mi daţi mâna fcei!1

— Niciodată! gemu Wilkins.— Ce-aţi spune atunci, dacă m-aş căsători cu domnişoara Almy,

chiar şi fără consimţământul dumneavoastră?— Mai bine moare! exclamă bătrânul.

— Oh, domnule Wilkins! Oamenii nu mor atât de lesne! spus.banditul. în afară de asta, eu am numai intenţ bune! Ştiţi că pe vre murimai exista cineva care îşi dorea foarte mult să o ia în căsătorie pe fcadumneavoastră. Este vorba despre domnul Leflor. Ce- a ţ i spune dacăstimabilul domn Leflor ar veni acum aici şi ar cere-o d soţie pedomnişoara Almy?

KarlMay 152




Bătrânul lăsă och în pământ.— Şi tăcerea este un răspuns, domnule Wilkins! Ce-aţi spun* dacă l-

aş căuta eu pe domnul Leflor şi l-aş...

— Nu vă mai osteniţi! spuse bătrânul, scârbit. Leflor e aici, I bordul

acestei corăb!

— La naiba! De unde ştiţi dumneavoastră asta?

— Bănuiesc acest lucru.— Mi-aţi stricat plăcerea de a vă face o surpriză! zise banclilJ

înciudat. Da, da! O să-l vedeţi pe domnul Leflor, ba chiar şi pe bunJnostru prieten Bill Newton! Hm! Bietul Leflor! An au trecut, dai ■ nu auitat-o pe frumoasa domnişoară Almy. O să vă ceară mâna linadumneavoastră, de asta sunt sigur. Puteţi să-l respingeţi, pentru M astfel osă-mi daţi prilejul de a vă dovedi că am cele mai bune inln||l în ceea ce văpriveşte. Dacă domnişoara Almy va deveni soţia uitffl o să am grijă caLeflor să n-o supere. Ei? Ce spuneţi, domnule WilkiM

Bătrânul tăcu. Ceea ce îi spunea banditul era cumplit.

— Dacă v-aş fi ginere, m-aş ocupa de domnişoara Almy, dar şi deceilalţi membriii ai familiei dumneavoastră, continuă răufăcătorul. Suntsigur că nu l-aţi dat uităr pe cel ce vă este nepot!

— Arthur? Ce ştiţi de Arthur? întrebă Wilkins.— Oh, ştiu multe, domnule! Foarte multe!— Astea-s minciuni! zise bătrânul, pentru a-l face pe bandit să

vorbească. Ce aţi putea şti despre un mort?— Mort? Credeţi cumva că Arthur e mort, domnule? Şi dacă v-aş

Iţpune că trăieşte?— Dacă Arthur trăieşte, atunci ar însemna că nici Martin Adler n a

murit.

— Nici nu a murit, domnule Wilkins!— Oh, nu mai minţiţi, domnule! exclamă bătrânul. Dacă Arthur ţi

Adler s-ar afla în viaţă, aş fi primit până acum o veste de la ei!— Hm! N-aş putea spune că nu vă merge mintea, domnule! zise i' 11

iditul, zâmbind cu ironie. Adler sau Arthur ar fi trebuit să vă dea de vestecă sunt în viaţă, dar dacă n-au putut s-o facă? Cel pentru Care... oh! Lanaiba! V-am spus deja prea multe, domnule Wilkins! I'.i, ce să-i faci? Aşasunt eu, am inimă bună! Dacă mi-o daţi pe Almy llr .oţie, sunt gata să-ireaduc la viaţă pe nepotul dumneavoastră \1 1liur şi pe domnul Martin

Adler.— Pe mine nu mă puteţi duce de nas, domnule! Sunt sigur că, îndată

ce v-aţi căsători cu Almy, mi-aţi spune că nu ştiţi nimic de A d l e r sau deArthur! spuse Wilkins, încercând să-i dea de înţeles i lulacătorului că s-ar putea ca Almy să-i devină soţie.

Walker căzu în capcana bătrânului şi exclamă:Mă voi ţine de cuvânt, domnule! Mă jur pe Dumnezeu şi pe in|i

iliavol din fundul iadului că mă voi ţine de cuvânt!Şi cum mi-aţi putea garanta că lucrurile se vor petrece întocm ai

precum spuneţi?

Vă dau cuvântul meu de onoare, domnule Wilkins! zise banditul.Aşa? Cuvântul de onoare? Cuvântul de onoare al unui minci-Hiu, al

unui hoţ, al unui criminal? Oh, domnule!Măsuraţi-vă cuvintele, domnule Wilkins! izbucni Walker. Ce i -n

iuţit- îmi cereţi dumneavoastră, mă rog?Aş vrea o dovadă palpabilă, domnule! spuse bătrânul, hotărât.

— Bine! Fie precum spuneţi! Dacă îi aduc înaintea dumneavoastră peArthur Wilkins şi Martin Adler, sunteţi gata să mi-o daţipe Almy de soţie?

— întrebarea dumneavoastră nu are niciun rost, replică Wilkins.

Arthur şi Martin Adler au murit!— Pot să vă spun că amândoi sunt sub pământ, dar nu au murit!

replică banditul.Bătrânul simţi cum îl trec fior. „Sunt sub pământ, dar nu a murit!"

Aşa spusese Walker şi acest lucru nu putea însemna decâl că Adler şiArthur erau ostatici undeva, sub pământ!

— Vă contraziceţi singur, domnule Walker! spuse Wilkins, sil in du-se să zâmbească. V-aş ruga să mă scutiţi de asemenea copilăr!

— Dacă nu mă credeţi, eu nu am ce vă face! Vă spun doar că, danimi-o daţi pe Almy de soţie, îi veţi revedea pe Adler şi pe Arthur. Maimult chiar, este foarte posibil să vă recăpătaţi plantaţia.

— Prost!— Cum credeţi! zise banditul, sec. Vă sfătuiesc doar să vă gândiţi l .i

ceea ce v-am spus şi să vă hotărâţi cât mai iute! Nu am vreme de pierdull— Nu am la ce să mă gândesc, domnule!

— Nu avem la ce să ne gândim! spuse şi Almy, preocupată dl

frământările bătrânului ei tată.

— Să înţeleg că acceptaţi să fiţi soţia mea, domnişoară Altyl întrebă

răufăcătorul, rânjind ca un diavol şi încercând să pună mAll pe fată.Almy se fot ferea din calea banditului, de care îi era silă. l a i

moment dat, atinse cu spatele peretele calei şi, dându-şi seama cil it se

mai putea retrage din calea răufăcătorului, care se apropia im de ea,începu să strige:— Ajutor! Să ne ajute cineva!Disperarea îi dădu puteri lui Wilkins. Bătrânul se încorda I agită,

izbutind să rupă funle ce îi pătrunseseră în carne. Dini salt, Wilkinsajunse lângă Walker şi îl lovi cu pumn în cap. Bu şi speriat, banditulse grăbi să iasă pe uşa calei, înjurând ca un hi După ce încuie cu grijăuşa calei, se grăbi să ajungă pe punle, vreme ce Walker discutase cubătrânul Wilkins, marinar fu i a i naţi pentru a li se explica ce sepetrece. Pentru şiretul Roulin utltoarte greu să-i convingă pe membrii echipajului că Wilkins şi fca luimeritau, într-adevăr, să fie închişi în cală. Unul dintre marinari se

îndoia totuşi de cele spuse de Omul de argint.„Cum se poate ca o fată atât de frumoasă, cu nişte ochi în care se i

iţeşte bunătatea, să fie o netrebnică?" se întrebă marinarul. „Nu, nu! Eceva putred în toată povestea asta!"Pentru că îl văzuse pe Walker coborând sub punte, marinarul nşleptă

puţin şi îl urmă. Dorea să afle cu orice preţ ce se întâmplă cu adevărat.Nu dură prea mult, şi Walker ieşi din cală, dând piept în piept • umarinarul curios.

— Cine eşti? întrebă banditul, speriat.— Sunt matelotul Forner! replică numaidecât marinarul. - Şi ce

cauţi aici?Asta-i treaba mea! replică Forner, hotărât. Tu cine eşti?

— Un... un pasager! se bâlbâi Walker.— Şi ce cauţi aici? Eu am coborât ca să văd dacă mai avem destulă

T i de băut! îmi stai în cale, aşa că te poftesc să urci pe punte!— Să nu cumva să te duci la ostatic noştri! tună banditul.

— La ostatic voştri? întrebă matelotul, zâmbind cu dispreţ. Ce|" al.i am eu cu ostatic voştri?! Oricum, ta nu ne poţi da porunci nouă,.......tarilor! Domnul Hofter este proprietarul acestui vas! Ai priceput?

Nemaiştnd ce să spună, Walker rămase locului. Forner îşi făcu 1

lucru şi se întoarse. Dând iar peste Walker, matelotul izbucni:— Ce cauţi aici?! Treci pe punte şi nu-mi mai sta în cale! Dacă

pasager, atunci du-te pe punte sau în cabină!IUnditul urcă, într-adevăr, pe punte şi Forner rămase locului. |i|).i ce îşivârî în gură o bucată bună de tutun de mestecat, marin se gândi: „Ce să

fac? Mi-e teamă că domnul Hofter s-a vârât llili o afacere necurată! Hm!Nemernicul ăsta, peste care-am dat ^■(i o să meargă iute-iute la domnul

KarlMay 152




Hofter şi-o să spună că i-am u lu i u r â t ! Trebuie s-o şterg, dar cum să fac?Lucruri multe nu prea iu n i , i ă vorba aceea, ce-i pe mine-i şi-n dulap!

Hm! Ah! Am găsit! 1 1 ni l i ad peste bord. Da, da! Mă duc la prova!

Domnul Hofter o să i m i e ca să-mi tragă o săpuneală. Eu am să încep să-i vorbesc. O I n u nlierbânt, o să dau din mâini. Pe urmă... o mişcare

greşită şigata! Cad peste bord! în zori ajung la Yuma şi pe urmă... ei, pe urmă o să

mai văd eu ce-i de făcut! Gata, m-am hotărât".Forner ajunsese matelot, dar era sărac lipit pământului. Nu avea decât

hainele de pe el, nişte bani, dar nu prea mulţi, un cuţit, o pungă de tutun,care acum era pe jumătate goală, şi o pipă. Aceasta era întreaga avere amatelotului Forner.

Marinarul se grăbi să ajungă la prova şi, nu peste multă vreme, auziglasul lui Hofter:

— Domnule Forner! Unde sunteţi?— La prova! replică matelotul.— Ce-aţi avut cu domnul Walker, domnule? întrebă Hofter, apro

pndu-se.— Walker? întrebă Forner, ridicând din sprâncene. Nu cunosc niciun

domn care să se numească Walker!— Mă refer la domnul pe care l-aţi întâlnit la intrarea în căl! exclamă

Hofter. Mi-a spus că l-aţi cam repezit!— Eu? Poate el m-a repezit pe mine! se apără marinarul.—- Domnul Walker îmi spune că aţi coborât în cală pentru a trage cu

urechea!— Să trag cu urechea? Ce prostie! zise Forner. Unde să trag eu cu

urechea? Gândiţi-vă şi dumneavoastră! Scara-i îngustă şi m-a m dat doipaşi înapoi ca să-i fac loc pasagerului.

Spunând acestea, matelotul se dădu câţiva paşi înapoi, apropn du-seastfel de parapet.

— Dom... domnule Forner o să...Hofter ar mai fi vrut să spună ceva, dar era prea târziu. Forncfj

„căzuse" peste bord.— Ajutor! strigă numaidecât fiul dirigintelui poştei. Om la apllj Om la

apă!Câţiva marinari veniră în grabă, dar părea a fi prea târziu. Trupul lui

John Forner nu se mai zărea.— Bietul Forner! exclamă Hofter, abătut. A pierit! Şi totul impetrecut

atât de repede!Ajuns pe mal, Forner spuse, ca pentru sine:

— N-aveţi decât să mă căutaţi, băieţi! Poate că o să mă mai vedeţi dar asta numai când mi-o veni mie la socoteală!

DAVID LINDSAY, VÂNĂTORUL

La orele amiez, când ajunse, în sfârşit, în Yuma, John Forner 111

„vânzătorul de suflete" plutind încet pe apele râului şi mormăi: — Ladracu'! Am ajuns prea târziu! Hm! Ce fac eu acum? Dar ce i •

minunat!Matelotul zărise un iaht care era atât de frumos, încât ar fi putut lua

och oricui. Vasul era prevăzut cu motor, dar avea şi pânze. O ■ Hol deambarcaţiune era un lucru rar în apele învolburate ale lui Hio la. Ceea ceatrăgea însă numaidecât privirile era o imensă pic-lui'ă aşezată la prora.

Această pictură reprezenta un bărbat înalt, ri n nd o pălărie cafenie, din

fetru. Omul al cărui chip fusese imor-Uli/al pe pânză avea în mâna dreaptăo puşcă mare, cu două ţevi, şi In i.mga o lance. La brâu se puteau zăridouă tomahawkuri, două i■■ loale, două revolvere şi două cuţite.Personajul era îmbrăcat în ■lele, precum indien, şi purta mocasini. înpartea de jos a pictur i i s ris cu litere mari, aur: „David Lindsay,vânătorul".

Matelotul se apropie de iaht. Pe punte nu era nimeni şi se părea i vasulse afla la mal de mai multă vreme. Forner privi iahtul cuHtântare şi apoi îşi spuse: „Ce vas frumos şi ce proprietar! Hm!Ihuul căruia îi aparţine iahtul ăsta minunat are plictiseala în oase şifiliui o în căutare de aventură!"I l'orner se gândi că ar fi bine să bea ceva şi se hotărî să meargă în.........ia pe care o frecventa de fiecare dată când se întâmpla să

i|',a în Yuma.

Matelotul intră în local şi rămase ţintuit locului. La o masă se găseachiar omul imortalizat pe pânza imensă. Bărbatul înalt, îmbrăcat în hainedin piele, renunţase, ce-i drept, la câteva dintre armele sale şi se mulţumise

să-şi ia doar un cuţit, pe care şi-l pusese la brâu. Acel om înalt şi slab erachiar lordul David Lindsay. Englezul sorbea în tihnă un pahar de rachiuîndulcit cu zahăr şi îndoit cu apă.

Matelotul se aşeză la o masă şi ceru un pahar de rachiu. Cârciuma-rul îiaduse băutura şi apoi se aşeză lângă sir David, pentru a continua discuţiaîncepută înainte de venirea marinarului.

Proprietarul localului îi spuse lui sir David:— Puteţi fi sigur că eu cunosc Rio Gila ca pe buzunarul meu. Doar

sunt aici, în Yuma, de ani şi ani de zile. Ce-aţi dori să ştiţi?— Ia uitaţi-vă la cartea asta, replică lordul, dând la iveală un volum

destul de gros. Vi se pare cunoscută?Cârciumarul se uită la coperta cărţ şi spuse:— E Vânătorul de Gabriel Ferry4. Am citit cartea. De altfel, e foarte

căutată. în ea sunt descrise aventuri care se petrec pe pământurile apaşilor şi pe malul lui Rio Gila.

— Exact! exclamă englezul, mulţumit. Aflaţi că am venit tocmai din

Anglia pentru a trăi aventuri asemănătoare celor descrise aici, în aceastăcarte!

Proprietarul localului îi aruncă lui sir David o privire în care se citea

uimirea.— Aş vrea să merg cu iahtul meu în susul râului. Până unde p«i

ajunge? Vreau să spun, este apa destul de adâncă?— Ar fi bine să-i puneţi aceste întrebări domnului care stă la ma ..i

alăturată, replică numaidecât cârciumarul. Dânsul este matelot.Sir David îl măsură pe marinar din priviri, de parcă ar fi avui înaintea

sa un armăsar pe care nu ştia dacă merită să-l cumpere sau nu.

în cele din urmă, englezul păru a fi mulţumit şi îl întrebă pe matelot:— Dumneavoastră sunteţi domnul Forner?

— Da, Forner este numele meu! replică marinarul.— Şi acum faceţi parte din vreun echipaj? vru să ştie lordul.— Nu, momentan nu, domnule, replică matelotul.

— Nu aţi vrea să intraţi în slujba mea? Plătesc bine, foarte bine!— Mi-ar face mare plăcere, domnule, dar cu condiţia să nu-mi cereţimai mult decât sunt în stare să fac.

4Scrtor francez ( 1809-l852), care a petrecut zece ani în Mexic RomaniCabecillas şi Guérilleros, Scene din viaţa mexicană, Căpitanul Pallavidas }\(n.tr.)

KarlMay 152




— Oh, nu, domnule! spuse englezul. Nu aş vrea decât să ne fiţi călăuzăpe Rio Gila.

— Atunci îmi va face mare plăcere să mă aflu în slujba dumnea voastră,

domnule! zise Forner, zâmbind. Nu vă voi dezamăgi!

— Foarte bine, foarte bine! zise sir John, frecându-şi mâinile demulţumire. Nu vom stabili un salariu, ci vă voi plăti cu cât veţi crede ■lumneavoastră de cuvnţă. Deocamdată aş vrea să vă dau zece pesos.I'oltiţi!

Zece pesos erau echivalentul a zece dolari, iar pentru John Forner H

castă sumă reprezenta o mică avere.Matelotul luă ban din mâna lui sir David şi spuse, zâmbind mulţumit:

— Ehei, domnule, dacă mi-aţi dat şi ban ăştia, îmi va face mare i'l.uere să urc la bordul navei dumneavoastră!

— Mă rog, mă rog! replică englezul. Pentru mine este important lA

vânez şi să pescuiesc. Se găseşte peşte şi vânat prin părţile astea?— Desigur, domnule.— Dar indieni vom avea ocazia să întâlnim?

Dacă doriţi neapărat. Doresc! Doresc,domnule! Yes!

— Prea bine, domnule, zise matelotul. Când ar urma să intru în »l|ba

dumneavoastră?Astăzi! Chiar acum, dacă se poate! spuse lordul, cu vădită I M

ubdare.

Foarte bine, domnule, dar mai întâi am o treabă ce nu suferă"".luare.

O treabă? Ce treabă? I — Trebuie să ajung la primar.

La primar?

— Da, domnule. Vreau să dau o declaraţie. Este vorba de o mârşăvie,

de o răpire.— O mârşăvie? O răpire? întrebă Lindsay, aprinzându-se din ce în cemai tare. E vorba despre vreo domnişoară?

— Da, domnule, de o domnişoară şi de tatăl ei.— Foarte bine! O să vă ajut! O să-i eliberăm! exclamă englezul. Nu enevoie de primar, nici de oamenii leg!

— Şi ce propuneţi, domnule? întrebă Forner, surprins de reacţia

neaşteptată a lordului.— Mai întâi aş vrea să-mi spuneţi unde urmează să fie duse

persoanele răpite, zise Lindsay, recăpătându-şi calmul.— La Aubery, domnule. Netrebnic au trecut pe-aici cu un vas mic.

— Când?

— Acum o oră, domnule.

— Foarte bine! Pornim! Ridicăm ancora! Plecăm numaidecât în

urmărirea lor!

— Cu iahtul dumneavoastră i-am ajunge foarte repede din urm şi i-am

putea ataca, domnule.— Să-i ajungem din urmă! Să-i atacăm! spuse lordul, încântai Sunteţi

omul de care am nevoie! Cum se numesc persoanele răpite?

— Wilkins, domnule.

— De unde sunt?

— Din câte am izbutit eu să aflu, au locuit cândva în Van Buredomnule.

— Van Buren? întrebă lordul, uimit. Sunteţi sigur?

— Sigur, domnule! replică matelotul.

Englezul rămase pe gânduri preţ de câteva clipe. La Van Bure vrusesesă ajungă Hermann, care urma să-l caute pe Martin Adlerhorst. Totulfusese însă în zadar. Din câte ştia lordul, at.1l Martin, cât şi bătrânulWilkins fuseseră de negăsit şi acum... acm îl întâlnea pe acest marinar,

care îi pomenea de Van Buren şi cl Wilkins!— Ce s-a întâmplat, domnule? întrebă Forner. V-aţi făcut alb varul!

— Nimic, nimic! spuse Lindsay, încet. Povestiţi, povestiţi tot ştiţidespre domnul şi domnişoara Wilkins.

Forner istorisi tot ce ştia, iar când termină, cârciumarul, care ■ascultasetoată povestea cu gura căscată, îi spuse lui sir David, zâmbind cuamărăciune:

— Chiar dacă v-aţi duce amândoi la primar, acest lucru nu v-ar folosila nimic. Primarul nu se va amesteca în povestea asta. Vă sfătuiescprieteneşte să nu vă mai frământaţi, gândindu-vă la soarta ' limnuluiWilkins şi a fcei lui.

— De ce, domnule? întrebă lordul, supărat.— Legea nu este de partea dumneavoastră. Gândiţi-vă puţin la l.iptul

că Rio Gila se varsă în Rio Colorado. Rio Colorado reprezintă graniţadintre statele Arizona şi California. Faptele despre care vorbiţidumneavoastră s-au petrecut în Arizona. Dacă „vânzătorul de suflete"

ajunge în California, niciun reprezentant al leg din it.itul Arizona nu aredreptul să se atingă de răpitori.

— La naiba cu graniţa dintre Arizona şi California! izbucni englezul.Eu sunt lordul David Lindsay şi o să fac tot ce poftesc! Yes!

— Puteţi face tot ce doriţi, domnule, dar să nu vă miraţi dacă i (i figăurit de gloanţe, zise cârciumarul.— Găurit de gloanţe? întrebă lordul. Dacă e vorba de gloanţe, rtlunci

voi avea parte de aventură! Excelent! Ex-ce-lent! O să le arăt rn netreb...

Englezul se întrerupse, pentru că în acel moment intră pe uşa iu ium unomuleţ cu barbă deasă şi cu un nas cât toate zilele. îl l unoştea bine pe acelvânător mititel. Bunul său prieten Kara Ben Nemsi, scrtorul din Germania,îi povestise de multe ori despre "i miletul care tocmai intrase în modestullocal. Lordul nu se aştepta ti 1 întâlnească şi rămase cu gura căscată.

— Bună ziua, domnilor! salută micuţul vânător. - 'Năziua! răspunse cârciumarul.

— Daţi-mi şi mie un pahar de rachiu! ceru vânătorul cel mititel.

Proprietarul cârcium aduse băutura, şi micuţul îi spuse englezului: ) — V-aş ruga să-nchideţi gura, domnule şi să nu mă mai priviţi i i , i ă mădeocheaţi, hi, hi, hi, hi!

Englezul închise gura, se ridică de la locul său, îşi scoase pălăria ' • \lamă:i — îmi pare bine să vă întâlnesc aici, domnule Sam Hawkens!

Mititelul holbă och şi exclamă la rândul său:— Pentru numele lui Dumnezeu! Văd că mă cunoaşteţi, domnule!

— Yes!

— Şi unde m-aţi întâlnit-, mă rog? întrebă Sam.— Nu v-am întâlnit nicăieri, recunoscu sir David.

— Nici eu, dacă nu mă-nşel! replică vânătorul. Totuşi, aş vrea să ştiu

de unde mă cunoaşteţi!

— Am auzit povestindu-se despre dumneavoastră, zise lordul.

— Aşa? Unde, dacă nu vă e cu supărare?

— Despre dumneavoastră mi-au istorisit războinic Haddedihn, dar nu

numai ei.— Hm! Haddedihn! mormăi Hawkens. Nu am auzit de indien

din tribul ăsta!

KarlMay 152

http://at.1l/

http://at.1l/




— Indien despre care vorbiţi sunt arabi, domnule! zise englezul,

zâmbind.

— La naiba, domnule! izbucni micuţul Sam. Nu-mi aduc aminte să fi

umblat eu vreodată printre arabi!—Nici nu a fost nevoie să umblaţi printre arabi, domnule, peni 11 1 că

eu am întâlnit în Orient un om care vă cunoaşte foarte bine.— Aşa? Şi cine era acel om, dacă-mi e îngăduit să-ntreb?

— Kara Ben Nemsi.

— Kara Ben Nemţi?— Nu, domnule, Kara Ben Nemsi, zise lordul, zâmbind.— Mă rog, mă rog! Cred că omul despre care vorbiţi trebuie i| fi fost

un greenhom5.

— I-am spus şi eu că este un greenhom, domnule! Yes! I aitl spus-o de

foarte multe ori!— Ei, dacă i-a spus şi Sam Hawkens că e un greenhom, atunci atu

trebuie să fie! spuse micuţul vânător, umflându-se-n pene ca un cu i \ . 11 1

— Se prea poate, domnule, dar trebuie să ştiţi că pe aceste melon»guri acelui greenhom i se spune Old Shatterhand.

— Old Shatterhand? întrebară brusc, într-un glas, matelotul f|

cârciumarul.— Yes! exclamă lordul.

— Old Shatterhand? ÎI cunoaşteţi pe Old Shatterhand, stimate ilomn?întrebă, la rândul său, micuţul vânător.

— Yes!

— Şi ştiţi cumva unde se află acum?

— No!

— Hm! Din păcate nu ştiu nici eu! Şi v-a povestit despre mine,domnule?

— De foarte multe ori.

- Ehei! exclamă Hawkens, dând din mâini de parcă ar fi vrut să |tdăo muscă nevăzută. Nu-l uită Old Shatterhand pe bunul lui ■ l r.« ăl Sam!Ei, am trecut prin nenumărate aventuri împreună! Aven-in. domnilor, nuglumă! Dar n-o fi povestit numai despre mine!

— No! zise englezul, sec.[ — V-o fi istorisit câte ceva şi despre Dick Stone şi Will Parker, ili .1 nu

mă-nşel! [ — Yes!— Da6 de Winnetou şi Old Firehand a amintit vreodată? Yes!

Spuneţi-mi, domnule, unde sunt acum Old Firehand şi Winne-lof Întrebă cârciumarul.

îi cunoaşteţi? vru să ştie micuţul Sam.Nu i-am văzut niciodată, domnule, recunoscu proprietarul

.•...lestului local. Nu am avut onoarea să-i întâlnesc, dar sunt gata i .Im depomană douăsprezece sticle cu rachiu numai pentru a-i lilr.i aici!

Păi atunci puteţi destupa sticlele, hi, hi, hi, hi! spuse micuţul•IliAlor, râzând cu poftă. Winnetou şi Old Firehand vin încoace, li. . I numă-nşel!

V-aş ruga să nu faceţi glume proaste! zise deodată cârciumarul, Im

M i n i â n d u-se.

Nu e nicio glumă, domnule, zise Hawkens. Trebuie să mă i lA le s ccu ei aici!Aici?

I )a, aici, în cârciuma dumneavoastră!Aşa? Atunci pot să spun că asta este cea mai fericită zi din . l i mea!

Gata! O sticlă e din partea casei!

5O m f â r ă e x p e r i e n ţ ă ; a g e a m iu ( lb . e n g le z ă ) ( n .t r .) .

6O m f â r ă e x p e r i e n ţ ă ; a g e a m iu ( lb . e n g le z ă ) ( n .t r .) .

— Parcă vorbeaţi de douăsprezece sticle, stimate vrăjitor al apei-de-foc7! exclamă Sam, râzând. Ei, lăsaţi că noi nu vrem să ni se dea rachiu depomană!

— Mă bucur foarte mult că Winnetou şi Old Firehand vor sosi aici!

zise lordul. De unde veniţi, dacă-mi este îngăduit să întreb?— De la Graniţe Station, replică micuţul vânător.— Şi aţi călătorit pe apă? vru să ştie lordul.— Nu, domnule, am venit călare pân-aici.— Şi unde vreţi să ajungeţi?— La Aubery.— Minunat! Mi-nu-nat! exclamă sir David. Puteţi merge cu mine!— Mulţumim, dar ne grăbim, domnule.— într-o oră putem pleca! Băgăm cărbuni şi plecăm!— Cărbuni? se miră Sam. Mergem cu vreo locomotivă?

— Nu, domnule, cu iahtul meu!— Aveţi un iaht?— Yes!

— Şi sunteţi gata să ne luaţi la bord?

— Yes!

— Asta e minunat, numai că s-ar putea să vă răzgândiţi.— Nici vorbă! spuse englezul, hotărât.

— Ştiţi, noi am plecat la vânătoare, dacă nu mă-nşel! -— Vânătoare?— Da, domnule, vânătoare de oameniii.— Indieni?— Nu, albi.

— Excelent! Ex-ce-lent! exclamă sir David, frecându-şi mânlt de

plăcere.

— Alb aceia se află acum pe o corabie mică.

— Pe o corabie mică? întrebă lordul.

— Da, domnule! Trebuie să fi trecut pe-aici cu puţină vreme n urmă!

— Nu cumva corabia aceea a pornit din Graniţe Station? vru ■ ştie

lordul.

— Ba da, domnule! Chiar din Graniţe Station!

— Atunci înseamnă că la bordul acelei ambarcaţiuni se află odomnişoară! Acea domnişoară a fost răpită!

— Ce ştiţi despre acea domnişoară? întrebă Sam, sărind de la ix ul său.

— Ştiu că a fost răpită. Am aflat asta de la domnul care stă lângă li ine,replică englezul, întorcând capul spre John Forner. A făcut ■mo dinechipajul acelei corăb, dar, când şi-a dat seama cu cine '' 1 de-a face, a săritpeste bord.

— Este adevărat, domnule? îl întrebă Hawkens pe Forner. - Foarteadevărat, replică matelotul.

— Povestiţi-mi, vă rog, tot ce ştiţi! zise micuţul Sam.

*

( ând Old Firehand ajunse în Gila Bend împreună cu tovarăşii li Walker şiceilalţi răufăcători plecaseră deja cu diligenta spre lini uite Station.

Urmărirea bandiţilor nu putea fi continuată, pentru i armăsar erau foarte

osteniţi. Vestitul vânător hotărî că era i • mea unui scurt popas.alitorul trebuie să ştie că, pe vremea aceea, Gila Bend nu era In Al o

mică aşezare, în care existau doar câteva case din lemn şi o |vlie mare, ceera în acelaşi timp şi poştă.

7Indien numeau băuturile alcoolice „apă-de-foc" (n.tr.).

KarlMay 152




In apropierea orăşelului se afla un fort, unde se găseau vreo Inuazeci demilitari, comandaţi de un căpitan.

Vestitul vânător se decise să-i trimită bătrânului Wilkins o tele- '■i ia,fără a bănui, bineînţeles, că aceasta va ajunge până la urmă în " iu le

răufăcătorilor.1 ind ieşi din prăvălia care servea şi drept poştă, Old Firehand se Iu/ ifaţă-n faţă cu un ofiţer şi exclamă:Dumnezeule, ce bucurie! Căpitanul Wallace! Sunt onorat să-l reîntâlnescpe Old Firehand! spuse la rândul « •ofiţerul.

I ei doi se cunoşteau de multă vreme şi căpitanul ţinu neapărat «rf Iinvite pe vestitul vânător la un pahar de whisky.

Ofiţerul îi povesti prin ce împrejurări ajunsese comandantul miculuifort, iar Old Firehand îi istorisi la rândul său prin ce aventuri trecuse înultima vreme.

— Trebuie să-i prindeţi pe netrebnici! spuse Wallace, hotărât.— Sigur că îi vom prinde! replică Old Firehand.— V-aş putea ajuta! zise ofiţerul. Da, da! Sunt chiar bucuros că pot să

vă fiu de folos! Avem în fort o barcă lungă şi destul de mare. în ea vor avea loc şi ca. Este nevoie de şase vâslaşi, dar asta nu arc importanţă! Osă vă însoţească şase soldaţi de-ai mei, numai că trebuie să-i răsplătiţi. Ei?

Ce spuneţi?— Nu pot decât să vă mulţumesc! spuse Old Firehand, încânta Dupămai puţin de un ceas, vestitul vânător şi tovarăşii s

pluteau pe Rio Gila, iar armăsar, aduşi pe barca mare a căpitanuluiWallace, aveau vreme să se odihnească.

Pe înserat, Old Firehand şi cei ce-l însoţeau ajunseră cu bine în GraniţeStation. După ce îi răsplăti pe militari pentru osteneala lor, vestitulvânător se apropie cu paşi repezi de clădirea poştei şi bătu la uşă.

Grey, telegrafistul, deschise numaidecât, şi Old Firehand îi spusei— îmi pare tare rău că vă tulbur la această oră târzie, dar esl» vorba

despre un lucru ce nu suferă amânare! Sunteţi cumva dirigintele poştei?— Nu, domnule, sunt telegrafistul, zise Grey.

— Asta-i foarte bine, zise vânătorul. Am întâlnit chiar pe cine trebuie.Aţi putea să-mi spuneţi dacă a sosit astăzi vreo telegram.i pentru domnulWilkins?

— Cum să nu? răspunse telegrafistul. Au sosit chiar două.

— Două? Vă înşelaţi, domnule! spuse Old Firehand.— Nu se poate să mă-nşel! Chiar eu le-am primit! replică GrcyJ

hotărât. Expeditorul era un anume Winter.— Cu toate acestea, vă înşelaţi, domnule, insistă vestitul vânăloH Eu

sunt Winter şi vă spun că i-am trimis domnului Wilkins o MU gurătelegramă.

— Ciudat, zise telegrafistul, aici au sosit două telegrame. ExpedlJ torulsunteţi dumneavoastră, iar destinatarul este domnul WilkimJ

— E ceva necurat la mijloc! exclamă Old Firehand.Credeţi?

Sunt sigur de asta, domnule telegrafist! Suntem pe urmele r persoanecare au comis mai multe infracţiuni. Aţi putea să descrieţi persoaneledespre care vorbiţi? întrebă

Da, domnule. Sunt patru bărbaţi care se numesc Walker, I wton,Leflor şi Roulin. Se află şi o femeie în tovărăşia lor. Numele il este

Miranda.— Cine ar fi crezut? întrebă telegrafistul, surprins.— Ce anume, domnule?

- Cine ar fi crezut că domnişoara Miranda este o persoană care Iîncalce legea. Oh, bietul Hofter!

- Cine este acest Hofter? vru să ştie vestitul vânător.ţ ■— Fiul dirigintelui poştei El... dar staţi puţin! Nu ştiu dacă e icul să văspun chiar totul, domnule.

— Spuneţi, spuneţi! îl îndemnă Old Firehand.

î — Staţi puţin, domnule, zise Grey, încet. Eu sunt angajat al •nţtei şi unangajat al poştei nu poate vorbi despre orice cu oricine!— Hm! Aveţi dreptate, domnule! spuse vânătorul. Aţi auzit »i rodată de

Old Firehand?

— Cum să nu, domnule! Ştiu prea bine că este un vânător vestit. Se i u

spune despre el că ar avea o mină în apropierea Lacului de Argint.— Aşa este, spuse Old Firehand, zâmbind. Ştiţi că numele itlrvărat al lui

Old Firehand este Winter?| -— Desigur, domnule!

— Atunci aflaţi că eu sunt Old Firehand.— Dumneavoas... tră sun... teţi Old Firehand? întrebă Grey, uimit, i—

Da, eu! Dacă doriţi să-l vedeţi pe Winnetou...I — Winnetou? îl întrerupse telegrafistul.

Da, întocmai, zise Old Firehand, zâmbind. Se aude tropot de ttl, Suntsigur că apaşul vine-ncoace.Vestitul vânător nu se înşelase. Winnetou şi ceilalţi se apropiară 4» poştăşi descălecară. Telegrafistul îl privi pe indian şi exclamă fericit: I»*- E

Winnetou! E chiar el! Ştiu că este el, pentru că mi-a fost ■cris de atâteaori!

— Aveţi deosebita onoare de a-i vedea şi pe domn Hawkcn Parker şi

Stone! spuse Old Firehand.— Da, da! spuse telegrafistul, neputând să-şi creadă och Omuleţul

acela cu barbă deasă este... este chiar Sam Hawkens, lângă el se află WillParker şi Dick Stone!

— Acum credeţi că eu sunt Old Firehand?— Oh, desigur, desigur, domnule! Poftiţi la mine-n birou! Grey îipovesti vestitului vânător tot ce ştia.— La Dos Palmas? întrebă Old Firehand. Hm! Walker vrea Wilkins şi

fca lui să ajungă la Dos Palmas. Ştie că am pornit urmele lui şi ar vrea sănu dau de el! Spuneţi-mi, vă rog, dacă dom Wilkins a primit telegramamea.

— Hm, mda! A primit-o! A primit-o cu siguranţă! zise Grey, în— Vă îndoiţi de faptul că ar fi primit-o? întrebă Old Firehan

— De fapt, i-a dus-o prietenul meu, fiul dirigintelui poş replică

telegrafistul.— De ce?— Vedeţi, el voia... credea că... spera...— Să lăsăm asta! Unde se află domnul Wilkins acum?

— La han, domnule.— îmi poate arăta cineva unde este hanul?— Sunt gata să vă duc chiar eu la han, domnule, spuse Grey— Foarte bine, domnule. Prieten mei mă vor aştepta aici. După ceschimbă câteva cuvinte cu Winnetou, Old Firehand

duse la han, împreună cu telegrafistul.

— Pot vorbi cu domnul Wilkins? îl întrebă vestitul vână toi

proprietarul hanului.— Din păcate, nu, răspunse acesta. Domnul Wilkins a | i

împreună cu fca sa.— Şi încotro a plecat? vru să ştie Old Firehand.

— Cred că spre Dos Palmas. Ceea ce ştiu sigur este că s-a îmi pe„vânzătorul de suflete", vreau să spun, pe vasul domnului 1 1

— Dar ce s-a întâmplat?

KarlMay 152




— Domnul Wilkins a primit o telegramă prin care era rumeargă urgent la Dos Palmas. Pe urmă, a venit aici, la han, o cl o .i

foarte frumoasă, care a închiriat o odaie. După câte am aflat, di..........

i Închiriat şi vasul domnului Hofter şi s-a oferit să-i ia la bord pe lomnul

Wilkins şi pe domnişoara Almy.— Vă mulţumesc mult, domnule! zise Old Firehand, părăsind tunul

împreună cu telegrafistul.1 upă ce făcură câţiva paşi, vestitul vânător îi spuse lui Grey:

i — Domnule, am impresia că îmi ascundeţi ceva! V-aş ruga să-miptineţi tot ce ştiţi, pentru că astfel aţi putea salva vieţile unor oameniii! I— Nu v-am ascuns absolut nimic, domnule! zise telegrafistul, lltict. Totce pot să vă mai spun este că domnul Walker şi tovarăşii

au rămas aici, în clădirea poştei, în vreme ce prietenul meuH u i t c ra pregătit totul în vederea unei călător cu micul său vas. în■ lmb, domnişoara Miranda a plecat la han.

L — Aşa? înseamnă că ea a fost misterioasa doamnă care a închiriatMtul şi s-a oferit să-i ia la bord pe domnul Wilkins şi pe domnişoara Iniy.

Ştiţi cumva încotro au pornit? Nu ştiu, domnule, răspunse Grey. — Ce felde om este domnul Hofter?

Un bărbat vesel, bun ca pâinea caldă, care n-ar face nimănui ■unrău.

(]e echipaj are vasul prietenului dumneavoastră?Un cârmaci şi patru sau cinci marinari.

(Cârmaciul este de prin părţile astea? L Da, domnule. E de-aici, dinoraş. Locuieşte în casa aceea, de ul . Uitaţi că mai e lumină. Cred că soţialui nu s-a culcat.

Toarte bine! Să stăm puţin de vorbă cu ea. Poate izbutim să l ' I llămceva.

însoţit de Grey, Old Firehand îi făcu o vizită soţiei cârmaciului.i i n .eput, femeia se arătă foarte speriată, dar când văzu că străinul, i n v o i a

să ştie încotro a plecat soţul ei, era însoţit de telegrafist, selinişti puţin şi spuse că domnul Hofter se hotărâse să plece spre

h iy. Cel puţin asta izbutise să afle de la soţul ei.1 i'i doi părăsiră casa cârmaciului şi, după ce îi mulţumi telegra- i li u|entruajutorul dat, vânătorul se întoarse la prieten săi şi le t jH I M 'i u in stăteaulucrurile. Aflând ce se întâmplase, Hermann zise, n.ăciune:

Am ajuns prea târziu şi nu-i vom mai prinde pe netrebnici!

— Nu trebuie să ne pierdem speranţa, replică Old Firehand.— Dar Walker i-a luat cu el pe domnul Wilkins şi pe fca sa ca să-i

ucidă! exclamă tânărul Adlerhorst.— Nu, domnule! îl contrazise Old Firehand. Sunt sigur că bătrânul

Wilkins îl vor duce în Valea Morţ, pentru că trebuie să arate cum sechinuiesc Arthur şi Adler. în ceea ce o priceşte domnişoara Almy, cred căo vor lăsa în viaţă.

— Dar ce caută la Aubery? vru să ştie Hermann.

— Cred că nu se vor opri chiar la Aubery, ci în apropie oraşului.Acolo ştiu că se află indien Mojave. Dacă se vor afla s ocrotirea acestor războinici, vor ajunge cu bine în Valea Morţ.

— Tot spre Valea Morţ se vor îndrepta apaş lui Lata nalgul războinicMarikopas, conduşi de Săgeată de fier, spuse Hermau

— Aşa este. Atât apaş, cât şi indien Marikopas vor să pu mâna pe

Omul de argint.

Fără să mai stea pe gânduri, porniră cu toţ la drum şi, după vreme, OldFirehand îl întrebă pe Sam Hawkens:

— Credeţi că puteţi ajunge la Yuma?— Da, ce-s eu, greenhorn?. întrebă micuţul vânător. Sigur că s-ajung la

Yuma, domnule Firehand. Spuneţi-mi doar ce trcsă fac!

— Să încercaţi să aflaţi câte ceva despre „vânzătorul de sufl— Prea bine! Unde ne întâlnim?— în cârciuma cea mai apropiată de malul apei. Fără a mai rosti uncuvânt, Sam Hawkens se mistui în înt

ricul de nepătruns al nopţ.Aşa se explica faptul că micuţul vânător ajunsese în mod local în care

se găseau lordul David Lindsay şi matelotul J Forner.în vreme ce stătea de vorbă cu englezul, se auzi tropot dl Apoi uşa

cârcium se deschise şi îşi făcură apariţia doi vâînalţi şi slabi.

— Oh! Cine sunt domn? vru să afle sir David.

— Păi cine să fie, domnule? întrebă micuţul Sam. Sunt bun prieteni

Will Parker şi Dick Stone.L — Excelent! Mi-nu-nat! exclamă englezul, apropndu-sfe de i » k şi deWill.

Vânător se opriră locului, şi lordul spuse, zâmbind:- Numele meu este David Lindsay şi sunt încântat să vă cunosc,

domnilor.

(!ei trei îşi strânseră mâinile şi, după ce schimbară câteva cuvinte,t'i'.lezul amuţi. în modestul local intrase Winnetou. Sir David nu-şi •.

putea lua och de la apaş. Căpetenia Mescalero îl privea atent |m- englez.Old Shatterhand, fratele său de cruce, i-l descrisese pe m .Işi Winnetou ştiape cine are înaintea lui.

I )upă ce îl măsurase din cap până-n picioare, Lindsay se apropie •Ir indian, întinse mâna şi spuse:

- Ce faceţi, domnule Winnetou? Eu sunt sir David Lindsay şi "i v.ipot spune cât mă bucură faptul că vă întâlnesc aici!

Apaşul răspunse, zâmbind discret:

Winnetou face bine! El îl cunoaşte pe fratele său alb! I Mă bucur să văvăd, domnule Winnetou! continuă englezul, lu/iasmat de faptul că îl

întâlnea, în sfârşit, pe apaşul despre care i-" unul său, Kara Ben Nemsi, îipovestise atâtea. Mă veţi însoţi şi 1« nune? Aş dori să dobor un grizzly!Winnetou nu are vreme să vâneze ursul cenuşiu. El a pornit ""l'ieună

cu fraţ săi la vânătoare de oameniii! Howgh!Hermann şi Old Firehand intrară acum şi ei cârciumă, iar I intkiy

exclamă, zărindu-şi nepotul:I )oamne, Dumnezeule! Ce cauţi tu aici? Dar dumneata ce cauţi aici?întrebă, la rândul său, tânărul i horst.

Eu? M-am făcut vânător! Yes! exclamă lordul. Sunt un vânător ....lic şi m-aş putea compara chiar cu eroul din romanul lui

iml » 1 l-eny! Ai să vezi! Uite, vreau să pornim chiar acum pe urmele.uliu h.mdit pe nume Walker!

Walker? De unde şt dumneata de Walker, unchiule? întrebă'i.... ..mu, uimit.

I c unde ştiu? De la domnul Forner, care se află aici, de faţă,* m.it în slujba mea. Domnul Forner a fost matelot.chiar pe

178 KaxlMay

corabia pe care se găsesc Walker şi ceilalţi netrebnici. Da, da, netrebnici,

pentru că au răpit o domnişoară!

— Şi noi vrem să punem mâna pe bandiţ despre care vorbeş dumneata,

unchiule! zise tânărul Adlerhorst.

— Foarte bine! O să ne îmbarcăm cu toţ pe iahtul meu şi o s . i pornim

în urmărirea bandiţilor! Yes!

— Când a trecut pe-aici „vânzătorul de suflete"? îl întrebă OKIFirehand pe Forner, după ce îl salutase respectuos pe lordul Linds.iy

KarlMay 152

http://mii.it/

http://mii.it/

http://mii.it/




— Acum trei ceasuri, domnule, replică marinarul.— Şi dumneavoastră aţi făcut parte din echipaj?— Da, numai că am şters-o, îndată ce mi s-a părut că pasager au pus la

cale o mârşăvie, replică marinarul.

— Credeţi că la bordul iahtului vor avea loc şi ca noştri, sir j David?întrebă vestitul vânător.

— Desigur, domnule! replică englezul, sigur de el.— Prea bine, domnule! Vă mulţumim că vreţi să ne ajula|il

spuse Old Firehand.— Vai, domnule, nu-mi mulţumiţi, spuse lordul. La uriuy urmei,

Hermann e nepotul meu şi pentru mine este o onoare sj ajut pe Winnetou,Old Firehand, Hawkens, Parkel- şi Stone!

Old Firehand şi toţi ceilalţi se îmbarcară numaidecât, ini matelotul John

Forner îşi luă locul la prora.

VÂNĂTOARE PE RIO COLORADO

I I n timpul nopţ, „vânzătorul de suflete" plutise destul de încet. ''I. apoi,micul vas ajunse în apele lui Rio Colorado şi începu să se deplaseze cuviteză.1 .uid mica navă a lui Hofter trecu pe lângă iahtul lui sir David, in|i

ulmirară frumoasa ambarcaţiune. Un iaht era un lucru rar prin ple acelea.Fiilorian alias Bill Newton se aplecă mult peste parapet u ind imensapictură de la bordul iahtului, exclamă: ba dracu'! Eu îl cunosc pe omul ăla!(ed că vă-nşelaţi, zise Walker, admirând iahtul. N u, nu mă-nşel! Nu se

poate să mă-nşel! îl contrazise fostul valet. Şi cine este omul pe carespuneţi că-l cunoaşteţi? ► Un englez! răspunse Fiilorian alias Newton.Aşa, aşa! Hm! zise Walker. Numai un englez poate să fie atât f|l nebun,încât să pornească spre Rio Colorado cu un iaht!

() fi nebun englezul, dar sunt gata să pun pariu că acest iaht al i aicidoar pentru a ne urmări pe noi! scrâşni fostul valet.

Nu se poate! Oamenii de pe iaht nu pot şti ce s-a petrecut în i nule

Station!

Ai um nu ştiu, dar vor afla de la Old Firehand, care seândreaptăif .uianţă-ncoace!

Bine, dar de unde să ştie Old Firehand că noi ne aflăm pe IM . I asta?

KarlMay 152



-— Va afla totul, cu siguranţă!— Când va ajunge la Graniţe Station?

— Exact, domnule Walker!

— Dar va dura ceva vreme până va ajunge Old Firehand din Graniţe

Station aici, în Yuma! insistă banditul.

— Cu toate acestea, eu cred că trebuie să fim cu băgare de seam .1l

— Nu-mi fac griji, domnule Newton! spuse Walker. Totuşi, voi ţine

seama de cele ce mi-aţi spus!— Iar eu voi împrumuta ocheanul domnului Hofter pentru t vedea tot

timpul ce şi mai ales cine este în spatele nostru!Fiilorian împrumută, într-adevăr, ocheanul lui Hofter şi nu un părăsi

puntea. După o vreme, fostul valet exclamă:— Iahtul se află în spatele nostru!

Walker veni numaidecât lângă el, îi luă ocheanul din mână m spuse:

— Aşa e! Aveţi dreptate! Dacă am şti măcar cine se află la bord ill

iahtului!— Cred că şi Old Firehand se află acum pe iaht! exclamă Newlod

— Atunci ar trebui să întreprindem ceva, dar nu ne putem l.ul

nevăzuţi!— Vorbiţi cu Hofter, domnule Walker!Banditul se duse iute la prora şi îi spuse fiului dirigintelui poţltfl

— Ne urmăreşte un iaht, domnule!— Şi de ce ne-ar îngrijora asta?

— Pentru că señorita Miranda i-a ademenit pe Wilkins şi pe lilif lui

aici, pe nava dumneavoastră!— Aşa? Credeţi că urmărirea asta are legătură cu faptul că d.............

Wilkins şi fca lui se află la bordul „vânzătorului de suflete"?— Sunt sigur de asta! răspunse banditul.— Hm! Să vedem ce putem face! Domnule cârmaci! Cârmaciul seapropie numaidecât de fiul dirigintelui poşlfjfl

întrebă:— Ce ordonaţi, domnule Hofter?— Ne urmăreşte un iaht şi aş dori să scăpăm de el!

— Nimic mai simplu, domnule Hofter, zise marinarul. Vom \m

iahtul să treacă pe lângă noi.

— Aşa? întrebă Hofter, mirat.

— Da, domnule. O să ne ascundem într-un mic golf!— Prea bine, domnule cârmaci! zise Hofter, mulţumit. După cecârmaciul dădu câteva porunci, micul vas ajunse într-un

Hol f mărginit de verdeaţă. ,Walker, Roulin, Leflor şi Bill Newton săriră numaidecât pe mal ţi seascunseră între tufişuri.

Walker privea totul cu atenţie, folosindu-se de ochean şi, nu l u p ă multăvreme, şopti:

- Se apropie! Oh, la bord se află o mulţime de oameniii şi cai! i unvăzut!

Pe cine? întrebă Fiilorian alias Newton.— Pe matelotul care a pierit! Da, da! E chiar matelotul Forner! Nu se

poate! exclamă Fiilorian.•— Ba se poate! insistă Walker. Şi lângă el... lângă el e Old firehand!

La dracu'! Uite-l şi pe Winnetou! Alături de apaşul ăla Rflrebnic îi văd peHawkens, Parker şi Stone! Oh! Iahtul a trecut! Nu se mai vede!

bill Newton, Roulin şi Leflor urcară în grabă la bordul „vânză-■ i uluide suflete", dar Walker le strigă:

Nu vă grăbiţi, domnilor! Am zărit ceva! 1 11 trei seîntoarseră la mal, şi Roulin întrebă: | Ce-i, domnuleWalker? Ce-aţi văzut?

Un indian, un apaş! replică banditul. Să ne ascundem•Ir!

I c mal se apropia, într-adeyăr, un războinic Roşu. Indianul in loarterepede şi, când ieşi din apă, alb care îl pândeau putură w l r t ilimpede căhaine războinicului erau unse cu grăsime de urs, ••Uri incât apa să nu

poate pătrunde prin ele. Indianul nu avea n psa decât un cuţit.\ HI îl prinseră numaidecât, îl duseră la bordul micului vas şi îl r.i Icdeleş.

Indianul privea cu ură în jurul său, iar Walker îi puse tot soiul k huiduirila care ostaticul nu răspunse. I m i v a t , Roulin se postă înaintea lui şiizbucni:

l sunt Sonataka, Omul de argint! Ce cauţi aici, apaşule?

— Apaş? întrebă indianul, zâmbind cu dispreţ. Ursul care sfâşie nu

este apaş!

— Omul Roşu minte! exclamă Omul de argint. El poartă numele

căpeteniei războinicilor Mojave!

— Ursul care sfâşie este căpetenia războinicilor Mojave! replică

numaidecât indianul.— Dar ţi-ai prins părul întocmai ca un apaş! zise Sonataka.— Albul nu gândeşte cum se cuvine! zise indianul, înălţând capul cu

mândrie. Ursul care sfâşie are o treabă însemnată!— O treabă însemnată? întrebă Roulin. Aha! Am pricepui! Războinic

Mojave pornesc la luptă împotriva apaşilor?— Şi împotriva războinicilor Marikopas! replică şeful de trib.— Asta-i bine! spuse Omul de argint, zâmbind cu răutate. I u sunt

un prieten al războinicilor Mojave

— Dovedeşte-o! spuse indianul, scurt.— îmi făgăduieşti că nu vei fugi, dacă am să te dezleg?— Ursul care sfâşie nu va fugi! spuse căpetenia.Roulin îl dezlegă pe indian şi îi spuse:

— Am venit aici pentru a fuma pipa păc cu războinic tribului tău!

— Pipa păc a fost îngropată! răspunse Ursul care sfâşie.

— Vreţi să porniţi la luptă şi împotriva albilor? întrebă SonatnkdJ— Vom lupta împotriva duşmanilor noştri! veni numaidciA|J

răspunsul.

181KJMay180

http://seam.1l/

http://seam.1l/

http://seam.1l/

http://seam.1l/

http://seam.1l/



— Asta-i bine, pentru că noi vă suntem prieteni! spuse Omul ilf I

argint.— Dovedeşte! îi ceru indianul.

— Aş putea face în aşa fel încât nişte duşmani de-ai tăi, mu im

căpetenii, să-ţi pice-n mână! E păcat că războinic tăi nu suni .i ll I

Ursul care sfâşie îl privi pe Roulin cu neîncredere, iar albul /...........

zicând:— Nu mă crezi? Ai văzut vasul care a trecut pe-aici?— Am văzut! răspunse, scurt, indianul.— La bordul acelui vas era Winnetou!

— Winnetou! exclamă şeful de trib, pierzându-şi pentru • llH

stăpânirea de sine.

■— Da, Winnetou, Old Firehand şi Sam Hawkens! spuse Omul deArgint.

— Old Firehand şi Tshi-kone? Nu minţi? întrebă Ursul care sfâşie.— Spun adevărul! replică răufăcătorul. Pe vasul despre care ţi-am

vorbit mai sunt şi alţi vânători vestiţi.— Şi ce caută aici?

— Vor să mă prindă.Indianul îl privi pe Roulin în adâncul ochilor şi apoi spuse:

— Ursul care sfâşie dă crezare vorbelor tale. Te-ai ascuns aici ca i nu f zărit de duşman tăi. Dar de ce vor să te prindă?

— Pentru că am răpit-b pe Porumbiţa Pădur.i — Uff! Paloma Nakana! exclamă şeful de trib. Unde e Paloma ! Itikana?

— Pe vasul nostru, i- — Pot s-o văd?

i ■— Nu acum! O vei vedea mai târziu, după ce ne vom fi sfătuit, liolărîOmul de Argint. Mai întâi trebuie să afli ce s-a petrecut.

— Ursul care sfâşie este gata să te asculte! spuse indianul. Roulin înpovesti despre cele întâmplate la Apa Albastră şi încheie,

I li A n d :

Războinic lui Săgeată de fier şi prieten lor, apaş, se îndreaptă lisiguranţă spre Valea Morţ. Tu ai prilejul de a-i prinde chiar azi |te

Winnetou şi pe vânător albi.Nu voi face asta! spuse indianul, hotărât, i — De

ce?

Ursul care sfâşie nu vrea să-i prindă numai pe Winnetou şi pe Hlirtlor albi. El doreşte să-i nimicească pe toţi războinic Marikopas loţi apaş!

Gândeşti cum se cuvine! spuse Roulin, rânjind. Te afli aici pentru acere ajutorul războinicilor Mojave? întrebă de trib.

I )a, recunoscu Omul de argint.Prea bine! Te vei bucura de acest ajutor, dacă nu ai minţit. Am spus

numai şi numai adevărul. Atunci vino cu mine! îl îndemnă indianul.— Se cuvine oare să te cred? întrebă Roulin.

18

If

185

— Dacă nu ai minţit, vei fiprietenul şi fratele meu!replică şeful

de trib.— Atunci te voi însoţi!

Walker se opuse acestei

hotărâri, dar Omul de argint

plecă împrc ună cu Ursul caresfâşie.

Nu trecu mult, şi Roulin seîntoarse împreună cu şeful detrib. Acesta din urmă era însoţitde vreo douăzeci de războinicifoac

bine înarmaţi.Omul de argint urcă pepunte şi le spusetovarăşiiilor săi:

— Domnilor, totul mergede minune! în tabăraindienilor Moja v

se află trei căpetenii.— Trei? întrebă Walker,

uimit. Asta înseamnă că auporn «u adevărat împotrivaapaşilor şi indienilor Marikopas!

— Da, domnule Walker.Eu am fumat pipa păc şi o veţifum* şi dumneavoastră, pentrua pecedui prietenia dintre noi şirăzboinic Mojave.

— Ce condiţ au pus? vrusă afle Walker.

— Vdr toţi ostatic, iar pe

cei ce ne-ar putea face rău îi

vor u« uit* chiar sub och

noştri.

— Vor toţi ostatic? întrebăWalker.

— Da.

— Şi pe-ai noştri?

— Da.

— Cu asta nu sunt deacord! exclamă Walker.

— Nu sunteţi de acord?se miră Roulin.— Pe bătrânul Wilkinspot să-l ia, dar

domnişoara Almy wrămâne în mâinile mele!izbucni Walker.

— Ba nu! exclamă

Leflor. Domnişoara

Wilkins este a mea!

Hofter făcu och mari şi

spuse încet:

— Eu credeam că între

prietenul meu Roulin şi

domniţoffl Almy s-a înfiripat o

poveste de iubire şi...— Linişteşte-te! spuse

Omul de argint. DomnişoaraAlmy se m afla în mâinile

indienilor, dar nu pentru multăvreme. Doar am v o i liMcu Ursulcare sfâşie! Totul va merge cala carte. Indien Mojave, ofl seaflă acum pe mal, vor jucapuţin teatru, ca să zic aşa. Ei sef f lpreface că ne atacă şi îi vor lua cu sine pe Wilkins şi pe fcalui. 1

— Dar bunurile mele? Dar corabia mea? întrebă Hofter,care începuse să-şi piardăîncrederea în Roulin.

— Nu-ţi face griji, prietene!îl încuraja Omul de argint,bătându-l pe umăr. Indien nu se

vor atinge de nimic din ceea ceîţi aparţine!

— Şi señorita Miranda?— Miranda vine cu noi!

181KJMay180



— Dar mi-ai dat de înţelescă...

— Că Miranda se va afla întovărăşia ta? întrebă Roulin,zâmbind cu dispreţ. Ea s-a aflatalături de tine atâta vreme câtne-am aliat la bordul„vânzătorului de suflete". Dupăcum vezi, prietene, ' alătorianoastră se încheie aici!

— Cine spune că vreau săvin cu voi? Cine are dreptul săhotărască pentru mine? întrebăMiranda, revoltată.

— Crezi că prietenul meuHofter are să te ia cu el,señorita?. întrebă Roulin,zâmbind cu dispreţ.

- Sigur că am s-o iau cumine! exclamă Hofter.

— Aşa? Prea bine, prietene!spuse Omul de argint. Tragnădejde a mi vei povesti nimicdin cele întâmplate la bordulcorăbiei tale.

— Cum să povestesc aşaceva? se miră fiul diriginteluipoştei. Ambarcaţiunea mea a

fost închiriată şi nu mă priveştepe mine ce s-a pclrecut întimpul călătoriei.

I — Dar trebuie să plătim! spuse

Walker.— Să plătiţi? întrebă Hofter.

Oh, nu! Nicidecum! Doar întimpul krslei călător am avutnesperatul prilej de a o cunoaştepe 'Imnnişoara Miranda! Chiar am de gând să o prezint tatăluimeu!

Aşaaa? întrebă Roulin,râzând cu poftă. Ei, atonei o sătrecem n i .md prin GraniţeStation. Poate aveţi nevoie şi denişte martori In I ununie!

— Văd că sunteţi un omde treabă, domnule Hofter, ziseWalker, linlnd mulţumit.Sunteţi un om de treabă şi asta-ifoarte bine pentru '"im

icavoastră. Acum a venitvremea să stăm de vorbă cuindien!

*

Wilkins şi fca sa fuseserălăsaţi în cala întunecoasă, undese tot n.ilaseră, gândindu-se lasoarta ce îi aştepta.

La un moment dat, Almy îşidădu seama că mica

ambarcaţiune nu mai înainta şi

îi spuse tatălui ei:

— Cred că ne vor duce peuscat. Corabia s-a oprit.— Sunt tare curios ce vor face pentru a ne scoate de-aici! replică

bătrânul, scrâşnind.— Sunt sigură că vor găsi

un mijloc pentru a ne scoatedin cală, tată, spuse tânăra,suspinând. Ar putea, de pildă,să ne lase fără mâncare şi fărăapă, silindu-ne astfel să le

facem pe plac.— Mai bine mor de foame

şi de sete, decât să fac ceea ce

vor bandiţ ăştia!— Oh, tată, nu te mai

frământa atâta, spuse Almy,încercând să-l liniştească pebătrân. Poate ne va veni cinevaîn ajutor. Sunt sigură că OldFirehand ne caută.

— Ne caută cu siguranţă!exclamă Wilkins, îmbărbătat decuvin tele fetei. Sunt convinscă va ajunge la Graniţe Station,unde va afla despre toate cele

întâmplate. Apoi va urmări cusiguranţă corabia onorabiluluidomn Hofter!

— Mă întreb numai cum va

proceda pentru a urmări corăb

asta! zise Almy, cu îngrijorareîn glas.

— Un om ca Old Firehandgăseşte întotdeauna un mijlocpenti u a-şi duce planurile laîndeplinire, spuse bătrânul,hotărât.

— Bine, dar...— Linişte, fata mea! spuseWilkins. Auzi? Vinecineva!— Şi ce facem, tată?întrebă Almy, înfricoşată.

— Primul care se apropie

de noi va fi mort! şopti

bătrânul. A găsit pe-aici un lanţ

gros!în cală nu intră nimeni. înschimb, se auzi glasul luiRoulin:— Domnule Walker!Domnule Walker!— Ce e? Ce s-a întâmplat?întrebă banditul.

— Vin indien, domnule

Walker! strigă Omul de argint.Ne at apaş!

— Prost! replicărăufăcătorul.— Nu-s prost, domnule!insistă Roulin. Apaş suntaici! Se auziră numaidecâtnişte urlete îngrozitoare, şiWilkins excla

— Suntem salvaţi, Almy!

— Slavă Domnului!spuse fata, încet.

—- Sunt sigur că OldFirehand se află în tovărăşiaapaşilor, spuse bătrânul. Unlucru mi se pare totuşi ciudat!

— Ce lucru, tată?— Nu se aude nicioîmpuşcătură.

— Poate că apaş sefolosesc doar de cuţite şitomahawkuri.

— Se prea poate, fatamea!Urletele încetară, uşa greaa calei se deschise şi seauzi un glas:

— Mai sunt albi aici?

— Da, da! strigară Almyşi tatăl ei într-un glas.

— Uff! Uff! exclamă omulcare vorbise. Voi sunteţiîmpreună cu oamenii de pepunte?

— Nu, suntem ostatici!răspunse Wilkins.

— Uff! Uff! Sora şi fratelemeu sunt legaţi?— Nu! replică Almy.

— Atunci sora şi fratelemeu să mă urmeze! replicăomul din pragul calei, care erachiar Ursul care sfâşie.

Bătrânul ezita. Nu-lcunoştea pe indianul caredeschisese uşa calei li ele aceeaîl întrebă:

— Unde este OldFirehand?

— Pe malul celălalt, veninumaidecât răspunsul.Wilkins şi Almy urcară pe

punte şi apoi fură duşi peuscat. Până I şi poată da seamace se petrece, bătrânul şi fca safură trântiţi la pământ şi legaţifedeleş. Apoi doi războinici leîndesară câte un ' 11 uş în gură.Erau din nou ostatici!

Leflor şi tovărăş săi searătară numaidecât, iar Walker îl întrebă i" bătrân, zâmbind curăutate:

— Ei, ce mai spuneţi acum,domnule Wilkins? Nu-i aşa căapaş mint nişte războinici

demni de toată cinstea?La rândul său, Roulin îlprivi pe bătrân cu dispreţşi îi spuse:

181KJMay180



— Domnule Wilkins7 cândv-aţi aflat la Apa Albastră, âţidorit să I M I neţi mâna pe mine!Iată-mă! Am venit! Precumvedeţi însă, am bus eu mâna pedumneavoastră şi voi avea maregrijă să nu-miIclpaţi!

I — Ce credeaţi, iubitedomnule Wilkins? întrebăLeflor. V-aţi ■pus cu siguranţăcă apaş ne-au ucis! Nu, nu! N-osă murim atât 1 repede! Cum sămor, când eu abia aştept să oiau în căsătorie pe

domnişoara Almy? Da, da! Veţi

fi chiar martor la cununia

noastră, stimate domn!

Indien îi ridicară pe ostatici

în picioare şi îi târâră după ei ca

pe nişte saci.Walker îi strânse mâna luiHofter, zicând:— Rămâi cu bine, domnule,

şi nu uita că nimeni nu trebuie săafle ce s-a petrecut! Poţi pleca laGraniţe Station împreună cuMiranda. Am s-o iau cu minecând trec pe-acolo! Nu uita!Nicio vorbă! Ai înţeles? Cei cene trădează sfârşesc rău! Dacă nu

mă crezi, întreab-o pe Miranda!Ea îţi poate spune ce păţescoamenii care ne sunt duşmani!

Dacă până atunci Walker sestrăduise să pară politicos, acumbanditul îşi dăduse arama pe faţă.Bietul Hofter rămase ca trăsnitşi, după ce banditul se depărta,grăbindu-se să-şi ajungă dinurmă tovarăşii, acesta îi spuseMirandei:

— Ce figură are! Cum s-auita la mine! Doamne,Dumnezeule!— Walker e un om iute lamânie! şopti Miranda.

— Mă întreb doar cum de aiputut să te afli tu de-atâta vreme

In compania unui asemenea

bărbat, spuse Hofter, cu un aer

de sinceră compasiune.

Miranda, care ştia să fie oactriţă desăvârşită atunci când

i n I cereau interesele, lăsă ochîn pământ şi spuse, mai mult înşoaptl

— Nici nu şt tu ce trebuiesă facă uneori o fatăsăracă! Hofter vru să oîmbrăţişeze, dar se stăpâni.

— Nu mai am încredere în

oamenii ăştia! zise frumoasa

domni»! şoară. Tare aş vrea să

ştiu ce au de gând cu domnul

Wilkins şi cm fca lui.Fiul dirigintelui poştei din

Graniţe Station vru să coboarede p» corabia sa, însă Mirandaîl apucă de braţ, zicând:

— Nu te duce după ei!Te-ar putea ucide!— Să nu f îngrijorată!Voi face în aşa fel încât sănu mă vadll j îndată ceHofter rostise acestecuvinte, cârmaciul seapropie d« I

el şi îi spuse:— Iertaţi-mă, domnule!

Ştiţi prea bine că eu am făcut

întoi una precum mi-aţi

poruncit, însă de data asta

cred că am fosi 11 i|l j pe

sfoară!

— Aşa credeţi? întrebăHofter, ridicând dinsprâncene.

WINNETOU fN"VALEA MORŢ

— Sunt sigur de asta,domnule! insistă cârmaciul.Bunul domn Wilkins mi-a făcutimpresia că este un bărbatonorabil, iar în ceea ce opriveşte pe fca sa, nu mi s-apărut că s-ar bucura pentru căîl .ne lângă sine pe bărbatul

iubit. în afară de asta, mă întrebce legătură au indien cu aşa-zisapoveste de dragoste!

— Nu ştiu!—Nici eu nu ştiu, domnule,

dar cred că am intrat într-o mareîncurcătură.

— Şi ce propuneţi? întrebăHofter.

— Cred că ar fi cazul să facemîn aşa fel încât oamenii de peiaht i nu ne zărească!

— Şi dacă vom fi totuşinevoiţi să stăm de vorbă cuei...— Ei; da, domnule! Ce-o săle spunem?— Adevărul, domnule

cârmaci! replică Hofter, cât sepoate de hotărât.

— Aşa zic şi eu! fu deacord marinarul. Adevărul esteîntot-ilrauna cea mai bunăminciună! Hm! Ar fi bine săaflăm unde-i duc Itti lien pe

domnul şi pe domnişoaraWilkins! Poate că ar fi bine sălie luăm după ei!

La asta mă gândeam şieu! replică Hofter. I — Oh,domnule! îi spuse Mirandacârmaciului. Ceea ce doriţi să iti eţi este foarte primejdios!

—Domnişoară, nu-i vorbade primejdie! zise marinarul,

hotărât. Huni cârmaci şi ştiu sămânuiesc foarte bine cuţitul!Tare-aş vrea să-l|i I ou pe omul care îndrăzneştesă mi se pună-n cale! [ — Te-aş ruga să ne aştepţi pe vas,Miranda! zise Hofter, hotărât, i

mergem, domnule cârmaci! 1 ei

doi bărbaţi porniră pe urmeleindienilor, care îi însoţeau pe i

mi.u ători şi pe ostatici. Dupăce urcară un deal, cârmaciulexclamă: Ia priviţi înainte,domnule! îi vedeţi pe ostatici?Nu, replică Hofter.

Doamne! Vai de sufletullor! zise marinarul, încet. Se

văd vreo in i sute de indieni!Nici nu vreau să mă gândesc cesoartă crudă îi lltrptă pe domnulşi pe domnişoara Wilkins! Dar ce-or căuta atâţia U n i u n i aici?

Habar nu am! replicăHofter.

190

— Eu, în schimb, ghicescce s-a întâmplat. S-au adunat şiau pornit după pradă! Pentru cănu au găsit ceea'ce şi-au dorit,sunt nevoiţi să se mulţumeascăacum cu domnişoara Wilkins şicu tatăl ei! Oh, Doamne, ce n-aş da să le pot zădărniciplanurile! Să mergem,domnule Hofter!

Miranda se bucură foartemult când văzu că Hofter şicârmaciul se întorceau teferi şi

nevătămaţi. îndată ce fiuldirigintelui poştei din GraniţeStation se apropie de Miranda,aceasta îi spuse:

— Aş vrea să plecăm de-aici cât mai repede!— Şi eu vreau să părăsim

cât mai iute locul ăsta

blestemat, dar trebuie să fim cubăgare de seamă, draga mea!zise Hofter.

188

189

181KJMay180



— Aşteptaţi puţin să vedem

cum stau lucrurile! spuse

cârmaciul, urcându-se într-un

copac.—: Se vede ceva? întrebăHofter.

— Se vede, domnule!

replică numaidecât marinarul,

coborân din copac. E chiar

iahtul!— Iahtul? Şi ce facem,domnule cârmaci?— Aşteptăm să treacă pelângă acest golf.

— Poate se întorc la Yuma.Dacă este aşa, am putea porni şinoi spre Graniţe Station, dar asta numai la adăpostul nopţ.

— Iahtul se apropie! A

ajuns pe malul celălalt! E

limpede că nl caută!— Hm! Dacă avem noroc,n-or să ne zărească!

— Fiţi fără grijă, domnule

Hofter! exclamă marinarul. N-oi i| ne vadă!

— Sunteţi sigur?— Foarte sigur! insistă

cârmaciul, scoţându-şi pălăria

din cap )t fluturând-o ca şi când

i-ar fi salutat pe oamenii aflaţi

la boului iahtului.

Capitolul

ÎN MICUL GOLF

I ahtul lordului înaintase cutoată viteza în susul apei.Lindsay şi însoţitor săipărăsiseră oraşul Yuma de cinciore, şi „vânzătorul de •ullete"tot nu se zărea. Intuind ce seîntâmplase, Old Firehand îlîntrebă pe Linsay ce părereavea.

— Asta e o poveste foarteîncurcată! mormăi englezul.

Trebuia »rt ajungem din urmăcorabia aia blestemată!

— Cred că am ajuns-o dinurmă, sir David! Mai multdecât atât, |fed că am şi trecutpe lângă ea, replică vestitulvânător, zâmbind cu nărăciune.

— Cum să fi trecut pe lângăea, domnule? Am fi văzut-o, cădoar nu suntem orbi! protestăenglezul.► — Ştiţi ce este acela unbayou, sir David?Un bayou?. Nu, nu ştiu!recunoscu englezul. Un bayou

este un golf mic, un golfuleţ,dacă nu mă-nşel! Irplică SamHawkens, care se apropiase deOld Firehand.

— Aşa? întrebă lordul.11—

Da,sir David!sp

usevest

itulvânăto

r .Atuncine-ntoar c

em!ziseenglezul.

Nu vă grăbiţi aşa! ziseOld Firehand, zâmbind. Maiîntâi " ■ l 'ie să hotărâm cefacem!I''— întoarcem iahtul şi căutămgolful! exclamă lordul.

Sigur că trebuie săcăutăm golful, sir David, însămai întâi llrrlue să hotărâmcum acţionăm! zise OldFirehand. Ce credeţi, domnuleHawkens, unde poate fi golfulacela, pe malul stâng sau pemalul drept?

— Pe malul drept,domnule Firehand! spuse

micuţul vânător. Malul drept eplin de copaci şi tufişuri. Pemalul stâng e nisip. Dacă pemalul stâng ar fi vreun golf,acesta s-ar zări numaidecât.

— Foarte bine! exclamă

Old Firehand. Noi vom pluti

încet pe malul stâng.— Dar dacă golful nu-i pe

malul stâng, ce să căutăm noiacolo? întrebă Will Parker,care se apropiase de SamHawkens împreună cuHermann, Dick Stone şiWinnetou.

— Trebuie să le dăm

răufăcătorilor impresia că nusuntem în stare să-i găsim,explică vestitul vânător.

— Nu pricep! exclamăWill Parker. Am învăţat multede la dumneavoastră, domnuleFirehand, însă de data asta nupricep nimic!

— Iahtul va pluti pe malulstâng, dar noi doi, adicădomnul Hawkens şi cu mine,vom pluti pe malul drept,replică vestitul vânător. Vomlua barca de salvare şi o vomacoperi bine cu crengi, astfel

încât răufăcător vor crede căeste o bucată de pământ care s-a desprins de mal.

— Vă va însoţi şiWinnetou! hotărînumaidecât apaşul.

181KJMay180



— Excelent, domnule

Firehand! exclamă lordul.

Genial! Ge-n i al! Să ne apucăm

de treabă!Cârmaciul, marinar

experimentat, întoarsenumaidecât iahtul şi îl apropiefoarte mult de mal. Apoi,vânător şi câţiva marinari

începură să îmbrace barca desalvare în crengi, pe care leaduceau tic pe mal.

Mecanicul, care ieşise dinsala maşinilor pentru a sebucura pre de câteva clipe deaerul curat, exclamă, la unmoment dat:

— Se vede ceva careseamănă cu un şarpe mare,domnilor!

— Unde? întrebă SamHawkens.

— Acolo, spre stânga! zisemecanicul.

— Credeţi că sunt nişte

călăreţi? îl întrebă micuţul Sampe Old Firehand.

— O să vedem îndată,replică vestitul vânător,luând ocheanul. Curios,lordul Lindsay privi şi elprin ochean, dar, nu dupămull|

vreme, spuse, vădit dezamăgit:— Nu ştiu despre ce e

vorba! Parcă ar fi un şarpeuriaş, alcătuit clin nişte pepenimaron, zău aşa!

— Indieni! spuseHawkens.

— Da, sunt indieni! zise

Old Firehand.— Uff! Uff! Apaş! spuseWinnetou. Sunt apaşi însoţiţi derăzboinici Marikopas!îndată se auzi ţipătulpescăruşului, şi „uriaşul şarpe"

se chirci, pentru ca apoi să seretragă încet, încet în desiş.Winnetou duse mâinile pâlniela gură şi strigă:

— Hi! Hi!— Hi! Hi! se auzi

numaidecât din adâncul pădur,iar „şarpele" ne opri locului.

Nu dură mult şi dintre copaciieşi la iveală Cerbul iute.

Tânărul războinic nu mai zăriseniciodată o barcă-de-foc, dar nuse obosi să idmire iahtul

lordului. El îl privi admirativ peWinnetou şi apoi îi ilulă pe

rând pe toţi cei ce se aflau întovărăşia vestitului şef de trib.

— S-a întâmplat cevadeosebit? îl întrebă OldFirehand pe ■Cerbul iute.

—

Nimic

!r ăspunsetânăr ula

paş.I—

V-azăr itcineva?

— Nimeni! în schimb, noiam văzut o iscoadă dintribul Mojave.— Unde?

— Pe malul celălalt. Atrecut pe lângă noi în zori,dar nu ne-a zărit.

— Hm! Ce înseamnă asta?spuse Old Firehand, încet.Războinic i. iave pun la calevreun atac? Vom vedea! Câţiapaşi vin încoace?

- De două ori o sută,răspunse Cerbul iute.

—

Şi r ăzboinici Mar i

k opas? 1

— Tot de două or i

o sută.

Patru sute de războinici!Asta înseamnă că nu avem a neteme Ir nimeni şi de nimic. Sătreacă râul cu toţ. Ai găsitvreun loc în irtie se pot adunalaolaltă după ce ajung pe malulcelălalt?

— Da. E foarte aproape.Vrei să te duc în locul pecare l-am ales?

— Da.

('.erbul iute urcă la borduliahtului, care traversănumaidecât '. Tânărul apaşîi duse pe toţi în locul în

181KJMay180



care cei două sute deboinici urmau să se adune.

Sir David şi Sam Hawkens

rămaseră pe mal. Lordul privi

fascinai şirul indienilor şi

exclamă:— Asta zic şi eu armată!

Hm! Râul e foarte' lat şirăzboinic îl trec înot. Hm! Râulnu poate fi trecut în spinareacalului.

— Credeţi cumva că toţiaceşti indieni au venit aici pejos? întreba micuţul vânător.Nu vedeţi că fiecare indian şi-aapucat armăsarul de coadă şitrece râul înot?!

— Hm! Aveţi dreptate,aveţi dreptate, domnuleHawkens, dar i

au pe cap?— Armele, sir David!Indien ajunseră pe mal, şilordul exclamă:— N-aş vrea să-i întâlnescpe războinic ăştia şi să fiu

singur!— Nu s-ar întâmpla marelucru! spuse micuţulvânător.— Nu s-ar întâmpla marelucru? se miră englezul.

— Nu! V-ar pune la stâlpul

caznelor şi după aceea v-ar lua

scalpul, hi, hi, hi, hi!— Şi asta nu ar fi marelucru? replică sir David,uluit.— Asta se întâmplă înfiecare zi, spuse Hawkens.— Oh, mulţumesc,domnule! replică englezul,

ofensat.— Nu vă supăraţi, sir David! zise micuţul vânător, cublândfl Dumneavoastră chiar vreţi să vânaţi bizoni şi urşi?

— Desigur! exclamălordul.

— Trebuie să ştiţi că acesteanimale sălbatice sunţ chiar inprimejdioase decât indien, dacănu mă-nşel!

— Aşa? Hm! Spuneţi-mişi mie ce vor aceştiindieni?— Vor să ajungă în Valea

Morţ, sir David, replicăHawkerU

— Valea Morţ! Ce nume!Te trec fior, nu altceva! Cum dl

poate să existe o asemeneadenumire?

— E simplu, sir David! învalea aceea a murit moartea. Noameniii de treabă au găsit-o,au îngropat-o creştineşte şi deal locul cu pricina se numeşteValea Morţ, hi, hi, hi, hi!

Lordul îl privi pe micuţul

vânător şi strâmbă din nas, ca şi

i-ar fi mirosit urât.Old Firehand chemă la sine

căpeteniiiile celor două triburi ţ|spuse că Paloma Nakana şi tatălei erau ostatici pe un vas m

, Lata nalgut îşi pierducumpătul. Apaş o venerau pefca lui Wilkins. Pe de altăparte, Săgeată de fier voia să-lprindă pe Omul de argint.

Old Firehand le spuse ceplanuri avea, şi câţiva indieniporniră numaidecât în căutarearăzboinicilor Mojave. OldFirehand, Winnetou, SamHawkens şi HermannAdlerhorst îşi propuseră să

Ursească mica ambarcaţiune alui Hofter. Matelotul JohnForner vru I însoţească şi el pevestitul vânător şi nu putu firefuzat. De asemenea, Will

Parker şi Dick Stone ţinură cuorice preţ să meargă „la■Vânătoare" cu bunul lor prieten, Sam Hawkens

Lui Old Firehand şiînsoţitorilor săi nu le fu delocgreu să desco-r ir vasul pe carear fi trebuit să se găseascăWilkins şi fca sa, mai ||i s căHofter şi cârmaciul său

vorbeau destul de tare.'.ând cei patru ajunseră în

apropierea mic corăb, tocmai îlni/iră pe cârmaci zicând:

— Fiţi fără grijă,domnule Hofter! N-or să ne vadă! Sunteţisigur? întrebă Hofter.

- Foarte sigur! insistăcârmaciul. Oh, domnule! Dacăar veni Kt el Winter sau cum l-o fi chemând, i-aş arăta eu lui!

Sunt aici, domnule! zise OldFirehand, doborându-l lapământ lin o singură loviturăde pumn. I armaciul rămase cu

gura căscată, iar ceilalţi furăatât de sur- i a , încât nici nuapucară să se apere. în câtevaclipe, erau cu toţ im(I fedeleş.

i »ld Firehand coborî iuteîn cabină, unde o găsi peseñorita In.mda. Frumoasadomnişoară era palidă şitremura toată.

Ah, dumneavoastră trebuie săfiţi señorita Miranda! exclamămul vânător. Unde esteonorabilul domn Walker? Aplecat! răspunse Miranda, înşoaptă. I )ar domnul Wilkinsunde e? continuă Old Firehand.

Nu-i aici! spuse, încet,frumoasa domnişoară. Şi eutrebuie să cred asta? izbucnifaimosul vânător. Unde ambandiţ în tovărăşia cărora

obişnuiţi să vă aflaţi şi undesunt plic?

— Au plecat! Au plecat cu

toţ! exclamă señorita Miranda,

zâmbind cu răutate.— Aşa? Au plecat!

Ascultaţi-mă bine,domnişoară! Dacă aflu că m-

aţi minţit, nu o să vă meargăprea bine! exclamă OldFirehand.

— Jur că spun adevărul!

spuse frumoasa domnişoară,

continuând să zâmbească.

— Şi încotro au plecat?— Nu ştiu! Indien Mojaveau venit aici şi i-au luat petoţi.

— Când?

— Acum mai bine de unceas.Fără a mai rosti un cuvânt,

vestitul vânător îi întoarsespatele şi se duse în cală, unde

nu găsi pe nimeni. Când urcăpe punte, Hermann îl întrebă:

— Unde sunt, domnuleFirehand? I-aţi găsit?— Nu, replică vestitul

vânător. Nu se află aici. I-au

luat indien Mojave.

— I-au luat indien!exclamă tânărul Adlerhorst.Doamne, Dumnezeule! Suntostatic indienilor!

— îi vom găsi cusiguranţă! zise Old Firehand,încercând astfc să-l linişteascăpe Hermann.

Erau cu toţ dezamăgiţi, iar John Forner propuse chiar .marinar să fie spânzuraţinumaidecât. înfuriat şi disperat

196

181KJMay180



în acelaş timp, Hermann spusecă Miranda ar trebui biciuită.

La început, Old Firehand,Sam Hawkens şi Winnetou nuscoaserfl nicio vorbă. Văzândînsă că spiritele se încinseseră,vestitul vânător exclamă:

— Calmaţi-vă, domnilor!Winnetou îi va aştepta perăzboinic n apaşi, care vor sosi

aici în curând. între timp, noivom încerca si aflăm cât maimulte de la ostatici!

— Foarte bine! spuse JohnForner. Să auzim ce are de spusdin voliţa aia cu chip de femeiefrumoasă!

Miranda fu adusă pe punte,

iar cârmaciul lui Hofter îşi

reveni Ifl simţiri.— Ei, domnule, ce mai

ziceţi acum? îl întrebă SamHawkens, chicotind. Nu-i aşacă aţi tras un somn bun? V-aţidorit ca domnul Winter să vină!

Vi s-a împlinit dorinţa, dacă numă-nşel, hi, hi, hi, hll

Old Firehand nu avea însăvreme pentru glumelemicuţului vânător. El o privi peMiranda în adâncul ochilor şi oîntrebă, întin-zând mâna spreHofter:

— Cine este acest domn?— Proprietarul vasului,

replică numaidecât frumoasadomnişoară. Lângă dumnealuise află membrii echipajului.Altcineva nu mai este la bord.

— Şi dumneavoastră cinesunteţi? întrebă vestitul

vânător. Miranda făcu ochmari. Nu înţelegea ce voiasă afle Old Firehand

ti de aceea nu îşi putea daseama ce ar trebui să răspundă.

Văzând că frumoasadomnişoară nu spuneanimic, Hofter exclamă:— Domnişoara este

logodnica mea! Trag nădejdecă ne vom căsători în curând!

— Aşa? îl întrebă OldFirehand, zâmbind cu dispreţ.Atunci pre-lltiţi-vă să faceţinunta în puşcărie!

— Vai, domnule, dar eu

sunt un om cinstit! spuseHofter, Indignat.

— Sunteţi un om cinstit?întrebă vestitul vânător. Asta vatrebui l-o şi dovediţi, domnule!Oricum, trebuie să vă spun cănu-l duceţi lumneavoastră denas pe Old Firehand!

— OldFirehand?întrebăHofter,uimit. I,— întocmai,domnule!replică

vânătorul.— Ah, atunci nu sunteţidumneavoastră acel Winter care i-a lmis telegrameledomnului Wilkins! replicăHofter.

— Ba chiar eu sunt,domnule! replică Old Firehand.I-am trimis domnului Wilkins osingură telegramă! O telegramăcare, prin grija luinneavoastră,nu a ajuns la destinatar!Trebuie să ştiţi că aici, înîincrica, mi se spune OldFirehand, dar sunt neamţ şinumele meu nli vărat esteWinter! Şi vreau să vă mai

spun că indianul care s-a utaici, pe punte, este Winnetou.

Winnetou! exclamarăostatic, într-un glas. Da, da,domnilor, Winnetou,

căpetenia apaşilor Mescalero! ise Old Firehand.

Dacă dumneavoastră sunteţiOld Firehand, atunci ştiu că vă

vorbi deschis! zise Hofter,

căpătând curaj. Nu am vrut săfac

......inui niciun rău. Oameniicare se află aici, pe punte, nu

au făcut

decât să ducă la îndeplinireordinele mele. Sunt nevinovaţi,

aşa cum * nevinovat este şimatelotul John Forner, care văd

că se află alături de

dumneavoastră.— Vom vedea noi cum stau

lucrurile! zise Old Firehand,hotărât. Spuneţi-mi şi mie cum sepoate ca dumneavoastră, carespuneţ i că sunteţi un om cinstit,să le daţi ajutor unor răufăcători?

— Răufăcători? întrebă

Hofter, mirat. Ce răufăcători? Eu

nu ştiu nimic! Ştiu doar că

domnul Roulin şi...Hofter se opri. Nu voia săpronunţa numele Mirandei.— Domnul Roulin şi?

insistă Old Firehand. Spuneţi-

mj adevărul, domnule! Vreausă ştiu adevărul!

Hofter povesti tot ce sepetrecuse, încercând să deaimpresia c .1 Miranda se aflaîn tovărăşia bandiţilor doar dinîntâmplare.

— Tot ceea ce spuneţidumneavoastră pare a fiadevărat, stimat! domn! zisevestitul vânător. însă văsfătuiesc să nu-i mai luaţi apărărea domnişoarei Miranda. Ocunosc mai bine decâtdumneavoastră şi ştiu de ce eîn stare! I-a fost complice

răufăcătorului care-şi spuneacum Zennort, dar care maieste cunoscut şi sub numele deWalker şi Hopkins.

— Minciuni! Nu ştiunimic! Nu-i adevărat!izbucni Miranda.— Aşa? Nu ştiţi nimic?

replică Old Firehand. Cum se

face atu nil că domnul Walker v-a luat cu sine atunci cândşi-a părăsit frumo.r . i locuinţădin Sierra Prieta? Vă spun eu,domnişoară! Walker 8 .1

temut să nu-l trădaţi cumva!— Nu am ce să vă spun!tună señorita Miranda. Văcer să-mi daţi

drumul numaidecât!— Nu aveţi dreptul să-mi

cereţi nimic, spuse OldFirehand, hotărât. Cel multaveţi dreptul să mă rugaţi!Nici nu-mi trece pun cap săvă redau libertatea! Veţi

rămâne prizoniera noastră şi,daci domnişoarei Wilkinssau tatălui ei li se întâmplăceva rău, dumm 1 voastrăveţi plăti cu vârf şi îndesat!

— Sunt femeie şi vă cer să ţineţi seama de acestlucru! exclami

señorita Miranda.— Văd că iar îmi cereţi

ceva! spuse vestitul vânător.Şi domn şoara Almy Wilkinse femeie şi sunt sigur căniciunul dintre tova rl Idumneavoastră nu a ţinutseama de acest lucru! Ce

aveţi de spiwl— Nu ştiu nimic! Nu i-amfăcut niciun rău domnişoareiAlmy Wilkins!

— Nu i-aţi făcut niciunrău? întrebă Old Firehand,

181KJMay180



privind-o pe Miranda cu adâncdispreţ. Oare cine i-a atras încapcană pe Almy Wilkins şi petatăl ei? Nu cumva chiar dumneavoastră? Nu vă maislrăduiţi să minţiţi! Nu suntemnişte copilandri, ci bărbaţi în toatăfirea, care nu cred tot ce le spuneo domnişoară cu chip frumos!Sunteţi prizoniera noastră,

señorita Miranda-!— Protestez, domnule!exclamă frumoasadomnişoară.

— Protestaţi? Hm! I-auzi!Şi pe ce vă bazaţi, mă rog, atuncicând protestaţi?

— Protestez! repetăMiranda, cu încăpăţânare.Domnul Hofter |i marinar mă vor apăra!

— Vă vor apăra? Oh,domnişoară, vă înşelaţi amarnic!Domnul Hofter şi marinar vor fifoarte mulţumiţi dacă îi lăsăm înpace! I lomnule Parker, aveţicumva vreo funie?

— Chiar mai multe,domnule Firehand! răspunse Will,numai-ilf( ât. Văd că pe-aici suntfun destule!

— Cuuum? Ceee? Vreţi sămă legaţi? protestă Miranda.

— întocmai, frumoasădomnişoară! spuse Old Firehand,cu li.preţ. Vă veţi simţi întovărăşia noastră, întocmai cum s-a simţit domnişoara Wilkins încompania dumneavoastră! Credcă nu-mi• puteţi cere mai mult!

I Iofter protestă, dar Old Firehandîi spuse, pe un ton hotărât:

— Coborâţi cu picioarele pepământ, domnule! S-ar cuveni să-mi i n u l (urniţi pentru faptul că văscap de-aşa o scorpie. în afară de 1

i l a , nu vreau să-mi daţi ocazia de

a lua măsuri chiar şi împotrivadumneavoastră![ Lui Hofter îi era foarte greu sărenunţe la frumoasa Miranda, dar lui îndrăznea să-l înfrunte pevestitul vânător. I Winnetou urcăpe punte şi se apropie de OldFirehand, zicând: • - RăzboinicMarikopas şi apaş sunt aici. Cesfat îmi dă fratele ■)ru Old

Firehand?Cum aş putea să-i dau eusfaturi marelui Winnetou?întrebă luaiorul, zâmbind.— Winnetou a trimis treizeci

de războinici pe urmeleindienilor Mojave! replicăapaşul, înălţând capul cu văditămândrie.

— De ce a făcut Winnetouasta? vru să ştie OldFirehand.— Ştim că războinic Mojave

au fost aici şi i-au luat peostatici, dar şi pe oamenii pe carevoiam să-i prindem. RăzboinicMojave nu se vor bucura mult

timp, chiar dacă sunt de trei ori osută.

— Hm! Ştiu că suntem peurmele lor şi au vrut să neîntindă o capcană în Valea Morţ!spuse Old Firehand, ca pentrusine. Apoi se întoarse spre Hofter şi îl întrebă: Când aveţi de gândsă părăsiţi aceste locuri,domnule?

— Când îmi veţi îngădui!replică Hofter, lăsând och înpămânl.— Trebuie să recunosc faptul

că acest răspuns îmi place! spusevestitul vânător, zâmbind. Credcă v-a venit mintea la cap! M-aşbucura să vă mai întâlnesc, dar înalte condiţ!

După ce îl dezlegă pe Hofter,le spuse tovarăşiiilor săi:

— Trebuie să pornim la drumnumaidecât. Voi pleca împreunăcu domnul Hermann vonAdlerhorst către Valea Morţ şivoi încerca să ajung acoloînaintea lui Roulin. Fratele meuWinnetou va porni pe urmelerăzboinicilor Mojave.Apaşul dădu din cap, fără ascoate măcar un cuvânt, între

timp, iahtul englezului ajunseselângă corabia lui Hofter fj lordulse apropie de Old Firehand,zicând:

— Pornesc şi eu spre ValeaMorţ, domnule!— Aveţi un cal, sir David? îlîntrebă vânătorul.— N-am, dar voi cumpăraunul de la apaşi! replicălordul, hotă ral— Dar iahtuldumneavoastră?— Nu e nevoie să fiu la bord!

Cârmaciul meu va duce ialulpână la San Francisco!

— Atunci aş avea o

rugăminte, sir David!— Să auzim, domnuleFirehand!—Aş dori să urc la bordul

iahtului împreună cu nepotuldumnen voastră! Se poate?

— Bineînţeles că da!Spuneţi-mi dacă, în drum spreValea Morţ, am şansa de a întâlnibizoni şi urşi.

— Sunt convins că veţi găsiurşi, dar şi bizoni în drumulcăli»" Valea Morţ, replică OldFirehand.

— Oh, excelent! Ex-ce-lent!exclamă englezul entuziasmat.

Nu vreau să vânez doar bizoni şiurşi! Aş vrea şi un scalp! Da, da!Un scalp de indian Mojave! O săcumpăr unul de la domnulWinnetou!

—O să vă miraţi, sir David,dar Winnetou este un indian cusuflet bun! spuse Old Firehand.El ucide numai atunci când estenevoit s-o facă şi nu îşiscalpează duşman. Ar fi foartebine dacă toţi alb ar gândiprecum Winnetou!

în mai puţin de o jumătate deoră, Old Firehand şi Hermann

porniră cu iahtul spre sud, iar ceilalţi încălecâră şi îşiîndemnară ca la galop. Trebuiausă-i ajungă din urmă perăzboinic Marikopas.

ORAŞULGROAZEI

Ol d Firehand se hotărî să-l iacu sine şi pe John Forner, maiales că matelotul cunoştea binerâurile de prin părţile acelea.

Iahtul lui sir David înaintacu repeziciune, chiar şi în timpulnopţ, ajungând în zor zileiurmătoare la Dos Palmas.

Old Firehand şi Hermannvon Adlerhorst părăsiră iahtul,în vreme ce Forner rămase încontinuare pe punte. Vasulenglezului urma să se întoarcă laYuma, pentru a porni apoi maideparte.

Vestitul vânător era foartemulţumit, deoarece trăgeanădejde că va ajunge în ValeaMorţ înaintea lui Roulin.

181KJMay180



Dos Palmas era o aşezarefoarte modestă. Clădirile mici, dinlemn, păreau a se afla subapăsarea căldur şi a prafului. Nuse zărea nicăieri vreo fântână sauvreun petic de verdeaţă, iar oamenii slabi şi îmbrăcaţi înzdrenţe păreau a trăi subameninţarea câinilor şi a hienelor care se zăreau la tot pasul.

Old Firehand izbuti săgăsească o prăvălie, de altfel,singura di n Dos Palmas, şicumpără pentru Hermann şipentru sine veşminlc mexicane.

După ce plăti, vânătorul îlîntrebă pe proprietarul prăvălieidaca în oraş exista vreun han.Binevoitor, omul îi arătă lui OldFirehand o casă, spunându-i:

— Acela este hanul, domnule.Hermann şi Old Firehand îi

mulţumiră proprietarului prăvălieişi se duseră la hanul, care era, defapt, o clădire din bârne, însă avean ţarc pentru cai şi — lucru rar

în Dos Palmas — o grădină domi-nată de un cireş uscat.

Proprietara hanului, o femeietrupeşă şi vorbăreaţă, îi pofti pecei doi muşter să ia loc şi le adusecâte o cană de vin.

Pe o bancă din lemn, într-uncolţ al încăper, stătea nemişcat untânăr, care avea o privire pierdută.

— Este fiul meu, senoresl Aredarul de a ghici vtorul.— Ce vrea să spună cu asta? îişopti Hermann lui OldFirehand.— Fiul ei este, probabil,nebun, replică vestitul vânător.

— Am înţeles, spuse încettânărul Adlerhorst. Oamenii de-aici iu preluat ceva din superstiţleindienilor.

— întocmai. Oamenii de-aicicred că nebun sunt un soi desfinţi, i are pot prevedea vtorul.Vedeţi cu câtă dragoste se uităbiata femeie la fiul ei.

Hangiţa observă că muşter eio priveau insistent şi le spuse cuiroce blândă:

— Fiul meu se odihneşteacum. Mai târziu puteţi să-i

puneţi mirebări. Vă va răspundela toate!

Deodată, se auziră strigăte.— Doamne, Dumnezeule!

exclamă femeia. Ce s-o fiîntâmplat? Poate că a fost uciscineva! Ştiţi, domnilor, pe-aici,pe la noi, viaţa Unui om nu maiface două parale!

— Câini turbaţi! Câiniturbaţi! strigă cineva. închideţi-vă-n case! închideţi bine uşile!

— Nu vă temeţi, senoresl zisehangiţa. Aici n-o să intre! Uşamea i din bârne groase!

Old Firehand îşi luă puşca, iar

Hermann îi urmă exemplul.Amândoi se duseră la fereastrahanului. Hangiţa veninumaidecât lângă ei.

Nu trecu mult şi se auzi tropotde cal. Un călăreţ se apropie deîncastra hanului, iar femeiaexclamă:

— Dumnezeule! E Juanito! Ebăiatul meu!Se pare că Juanito nupricepuse ce se petrecea, dar hangiţa strigă:— Fiule! Pe-aici umblă câiniturbaţi!Tânărul întoarse capul şi zări,

într-adevăr, animalele turbate. I ian trei câini mari. Juanito scoasenumaidecât revolverul de la brâu|l t rase trei focuri. Doi dintrecâini se prăbuşiră la pământ. Altreilea

însă continua să se apropie deel cu iuţeală. Fără a mai sta pegândui I Old Firehand dusepuşca la ochi şi trase.Animalul turbat se învârti peloc şi apoi căzu la pământ.

— Juanito! Te-a muşcat!ţipă hangiţa.— Nu m-a muşcat,mamă! exclamă băiatul.

Nu m-a muşcat!— Atunci de ce ţipaţi, de

parcă v-ar fi scalpat indien?întrebi vestitul vânător. Săieşim de-aici şi să vedem cumstau lucrurile!

Hermann, Old Firehand şihangiţa se apropiară deanimalele moarte. Juanitoprivea îngrozit cadavrele celor trei câini turbaţi, cafl zăceauîn praf, cu boturile largdeschise, cu limbile scoase.Colţ lungi şi galbenistrăluceau în razele soareluice ardea nemilos.

Juanito se apropie de OldFirehand şi îi spuse,strângându I mâna:

— Vă mulţumesc,

domnule! Nu am văzut

nicicând un om car" să tragă

atât de iute şi atât de bine!— Dacă nu eraţi

dumneavoastră, pe Juanito îlaştepta o soarlfl cumplită,domnule, zise proprietăreasahanului, privindu-l pe OMFirehand cu admiraţie şirecunoştinţă. Vă mulţumescmult! Mulţ meşte şi tu,

Juanito.Fiul hangiţei, exclamă,pierzându-şi cumpătul:

— Dar am mulţumit deja,mamă!

Oamenii din Dos Palmasse strânseră încet, încet în faţahan Iu şi priviră o vreme câinturbaţi. Apoi se retraseră rândpe rând.

Old Firehand îl privi cuatenţie pe Juanito. Tânărul eradeosebi de palid, avea pomeţieşiţi în afară şi era saşiu,adică privea crui i în afară de

aceasta, vestitului vânător îiatrase atenţia şi faptul ' tânărulîşi luase o sticlă de rachiu depe tejghea şi începu să bea liea cu înghiţituri mari,mulţumindu-se să privească înpământ. Ol Firehand îşi spusecă Juanito nu putea fi un omîn care să poţi av încredere.

După o vreme, hangiţa îlîntrebă:— Cum de ai venitastăzi încoace, Juanito?

— Mă plictiseam de

moarte! replică tânărul, fără a

se osteni sa privească mama.

— Stăpânul nu s-a întorsîncă? se miră hangiţa.

— Nu! Nu s-a-ntors!replică Juanito, continuândsă bea din cla pe care şi-oluase.

— Când se-ntoarce?

— Nu ştiu! Ceea ce ştiuînsă este că eu trebuie sămă ocup de te! De toa-te!izbucni Juanito. Dacă semai întâmplă să mă lasetoate treburile pe cap, o să-i spun stăpânului că numai lucrez tru el!

—Vai, Juanito, vrei să

renunţi la aşa un post bun!exclamă femeia, la nu sepoate, fiule!— Ba se poate, mamă!replică tânărul.

181KJMay180



— Gândeşte-te bine,Juanito! insistă hangiţa. Undeo să mai |»i neşti un salariuatât de bun şi... şi în afară deasta nici nu intri în nună!

| — Nu intru în mină? întrebăJuanito, zâmbind cuamărăciune. Ultă-te la mine,mamă! Ar trebui să-ţi daiseama şi dumneata căijlercurul mi-a pătruns în trup!Sunt gata să strâng bani şi suntgata || muncesc, dar nu vreausă-şi bată nimeni joc de mine!Stăpânul se lunbă cusăptămânile şi eu trebuie sămă-ngrijesc de toate! Dar încotro a plecat stăpânul,fiule? Din câte ştiu eu, s-a dusla Apa Albastră! Auzind căJuanito vorbea despre o minăde mercur şi despre ApaAlbastră, Old Firehand şiHermann deveniră mai atenţi,a — Doamne, Dumnezeule! Cevrea să facă stăpânul tău laApa AlUistră? izbucni

hangiţa. Apa Albastră se aflăpe pământurile apaşilor. | — Stăpânul nu se teme de apaşi,mamă! spuse Juanito, hotărât,li n ie de partea sa pe războinicMarikopas şi vrea... Ei, dar astea U H Unişte lucruri pe carenu trebuie să le afli nici tu,nici alţ!

— Poate că vrea să cauteargint, zise hangiţa. Se spunecă la Apa A instră s-ar găsifoarte mult argint.

Nu ştiu, mamă! Nu ştiunimic! exclamă Juanito. 1— Dar trebuie să şt! insistăhangiţa.

Sigur că ştiu! izbucniJuanito. Ştiu, dar nu potsă spun!

Asta înseamnă că tu teocupi de toate! spusehangiţa, încet.

Sigur că eu mă ocup detoate! Muncesc precum unsclav! Nu văd iln i va decâtstânci şi iar stânci! Soarelearde nemilos şi mercurul îmi

181KJMay180



WTNNETOTJ ÎN VALEA MORŢ

macină sănătatea! Parcă aş fi în iad! Ei, dar să vorbim despre altceva!spuse Juanito, întorcându-se spre Hermann şi Old Firehand. După ce îiprivi preţ de câteva clipe, Juanito îi întrebă: De unde veniţi, señores?

— Am trecut şi noi graniţa, replică Old Firehand, sec.

— Sunteţi, deci, mexicani?— Da, răspunse vestitul vânător.— Şi cu ce ocazie pe-aici?— Avem nişte treburi.— Treburi? se miră Juanito. Ce treburi puteţi avea în aşezare . i asta

uitată de Dumnezeu?— Eu sunt fermier, zise Old Firehand. Sunt fermier şi am deseo perit

pe pământul meu o bonanza8 pe cinste.— Aşa? E vorba de aur sau de argint, señor 7 .

— De aur şi de argint, replică vestitul vânător.— Oh, felicitări, señoñ Sincere felicitări! spuse Juanito. Ave|i noroc!

Zău că aveţi noroc, domnule! Tot nu pricep însă ce legal iul are bonanza

dumneavoastră cu aşezarea asta blestemată.—Argintul pe care-l scot la lumină nu se află în stare'pură, expl I Old

Firehand. Ca să-l purific am nevoie de...— Mercur! exclamă Juanito. Acum am înţeles! Vreţi să cump.i raţi

mercur de la domnul Roulin!— Cum de v-aţi gândit tocmai la dânsul? întrebă vestitul vână toi— E simplu! replică Juanito. Domnul Roulin este singurul om de pe

aceste meleaguri care v-ar putea vinde mercur!— îl cunoaşteţi?— Cum să nu-l cunosc, señor! Doar sunt angajatul dumnealml Mă

ocup de administrarea minei!—Aşa? Despre domnul Roulin vorbeaţi cu mama dumneavoastră— Despre dumnealui, señoñ

— Din câte am înţeles, dânsul nu se află aici.— Nu, señoñ

— Ştiţi cumva când se întoarce?— Asta nu ştiu, señoñ S-ar putea întoarce astăzi, mâine sau pe9|f

câteva săptămâni.— Hm! Treaba asta nu-mi place deloc! spuse Old Firehand. Nu pot

aştepta la nesfârşit!— Nici nu trebuie să aşteptaţi, señoñ replică fiul hangiţei. Eu sunt aici,

nu-i aşa?

— Şi când vă întoarceţi la mină?— Chiar astăzi, señoñ

— Atunci o să vă însoţim, replică Old Firehand.— îmi pare rău, dar asta nu e cu putinţă! zise administratorul minei lui

Roulin.

8Mină sau filon de metal preţios (n.a.).

9Mină sau filon de metal preţios (n.a.).

— De ce?

— Domnului Roulin nu-i place să vină străini la mină.— Nu pricep! spuse vestitul vânător. Cine vrea să cumpere mercur

trebuie să meargă la mină.— Nu trebuie, señoñ îl contrazise Juanito. Mercurul obţinut îl Iducem

aici, la mama mea.— Aşa? Cât mercur aveţi aici?— Cam o sută de kilograme. -Doar atât?

K ,— Vreţi mai mult, señor 7 . întrebă Juanito, mirat.I— Da, aş vrea de patru ori mai mult! replică Old Firehand, liniştit.1 ■— La dracu'! exclamă administratorul. Aveţi nevoie de patru «ule dekilograme de mercur?

Dacă nu aş avea nevoie, nu aş cumpăra. I— Şi puteţi plăti, señor 7 I — Bineînţeles!

luanito îl măsură pe Old Firehand din cap până-n picioare. Apoi il pviatent şi pe Hermann, zicând încet:

Cred că nu ştiţi despre ce sumă poate fi vorba, señor. Aţi mai n m paratvreodată mercur?

I )esigur! spuse Old Firehand, liniştit.Adică, vreţi să spuneţi că aveţi destui bani pentru a cumpăra |Mli sute

de kilograme de mercur?Am! Vreţi să încheiem această afacere sau nu?Vreau, sigur că vreau, señoñ

Dar cele trei sute de kilograme pe care nu le aveţi aici?

206 Kail May 207



— Le voi aduce, señorl spuse Juanito, privindu-l dintr-o parte pe Oíd

Firehand.

Vestitul vânător ştia prea bine ce voia să însemne acea privire furişă.Och administratorului păreau să spună: „Trag nădejde că ai să cazi în

capcana pe care vreau să ţi-o întind! Ţi-am spus că nu ai ce să cauţi în ValeaMorţ, dar acum, când ştiu că ai foarte mulţi bani asupra ta, aş da orice ca sămă însoţeşti la mină!"

— Credeţi că sunt un copilandru care este dispus să cumpere marfa aşa,cu och închişi, fără a vedea despre ce este vorba?

— Dar mercurul nostru este pur, señorl zise Juanito.

— Poate! Nu vreau să vă contrazic! replică vestitul vânător. Cu toate

acestea, aş vrea să văd ce cumpăr!

— Şi dacă nu sunt de acord să mă însoţiţi la mină? întrebi!

administratorul lui Roulin.— Atunci nu vom încheia afacerea!

— Se pare că ţineţi neapărat să vedeţi Valea Morţ, señorl spuse Juanito.

— în primul rând, vreau să examinez mercurul pe care ar urma să-lcumpăr şi, în al doilea rând, doresc să văd şi eu Valea M o i ţ uRecunosc faptulcă acea vale are un nume ce stârneşte curiozitaic.i

— Mi-ar plăcea să vă îndeplinesc dorinţele, spuse Juanito, îmcl Măîntreb numai ce se va întâmpla dacă se va întoarce señor Roulin!

— Nu se va întâmpla nimic! îl linişti Old Firehand. Dacă »f întoarce

domnul Roulin, îi puteţi spune că am venit de-a dreptul In Valea Morţ,

pentru că vrem să cumpărăm patru sute de kilogram»» de mercur.— Dacă i-aş spune asta, señor Roulin nu ar mai avea ce 7 .10M

exclamă Juanito.— Sigur că nu ar mai avea ce zice! fu de acord Old Firehaml Cred chiar

că s-ar bucura, având în vedere cantitatea de mereu i \t $ i care vreau s-o

cumpăr şi ban pe care i-ar câştiga de pe urma a* i afaceri.

— Señor, vă rog să nu mergeţi în Valea Morţ! spuse hapi • Fiul meu şi-

ar putea pierde slujba!

—Nu vă faceţi griji, doamnă! spuse Old Firehand. Aţi auzit doar ce îi vaspune domnul Juanito lui señor Roulin!

— Am auzit, numai că señor Roulin nu va crede nimic! exclamă hangiţa,

frângându-şi mâinile.— Nu vă mai îngrijoraţi! zise vestitul vânător. Nu ar avea niciun motiv să

nu-l creadă pe fiul dumneavoastră.— Señor Roulin este foarte şiret! El va afla de la oamenii de-aici că aţi

împuşcat un câine turbat, că i-aţi salvat viaţa lui Juanito! se tângui femeia.

— Până va afla señor Roulin despre cele întâmplate, noi vom fi plecat demultă vreme, replică Old Firehand.

— Dumneavoastră, da, señor, însă Juanito va fi tot aici! replică hangiţa.— Taci, mamă! exclamă administratorul minei lui Roulin. îi voi lua pe

aceşti domni cu mine!

— Nu, nu! gemu femeia. Să nu faci asta, Juanito!Pe faţa hangiţei se citea o spaimă cumplită. Ea se apropie de Old

l'irchand şi îi spuse:

— Nu aţi merge în Valea Morţ, dacă aţi şti...— Taci din gură, mamă! tună Juanito.

— Nu aş spune nici măcar o vorbă, şopti femeia. Nu aş spune i măcar

un cuvinţel, Juanito, dar acest señor ţi-a salvat viaţa!— Şi ce-ai să spui? izbucni administratorul minei lui Roulin. I'oveşti deadormit copi, asta o să spui!

B , — Trebuie să ştiţi că Valea Morţ este un loc foarte primejdios, wLc femeia,cu spaimă, neţinând seama de cuvintele fiului ei.

— De ce? Din cauza căldur? o întrebă Old Firehand.

- Nu, din cauza duhului rău care trăieşte printre stâncile de tt olo,señoñ spuse femeia, încet. Cine merge în Valea Morţ e pierdut h veci!

Dar fiul dumneavoastră locuieşte în Valea Morţ, spuse ■Mitulvânător, zâmbind.

— Lui Juanito i-am dat un talismán care-l ocroteşte împotriva

duhurilor rele, zise hangiţa.f — Dar domnul Roulin? întrebă Old Firehand.

— Poate că domnul Roulin are şi el un talismán! şopti femeia.— Atunci nu trebuie să vă faceţi griji! Amândoi, adică atât eu, cât şi

tovarăşiiul meu avem câte-un talismán! zise vestitul vânător, arătând sprepuşca sa şi spre cea a lui Hermann.

— Glumiţi, señorl exclamă hangiţa. Credeţi că puteţi lupia împotrivaunui duh, folosindu-vă de arme?

— Desigur!— Armele nu vă vor fi de niciun folos! zise femeia, cu părere dl rău.

Au mai fost pe-aici bărbaţi, care credeau că se pot apăni împotrivaduhurilor rele, dar nu au izbutit s-o facă. în Valea Morţ au ajuns un anumeseñor Wilkins şi un señor care se numea Adlei Au ajuns acolo, dar nimeninu i-a mai zărit vreodată!

— Ţine-ţi gura, mamă! exclamă Juanito.— Să-mi ţin gura? întrebă hangiţa. Nu, astăzi nu mai vreau să-mi ţin

gura, Juanito! în Valea Morţ au ajuns mai mulţi oameniii, da, da! Bărbaţi,femei şi fete tinere au ajuns în valea aceea blesti mată şi unde sunt acum?Nimeni nu ştie!

— De multă vreme voiam să văd şi eu un duh! Acum cred că ml se vaîndeplini dorinţa! spuse Old Firehand, liniştit.

— Da, señorl zise hangiţa, cu teamă. Dorinţa vi se va îndeplin dar văveţi pierde viaţa! Vă voi dovedi că am dreptate! Pro iu n vedeţi, aici, pebancă se află fiul meu, Enrique. Aşa cum v al spus deja, el poate ghicivtorul. Să-l întrebăm pe el ce soartă VI aşteaptă!

Femeia îl apucă pe Old Firehand de mână şi îl duse înaintea lulj

Enrique. Bietul nebun îl fixă pe vânător cu privirea, dar mi rofj niciun

cuvânt.— Enrique, îl vezi pe acest señor? întrebă hangiţa.

— Văd la señorl spuse bolnavul, continuând să-l priveasi .1 vânător.

— Este el un om buh sau un om rău, dragă Enrique? conţ femeia.

— Bun, tare bun este! zise nebunul, încet.— Vrea să se ducă în Valea Morţ! zise hangiţa, cu teamă.

— în Valea Morţ? întrebă bolnavul. Poate merge! Nimic ia u are să i se

întâmple, căci el tare bun, tare bun!— Ai văzut, mamă? întrebă Juanito, cu dispreţ. Acum ai aflat ce iai să şt!— Oh, mulţumesc lui Dumnezeu! exclamă hangiţa, cât se poate liniştită.

— Drumul către Valea Morţ nu este deloc uşor, señoresl spuse nito. Dar nuse cuvine să vă temeţi de cine ştie ce duh, ci de indieni!— în câtă vreme putem ajunge acolo? vru să ştie Old Firehand.— în patru ceasuri, dacă aveţi cai buni.— Avem! replică vestitul vânător.-— Văd că aveţi asupra voastră doar puşti, spuse Juanito, privin--i iscoditor pe Old Firehand şi pe Hermann Adlerhorst. Pentru că administratorul mineilui Roulin nu-i inspira încre-e, vestitul vânător replică:— Fiecare dintre noi are o puşcă şi un cuţit!Adevărul era că fiecare dintre cei doi avea şi câte două revolvere ascunse

de veşmintele largi.

*

Nu se vedea niciun fir de iarbă, rticiun tufiş, niciun copac.ncile îşi înălţau capetele golaşe spre cerul albastru.

Karl May 208 209



Old Firehand, Hermann von Adlerhorst şi Juanito călăreau în re.Administratorul minei lui Roulin le arunca din când în când -o privire pefuriş, dar Hermann şi vestitul vânător se prefăceau U bagă de seamă acestlucru.I,a un moment dat, Old Firehand rupse tăcerea şi îl întrebă pe nilo:

Mercurul pe care-l scoateţi la suprafaţă este pur? Nu, señor, replică celîntrebat. Mercurul nostru este amestecat ici cantităţi de sulf.Deci, sub formă de chinovar*. Şi zăcămintele se află la adân-mare?

Nu chiar, replică Juanito, sec. Aveţiangajaţi mulţi?

"illură roşiiie de mercur (n.tr.).

— Nu, señor. Zăcământul este atât de bogat, încât nu avem nevoie de

prea mulţi oameniii.:— înseamnă că domnul Roulin este un om cu stare, nü glumă.

— Se prea poate, señor.

— Este posibil să vândă mina?— Nu l-am întrebat, señor, însă, după câte îmi pot da eu sean, domnul

Roulin se simte foarte bine aici. Nu e căsătorit şi şi-a angajai o femeiebătrână, care se îngrijeşte de casa lui, dar să nu mai vorbim despre astfel delucruri! Treburile stăpânului meu nu mă privesc!

— Doamne, Dumnezeule! Dar ştiu că învăluiţi totul într-un aer demister. Mai-mai că mi se face frică!

— Dacă vă temeţi, atunci n-aveţi decât să vă întoarceţi în Do» Palmas!exclamă Juanito, zâmbind dispreţuitor.

— Aşa? Mai sunteţi şi obraznic? întrebă Old Firehand. Ei, asta-mlplace! Sunteţi un om cum rar mi-a fost dat să întâlnesc! Cred că M vomînţelege foarte bine, după ce ne vom cunoaşte mai îndeaproape"!

— Se prea poate! mormăi Juanito, îndemnându-şi calul la galop şidându-i astfel de înţeles lui Old Firehand că nu avea chef de v( i I ■

Timp de mai bine de două ceasuri, nimeni nu mai rosti nici mac o vorbă.La un moment dat, Juanito îşi struni armăsarul, zicând:

— Aceasta-i intrarea!— în Valea Morţ? întrebă vestitul vânător.— Desigur, în Valea Morţ! replică Juanito, fără chef. înaintea lor seafla o vale destul de lungă, cu un diametru i | #

aproximativ trei kilometri. „Asta trebuie să fie Valea Morţ!" gAiul Old

Firehand, privind stâncile negre ce mărgineau valea pustie. 1. n | era cuadevărat înspăimântător. S-ar fi putut crede că un pulertu incendiu avuseseloc de curând şi pârjolise stâncile sau că o imcdgaură, ce dădea spre iad, fusese astupată de o mână nevăzută. 1..............................1

părea mort. Doar în mijlocul vă se zărea un munte ai cărui vcr.s»*! verticali

păreau că vor să atingă cerul. Din vârful acelui munte u | un fir de fum.

— Ce este acolo? întrebă Old Firehand. De unde iese fumulf j

— Dintr-un crater, señor, răspunse Juanito.— Un vulcan în Valea Morţ? spuse vestitul vânător. La *■ chiar că nu

m-aş fi aşteptat! Şi vulcanul acela erupe?

— Nu, señor, fumegă doar, după cum vedeţi.— Şi se poate ajunge în apropierea craterului?

— Nu, señor. Stâncile sunt foarte abrupte şi nu există niciun drum care săducă până sus.

Vestitul vânător privi atent muntele situat în mijlocul Vă Morţi apoi spuse, liniştit:

— Cu toate acestea, acolo sus se află oameniii!

— Vă înşelaţi, señoñ îl contrazise Juanito.

— Nu cred că mă-nşel! insistă Old Firehand. Vedeţi punctulela negru?

— E o pasăre, señoñ exclamă Juanito, privindu-l cu ură.— O pasăre?

- Da, o pasăre, señoñ insistă administratorul minei lui Roulin, lucindmâinile pâlnie la gură şi scoţând un strigăt ascuţit.Punctul pe care-l zărise Old Firehand puţin mai devreme dispăru ■ prin

farmec.Aţi văzut, señoñ A fost o pasăre! spuse Juanito.Dacă ar fi fost pasăre, ar fi zburat! replică Old Firehand.

— Señor, aş putea spune că eu ştiu mai bine decât dumnea-iMslră cumstau lucrurile pe-aici! exclamă Juanito.

Nu am vrut să vă jignesc, domnule, replică vestitul vânător, plineaţică locuiţi aici?— Da, señoñ Vă voi arăta numaidecât modesta mea locuinţă! Vă Mg să

mă urmaţi!

Zicând acestea, administratorul minei lui Roulin porni în galop,Aându-i în urma sa pe Hermann şi pe Old Firehand.

Profitând de faptul că Juanito nu-l putea auzi, tânărul Adlerhorst ipti luiOld Firehand: l — Acolo sus era un om! W f Bineînţeles că era un om!replică acesta, încet.

Nu cred că muntele este cu adevărat un vulcan! Mai mult ¿Mi atât, aşputea spune că ştiu acum cine este duhul cel rău din plieu Morţ, domnuleFirehand!

O să avem noi grijă de acest duh, domnule Adlerhorst! şopti miul

vânător. Trebuie să fim însă cu mare băgare de seamă!

' Netrebnicul ăsta nu trebuie să bănuiască faptul că ne-am dat seama cum

stau lucrurile!— Cred că bănuieşte el ceva, domnule Firehand! Prea l -a (i

contrazis!

— îmi pare foarte rău, dar n-am putut să tac! replică vestitul vânător.Urmându-l pe Juanito, cei doi ajunseră la poalele aşa-zisului vulcai i îndreapta nu se zărea nicio locuinţă. în schimb, în stânga, Hermann şi OldFirehand zăriră nişte ziduri destul de înalte.

— Aceasta este locuinţa mea, señores] spuse Juanito.— Dar nu se vede nicio fereastră, remarcă Old Firehand.

— ; Zidurile pe care le vedeţi îngrădesc locuinţa, zise adminisl i torul.

Vă rog să mă urmaţi!Old Firehand şi Hermann von Adlerhorst observară cum Juanil descuie

o poartă îngustă din lemn, pe care abia avea loc să intre un călăreţ, pentruca apoi să pătrundă într-o curte mică, zicând:

— Poftiţi, señores]

Hermann şi Old Firehand intrară în curte şi zăriră o clădi"! solidă,din piatră. Juanito încercă să deschidă uşa care era încuiat! şi îndată seauzi vocea unei femei vârstnice:

— Cine a venit? Cine-i acolo?

— Eu! exclamă administratorul minei. Ce-i, nu mă mai v«7,|jj

vrăjitoare bătrână?— Ah, dumneavoastră sunteţi? se auzi din nou glasul. Văci c&fl

adus şi musafiri. Oh, ce-o să se mai mânie señor Roulin!— Asta mă priveşte! replică numaidecât Juanito. Hai, dest huli I

— Prea bine, señor Juanito! Treaba dumneavoastră! spuse fertil |

descuind uşa şi ieşind în prag.Bătrâna arăta, într-adevăr, precum o vrăjitoare desprinsă dini carte

cu poveşti. îndată ce o zăreai, aveai impresia că e pe ca mănânce copicare s-au rătăcit prin pădure.Femeia era desculţă şi purta o fustă ruptă şi o cămaşă toată nu petice.

Zdrenţele bătrânei păreau că nu fuseseră spălate nic ani

Karl May 208 209



Vrăjitoarea le aruncă celor doi oaspeţi o privire veninoasa spuse, cu

glas mieros:— Poftiţi! Poftiţi în casă! Are să vă placă la noi.

Apoi izbucni într-un râs ce semăna izbitor cu croncănitul unui corbfericit că a găsit ceva de mâncare.

— Mai întâi se cuvine să ducem ca în grajd, spuse Juanito, luând-oînainte.

Old Firehand şi Hermann îl urmară şi descoperiră că grajdul era un soide colibă dărăpănată, în care nu se zăreau decât nişte cârlige de care armăsar puteau fi priponiţi.

— Nu aveţi fân pentru animale? întrebă Hermann.— Fân? Nu avem, señor] zise Juanito. Noi hrănim ca doar cu porumb pe

care îl aducem de departe..— Dar apă aveţi? vru să ştie tânărul Adlerhorst.

— Foarte puţină, señor] răspunse administratorul. Strângem apa deploaie în cisterna pe care o vedeţi, dar din păcate pe-aici plouă destul de rar.

Old Firehand se apropie de cisterna despre care vorbise Juanito. I 'in eavenea un miros neplăcut de apă stătută şi vânătorul simţi că irlea îi pieriseca prin minune.

— Poftiţi în casă, señores] zise administratorul minei lui Roulin. * Vilconduc în salon!

Salonul era, de fapt, o încăpere, în care nu se găseau decât o masă lungăşi câteva scaune.

Prin ferestrele mici răzbătea o lumină slabă, astfel încât Juanito iprinse olumânare prinsă într-o coajă de dovleac.

Aaaşa! Avem şi lumină, señores] exclamă Juanito. Vă rog să luaţi Im! Fuam să lipsesc doar câteva clipe, dar mă întorc numaidecât! După ceadministratorul ieşi din salon, Hermann îi spuse lui Old ■Irrliand:

| — Cred că netrebnicul ăsta ar fi în stare să ne ucidă! Eu sunt sigur deasta! replică vânătorul.

— Dar i-aţi salvat viaţa!Asta nu contează pentru el! spuse Old Firehand, zâmbind cu ■fcârăciune.Nici nu a vrut să ne aducă încoace, dar când i-am spus rW mu bani mulţi

asupra mea, şi-a propus să ne atragă în Valea Morţ. I— Trebuie să fim cubăgare de seamă, domnule Firehand! • Aveţi dreptate. S-ar cuveni să aflăm

câţi oameniii se află aici şi ales unde se... ssst! Vine cineva!

Karl May 208 209



Capitolul

BEST CU CHIP DE OM

'uanito ieşi din salon, merse repede pe un hol strâmt şi in a într-oodaie mică. Acolo se afla vrăjitoarea. Bătrâna stătea pe un scaun şi îşi

îndesa tutun într-o pipă veche. Aprinse pipa, folosindu *• de lumânarea cese afla pe masă înaintea ei şi apoi îl privi întrebau»pe administrator.

— S-a întâmplat ceva în lipsa mea? întrebă Juanito.

— Nu, senorl replică vrăjitoarea.

— Şi Anita?

— A fost foarte liniştită, senorl Ştiţi, eu credeam că nu vă rtlfl

întoarceţi astăzi!— I-am întâlnit pe ăia doi şi i-am adus încoace, replică adun

nistratorul minei.— Ce vor, sehor?

— Vor să cumpere mercur.— Dar mercur este din belşug în casa mamei dumneavoasUfl

replică bătrâna.— Aşa e, ai dreptate! Ai dreptate! La început nici n-am vrui fJH aduc

încoace, dar pe urmă m-am gândit şi... trebuie să-ţi spun (tlfl

— Ce anume?— îţi mai aduci aminte de englezul ăla?— Da, da! exclamă vrăjitoarea, zâmbind cu răutate.

— A fost o pradă pe cinste, nu-i aşa? Da,

senorl

—• Ei, acum eu am adus doi oameniii în Valea Morţ!— Vreţi să-i trimiteţi pe lumea cealaltă, señor?

— Tu ce spui, vrăjitoare bătrână?

— Au bani, señor?— Oh, da! Câteva sute de dolari! exclamă Juanito, frecându-şi âinile.

— Câteva sute? Doamne, Dumnezeule! Şi eu cât voi primi, señor?

— O sută de dolari!— Şi hainele! Şi hainele! exclamă bătrâna.

— Bine, fie!— Aşaaa! Roulin nu trebuie să afle nimic, señorl

— Nimic! spuse Juanito, hotărât. Uite, ţie-ţi dau o sută de dolarihainele celor doi. Eu iau ca şi tot ce mai au asupra lor! E bine-aşa?— Tare bine, señorl

— Mai ai otravă din aia numai bună de pus pe carne?— Am, am, señorl Carne din aceea „botezată" de mine a mâncat

englezul! Oh, ce s-a mai zvârcolit sărmanul când a început otravai ardă măruntaiele!Zicând acestea, bătrâna râdea cu poftă. Faţa i se făcu toată numai fule

iar gura ştirbă părea că vrea să înghită totul. Femeia părea a fi diavolulîn persoană. Chiar şi pe Juanito îl trecură fior privind-o. \dininistratorul izbuti să se stăpânească însă şi spuse:

— Eu o să aduc numaidecât carnea, iar tu o vei pregăti cum şt ■mibine. Celor doi oaspeţi trebuie că le e foame!

('ând ieşi din odaia bătrânei, lui Juanito i se păru că trecuse i Inova pelângă el.

„Trebuie să mă fi înşelat! Cine să tragă cu urechea?" îşi spusemhninistratorul, grăbindu-se să iasă din casă pentru a ajunge la ma-Hy iaîn care se păstrau alimentele.

IV lângă administrator trecuse, într-adevăr, cineva: o femeie tânără. \.e.isla înainta tiptil şi auzi glasul lui Old Firehand. Fără a mai sta i"

r..induri, deschise uşa. Razele palide ale lumânăr căzură pe l|l ei frumos.Tânăra era îmbrăcată în haine murdare şi peticite, i n In och ei se citea

bunătatea.

Ce doriţi, señorita? întrebă Old Firehand, dându-şi seama că • i i

maintea sa o femeie din Mexic sau din Spania.

1

217

http://dininistratorul/








— Ei? întrebă Hermann.— E în regulă! Putem înlătura cu uşurinţă scândurile astea!— Cred că vine, domnule Firehand! şopti Hermann. Fără a mai stape gânduri, vestitul vânător sări de pe masă şi se

beză iute pe scaun. - 'Juanito intră, aducând două pături groase, şi spuse:— Văd că tot nu vreţi să lăsaţi armele din mână.— Am impresia că ţineţi neapărat să lăsăm puştile deoparte,

lomnule! replică Old Firehand.— Oh, nu, señor, spuse administratorul, încet. Spun asta fiindcă • aşa

fac atunci când sunt găzduit de cineva.— Dar nu există obiceiul ca şi gazda să lase arma deoparte?— Hm! Ba da! zise Juanito, stânjenit. Nu am asupra mea decât un

revolver, dar iată, am să-l pun pe masă!Administratorul puse, într-adevăr, arma pe masă. Old Firehand ji I

Iermann îşi puseră şi ei puştile într-un colţ al odă.— Ei, acum pot spune că totul e în ordine, señoresl exclamă Juanito,

mulţumit. Dacă-mi permiteţi, am să vă aduc numaidecât friptura!Administratorul părăsi din nou odaia, iar Old Firehand spuse, încet:

— Să ne asigurăm că netrebnicul ăsta nu o să ne-mpuşte!— Ce vreţi să faceţi? întrebă Hermann, uimit.Vestitul vânător luă revolverul lui Juanito, scoase gloanţele din j el

şi le băgă iute în buzunar, având grijă să aşeze arma aşa cum J lăsaseadministratorul minei.

Juanito se întoarse repede, aducând două tăvi mari. Pe una dintre elese aflau tortillas*, iar pe cealaltă bucăţi mari de friptura i j miros

îmbietor.— Mâncarea dumneavoastră, señores] exclamă Juanito. Poftiţ j— Văd că aici sunt doar două scaune, spuse Old Firehand. Nu vă

aduceţi şi dumneavoastră unul, señor Juanito?— Să-mi aduc un scaun? La ce mi-ar folosi? întrebă îneci I

administratorul.— Să staţi la masă şi să mâncaţi împreună cu noi, spuse veslilul

vânător.

— Să mănânc? replică Juanito, făcându-se alb ca varul. Oh, nul Eu

am mâncat deja!— Vai, señor Juanito, dar ne jigniţi profund! insistă ld Firehand. Ne

sunteţi gazdă şi nu putem mânca aşa, în absenţi dumneavoastră. Oareprin părţile astea nu se obişnuieşte ca şi gazd| să mănânce împreună cuoaspeţ?

— Dar v-am spus că am mâncat deja! replică administratorul

— Dacă nu mâncaţi, atunci nu vom mânca nici noi! zise vesl ilnl

vânător.— Aşa? Prea bine! Vă rog să mă aşteptaţi o clipă!

Zicând acestea, Juanito se făcu nevăzut, dar se întoarse r e p e d e ,

aducându-şi un scaun şi o bucată de carne afumată.— Nu gustaţi şi dumneavoastră din friptura asta cu n u m » îmbietor?

întrebă Old Firehand, prefăcându-se a fi uimit.

— Nu, mulţumesc! zise administratorul, repede. Mi-e îmi |l.i mai

mult carnea afumată!— Şi nouă! replică Hermann.

— Da, da, şi nouă! zise Old Firehand. S-ar cuveni să împai |m totul,atât friptura, cât şi carnea afumată, pe care văd că aţi av u I g f f l

să v-o aduceţi!

* Bucăţi de turtă din mălai (n.tr.).

— Nu, nu mănânc friptură! exclamă Juanito, pierzându-şi cumpa-luí. Nu vă supăraţi, señores, dar ştiţi, nu-mi prea place!

— Sunteţi primul om pe care-l aud spunând că nu-i place friptura! i u

lamă vânătorul. Chiar că-mi daţi de bănuit, señor]— Vă dau de bănuit? Cum aşa? se miră administratorul.

— Da, domnule! îmi daţi de bănuit, pentru că văd prea bine că im i nuvreţi să gustaţi din friptura pe care ne-aţi adus-o. Trebuie să In- ceva cuaceastă friptură şi de aceea vă spun deschis că nu voi nea din ea!

— Nici eu! exclamă Hermann.- M de draci! izbucni Juanito. Vreţi cumva să mă jigniţi, señores1.

— Nu vreţi să mâncaţi ceea ce ar trebui să mâncăm noi! tună OldFirehand. Oare asta nu este o jignire, señor Juanito? Dar tui are ţ*)Nt să nemai pierdem vremea tot vorbind! Eu sunt mexican şi■rrau să mor precum un mexican, şi nu ca un englez!

Mă tem că nu vă înţeleg, señor] exclamă administratorul.— Aşa? Nu mă înţelegeţi? Atunci mă voi exprima limpede! zise

vestitul vânător. Oare nu a murit niciun englez aici?Nu, señor] exclamă Juanito.

— Nu a murit după ce a mâncat o friptură preparată aşa cum se ni vi nede bătrână?

— Sunteţi nebun? tună administratorul, sărind în picioare-Nu sunt nebun, señor] spuse Old Firehand, liniştit. Dimpo-V . I , am mintea

limpede! Atât de limpede, încât am auzit tot ceea i ţ i pus la cale cubătrâna vrăjitoare, k Am pus la cale? Ce am pus la cale? întrebă Juanito.jf- Totul este cât se poate de simplu, señor] Bătrâna ar urma să înmiească

hainele noastre şi o sută de dolari, iar dumneavoastră »iţi alege cu tot ceeace ne mai aparţine, dar asta după ce am fi nu otrăviţi!

Nu'vă înţeleg! Zău că nu vă înţeleg, señor] exclamă adrflinis-i'ni ui,schimbându-se la faţă.

I n schimb eu te înţeleg, ucigaşule! tună vânătorul. Tu eşti Inimi icirău, despre care vorbea mama ta! Vrei să ne ucizi, asta ■ i 1 11 am spus căam bani asupra mea şi te-ai gândit să ne faci de i m. m i c , dar n-ai săizbuteşti!

— N-am să izbutesc? întrebă Juanito, rânjind ca un diavol, am să

izbutesc!Administratorul îşi luă revolverul de pe masă, îl îndreptă asim lui Old

Firehand şi apăsă pe trăgaci, dar... nu se întâmplă nimic!— Nu te mai osteni! spuse vestitul vânător. Ţi-am descăr arma! Noi, în

schimb, avem gloanţe!Până să-şi poată da seama ce se petrecea cu el, Juanito văzu Hermann

şi Old Firehand îşi îndreptaseră revolverele asupra Iui.

într-o fracţiune de secundă, netrebnicul ieşi din odaie, înc uşa în urmasa şi strigă:

— De-aici n-o să mai ieşiţi v!— Ucigaşul ne-a prins în capcană, domnule Firehand, şi pen asta

suntem de vină doar noi! spuse Hermann.— Nu vă mai necăjiţi! replică vestitul vânător. O să ieşim de-aici!

Oricum, ar fi fost o prostie să-l împuşc pe Juanito, fîin vreau să mai aflu dela el câteva lucruri! Haideţi să lipim masa peretele ce dă spre curte!

Hermann îi dădu o mână de ajutor lui Old Firehand, care M pe masă şidesprinse două scânduri din tavan, folosindu-se de | puşt. Apoi urcă peacoperiş, şoptindu-i tânărului Adlerhorsl:

— Urmaţi-mă, domnule!în câteva clipe, Hermann se afla lângă Old Firehand, care îi s|

— Trebuie să ajungem la aripa stângă a clădir, unde st scara ce duce peacoperiş. Trebuie să ne mişcăm încet, astfel înc facem cât mai puţinzgomot!

Cei doi ajunseră, într-adevăr, în capătul scăr despre cafl povestisefemeia ce le ceruse ajutorul şi le dezvăluise planul mA pus la cale deJuanito şi de bătrână.

Old Firehand îl apucă de umăr pe Hermann şi îi şopti:-— Se aud voci!

Karl May 218




— Da, spuse Hermann. Cred că recunosc glasul feme care spus ce

planuri avea Juanito!— Se poate! Camera ei se află chiar lângă scară! Să coborauHermann şi Old Firehand coborâră încet scara şi se a|

lângă uşa ce dădea în odaia feme. Cei doi puteau auzi toi n» vorbea.

După ce încuie uşa odă în care se aflau Old Firehand şi Hermann,In.inito se duse repede în camera bătrânei. Cum îl zări, vrăjitoareaîntrebă:

— Au mâncat?

Nici n-au gustat! exclamă administratorul, înciudat. — La dracu!zise bătrâna. Cum se face că n-au mâncat? Au vrut să mănânc şi eudin friptura pe care le-am dus-o! Şi?

Şi pentru că n-am vrut, au intrat la bănuieli! Hm! închipuie-ţi . M I

aflat de englez!

Asta nu se poate! exclamă bătrâna. De treaba cu englezul nu decât noi!Aşa am crezut şi eu, dar m-am înşelat! Nu pricep, senorl Este cu putinţă canemernic ăia să le ştie || luate?I Im! Nu ştiu ce să spun! Chiar că nu ştiu! zise Juanito, scrâşnind. I l in uni,

au aflat că este otrăvită carnea! 15 ine, dar nu se poate, senorl

Ba se poate! exclamă administratorul. Mi-au spus-o chiar ei! »l n

mult chiar, ştiu că tu urma să primeşti o sută de dolari şi....le lor, după ce i-am fi trimis pe lumea cealaltă!

Este adevărat, senor 7 . (-ât se poatede adevărat!

Atunci înseamnă că au tras cu urechea la cele ce-am vorbit! Se prea poate!Când am ieşit din odaia ta, mi s-a părut că a ♦»i ut c ineva pe lângă mine.Au tras cu urechea, senorl

Mda! Au ascultat ce-am vorbit! Când am vrut să-i împuşc, Dl un dat seamacă mi-au scos gloanţele din revolver! I a naiba!

l am încuiat în odaie! ► Asta-i bine, senorl E foarte bine, pentru că nu

au pe unde să

Sunt prinşi ca-n celula unei puşcăr!

— Ce facem cu ei, señor?

— E simplu, vrăjitoare bătrână! în zori te duci şi descui uşa odă în carese află. O să le spui că eu am plecat.

— Şi pe urmă?— Pe urmă îi împuşc! spuse Juanito, rânjind ca un diavol. M ascund

undeva, în curte, şi, îndată ce ies din casă, îi împuşc!

— Foarte bine, foarte bine, señorl De cadavre scăpăm noi cumvaM Dar

Anita?— Anita va trebui să dispară chiar în noaptea asta! hotărî admw

nistratorul. Domnul Roulin a spus că, atunci când se întoarce, nill vrea s-omai vadă aici!

— Atunci să dispară! spuse bătrâna, frecându-şi mâinile dfl

bucurie.

— Mă duc să stau puţin de vorbă cu ea, spuse Juanito, ieşind ilin i

odaia bătrânei.Când intră în camera Anitei, biata femeie era la masă. O lum nare ardea

încet, aruncând pe pereţ goi o lumină palidă.Când îl zări pe Juanito, Anita sări în picioare, dar adminr.li i torul o

întrebă, cu prefăcută blândeţe:— De ce te ridici de la locul tău? De ce ţi-e teamă de minei' . — Ce

doriţi, señor Juanito? întrebă femeia, tremurând.— Ce doresc? întrebă administratorul, rânjind. Doresc să din U

îndeplinire porunca domnului Roulin! Trebuie să te duc în minlfl

— în mină? izbucni Anita, disperată. Nu voi intra niciod..i i mină! Mă

voi apăra din răsputeri!— Să te aperi? zise Juanito, batjocoritor. Cum să te aperi? (\t m putea

face tu? Chiar dacă ai fi mai puternică decât mine, tot nu ttffl putea opunevoinţei domnului Roulin! Aş putea să te închid în oditjfl asta şi să te lasfără mâncare şi fără apă! Setea şi foamea te-ar dobori m siguranţă, şi atunciai fi nevoită să te supui voinţei domnului Kuulil i

— Per todos los Santos**. Jur că nu voi intra nicicând în n u n i ilj

blestemată!Bătrâna pătrunse în odaie tocmai când Anita rostea a. cuvinte. După ce

închise uşa, vrăjitoarea o măsură pe tânăra I. n. din creştet până-n tălpi şi

apoi spuse cu răutate:— Fata asta chiar şi-a pierdut minţile! Vrea să se împotrivească?— Da, asta vrea! exclamă administratorul.

— Atunci trebuie să-i arătaţi că nu se poate împotrivi! zise bătrâna.Puneţi mâna pe ea! Vă ajut şi eu!

Vrăjitoarea dădu s-o apuce pe Anita, dar se dădu imediat înapoi,strigând:

—Doamne, da' ştiu că»m-a lovit! La naiba! Are putere, nu glumă! Anita

îi dăduse vrăjitoarei un pumn zdravăn şi era hotărâtă să se opună cu oricepreţ sorpli decise de Omul de argint.

— Oh, oh! A îndrăznit să dea-n mine! urlă bătrâna. Ce staţi aşa, wñor Juanito? Nu vedeţi că mi-a dat un pumn?

— Las-o în pace! zise administratorul. Señorita Anita îşi va primipedeapsa meritată! în mine nu va îndrăzni să dea!

Bătrâna continuă să se văicărească, dar Juanito nu o luă în •.una, ci îispuse Anitei, pe un ton ameninţător:

— Stai cuminte, femeie proastă! Te-aş putea omorî ca pe un pu— încercaţi! exclamă Anita, tremurând.

— Oh, n-am niciun chef să mă bat cu tine! zise administratorul, i

profund dispreţ. Mă uit la tine şi sunt din ce în ce mai sigur că ţ i a i

pierdut minple! Tu erai atât de cuminte şi acum te porţi de hârcă ar urmasă-ţi vină cineva în ajutor!

— Poate că aştept ajutor din partea cuiva! exclamă Anita.

— Aşa? Din partea cui, dacă-mi este îngăduit să-ntreb?' — Din partea celor doi domni pe care i-aţi adus aici! replică An.i,

hotărâtă.— Din partea celor doi domni? Oho! Poţi să-ţi iei gândul de la

Aceşti domni pe care i-am adus aici îmi sunt prieteni buni!Minţiţi!

De ce-aş minţi, Anita? — Dacă v-ar fi fost cu adevărat prieteni, nu aţifi căutat să-i kklc|i!

Să-i ucid? întrebă Juanito, surprins.Da, da! Să-i ucideţi, adică să-i otrăviţi! exclamă Anita. Să-i lviţi aşa

cum l-aţi otrăvit pe englez!Ah, pricep, scorpie ce eşti! Ai tras cu urechea! Da, señor Juanito,am auzit tot! recunoscu Anita.

Karl May 218



WTNNETOU ÎN VALEA MORŢ

228

— Şi le-ai spus ălora ce avem de gând să facem?

— Da, le-am spus! Vor auzi strigătele mele şi îmi vor sări în ajutor!

— Acum pricep eu de ce eşti atât de curajoasă, Anita! zise admi-nistratorul, zâmbind cu răutate. Te sfătuiesc să nu te mai gândeşti la ceidoi señores] Trebuie să şt că ei sunt morţi!

— Minţiţi, señor Juanito! exclamă Anita, pălind.

— Mint? replică administratorul. Uite, dacă vrei, îţi arăt chiai acum

trupurile lor neînsufleţite!— Nu vă mai pierdeţi timpul cu ea! Nu merită! zise vrăjitoarea— Da, ai dreptate, babo! replică administratorul. Nu merită! M ocup

numaidecât de ea! Să vedem dacă îndrăzneşte să mă loveascăZicând acestea, Juanito făcu doi paşi spre biata femeie, care stri¡;a— Nu vă apropiaţi de mine! Lăsaţi-mă-n pace! Administratorul oapucă de mâini şi o lipi de perete. Spre surpriu

derea lui, Anita nu mai striga şi nu se apăra. în schimb, privea spi uşă.— Cielo10\ exclamă deodată bătrâna.Juanito întoarse capul şi îl zări pe Old Firehand! Surprins,administratorul abia reuşi să articuleze:— Ce... ce-i... ce-i asta?

— Am venit să-i dau o mână de ajutor señoritei Anita, crin nalule!

tună vestitul vânător.— Oh, señor, cât mă bucur să nu aţi murit! exclamă biata femeiJuanito îşi recapătă sângele rece şi, fără a mai pierde nicio cil

se năpusti asupra lui Old Firehand, urlând:— Am să te strâng de gât, netrebnicule!

Văzând că administratorul se apropie de el cu paşi repj vânătorul îl

lovi cu pumnul în piept. Juanito se prăbuşi la păin.ui şi Old Firehand îllegă fedeleş cu ajutorul lasoului, de care nu despărţea niciodată.

Dându-şi numaidecât seama cum stăteau lucrurile, vrăjitol încercă săiasă pe uşă, dar dădu piept în piept cu Hermann, cari spuse cu prefăcutăamabilitate:

— Stai puţin, venerabilă doamnă! încotro vrei să fugi? Pleci? Dar dece? Uite, eu mă topeam de dorul tău şi am venit aici pentru a te vedea! Efrumos să dai bir cu fugiţ, tocmai când vine cineva să-ţi Iacă o vizită?

Bătrâna nu mai apucă să spună nimic şi, până să-şi dea seama ce tepetrece cu ea, Hermann avu grijă să o lege cu lasoul său.

Revenindu-şi după năprasnica lovitură pe care o primise de la OldFirehand, Juanito exclamă:

— Nu-mi vine să cred! Mă atacaţi şi mă legaţi, şi asta chiar în i asamea! Ce înseamnă asta?

— Asta înseamnă că s-a terminat cu tine, ucigaş netrebnic! tună I ld

Firehand.— Nu mă atingeţi! Nu puneţi mâna pe mine! urlă administra- iniLil.Dezlegaţi-mă numaidecât! Nu-mai-de-cât!

— Văd că mai ai glas, nemernicule! scrâşni vestitul vânător. Lasă ■ i

am eu grijă de tine!Spunând acestea, Old Firehand desfăcu puţin lasoul, dar apoi îl

«transe mai bine, iar Juanito urlă de durere.Anita se aşeză în genunchi, împreună mâinile a rugăciune şi ipuse,

izbucnind în lacrimi:

- Doamne! Doamne, Dumnezeule, îţi mulţumesc! îţi mulţu-Iliesc dinadâncul sufletului! Niciodată nu voi uita această zi! Tu mi ai trimis,Doamne, ajutor atunci când pentru mine nu mai era Bprranţă! Slăvit fienumele Tău pe veci!

old Firehand şi Hermann erau adânc mişcaţi de cuvintele Anitei, I

bătrâna izbucni:

Cântă, cântă, păsărico! Cântă acum, cât mai ai vreme, căci în iu .'md se va alege praful de tine!

Roagă-te, fetiţo! exclamă la rândul său administratorul. Crezi i . .liberă ca pasărea cerului, dar te înşeli! Oho! Te înşeli amarnic, i' 'i.uţo! Tuşi bun tăi prieteni veţi muri în chinuri cumplite!

10Pe toţi sfinţ (lb. spaniolă) (n.tr.).♦ Cerule (lb. spaniolă) (n.tr.).

Netrebnicule! tună Old Firehand, lovindu-l pe Juanito cu I tli iotul.Eşti un om cumplit! Dar ce zic eu? Eşti cea mai groaznică lima din câte mi-a fost dat să întâlnesc vreodată! Ţi-am salvat viaţa ' l u p t răsplată vrei săne omori! Dar nu are rost să-mi mai pierd H mea vorbindu-ţi! Señorita

Anita, v-aş ruga să ne arătaţi casa.

229



Pentru a şti ce avem de făcut, este nevoie să cercetăm în amănunt locuinţa

asta. Mai întâi, voi lua cheia!Spunând acestea, vestitul vânător îi smulse bătrânei cheia de la

gât.Vrăjitoarea ţipă, dar Old Firehand nu o luă în seamă, ci Si întoarse spre

Anita, întrebând:

— Există vreo cheie cu ajutorul căreia pot fi descuiate uşile încăperilor

din această casă?— Da, señor, răspunse tânăra femeie. Una se află la Rouliu, cealaltă

este într-unui din buzunarele lui Juanito.

— Ia să vedem! spuse vânătorul scotocind atent prin buzunarele

administratorului.Nu dură mult, şi Old Firehand exclamă:— Aaaşa! Am găsit-o! Să mergem!Conduşi de Anita, Hermann şi Old Firehand ajunseră mai întâi la

intrare. Old Firehand trase zăvorul greu, astfel încât nimeni să im poatăpătrunde în locuinţă. Apoi femeia îi duse în bucătărie. An i găsiră, printrealtele, saci mari cu mălai în care se încuibaseră viei ral şi gândac.

— Cei ce muncesc în mină primesc numai turtă făcută din a cil mălai!zise Anita, cutremurându-se de groază.

— Bătrâna nu-l strecoară? întrebă Hermann.— Nu-şi pierde vremea cu asta, señor! răspunse Anita. Mi a i| spus

odată că vierm şi gândac le dau mai multă putere neferici|ilf care trudesc înmină.

— O să plătească pentru toate relele pe care le-a făcut! scrAflUOld Firehand.

Cei trei intrară apoi în odaia lui Juanito. Aici găsiră un bici yu* alcătuitdin douăsprezece curele lungi. La capătul fiecăreia clinlrt curele era făcutcâte un nod gros. Suferinţele şi durerea pe car» li putea pricinui o loviturădată cu acest bici erau greu de închipuil I ut în camera administratorului,Old Firehand şi Hermann desco |x-ili| lanţuri grele de care erau prinsecătuşe. Fiecare lanţ avea în capai i a un târnăcop şi o sapă. Astfel, nefericiţcare trudeau în adAiN minei, puteau lucra chiar şi cu mâinile legate.

Old Firehand examina atent lanţurile şi spuse:I — Cred că bieţ oameniii care sunt siliţi să lucreze în mină iu mâinile şipicioarele legate! Roulin şi administratorul său au luai această măsură,astfel încât nimeni să nu poată fugi din acest ia ,l!

— Am găsit o cheie mică! spuse Hermann. I — Daţi-mi-o puţin!

exclamă vânătorul. Văd că fiecare pereche de i Aluşe are un soi de lacăt!Da, cu această cheie se pot descuia lacătele lli la cătuşe! Ah, cât măbucur! Toţi cei ce trudesc în mină îşi vor redobândi libertatea chiar astăzi![ — Doamne, Dumnezeule, cât or să se mai bucure bieţ oameniii! •Ut

lamă Anita.I ■— Cred că e timpul să stăm puţin de vorbă cu ostatic noştri! (puseOld Firehand, luând biciul lui Juanito.

1 ci trei se întoarseră în odaia în care administratorul şi vrăjitoa-aceau legaţi fedeleş. Vestitul vânător îi privi cu adânc dispreţ şi apoi

spuse:Odaia asta e mult prea mică! Să mergem în salon! Anita luă

lumânarea, Hermann o apucă pe bătrână de ceafă şi o linie după el, iar Old Firehand îl ridică pe Juanito de la pământ u ca apoi să-lpună peumăr întocmai ca pe un sac.

I pă ce ajunseră în salon, vestitul vânător îl legă pe administra- ui aşa

fel încât lasoul să nu-i mai acopere spatele.| Ce... ce înseamnă asta? izbucni Juanito. Ce aveţi de gând să..; ■ _ ;':-■'

() să afli tu numaidecât ce avem de gând să facem! tună Old nid.

Vă cer să-mi daţi drumul! ţipă Juanito. Señor Roulin va sosili iar astăzi şi mă va răzbuna!

M-aş bucura tare mult dacă onorabilul señor Roulin ar veni.....astăzi aici. Din păcate, domnul Roulin mai are nişte treburi de

lum sfârşit!» Ce ştiţi dumneavoastră despre señor Roulin? întrebă Juanito, - n u

ton dispreţuitor.p Şl iu multe! replică Old Firehand. Ştiu, de pildă, că domnul ulm a

fost la Apa Albastră. Acolo planurile sale mârşave au dat greş. * Ob!

exclamă administratorul.232 KarlMay

— Da, da! zise vestitul vânător. Şi pentru că nu şi-a putut duci'

planurile diabolice la bun sfârşit, el a fost nevoit să fugă. Nişte oameniii,destul de mulţi, au pornit pe urmele lui. Eu am fost mai iute decât cei ce-lurmăresc pe Roulin şi am venit aici pentru că mi-am dorit să necunoaştem mai bine.

— Deci, nu aţi vrut să cumpăraţi mercur!— Mercur? întrebă Old Firehand, zâmbind cu dispreţ. La ce mi .11

fi folosit?— La dracu'! exclamă administratorul.— Poţi să te superi cât vrei, netrebnicule! zise vestitul vânător. A 1 fost

tras pe sfoară şi minciunile tale nu fac două parale. Auzi colul„Zăcământul este atât de bogat, încât nu avem nevoie de prea muloameniii." Oh!

— Dacă am spus asta, nu înseamnă că am încălcat legea! exclam

Juanito. Cine m-ar putea învinui de ceva?— Chiar tu! zise vânătorul. Tu însuţi îmi vei spune ce ai pe con ştinţă!

în afară de asta, ai încercat să ne otrăveşti!

— Minciună! strigă administratorul.— Friptura pe care ne-ai adus-o poate fi examinată!

— Friptura? Cine spune că nu veţi pune otravă pe friptură, asili încâtsă fim acuzaţi de tentativă de omor! replică Juanito.

— Oh, eşti mai cumplit decât un diavol! exclamă Old FirehaJ surprinsde cuvintele administratorului. Cred că însuşi diavolul i avea câte ceva deînvăţat de la tine! Ei, dar nu vreau să-mi mai pier( vremea în zadar! Vei

răspunde la întrebările pe care am să ţi le puf] De câtă vreme te afli înValea Morţ?

Juanito nu răspunse, şi Old Firehand zise, încercând să'-şi pă stncumpătul:

— Nu vrei să răspunzi? Prea bine! O să-mi încerc noroi ui I bătrâna!

Pentru că administratorul continua să tacă, vânătorul se în toni spre

vrăjitoare şi o întrebă:— De câtă vreme se află Juanito în slujba lui Roulin? Bătrâna plecăoch în pământ şi nu scoase o vorbă.— Aşa? spuse Old Firehand. Vreţi să jucaţi teatru, după cum vf eu!

Foarte bine, dar vă spun de pe-acum că veţi avea parte de mti roluri carenu sunt deloc de invidiat!

WDiNETOU ÎN VALEA MORŢ 233

Vrăjitoarea continua să tacă, aşa încât Old Firehand îi spuse Anitei:— Señorita, v-aş ruga să mă iertaţi pentru ceea ce va urma.

Obişnuiesc să-i tratez chiar şi pe duşman mei ca pe nişte oameniii, doar căaceste best nu mai au în ele nimic omenesc! Acest bici este îmbibat cusângele unor oameniii nevinovaţi! De aceea cred că este drept să măfolosesc de el pentru a-i face pe aceşti monştri să vorbească!

— Ceee? Vreţi să ne bateţi? Să ne bateţi cu biciul?Tzbucni Juanito. Sănu îndrăzniţi!

231Karl May 230



— Ba o să-ndiăznesc, ticălosule! spuse Old Firehand, cât se poate deliniştit. Pentru fiecare răspuns pe care nu mi-l vei da, ai să primeşti olovitură de bici! Nu glumesc!

Fără a mai sta pe gânduri, vânătorul îl întoarse pe administrator peburtă, îi puse piciorul stâng pe umăr şi spuse:

— Aşa! Ia să vedem! De câtă vreme te afli în Valea Morţ? Juanito nurăspunse, şi vânătorul ü lovi cu biciul. Achninistratorul

urlă, de parcă l-ar fi ars cineva cu fierul Roşu, iar Old Firehand tună:— Răspunde, ticălosule!

— Sunt... mă... mă aflu aici de cinci ani, domnule! gemu Juanito.— îl cunoşti pe un anume Wilkins?— Nu! răspunse administratorul, imediat.— îl cunoşti pe un anume Adler? continuă Old Firehand.— Nu, señan

— Să nu minţi!— Nu mint, señor! Jur că nu mint!— Unde este mina?— Nu ştiu, señor 1.

— Unde sunt cei ce trudesc în mină?

— Habar nu am, señoñ

— Dar eşti administratorul minei! exclamă Old Firehand.— Sunt, dar nu ştiu undei mina şi nici unde se află muncitor! Unde e

intrarea în mină?— Nu ştiu, señoñNu se poate să nu şt! tună vânătorul. Răspunde, nemernicule eşti!

Nu ştiu!

1 ră a mai sta pe gânduri, Old Firehand îl lovi pe Juanito cu biciul.

234 KadMay

— Ah! Vai de mine! Nu mai daţi, señorl strigă administratorul.

— Unde e intrarea în mină? repetă vânătorul.

— Nu mai daţi, că vă spun! Vă spun! urlă Juanito, disperat. în mină se

intră prin cisternă!

— E nevoie de vreo cheie?

— Da, da, señorl Cheia e la dumneavoastră! Mi-aţi luat-o din buzunar!Vânătorul sé întoarse spre Anita şi îi spuse:

— Vom merge în mină, señorita] Vă e teamă să rămâneţi aici cu

bătrâna?

— Nu, señor, spuse tânăra femeie.— Să n-o dezlegaţi cumva! o avertiză Old Firehand. Cel mai bine ar fi

să nu-i daţi atenţie şi să nu-i vorbiţi. O să vă las şi unul dintre revolverelemele. Poftiţi!

Anita apucă arma şi spuse, zâmbind:— Nu mă tem de nimic, pentru că sunteţi prin preajmă, señorl OldFirehand îi zâmbi Anitei şi îi spuse lui Juanito:

— Ai să ne f călăuză! Te sfătuiesc să nu încerci să fugi! Sunte 11 j nişteoameniii în toată firea şi nu ne vom lăsa duşi de nas de unul ca tine! Sămergem! Urmaţi-mă, domnule Adlerhorst!

Cei trei ajunseră în camera lui Juanito. Old Firehand luă de acolo douăfelinare mari, pe care le aprinse. Apoi îl dezlegă pe adm i nistrator, având

însă grijă să îi pună lanţuri la mâini şi la picioare, astfel încât să nu poatăfugi.

După aceea se duseră cu toţ în camera lui Roulin.

IADULOld Firehand descoperi cu surprindere că în odaia Omului de jnt se aflautot soiul de hârt, caiete şi registre. La lumina palidă îlinarului, vânătorulgăsi un registru mare şi începu numaidecât I răsfoiască. în acel registru, pe

care se putea citi „Angajaţi — »ducţie", erau trecute cantităţile deminereu pe care nefericiţ mi|',ajaţi ai lui Roulin le obţinuseră în fiecarezi.

Pe una dintre paginile registrului vânătorul putu citi nume ca: Iota,Mercedes, Christina, Paulina şi Augusta. Pe altă filă a registrului 1 iu

trecute, în schimb, numai nume de bărbaţi: Adler, Wilkins, Indianul. Old

Firehand se bucura foarte mult, gândindu-se că-i |i'.ise, în sfârşit, pe Adler şi pe nepotul bătrânului Wilkins.

I lermann îl privi întrebător pe vânător, şi acesta spuse hotărât: I — Intrăm în mină! ('.ei trei ajunseră în curte, şi Juanito se opri înainteacisternei.

Prin cisterna asta se ajunge în mină? întrebă Old Firehand. - întocmai,sehorl se grăbi să răspundă administratorul. Urcaţi i» '.« ara asta, intraţi încisternă şi acolo veţi găsi o uşă prin care se Mie ajunge în mină!

F atent, netrebnicule! îl avertiză vânătorul. Dacă încerci să-mi l i n/ivreo capcană, o să plăteşti cu vârf şi îndesat! Precum vezi, am Ithti biciulcu mine şi, dacă îndrăzneşti să spui sau să faci vreun lin i care nu-mivine la socoteală, va fi vai de sufletul tău! Domnule

Hermann, staţi cu och pe ticălosul ăsta! Mă duc să mă lămuresc dacăonorabilul domn administrator spune adevărul!

Old Firehand urcă în cisternă, folosindu-se de scară. în imensul

recipient vânătorul descoperi o uşă mică pe care izbuti să o descuie cuajutorul che lui Juanito. La lumina palidă a felinarului, Old Firehand zăriun soi de tunel îngust, de-a lungul căruia abia dac.1 putea înainta un om.„Asta trebuie să fie intrarea în mină!" îşi spusevestitul vânător.

Fără a mai sta pe gânduri nicio clipă, Old Firehand coborî dincisternă şi îi spuse lui Juanito:

— Spre norocul tău văd că nu m-ai minţit! O să intrăm în min şi,bineînţeles, tu o vei lua înainte, pentru a ne călăuzi! Nu uita ( suntînarmat şi am asupra mea minunatul tău bici!

Administratorul intră în mină, fără a scoate un cuvânt şi, după vreme,se opri înaintea unei uşi din lemn.

— Ce-i aici? vru să ştie Old Firehand.— Magazia, señor, răspunse Juanito.— Deschide! porunci vânătorul.

Intrară cu toţ în magazia plină de butoaie cu chinovar. Api Juanito

descuie o altă uşă. înaintea celor trei se deschideau a M mai multetuneluri. Prin unul dintre ele răzbătea o lumină slabă, Old Firehand îlîntrebă pe Juanito:

— Lucrează cineva în acest tunel?

— Da, señoñ veni numaidecât răspunsul.

236

231Karl May 230



— Cine?— Mercedes.— O fată, deci!— Da, señor, o fată! spuse administratorul.— Câţi ani are?

— Douăzeci şi patru, señor.— Şi de când e în mină?— De doi ani, señor.

— în tot acest răstimp nu a ieşit niciodată de-aici?

— Nu, señor. Domnul Roulin nu le dă voie celor ce mum i • mină să

iasă la suprafaţă.

— Groaznic! exclamă vânătorul. Să stai doi ani aici, fără să vezilumina soarelui, fără să respiri aer curat, fără să şt când e noapte şi când ezi! Mina asta este iadul însuşi! Señorita Mercedes! Señorita Mercedes,apropiaţi-vă!

Peste câteva clipe, vânătorul văzu o fnţă venită parcă de pe tărâmulmorţilor. Fata, îmbrăcată în haine zdrenţuite şi murdare, târa după sine unbutoi destul de mare.L Cum îi zări pe cei trei bărbaţi, biata fnţă, care era numai piele li os, căzuîn genunchi şi spuse încet:

— Aveţi milă, señores*. Nu mai pot! Nu mai pooot!

— De ce să avem milă? întrebă Old Firehand, mişcat.— Nu am putut umple butoiul! Nu mai am putere, señoñ replică

Mercedes.

— Doamne, Dumnezeule! şopti vânătorul. în doi ani o fată p o a t e fitransformată într-o biată fnţă care nu ştie decât să muncească!

— Doi ani? întrebă Mercedes. Oh, nu, señoñ Eu sunt aici de Uluităvreme! Nu se poate să fi trecut doar doi ani de când m-au "Ins aici!

— De doi ani vă aflaţi în mina asta, señorita*, insistă Old Firehand.Nu, nu se poate, señor*, replică Mercedes. Ştiu că, atunci când

• tt-uu aruncat în mina asta, aveam douăzeci şi doi de ani! De atunci.....nai ştiu când e noapte şi când e zi, dar nu se poate să fi trecut

luai doi ani! Nu, nu, a trecut mult mai mult! Cred că acum am ■li/.ccide ani! Da, da! Treizeci de ani cred că am! Oh, señor*. Fie-vă Allfl!Lăsaţi-mă să plec! Redaţi-mi libertatea şi... şi nu voi spune nimănuinimic! Jur! Jur pe Sfânta Fecioară!Sunteţi liberă, señorita Mercedes! zise Old Firehand. Liberă? întrebă biatafemeie, făcând och mari. Sunt cu •ilev.at liberă? Señor, nu vă bateţi joc deo biată femeie! I — Nu-mi bat joc, señorita*. Sunteţi liberă!

Nu pot să cred! şopti Mercedes. Aici, în mina asta nu coboară tl Aldiavol!

Diavol? întrebă Old Firehand, mişcat de cuvintele bietei

238235»

să n-o audă cineva.— I-a priviţi-l pe acest bărbat, señorita] o îndemnă vânătorul, luminându-

i faţa lui Juanito. îl recunoaşteţi?

— Cum de nu, señorl Este un diavol! Este un om rău care nl chinuie!

exclamă biata femeie.— Acest om nu are să vă mai chinuie! zise Old Firehand. Vedep prea

bine că l-am pus în lanţuri şi vă spun că am venit aici pentru ,ivă elibera pe toţi!

— Să ne... eli... beraţi? şopti Mercedes, prăbuşindu-se la pământ— Oh, Dumnezeule, moare! exclamă Hermann.

— Nu moare, zise Old Firehand. E tânără! Nu moare! Daţi i ud pic de

apă!

Hermann scoase bidonul cu apă pe care îl avea la brâu, se aplei A şi îi dădusă bea bietei femei, sprijinindu-i capul cu grijă. Mercedes deschise och şispuse, abia auzit:

— Mulţumesc! Mulţumesc, señorl

— Mai beţi, mai beţi, señorital o îndemnă Old Firehand. Trebu] să văreveniţi, pentru că am mare nevoie de dumneavoastră!

— Aveţi nevoie de mine, señor? întrebă biata femeie. Spuneţi mlce trebuie să fac!

— Să-i aduceţi aici pe toţi cei ce trudesc în mina asta, spuse li|

Firehand.

— Să-i aduc aici? întrebă fata. Deci este adevărat. Este adev.u că voi fi

liberă! Că vom fi liberi cu toţ! zise fata, ridicându u in picioare.— Da, veţi fi liberi! zise vestitul vânător.

Mercedes căzu în genunchi şi începu să plângă cu suglmDupă ce se linişti puţin, fata îl privi pe Old Firehand în ad;......................ochilor şi îi spuse:

— Señor, pentru noi sunteţi ca un înger venit din Ceruri! I' i binele pecare ni-l faceţi, Dumnezeu are să vă răsplătească! Cum CM totuşi cu putinţăca Roulin să ne redea libertatea, señor?

— Roulin nu ştie nimic! o lămuri Old Firehand. Nici mm .u ni| se

află aici!

— Oh, Roulin e şiret! E foarte şiret, señorl spuse Mercedes. Cum -amputut avea încredere în el?

— V-a minţi, señorita Mercedes? întrebă Old Firehand.— Oh, da, señor, m-a minţit! exclamă fata. M-a minţit, şi eu l-am ezut.

Mi-a spus că vom pleca împreună la San Francisco. Apoi,d am ajuns aici, a început să-mi vorbească despre dragostea lui ntru

mine. Mai mult chiar, mi-a făgăduit că ne vom căsători şi nu am îndoitde cele ce mi-a spus! L-am crezut şi iată unde am s! Nici nu ştiţi ce neeste dat să îndurăm aici! Ne macină mea, setea, disperarea, neputinţa!Şi dacă nu suntem în stare să facem norma... Oh! Dacă nu suntem înstare să ne facem norma, nci ne-aşteaptă o bătaie cruntă şi pentru ce?Pentru ce? Cu ce am şit noi? Mai întâi m-am rugat lui Dumnezeu, apoiam început să stern! Nimic nu m-a ajutat! Nimic! în cele din urmă, nuam mai s niciun cuvânt, pentru că nu mai eram în stare să vorbesc!Dacă ne făceam norma acest... om, acest... netrebnic ne bătea crunt!bătea cu biciul! Oh, Doamne, Dumnezeule! Mercedes începu deodatăsă tuşească, şi Old Firehand trebui s-o i ijine, astfel încât să nu cadă lapământ, în cele din urmă, fata îşi reveni, trase aer în piept şi spuse:

Acum totul va fi bine! Mă duc! Mă duc să-i aduc pe ceilalţi, binespus, pe celelalte!— Este vorba de femei? întrebă Old

Firehand. Da, señorl

— Câte sunt?

Patru, señor, dar în spatele uş din stânga mai sunt oameniii se chinuieîn acest iad. Cel puţin eu aşa cred, deşi nu i-am zărit odată.

Prea bine, aduceţi-i încoace, señorita, dar mai întâi am să vă lanţurilede la mâini şi de la picioare.ercedes le aduse pe tovarăşiiele ei de suferinţă. Cele patru femei ucumplit. Trupurile lor numai piele şi os erau acoperite de nţe.

Vânătorul îl lăsă pe Juanito în grija lui Hermann şi le scoase din |e celecinci nefericite. După ce le lăsă câteva minute să respire

231Karl May 230



VTNNETOU ÎN VALEA MORŢ

în voie, Old Firehand le duse în salon. îndată ce le zări pe femi i vrăjitoarea

începu să înjure de mama focului.

Old Firehand nici nu o băgă în seamă, ci îi spuse Anitei:— Vă rog să staţi cu och pe bătrână, señorita. Apoi se grăbi să seîntoarcă la Hermann şi Juanito. Probabil că administratorul încercase

să scape, fiindcă vână I iîl găsi trântit la pământ şi scrâşnind din dinţi. Fără a -l întreba im n pe

Hermann, Old Firehand îl îndemnă pe Juanito:

— Ridică-te numaidecât şi deschide uşa din stânga! Mişcă!

Administratorul făcu precum i se ceruse. îndată ce deschise u

Hermann şi Old Firehand zăriră la lumina felinarelor o bară Iu n şi groasă,

din fier, de care era legat un om. Necunoscutul îl p r iv i vânător, dar nu

scoase niciun cuvânt

— Cine este bărbatul acesta? vru să ştie vânătorul.

— Un indian, señor! spuse Juanito numaidecât.

— Din ce trib face parte?

— Nu ştiu, señor!

— Ba şt! replică vânătorul, lovindu-l pe administrator cu bi i

— Nu mai daţi, señor! gemu Juanito.

— Răspunde la întrebarea pe care ti-am pus-o, netrebnicule! 111

vânătorul.— Este un apaş, señor!— Şi cum a fost adus aici?— Nu ştiu, domnul Roulin l-a adus!

— Când?

— Cu ceva vreme-n urmă.

— De ce nu vorbeşte?

— Pentru că nu vrea! E foarte încăpăţânat!— Ticălosule! Ce i-ai făcut? izbucni vânătorul, lovind u I

Juanito cu biciul.Administratorul începu să geamă, iar Old Firehand îl întrebi

indian, în graiul apaşilor:— De ce nu vorbeşte fratele meu Roşu?

Omul arătă cu degetul spre gură, şi vânătorul îi dădu ap. A indianul

încercă să spună ceva, dar nu izbuti decât să scoală n sunete nearticulate.

— Eşti un om josnic! îi spuse Old Firehand lui Juanito. Ai vrut i I laşisă moară de sete!

— Numai el e de vină pentru asta! zise administratorul. Nu voia ■I

muncească! Era leneş!— Şi pentru asta tu nu i-ai dat apă?- Roulin mi-a poruncit să nu-i dau nici un strop, señor! spuse lu.inito,

încet.

— Ticălosule! tună vânătorul. De când nu a mai primit apă acestom?

— De şase zile, señor.

I — Oh, nicio pedeapsă din lume nu ar fi destul de aspră pentru i mc! Cetrebuia să facă indianul?I — Să ducă sus butoaiele cu chinovar şi să aducă de sus butoaiele i mercur,señor.

— Deci, chinovarul este prelucrat sus. I —Da,señor.

— Acolo unde mi s-a părut că zăresc un om, atunci când am vrnil în ValeaMorţ?| ■—întocmai, señor.

— Şi mai sunt oameniii sus? I *— Da, señor.

I — Dar aici, jos, cine mai este? i I — Nimeni, señor 1.

Cred că minţi, dar te voi pedepsi aşa cum se cuvine!Nu mint, señoñ strigă Juanito. Nu mint! Nu mai vreau să fiu i ui de

dragul lui Roulin!Ai luat o hotărâre înţeleaptă, replică vânătorul. Acest indian ■ fost

bătut?

— Da, señor, zise Juanito, încet. Este

bine să te fereşti de el.

Dar dumneavoastră mă veţi apăra, señor! zise Juanito, ( t v i n d u-l pe OldFirehand în adâncul ochilor.

Ori eşti din caie afară de obraznic, ori eşti nebun! zise vână-Hul. Ţi-amsalvat viaţa, ai vrut să ne otrăveşti şi acum ai îndrăz-■fcla de a-mi spune că artrebui să te apăr? Oh, nu! Asta e prea i ! Dar să nu mai pierdem vremea!

KarlMay

Old Firehand îl eliberă pe apaş de lanţurile grele, care erau prinse de

bara din fier astfel încât să poată căra butoaiele grele, împiedi-cându-l însă săstea culcat.Observând privirile vânătorului, Juanito exclamă:— Roulin mi-a cerut să îl leg astfel pe indian!— Iar tu te-ai purtat ca un adevărat călău! tună vânătorul. Simţind că numai are de îndurat povara lanţurilor, indianul

deschise och şi îi spuse lui Old Firehand:— Tu mi-ai redat libertatea şi, dacă vrei, poţi să mă ucizi!— Fratele meu Roşu este liber şi eu nu am de gând să-l ucid,

replică vânătorul.Apaşul se ridică în picioare şi începu să se plimbe încet pentru ¡1

se dezmorţi.— Să mergem sus! zise Old Firehand.

Pe neaşteptate, indianul îi luă lui Hermann cuţitul de la brâu şi îl apucă peJuanito de păr. Administratorul urlă ca un animal înjun ghiat, şi apaşulscoase un strigăt triumfător. îl scalpase pe Juanito!

Old Firehand îl privi pe apaş, iar acesta spuse încet:

— Răzbunare!— Fratele meu Roşu nu trebuia să facă asta! replică vânătorid.

— Răzbunare! strigă apaşul.— Mai bine l-ai fi ucis! zise Old Firehand.

— Să-l ucid? întrebă indianul. Fratele meu alb nu ştie ce chimul amîndurat! Mai sunt alţ pe care acest călău i-a supus la chinui 1 cumplite! Nu

merita o moarte uşoară! N-are decât să urle până 1A nil va avea un altscalp. Voi rămâne aici, cu el, dacă fratele meu alb vim să meargă sus.

— Prea bine, dar te rog să nu-l mai chinuieşti! Pune-i ceva |« cap, să-i

mai aline durerile!Apaşul îl privi pe Old Firehand în adâncul ochilor. Indianul ml j voia

să îl ajute pe omul care-l umilise, iar vânătorul îi cerea toi rwacest lucru. Gândindu-se că Old Firehand era cel datorită 1 .

.........................................................................................................................................................

avea să fie din nou liber, indianul dădu din cap şi desfăcu încet Inul de

pânză pe care Juanito o avea înfăşurată în jurul taliei. OH Firehand udă

cu apă fâşia de pânză şi apaşul îi bandajă lui lu.iulli capul.

WLNNETOU ÎN VALEA MORŢ

— Fratele meu Roşu a învins, spuse Old Firehand. Este cea mai■mare izbândă, căci fratele meu Roşu s-a învins pe sine! Cum ajungemsus?

— Fratele meu alb trebuie să urce scările din lemn, care se află la câţivapaşi în spatele meu.Old Firehand porni împreună cu Hermann pe treptele înguste şi

■ajunse, în cele din urmă, pe un soi de platformă acoperită cu bârne dinlemn, sprijinite pe patru coloane groase.

îndată ce ajunse sus, zări silueta unui bărbat, care -l întrebă:

242

243

Karl^May 241240



VTNNETOU ÎN VALEA MORŢ

— Ce se-ntâmplă jos, apaşule? Cine urlă aşa?— Juanito a fost scalpat, răspunse Old Firehand, în spaniolă. El urlă aşa.

I.'— Şi cine l-a scalpat? întrebă necunoscutul.— Apaşul!Omul se apropie numaidecât de Old Firehand şi exclamă:

— Per todos los Santos! Dacă netrebnicul acela a fost scalpat, «lunci maiexistă o speranţă şi pentru noi!

— Veţi fi liberi cu toţ, zise vânătorul. Am venit aici pentru a vă inialibertatea.

— Oh, mulţumesc lui Dumnezeu! exclamă necunoscutul. Mă Inneam căvoi avea şi eu soarta celor care muncesc aici, sus!L — Ce vreţi să spuneţi? întrebă Old Firehand.

- Domnule, n vă pot descrie în cuvinte chinurile la care sunt (Upuşi.Ştiţi, eu mă aflu aici doar de puţină vreme şi... I — Cum vă numiţi? îl întrebăvânătorul.

Oh, aşa e! Am uitat să mă prezint! Numele meu este Benfield!Câţi oameniii sunt aici, sus? | — în afară de mine

mai sunt cinci, domnule.îi cunoaşteţi, domnule Benfield?

Da, îi cunosc, adică ştiu cum se numesc. lp- Aţivorbit cu ei?

I Nu, dar l-am văzut pe unul dintre ei. Ştiţi, fiecare dintre cei ■11 estelegat cu lanţuri într-un anumit loc, astfel încât nu se poate Hţi a foarte mult.

Ştiu cum îl cheamă pe fiecare.I Aşa? Spuneţi-mi şi mie numele acestor nefericiţi, domnule Lulu-ld!

Karl^May 241240



80

— Imediat! Numele tovarăşiiilor mei de suferinţă sunt Adler, Wilkins,

Groota, Hampton şi Baring.

— Mulţumesc, domnule Benfield. Mai apropiaţi-vă puţin, să vă scap

de lanţuri şi cătuşe! spuse vânătorul.— Sunt liber? întrebă omul, nevenindu-i să creadă ce i se întâmpla.

Sunt cu adevărat liber? Ah, domnule, cum vă numiţi?— Winter, replică Old Firehand.

— Ah, Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule Winter! Nici nu ştiu

cum să vă mulţumesc!

— Aş dori să vă rog ceva, domnule Benfield.

— Ce anume?— Să mă călăuziţi la cei cinci oameniii care lucrează aici!— Cu plăcere, domnule Winter! Cu multă plăcere! exclami

Benfield.Cei cinci nefericiţi fură aduşi jos, mai exact în locul în care se alin

Juanito. Administratorul minei era păzit cu străşnicie de apaş.

Old Firehand, Hermann şi toţi ceilalţi ieşiră din mină. Tuan i simţea

atât de rău, încât a fost nevoie să fie sprijinit

pentru a putj 1 merge.

Capitolul 8

FRAŢ

V ânătorul îi duse pe cei şase bărbaţi în locuinţa lui Roulin şi, lupă cese găsiră haine pentru fietare dintre ei, bieţ oameniii se jpălară puţin şiapoi se îmbrăcară.

()ld Firehand îi duse pe toţi în salon şi o rugă pe Anita să aducă■Incare pentru toată lumea.

i După ce îmbucară toţi pe săturate, vrăjitoarea şi administratorul luil'oulin fură duşi apoi într-o odaie mică, fără geamuri, şi apaşul • "Ieri să-ipăzească.

foţi cei ce trudiseră în mină, atât bărbaţ cât şi femeile, ţinură ||-imulţumească lui Old Firehand. Vânătorul zâmbi cu modestie şi■ apropie de Martin Adler, zicând:

Dacă aţi şt, domnule, cât v-am căutat!Dumneavoastră pe mine? întrebă, încet, fostul administrator tl lui

Wilkins.

Da, domnule, eu. Trebuie să ştiţi că există mai multe persoa-■ mrc au dorit să afle cu orice preţ unde sunteţi şi mai ales dacă vă ■1aflaţi în viaţă.

1 )espre cine este vorba, domnule? vru să ştie Adler.Păi mai întâi ar fi vorba despre un anume domn Wilkins din Mri

insfield şi despre fca lui Almy! replică vânătorul, zâmbind.I )oamne, Doamne! exclamă bietul om, sărind de la locul său. hunnui

Wilkins şi domnişoara Almy! Unde sunt acum? Ce fac? Le yyr bine?— Opriţi-vă, domnule! spuse Old Firehand, continuând să zâmbească,

îmi puneţi prea multe întrebări, la care deocamdată nu am vreme să vărăspund. Mai întâi aş vrea să cunoaşteţi un om care a ţinut foarte mult săvă găsească.

— Despre cine vorbiţi, domnule?

— Despre un tânăr care mi-a fost în preajmă timp de mai mulle luni. Ia

priviţi-l! spuse vânătorul, făcându-i semn lui Hermann să se apropie.

— Hm! Dumnealui? se miră Martin. Dar nu-l cunosc! Nu-un amintesc

să-l fi întâlnit vreodată!— Sunteţi sigur? întrebă Old Firehand. Priviţi-l mai atent! li drept că,

în şaptesprezece ani, un om se poate schimba mult.

— în şaptesprezece ani? întrebă Adler. Nu pricep ce vreţi să spu neţi,

domnule! în urmă cu şaptesprezece ani eu eram foarte tânji şi...

— Şi? întrebă vânătorul.— Şi mă aflam în Orient, dar dumneavoastră nu ştiţi nimicde»

pre toate acestea.— Vă înşelaţi, domnule Adlerhorst, zise Old Firehand. Eu n nosc

întreaga istorie a familiei dumneavoastră.— Glumiţi, desigur! replică Martin.

— Nu glumesc, domnule! zise vânătorul. După cum vedeţi, nu v-am

spus Adler, ci Adlerhorst.

— Aşa e, aşa e, domnule! Dar cum de aţi aflat dumneavoa.slrlj

povestea familiei mele? Poate numai de la unchiul meu!— Ah, vorbiţi de onorabilul domn David Lindsay! zise Firehand,

zâmbind.

— îl cunoaşteţi pe sir David? întrebă Martin, mirat.— Desigur, l-am întâlnit acum câteva zile.— Atunci înseamnă că el v-a povestit totul!— Nu, nu! Altcineva a făcut-o! zise vânătorul.— Altcineva? Cine?— Fratele dumneavoastră!— Fratele... meu! zise Martin, în şoaptă.

— Da, domnule! Fratele dumneavoastră, care se află aici, IA mine şi

vă priveşte cu och în lacrimi.

— El este Hermann sau Gottfried?

— Hermann, domnule, replică vestitul vânător.— Hermann! spuse Martin ca prin vis, fără a-şi mai putea lua privirile

de la fratele său. Şi Gottfried?— Este în Rusia, replică Hermann.— Dar aveam şi o soră! exclamă Martin.— Da, Tshita-Lisa, spuse Hermann.— Şi unde... unde e Lisa?— în Germania, dragă frate! zise Hermann, abia şoptit.— în Germania! spuse Martin, încet.— în patrie! şopti Old Firehand.

— Aţi spus „în patrie", domnule? întrebă Martin, uimit. Sunteţi neamţ,domnule?

— Da, domnule, replică vânătorul. Numele meu este Winter, ilar aici,în Vest, mi se spune Old Firehand.

— Old Firehand! exclamă, uimit, Martin Adlerhorst. Am auzit uitedespre dumneavoastră! Şi numele de Winter mi se pare

cunoscut!

— Vă cred, domnule! spuse Old Firehand, zâmbind. M-am aflai în

slujba tatălui dumneavoastră! Probabil de aceea vi se pare cunoscutnumele meu. Acum v-aş ruga să-mi permiteţi să mă retrag!Vestitul vânător îl lăsă pe Martin în tovărăşia fratelui său. Aveau lâtea

să-şi spună.



81

Vânătorul se apropie de Arthur WUkins şi îi spuse, cu voce blândă:— V-aş ruga să veniţi cu mine, domnule!

Cei doi se retraseră într-o odaie alăturată şi Old Firehand îi po-tsl i pescurt ce se întâmplase cu unchiul său şi cu Almy.

Arthur era atât de revoltat, încât începu să tremure, abia izbu-inul săspună:

- Oh, acest Roulin! Ce netrebnic! Nu-i doresc să-mi apară-n ■ ile!Mi-aţi spus că va veni aici.

- Da, domnule, replică Old Firehand. — Şice aveţi de gând să faceţi cu el?

— O să-l dăm pe mâna oameniiilor leg, zise vânătorul, cât se poate de

hotărât."

— Vorbiţi aşa pentru că sunteti neamţ, remarcă Arthur Wilkins. Ce

pedeapsă credeţi că va primi Roulin?

— Cred că va fi condamnat la moarte, spuse Old Firehand.— Aşa! Condamnat la moarte! replică tânărul Wilkins, cu amărăciune.

Probabil că va fi spânzurat, nu-i aşa?

— Probabil, domnule.

— Şi credeţi că moartea prin spânzurare este o pedeapsă destul de asprăpentru Roulin? Ştiţi prin ce chinuri cumplite au trecut victimele sale? Ar

trebui linşat, domnule!— Nu sunt de acord cu dumneavoastră, domnule Wilkins, spuse Old

Firehand. Toate faptele acestui netrebnic se cer a fi dovedite. Apoi este

nevoie ca un judecător să decidă care este pedeapsa cuvenită, având învedere faptele pe care le-a comis.— Aveţi dreptate, domnule, replică Arthur. M-am lăsat orbit de

dorinţa mea de răzbunare.— Spuneţi-mi, vă rog, cum de aţi ajuns dumneavoastră aici, Ifl

Valea Morţ?— La Santa Fe am făcut cunoştinţă cu Walker. El m-a adus i Valea

Morţ. Bunul lui prieten Roulin, care îmi seamănă foarl mult, m-a poftit lamasă. Nu aveam niciun motiv să-l refuz, aşa i am acceptat. După ce ammâncat, i-am spus că mi-e sete. Mi-a aoj apă, dar a avut grijă să pună în eaun somnifer sau ceva asemănatul Ştiu că mi s-a făcut foarte somn şi amadormit cu capul pe m.is.i Când m-am trezit, eram în mină şi, de atunci, amtrudit zi şi noa | i Am muncit foarte mult, numai ca să nu fiu bătut.

— Hm! Am înţeles! Şi domnul Adler cum a ajuns aici?— A pornit în căutarea mea. Ştia că plecasem la Santa Fe. Ai ol a aflat

că vânzarea plantaţiei unchiului meu s-a făcut ilegal.

— De fapt, Roulin v-a furat actele şi s-a dat drept Ari Iun Wilkins.— Exact! spuse nepotul lui Wilkins, cu amărăciune. Nici nu l i fost

greu, doar semăna leit cu mine!

— Şi ce s-a întâmplat mai departe, domnule Arthur? întrebă (!i|Firehand.— Ce s-a întâmplat? Hm! Martin Adler a continuat să mă caute , într-obună zi, a ajuns la Dos Pălmaş. Domnul Adler îl căuta pe alker şi în DosPalmas l-a cunoscut pe un anume Alvarez, carevea o cârciumă.

—Dos Palmas? întrebă Old Firehand. Am trecut prin Dos Palmas.colo l-am cunoscut, de altfel, pe Juanito.

— Ştiţi care este numele de familie al lui Juanito? întrebă Arthur.— Nu, nu ştiu, domnule Wilkins!— Alvarez!

— Nu se poate! exclamă vânătorul.— Ba se poate! Când bătrânul Alvarez, tatăl lui Juanito, a aflat că mnul

Martin îl caută pe Walker, s-a bucurat tare mult!— Aşa? De ce?— Pentru că bătrânul Alvarez era administratorul lui Roulin şi unul

prieten al lui Walker.— Oh!

— Da, domnule! Bătrânul Alvarez l-a adus pe Martin Adler în lleaMorţ.

— Bătrânul Alvarez mai trăieşte? întrebă Old Firehand.— Nu, domnule, replică Arthur. El...

Tânărul Wilkins se întrerupse, pentru că se auziră bătăi în uşă, hi imediatdupă aceea în odaie intrară fraţ Hermann şi Martin Ulerhorst.

t — Nu vă întrerupeţi, domnule Wilkins! îi spuse Old Firehand. Bc voiaţisă spuneţi?

Voiam să spun că bătrânul Alvarez a avut un accident, zise Anluir,zâmbind cu înţeles.

— Mda, domnule Winter, un accident! spuse Martin Adler. Un li inlent care l-a costat viaţa. Să vă spun drept, pe netrebnic l-am Mi is chiar eu!

\— Dumneavoastră? întrebă Old Firehand, uimit.— Da, domnule, eu! spuse Martin, hotărât. M-a biciuit şi astfel ţl

semnat condamnarea la moarte. Netrebnicul nu avea curaj să se ||n |e preamult de mine, iar eu nu aveam cum să mă mişc prea ■f r, pentru că eramlegat cu lanţuri grele. Dar într-o zi m-am pre-Mi ui că leşin. Atunci bătrânulAlvarez a îngenuncheat şi s-a aplecat



asupra mea, ca să vadă ce s-a întâmplat cu mine. într-o clipă l-am apucat degât şi l-am sugrumat, domnule! Juanito i-a luat locul şi...

— Şi aţi avut multe de îndurat, domnule Adlerhorst! spuse OM

Firehand.— Asta se înţelege de la sine! spuse Martin, zâmbind cu amăra- j ciune.

Juanito m-a supus la chinuri, pe care nici nu vi le pot descr Roulin a avut

chiar neobrăzarea să-mi spună că şi Arthur Wilkins || află în Valea Morţ şică el, Roulin, a vândut plantaţia, dându -m »drept Arthur Wilkins. Asta-i totce ştiu, domnule Firehand.

— Acum Juanito nu are să mai chinuie pe nimeni, dar tot mal sunteţi în

primejdie! spuse vestitul vânător.— Vă referiţi la starea noastră de sănătate? întrebă Arthur Wilkin»,

Cred că nici măcar cel mai bun medic nu ar putea spune dacă nfl vom maivindeca vreodată. Mercurul ne-a pătruns în trupuri, dai nu trebuie să nepierdem niciodată speranţa că vom mai trăi mullani de-acum încolo!

— Nu este vorba numai de sănătatea dumneavoastră şubivillJ spuse

Old Firehand. Roulin se va întoarce în vale, împreună cu Iri sute de

războinici Mojave.— Păi, atunci să plecăm de-aici cât mai repede! exclamă lâna

Wilkins.

— Să plecăm? întrebă Old Firehand, încruntându-se. Credeţi I un

vânător trăit în Vest fuge din calea duşmanilor?

— Oh, n-am vrut să vă supăr! zise Arthur, încet. Mă gândi,un doar că

ar fi mai bine să plecăm de-aici şi să chemăm în ajutor milfj militari sau

oameniii ai leg.Ideea dumneavoastră nu este bună, domnule Wilkins!

Old Firehand, zâmbind.— Nu e bună? De ce, domnule?— Să zicem că am face aşa cum spuneţi dumneavoastră, •,|u

vânătorul, liniştit, de parcă ar fi fost un profesor care simţea...................să-i dea câteva explicaţ unui elev, ce nu pricepuse lecţia preda i.1 li spunemcă plecăm de-aici şi cerem ajutorul oameniiilor lejm Panne-am întoarce noi, Roulin ar dispărea cine ştie unde şi nu I .u.............. 1

putea prinde.—Ah! Hm! Aveţi dreptate, domnule Firehand, recunoscu Arthur. Aveţi

dreptate, dar ce facem?

— îl aşteptăm pe Roulin, chiar aici!— Chiar aici? Dar cum ne-am putea apăra noi?— Pe urmele celor trei sute de războinici Mojave se află două sute de

indieni Marikopas şi două sute de apaşi.— Războinic Mojave îşi vor da seama că sunt urmăriţi? întrebă I

lermann.

— Da, desigur! spuse vestitul vânător. L-am rugat pe Winnetou , să-ihărţuiască pe duşmani, astfel încât să nu le treacă prin cap să-ifacă vreun rău domnului Wilkins sau fcei sale.

— Oh, Almy! exclamă Martin Adlerhorst. Trebuie s-o ajutăm neapărat!

— Plec numaidecât, spuse Old Firehand.

— Bine, dar ziceaţi că îl vom aştepta pe Roulin chiar aici, spuseIlermann.

—Trebuie să ajung neapărat la Winnetou, explică vestitul vânător.voi ruga să-mi dea câţiva apaşi. Vreau să vin aici cu ei şi să-l prin-

dem pe Roulin şi pe războinic Mojave ca într-un cleşte!— Şi cum îl veţi găsi pe Winnetou, domnule Firehand? întrebă I

lermann.— Nu ştiu, dar îl voi găsi cu siguranţă, nu vă faceţi griji!— Atunci vă însoţesc şi eu!

— Asta nu se poate, domnule! se opuse vestitul vânător. Unul dintre noidoi trebuie să rămână aici!

— Şi ce se cuvine să fac dacă Roulin ajunge cumva aici înainteadumneavoastră?I— Aveţi grijă să nu pătrundă în curte sau în casă, îi spuse Old I uehand.Mă voi ocupa eu de el, nicio grijă!

()Id Firehand ieşi în curte şi îl întâlni pe indianul pe care-l elibe-• 1 eRăzboinicul ieşise doar pentru o clipă din clădire, pentru a se Inn ura deaerul curat. Vânătorul îşi luă calul, şi indianul îi spuse:

Fratele meu alb are un cal bun! Am văzut eu armăsarul ăsta, (Aud eraîncă mânz![ ■— Da? Unde l-ai văzut? întrebă vânătorul, uimit.

— La Mână puternică, marea căpetenie Chiricahua.— Hm! Ai dreptate. Chiar Lata nalgut mi-a dăruit acest cal, replică Old

Firehand.— Atunci tu trebuie să f un războinic viteaz, care l-a ajutat pe Lata

nalgut, spuse apaşul. Când l-ai întâlnit ultima oară pe marele şef de trib?— De curând.— Şi când îl vei mai întâlni?— Poate mâine. El vine încoace şi aduce cu sine muţi războin i apaşi,

care te vor răzbuna.— Uff! Uff. exclamă războinicul.— Chiar acum mă îndrept spre apaş care vin încoace, spuse Old

Firehand.— Te voi însoţi! zise indianul, hotărât.— Nu se poate! replică vestitul vânător. Ai îndurat chinuri cum plite şi

trebuie să f ostenit! Rămâi aici!— Mi-am adus aminte de Lata nalgut şi am căpătat putere!— Ar fi mai bine să rămâi aici, spuse Old Firehand, cu blândeţe Nici

dacă ai fi odihnit şi sănătos nu s-ar cuveni să te iau cu mine, căi trebuie săfiu cu mare băgare de seamă şi nu-ţi pot pune viaţa ■ primejdie.

— Prea bine! îţi voi da ascultare şi voi rămâne aici! Spune-ml, unde i-ai întâlnit pe apaşi?

— La Tutlish-to.— Şi tu ai fost acolo? întrebă războinicul.— Da, am fost.— înseamnă că Lata nalgut ţine mult la tine.— Se prea poate.— Când ai fost la Tutlish-to, ai întâlnit un războinic tânăi «I cărui nume

este Cerbul iute?— Da. Cerbul iute este tânăr, dar are inimă şi minte de războinic

încercat.

— Cerbul iute este fratele meu! replică indianul.— Atunci tu eşti-fiul căpeteniei!— Este întocmai precum spui.

— Mă bucur mult că te-am scos din mină. Spune-mi, cum ai ajuns aici?

— Un Marikopas m-a jignit şi am pornit pe urmele lui ca să-i iauscalpul. Urmărindu-l, am ajuns aici. M-am strecurat în Valea Morţ.Războinicul pe care îl urmăream a intrat în mină, împreună tu albul care senumeşte Roulin. M-am luat după ei, am alunecat şi am căzut într-o hrubă.M-am lovit la cap şi nu am mai ştiut ce este cu mine. Când m-am trezit dinleşin, eram legat în lanţuri.

— înseamnă că ai tăi nici nu ştiu unde te afli! spuse Old Firehand,uimit.

— Este întocmai precum spui, replică indianul.— Atunci se vor bucura mult când te vor întâlni aici.— Te-aş ruga să-i spui lui Lata nalgut că fiul său, Vântul iute, l-a răpus

astăzi pe duşmanul său de moarte şi i-a luat scalpul.

T"

82250



255

BILL NEWTON, VULPOI111

I-^e \ Rio Colorado, indien Mojave porniră spre vest, asi !■ incaţ saPbar ă ajunge în Valea Morţ. Străbătură destul de ri | lpreria intţnsa) cu iar bă înaltă şi bogată, apoi pădurile dese ap;......................înaintea l^r şj drumul pe care îl urmau începu să urce încet. I « noaptealiaa totul în stăpânire, indien nu poposiră decât uinn astfel încânt armăsar să se poată odihni puţin.

Războ|mdi Mojave luaseră hotărârea s-o dezlege pe Almy, i ■ i ■ 1 1

căerafem^ Bătrânul Wilkins rămase însă în continuare legal | M- I ( BillN^wtonj fostul valet, o privea când şi când pe Almy. Frufl setea fetej yfascina şi un anumit gând începu să-i dea târcoali i|| ce in ce n^j ^ es j_ ar gplăcut s-o elibereze pe frumoasa domin• şi să fugă cu ea gţ şga prea Dme ^i^fiilor şi Walker puseseră I ■ ■ I \ Almy, dar ar g vrut s^ \e zădărniceascăplanurile, fie şi numai |en|| faptul că erau atat de îngamf aţi şi fl dispreţuiau.Tot gândind1

Almy, Fiilorjan anas 3UJ Newton îşi dădea bine seama că trei.......................aibă răbcjare

şi să aştepte momentul potrivit pentru a acţiona,Lui R m

Newton nu-i dădea pace nici ideea că s-ar fi pulul | întâlnea.^pe Hermann von Adlerhorst şi pe Old Firehand IM de HerrT|ann nu se temea,îi era foarte frică de vestitul vâiutni asta mai pentru că, de când se afla înAmerica, auzise o 0 de lucro^ deSpre eţ Fostul valet era un laş care nu ar fi

î" niciodată în mod deschis un duşman, şi asta îi sporea teamOld Firehand. Ar fi vrut să fugă, să-şi piardă urma, astfel încât vână-lorulşi Hermann von Adlerhorst să nu-l mai poată găsi niciodată. I leasemenea, îşi dorea foarte mult să o ia cu el pe Almy, pentru a le ice unrău lui Walker şi Leilor.

Pentru a putea vorbi cu fca lui Wilkins, fostul valet se apropie loartemult de ea şi o întrebă încet: L — Señorita, înţelegeţi franceza?Almy îl privi cu surprindere şi nu-i răspunse, dar Newton insistă: [ —

Señorita, am intenţ bune în ceea ce vă priveşte, dar nimeni 1 rebuie săbănuiască acest lucru. De aceea vă rog să nu mă priviţi I 1 vorbiţi încet.înţelegeţi franceza? I cşi îi ceruse să nu-l privească, Almy se uită la el şi îirăspunse,111 el :

K -Oui/ fostul valet o întrebă, în franceză:Vă îndoiţi de mine?

Oui! replică Almy, numaidecât. 1

1 e ce?Wh Pentru că vă cunosc, domnule, şi nu ştiu de ce aş avea încre-fctr In

dumneavoastră, spuse fca lui Wikins.Mă aşteptam la acest răspuns din partea dumneavoastră, dom-i l im a ,

şopti Newton. Trebuie să vă spun însă că omul se poate iH in l i a .

, 1 în ce ar consta schimbarea despre care-mi vorbiţi, domnule? M-amsăturat de viaţa asta, domnişoară! replică fostul valet. 1 nu .aiurat de faptulcă oamenii cinstiţi nu-mi acordă încredere! I ' u n adevărul, domnişoară! v.vrea să cred asta, însă... Insă? întrebă Newton. m Este mult preaprimejdios, domnule! replică Almy.

fi uejdios? Oh, domnişoară, iertaţi-mă, dar nu vă înţeleg! ' î n ţ e l e g ,

pentru că dumneavoastră vă aflaţi în mare primejdie H f «nun!

»- Şi aţi vrea să mă salvaţi, domnule?I l i , desigur, domnişoară!

— Doar pe mine?Pe Newton această întrebarea îl luă pe neaşteptate şi crezu poate

frumoasa domnişoară nu voia să rămână singură cu el. Fos valet

rămase pe gânduri preţ de câteva clipe şi apoi răspunse, şoaptă:— Voi încerca să vă îndeplinesc orice dorinţă!— Aş vrea să rămân în preajma tatălui meu! spuse Almy, în Mi-aş

dori să fim amândoi liberi!— Mă puneţi la grea încercare, domnişoară! spuse Newton.

— Dacă tatăl meu nu va fi liber, atunci prefer să am şi eu soa lui!

zise Almy, hotărâtă.— Dar nici nu vă închipuiţi ce soartă vă aşteaptă, domnise a

şopti fostul valet.— Dumnezeu mă va ocroti! zise fata, împreunându-şi mâin

rugăciune.— Mâine seară vom ajunge în Valea Morţ şi până atunci Iul se va fi

terminat în ceea ce vă priveşte!

— Nu voi fugi, dacă tatăl meu va rămâne ostatic! spuse Aliny,

încăpăţânare.

Fostul valet nu se aşteptase la o asemenea replică din partea In dar

spuse repede:

— Bine, domnişoară! Am înţeles! Voi face tot ce-mi stă în pul pentrua-l salva şi pe tatăl dumneavoastră. Trebuie să ştiţi însfl este nevoie săfaceţi întocmai precum vă spun!

— Nu am să vă ies din cuvânt, domnule! spuse Almy, holărâl

— Vom putea fugi doar în timpul nopţ, şopti Newton.

— Şi ce este de făcut? întrebă fata.

— Asta nu ştiu încă! Sigur este doar că trebuie să-i păc lew i cei ce vă

păzesc.

— Şi unde vreţi să ne duceţi, domnule?— Sunt gata să vă duc oriunde veţi dori.

— Tata va voi să se întoarcă la Apa Albastră, dar noi nu nu i i nimic.

Ştiţi doar că ni s-a luat totul.— Şi eu sunt sărac, domnişoară, dar voi face rost de bani i

Walker.1 — Aveţi de gând să furaţi, domnule?

— Numiţi furt faptul că iau de la Walker nişte bani pe care el i-a furat,domnişoară? Uitaţi că din cauza lui sunteţi acum aici. Cine ne-ar puteacondamna pentru faptul că am luat nişte bani de care avem neapărată

nevoie? Oricum, trebuie să vă spun că nu suntem iu totul singuri. Apaş seaflă pe urmele noastre.

i — Am auzit şi eu lucrul ăsta, domnule.— Iar alături de apaşi se află Old Firehand.

m



255

— Sunteţi sigur de asta, domnule? ■— Absolut sigur, domnişoară.

— Dar de ce nu-i atacă pe indien Mojave? Dacă ar face-o, ne-amredobândi libertatea!

k — Dacă ar face-o, aţi muri, domnişoară! Dacă Old Firehand şi ipaş i-ar ataca pe indien Mojave, aceştia din urmă v-ar ucide cu nj'.uranţă,astfel încât să nu mai ajungeţi niciodată să-i revedeţi pe ri ce vă suntprieteni. Când vom face un popas, voi avea grijă să îi I .lac tatăluidumneavoastră legăturile şi apoi să vă duc la Old l'ireliand.

—Da, da! La Old Firehand! Dacă ne aflăm în tovărăşia lui, pu-■mspune că ne găsim în siguranţă!(Conversaţia dintre Almy şi Bill Newton durase destul de mult, şi 1 'i M

care sfâşie se apropie de fostul valet, zicând: De ce nu tace faţa palidă?

— De ce vorbeşte omul Roşu? întrebă, la rândul său, Bill Newton.— Pentru că Ursul care sfâşie vrea să afle ce ai vorbit cu tânăra

Hteie albă! exclamă căpetenia Mojave.— Oare sunt silit să-ţi dau socoteală? replică fostul valet. I —Eu sunt şef de trib! zise indianul, hotărât. Dar nu eşti căpetenia mea! spuse fostulvalet. Nu sunt căpetenia ta, dar tu eşti o slugă! Eşti un nimic! ex-ilauiaşeful de trib, îndemnându-şi calul şi grăbindu-se să ajungă I 0Hi|',aWalker, pe care îl întrebă: Albul care se numeşte Bill Newton bucură de

încrederea ta?I'ână acum nu am avut de ce să mă îndoiesc de el, replică Im. Iuu I .

— Mie nu-mi place faţa lui! exclamă căpetenia Mojave.— Da, fratele meu Roşu are dreptate, zise Walker, Newton arc c |

faţă de vulpoi!

— De ce se află el alături de femeia albă? vru să ştie Ursul car|

sfâşie.

— Oare nu are acest drept? replică banditul.— Ba da, recunoscu indianul, dar nu are dreptul să-i vorbeasc

— I-a vorbit mult? întrebă Walker.

— Da, mult! Şi femeia albă s-a bucurat!

Banditul îi privi întrebător pe Roulin şi pe Leflor, iar apoi spu încet:— Asta nu-mi place deloc!— Eu nu am avut prea mare încredere în individul ăsta! /. Roulin. N-

aţi băgat de seamă că s-a uitat tot timpul la domnişi u Almy?

— Hm! Trebuie să fim atenţi! spuse Leflor.— Fratele meu Roşu nu l-a întrebat pe Newton de ce vorbeşte fata?

vru să ştie Walker.

— Ba da, replică indianul.

— Şi ce a spus?— Că Ursul care sfâşie nu este căpetenia lui!— Aşa? replică Walker, zâmbind cu răutate. Stimabilul do Newton

va fi silit să ne dea ascultare, să facă precum spunem i Cel mai bine ar fisă avem noi grijă de ostatici!

— Ai cui sunt ostatic? întrebă numaidecât Ursul care sfâşie

— Ai mei şi ai prietenilor mei! replică banditul, umflând u pene.

— Te înşeli! exclamă indianul. Sonataka ne-a făgăduit că rumbiţaPădur şi tatăl ei sunt ostatic noştri!

— Tu te înşeli! izbucni Walker.— Ba nu mă înşel! îl contrazise Ursul care sfâşie. Poruml iţ.i dur şi

tatăl ei sunt răsplata care ni se cuvine. în schimbul Im, vă apărămîmpotriva duşmanilor voştri!

— Nu are rost să ne certăm! spuse Walker, încet. Când ajunge înValea Moţ, avem să mai vorbim despre ostatici!

— Ostatic ne aparţin! exclamă indianul, apropndu-se de Bill ,Newton.

Fără a mai sta pe gânduri, şeful de trib îl trase pe fostul valet de ', lângăAlmy şi le făcu un semn războinicilor săi. Câţiva indieni îi încadrară îndatăpe ostatici, astfel încât nimeni să nu se mai poată apropia de ei.

Către seară, războinic Mojave şi cei care se aflau în tovărăşia lor

poposiră într-o vâlcea împresurată de stânci şi copaci.Ostatic fură lăsaţi în grija câtorva războinici. Toţi ceilalţi indieni tieaşezară în cerc, iar alb se opriră la o anumită distanţă faţă de războinici,arătând astfel că-i dispreţuiau.

Newton nu-şi putea găsi liniştea. Se tot gândea ce era de făcut şi sc

ducea când şi când la indien care-i păzeau pe ostatici, având (ţrijă să-iarunce lui Almy priviri încurajatoare.

Nimeni nu aprinse focul, şi asta pentru că fiecare ştia prea binei ă apaş trebuie să fie pe-aproape.Noaptea se lăsa încet, încet, învăluind totul în întuneric, iar Bill Newton îşiluă pătura de pe cal şi se întinse de-a dreptul pe pământ. Walker se apropienumaidecât de fostul valet şi îl întrebă:

— Nu vă dor picioarele, domnule Newton? Văd că le tot daţi u oaleostaticilor şi v-aş sfătui să nu vă mai agitaţi atâta!

— De când vă interesează pe dumneavoastră ce fac eu şi mai ales ducămă dor sau nu picioarele? replică Newton. Ce? îmi interziceţidumneavoastră să mă mişc?

— Oh, nu, domnule! replică Walker, pe un ton batjocoritor. Credeam căsunteţi obosit şi m-am gândit că ar fi mai bine să vă odihniţi! I — E treabamea ce fac, domnule! exclamă fostul valet.

Oh, desigur, domnule Newton, desigur! V-aş sfătui doar să i faceţi curte domnişoarei Almy.[ — Ce mă priveşte pe mine fata aia? replică fostul valet, cu pre-l 1.11i

indiferenţă.1 — Nu vă priveşte? Atunci de ce aţi stat de vorbă cu ea? întrebă Wlker,

pe un ton ameninţător. Oricum, vă spun că, dacă vă atin-i ■ ţi de ostatici,va fi vai de pielea dumneavoastră! Eu nu sunt omuli i are să-şi bată joc cineva!

— La dracu'! exclamă Newton, Mă ameninţaţi cumva?— Eu vă spun doar atât: dacă aveţi de gând să mă duceţi de nas, atunci

n-are sa vă fie bine! replică Walker, hotărât.Fără a mai da niciun răspuns, Newton se înveli în pătură şi, după câteva

clipe, închise och, prefăcându-se că sforăie.Walker se îndepărtă, iar, după ce aşteptă puţin, fostul valet porni târâş

după el. Nu trecu mult şi îi zări pe Leflor, Walker şi Roulin. Cei trei stăteaude vorbă, iar Newton se ascunse după un tufiş des şi trase cu urechea.

— Ei, ce spuneţi? întrebă Walker.

— Individul ăsta e primejdios! replică Leflor.

— Pune ceva la cale! zise Walker.

— Da, şi eu sunt sigur că pregăteşte ceva! Trebuie să stăm de vorbă cu

şeful de trib! fu de părere Leflor.

— Mda, să stăm de vorbă cu şeful de trib, pentru a-i da prilejui să ni-i

ia pe Wilkins şi pe fca sa!— Nu sunt de acord cu asta, domnule! exclamă Leflor. Almy estl

a mea!— Ei, nu vă aprindeţi aşa, domnule! spuse Walker. Mai avem nevoie de

războinic Mojave şi trebuie să le dăm impresia | .1 Wilkins şi frumoasadomnişoară Almy sunt ostatic lor.

— Bine, dar după aceea nu va mai fi nimic de făcut! se r e v u h I Leflor.

Cum o să-i mai scoatem noi pe Wilkins şi pe Almy din mâj nile indienilor?— Nu vă faceţi griji, domnule! replică Roulin. Dacă ajungem In Valea

Morţ, adică la mine acasă, indien ăştia vor face cum spui eu! Presimt că înmina mea va mai lucra cineva!

— Cine? întrebă Leflor.



255

— Wilkins! replică Omul de argint.— Mai bine să-l omoram şi gata! spuse Walker.

— Lăsaţi, domnule! Dacă intră-n mina mea, nu mai vede m. datălumina zilei! replică Roulin.

— Hm! Nu mai vede lumina zilei? Vai, ce idee mi-a v exclamăWalker. Acest Bill Newton nu-mi place deloc! Sunt sigul pune ceva lacale şi cred că ar trebui să scăpăm de el!

— Nimic mai simplu! zise Omul de argint. îl împuşcăm şi gata! -— Oh, nu! Ar fi mai bine ca domnul Newton să lucreze în mina

din Valea Morţ.— Asta zic şi eu idee bună! exclamă Roulin.

— Sigur că e o idee bună! fu de acord Walker. Stimabilul domn wton ar munci din greu şi ar înţelege că nu e bine să se pună cu i! Cine ştie cemârşăv are pe conştnţă! Pentru o parte dintre ste mârşăv va fi pedepsitaici, pe pământ, astfel încât să nu mai ă prea mult în flăcările iadului,când va ajunge pe lumea cealaltă!tfel, dumneavoastră veţi avea un miner în plus, iar eu scap de un care

nu-mi e deloc pe plac!— Foarte bine, s-a făcut! exclamă Omul de argint.— Nu trebuie să-i dăm însă de bănuit! zise Walker. Trebuie să purtăm

frumos cu el şi, când vom ajunge în Valea Morţ, are să eleagă şi domnulBill Newton că i-a sunat ceasul. Fostul valet ştia acum ce îi pregăteau„bun săi prieteni". Se rase cu grijă şi, când ajunse destul de departe faţăde locul în care aflau Walker, Roulin şi Leflor, spuse ca pentru sine:— Nemernicilor! Am să ajung în Valea Morţ înaintea voastră voi aveagrijă să mi-o plătiţi cu vârf şi îndesat!Mai stătu o vreme nemişcat şi apoi se apropie de cei trei „prieteni" săi,se aşeză lângă ei şi spuse:— Acum nu vă mai interesează dacă mă dor sau nu picioarele, mnuleWalker?

— Nu, nu, domnule Newton. De altfel, este treaba dumneavoas-cefaceţi! replică banditul.

— Ei, am văzut eu că aţi intrat la bănuieli în ceea ce mă priveşte! us c

fostul valet. Dar nu are rost să vă frământaţi degeaba! Oh, am obosit! Osă mă culc! Avem de făcut un drum lung!— Când veţi ajunge la mine, aveţi să vă odihniţi cât poftiţi, mnuleNewton! zise Omul de argint.

— Aşa? întrebă fostul valet, cu prefăcută mirare. Pot spera că mă igăzdui, domnule Roulin?

Ce întrebare! spuse Omul de argint. Va fi o plăcere pentru mine văgăzduiesc, domnule Newton!

— Nu aş vrea să vă fiu o povară! zise fostul valet.Omul de argint zâmbi, gândind: „N-ai să-mi f o povară, ci ai să

munceşti pentru mine".— Ei, domnilor, nu ne culcăm? întrebă Walker.— Ba da, ba da! replicară Roulin şi Leflor, într-un glas.— Să-mi aduc şi eu pătura, domnilor! zise fostul valet. Newton segrăbi să se întindă chiar lângă Walker. Acesta din urmă

nu bănuia ce pune la cale fostul valet şi se culcă liniştit. Peste numaicâteva minute, Roulin, Leflor şi Walker dormeau duşi.

Newton desfăcu încet brâul lui Newton, luă portofelul acestuia şi

şopti în barbă:— Aşa! Bani am!

După aceea privi spre indien care-i păzeau pe ostatici şi zise,

scrâşnind:— Mizerabil ăia nu se culcă! N-am cum s-o iau cu mine \» Almy,

dar eu tot am să plec! Trebuie să-i spun ce am de gând să fai1

Newton se ridică în picioare, se apropie de Almy şi îi spuse, Ifl

franceză:

— Nu vă pot ajuta acum! Vă aştept în Valea Morţ! Nu vă fac cţl griji!Atât dumneavoastră, cât şi domnul Wilkins veţi fi liberi! V 1 făgăduiesc!

Un indian îi puse lui Newton mâna pe umăr şi îi spuse pe un Ion

ameninţător:— Dacă mai vorbeşti cu femeia albă, te ucid!

— Nu trebuie să mă ucizi, pentru că plec! zise fostul valet, pe un ton

dispreţuitor.Fără a-i băga în seamă pe războinic care-i păzeau pe oslalu 1 ,Newton

încalecă armăsarul lui Walker, un cal de soi, pe care Iun ditul îl primise-ndar de la Ursul care sfâşie.

— încotro pleacă omul alb? întrebă unul dintre indien can păzeau peWilkins şi pe fca sa.

— Mă duc să cercetez împrejurimile, replică Newton, linişiu— Omul care se numeşte Walker ştie că tu pleci? întrebă din nou

războinicul.— Desigur! răspunse fostul valet. Chiar Walker mi-a spus că tu I) bine

să fac asta. Când se trezeşte, spune-i că-i mulţumesc pentru Im

Bill Newton şe pierdu în întunericul nopţ. Indianul care îi vorbise îltrezi numaidecât pe Walker şi-l întrebă:— Ai trimis tu un alb să cerceteze împrejurimile?— Să cerceteze împrejurimile? Pe cine să trimit? întrebă răufăcătorul

încă adormit.

— Pe albul acela care a vorbit mult cu fata, replică indianul.i Walker sări numaidecât în picioare şi îşi dădu seama că îi dispăruseportofelul. Banditul îi trezi pe Roulin şi Leflor. Walker avu o bănuială şi seduse întins la Almy.

Fata tremura toată. Banditul o apucă de gât, scoase cuţitul şi ziseînneninţător:

— Ce v-a spus Newton? Ce-aţi vorbit? Ce-a vrut? Răspundeţi, că, denu, vă ucid! .1 — A vrut să... să mă salveze! Să mă ia cu el! replică fata, izbucnind înplâns. -Şi?

— Şi-a dat seama că nu mă poate lua de-aici! zise Almy, tremurând.— încotro a plecat?

— în... în Valea Morţ! mărturisi fata.

— La dracu'! exclamă Roulin. Juanito e singur acolo! Netreb-ini ui ăstade Newton îl va ucide pe Juanito, cu siguranţă! Trebuie să pornimnumaidecât pe urmele lui!

— Bine! Vom pleca chiar acum! hotărî Walker. Ursul care sfâşie jt să-mi dea treizeci de războinici, cu armăsari foarte buni, astfel : încât săajungem înaintea lui Newton în Valea Morţ!

Căpetenia Mojave îi dădu, într-adevăr, lui Walker treizeci de f/l/boinici.îndată ce încălecară cu toţ, Walker exclamă:

— Aici era un bolovan! Sunt sigur că aici era un bolovan! Unde LO lidispărut?I — O fi făcut aripi! zise Leflor, cu dispreţ. I — Hm! Poate că m-amînşelat! mormăi Walker. I lei trei bandiţi porniră apoi spre Valea Morţ.Ursul care sfâşie Hfca să-i urmeze abia în zori, după ce războinic săi se vor mai fi •..lihnit.

Bolovanul despre care vorbise Walker dispăruse, într-adevăr. De ce

Hipăruse? Pentru că era o fnţă, un om, mai precis era Sam Hawkens!Micuţul vânător se apropie de Will Parker şi Dick Stone, care erau

ascunşi într-un tufiş.— Ah, bine c-ai venit! şopti Parker. Credeam că te-au prins!



255

— Pe mine? replică Sam, zâmbind. Cum să mă prindă pe mine' Mis-a întâmplat să mă prindă nişte indieni şi să-mi ia scalpul. Asl .i s-aîntâmplat cu multă vreme în urmă, şi de-atunci nu mă mai primlr pemine niciun războinic Roşu, hi, hi, hi, hi!

— Ai auzit ceva, dragă Sam? întrebă Dick Stone.— Am auzit multe, dacă nu mă-nşel!— Ce?

— N-am timp să-ţi povestesc, dragă Dick! spuse micuţul vânătoiTrebuie să o luăm chiar acum spre Valea Morţ! Walker, Leflor şi Roulinau plecat împreună cu treizeci de războinici Mojave tot spfl Valea Morţ.Vor să-l prindă pe Bill Newton, care a plecat şi el In Valea Morţ.

— Atunci trebuie să plecăm! zise Will Parker. Domnul Firehaiul şitânărul Hermann Adlerhorst se află acolo! Trebuie să ajungem M ValeaMorţ înaintea ticăloşilor ălora!

— Dar ceilalţi două sute şaptezeci de indieni Mojave, care suni aici?

— Vor porni în zori tot spre Valea Morţ, replică Sam Hawkcu»,

Haideţi!

ALLAH, ALLAH!

Old Firehand plecase din Valea Morţ, propunându-şi să-l kăsească peWinnetou. La un moment dat, zări în întuneric un punct care deveni dince în ce mai mare.

Vestitul vânător îşi dădu seama numaidecât că era vorba despre un I

.ilăreţ care se îndrepta spre el. Pentru a vedea cine era, Old Firehand K

ascunse în dosul unui copac şi aşteptă răbdător. Spre surprinderea ia,

vânătorul observă că era chiar Bill Newton!— Allah, Allah! îmi pare bine că ne întâlnim, luminate derviş! ■ u

lamă vânătorul, punându-se-n calea banditului.Fostul derviş îşi struni calul şi exclamă:— Old Firehand!— Oh, m-aţi recunoscut, domnule derviş! spuse vânătorul. Nu v.i mai

rugaţi şi acum lui Allah? Poate numai El să vă mai ajute! Hm! M aţirecunoscut şi asta mă bucură nespus! Aşa se şi cade, că doar IC iunoaştem de multă vreme! Descălecaţi! Vreau să vă spun o Vorbă, două!

— N-am de gând să fac aşa ceva! exclamă fostul valet, dând ■ntenicalului.

— Opreşte-te, ticălosule! strigă vânătorul.Mori, câine! tună fostul derviş, scoţând revolverul. ()ld Firehand îl

prinse numaidecât cu lasoul şi îl trânti la pământ. uulitul se zbătea, dar vânătorul îi spuse, pe un ton dispreţuitor:

— Nu vă mai tot zbateţi, domnule derviş!

Newton scrâşni din dinţi şi nu scoase o vorbă.Vestitul vânător îi luă fostului derviş armele şi apoi îl întrebă:— De unde veniţi şi încotro vă duceţi?Newton tăcu, iar Old Firehand scoase cuţitul, spunând hotărât:— Nu vreţi să vorbiţi? Nu-i nimic! Vă dezleg eu limba! Răufăcătorulera un laş. De aceea, la vederea cuţitului, el spuse:

— Vreţi să mă înjunghiaţi?

— Dacă e nevoie o să vă arăt ce bună e lama cuţitului meu! spuse

vestitul vânător. De unde veniţi?

— De la indien Mojave, răspunse Newton, înfricoşat.

— Unde sunt războinic Mojave?

— La răsărit, răspunse banditul.— Cât timp v-a trebuit ca să ajungeţi din tabăra lor până aici?

— Câteva ceasuri bune, replică Newton.— De ce nu aţi rămas în tovărăşia lor? vru să ştie vânătorul.— Nu mă simţeam foarte bine cu ei, spuse banditul.— Şi unde voiaţi să ajungeţi?— în Valea Morţ.— în Valea Morţ? Ce aveaţi de gând să faceţi acolo?— Să aştept. Intenţionam s-o scot pe domnişoara Wilkins i

mâinile indienilor.—Asta-i o minciună sfruntată! exclamă vânătorul, încruntându M*,

— Jur că spun adevărul! zise banditul, tremurând. Jur pe Dinu nezeu!

Puteţi s-o întrebaţi pe domnişoara Almy! Ea vă va spune | a am numaiintenţ bune.

— S-o întreb pe domnişoara Wilkins? zise Old Firehand, mirul— Da, da, domnule Firehand! Am vorbit cu domnişoara Aliny, I-amspus că mă voi duce în Valea Morţ şi acolo voi pregăti toluj astfel încât să

o pot salva.— în ce fel?

— Nu ştiu, domnule Firehand. Cât m-am aflat alături de RoUjI amizbutit, în schimb, să aflu că în Valea Morţ se află mai mul oameniii caresunt ostatici. Mai ştiu că aceşti ostatici sunt păziţi de t| singur om, care senumeşte Juanito.

— Asta e adevărat! spuse vânătorul.— Vedeţi, domnulcFirehand? Vedeţi că nu vă mint? După ce aş ajuns înValea Morţ, i-aş fi spus lui Juanito că Roulin m-a trimis la Apoi l-aş filegat bine şi i-aş fi eliberat pe ostatic din Valea Morţ, eram că ei mă vor ajuta să o eliberez pe domnişoara Almy.— Şi la ce răsplată v-aţi fi aşteptat pentru această faptă? întrebă nătorul.— Nu mă aştept la vreo răsplată, domnule Firehand! spuse New-n,

hotărât.— Vai, vai! Ce om de treabă sunteţi! zise vânătorul, pe un ton tjocoritor.

— M-am schimbat, domnule Firehand! insistă banditul.— Oh, domnule, pe mine n-o să mă convingeţi că v-aţi schimbat! clamăOld Firehand. Un lup nu se poate preface în oaie aşa, peste apte! Cum aţiizbutit să plecaţi din tabăra indienilor?— Le-am spus că mă duc să cercetez împrejurimile!— Aşa? Domnul derviş se joacă de-a iscoada! spuse Old Firehand,ucnind în râs. Mă rog! Spuneţi-mi, cum se simte domnul Wilkins?— Bine.— Şi domnişoara Almy?— E bine, domnule Firehand!

— Hm! Trag nădejde că lucrurile stau aşa cum spuneţi! Noi doi nu nemai despărţim, stimate domn! Veţi rămâne lângă mine!

Vânătorul se apropie de armăsarul lui Newton şi zări din nou un luct cese tot mărea.

()ld Firehand îl trase pe Newton după sine şi se ascunse într-un Itlliş.Nu dură mult şi îl zări pe Sam Hawkens! )ld Firehand aşteptă ca micuţulvânător să treacă pe lângă el, l"n îi puse mâna pe umăr.

Oh! Ah! exclamă Sam Hawkens, întorcându-se. Dumnea-Mră, domnuleFirehand? |*- Precum vedeţi! exclamă vestitul vânător. Eu credeam că



255

sunteţi în Valea Morţ! Precum vedeţi, sunt acum aici! zise OldFirehand, râzând.— Am fost în tabăra indienilor Mojave să trag un pic cu ureche dacă

nu mă-nşel! Apoi m-am dus iute-iute la prieten noştri şi a pornit cu ei

spre Valea Morţ.— Cu toţi?— Toţi! Patru sute de indieni şi nişte albi. Mi se pare că vin.Veneau, într-adevăr, şi primul care ajunse lângă vestitul vânăl

fu lordul David Lindsay. Englezul exclamă:— Domnule Firehand! Tare bine-mi pare să vă văd! Yesl

— Şi eu mă bucur că sunteţi aici, sir David!— Tocmai ne îndreptam spre Valea Morţ, pentru a vă salva.— Mulţumesc pentru intenţie, sir David! zise Old Firehand.

— Ah, sunteţi singur aici? Nu, nu! Văd pe cineva! Cine e don nul?

întrebă lordul.— Priviţi-l, sir David! Uitaţi-vă bine la el! Lordul seapropie de B-ill Newton şi exclamă:

— E dervişul! Zău că-i dervişul! E dervişul Osman! Oh, ticălosul

Bine că ai căzut în mâinile noastre! O să-ţi arăt eu!

— Vă rog să-l lăsaţi, sir David! spuse Old Firehand. Iată câ| indien!V-aş ruga să-l legaţi bine pe domnul derviş.

— Prea bine, domnule Firehand! exclamă lordul.— Şi aveţi grijă să nu vă scape, sir David.

— Cum o să-mi scape? zise englezul, revoltat. O să fiu tot tiui| cu

och pe el! Yes!

Războinic Marikopas, alb şi apaş porniră numaidec.il ■ Valea Morţ.Pe drum, Sam Hawkens le povesti tuturor ce izbuti să afle-când avuseseîndrăzneala de a se strecura în tabăra indien Mojave. Către amiază,ajunseră în apropierea vă, iar Old Firel i îl întrebă pe Sam Hawkens:

— Credeţi că duşman vor fi ajuns în Valea Morţ în.un

' noastră?— Vă temeţi, domnule? întrebă, la rândul său, micuţul vâ i

— Cum să mă tem? Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! rej OldFirehand. Mă gândesc doar că în Valea Morţ se află un sil om care estesănătos şi poate lupta dacă este nevoie. Omul aceli Hermann Adlerhorst.

— Nu vă mai faceţi griji, domnule, zise Hawkens. Duşman nu au cum

să ajungă aici înaintea noastră, dacă nu mă-nşel! Porniră cu toţ la drumşi în curând văzură înaintea lor casa prejmuită de ziduri înalte.Old Firehand descăleca şi bătu la poarta pe care Hermann o deş-isenumaidecât.

— Oh! Mulţumesc lui Dumnezeu! exclamă tânărul Adlerhorst.— Domnul fie lăudat! zise vânătorul, încet. Cum stau lucrurile -aici?

— Totul este în regulă! răspunse Hermann. Nu s-a întâmplat icdeosebit. Bieţ oameniii mănâncă tot timpul!

— Nu a venit nimeni în Valea Morţ?— Nimeni, domnule Firehand.

— Foarte bine, zise vestitul vânător, răsunând uşurat. Alb şi că-enleindiene vor intra în casă. Trebuie să ne sfătuim. Războinic e au armăsariiuţi se vor întoarce la intrarea în vale, pentru a ne ile veste dacă seapropie duşman. Toţi ceilalţi indieni or să ne epte până hotărâm ce estede făcut.

Descălecară cu toţ şi Old Firehand era curios cum va decurge lAlnirea

dintre Lata nalgut şi fiul său, Vântul iute. Căpetenia războinicilor Chiricahua intră în curte, îl zări pe Vântul Ule şi se opri înaintea lui. Niciun

muşchi nu se mişcă pe faţa parcă uniată în bronz a căpeteniei. Lata nalgutîşi privi fiul şi îi spuse cât 9 poate de calm:

Vântul iute nu este pe veşnicele plaiuri ale vânător, aşa cum || crezutapaş. El se poate întoarce în satele noastre.

Nici Vântul iute nu îşi trăda emoţia. El îşi privi părintele şi întrebă: I — Albul nu ţi-a spus că mă aflu aici?

Nu mi-a spus, replică Lata nalgut. El ştia că voi veni în Valea JKorţ.

• Asta era tot ce îşi spuseră tatăl şi fiul. Nimic nu trăda sentimen-Hr de careerau stăpâniţi.

Ostatic sunt în continuare închişi? îl întrebă Old Firehand I»Hermann.

Da, domnule.

— Foarte bine! O să-l ducem şi pe onorabilul domn Bill Newton lângăei! spuse Old Firehand, povestindu-i lui Hermann în ce împ jurări îl

întâlnise pe fostul derviş.Hermann îl duse pe Newton în odaia în care se aflau Juanito ţ\

vrăjitoarea. Apoi se întoarse la Old Firehand, care îi spuse, zâmbi i u I— Am o sarcină pentru dumneavoastră!— O sarcină? se miră Hermann.— Da, da! O să aveţi amabilitatea de a vă ocupa de unt luni

dumneavoastră. Sunt sigur că sir David se va bucura nespus, când il vavedea pe fratele dumneavoastră Martin.

— Prea bine, domnule Firehand, spuse tânărul Adlerhorst. Mul întâi aş

vrea să văd ce face Juanito.

— Cum doriţi, replică vestitul vânător.Hermann merse în odaia fără geamuri în care se aflau Juanilo, bătrâna

şi Bill Newton. Tânărul Adlerhorst lăsă uşa deschisă pen Iru | avea lumină,puse pe masă cheia de la cătuşe, iar apoi se apropie 11| Juanito. Bietul omgemea şi se zvârcolea de durere, strigând când în când:

— Vin! Doamne, Dumnezeule! Vin! Iată-i!Hermann îi puse mâna pe frunte şi îşi dădu seama numalci Al căadministratorul lui Roulin avea febră. Apoi văzu că bandajul t # acopereacapul lui Juanito era în continuare plin de sânge.

Tânărul Adlerhorst fu cuprins de milă.

Bill Newton urmărea cu atenţie fiecare mişcare a lui Heri.m Ar fi făcutorice pentru a fi din nou liber. Cheia de la cătuşe se all| acum pe masă!

Dacă tânărul Adlerhorst ar uita cheia acolo şl m pleca!Privind atent în jur, banditul îşi dădu seama că în broasca s 1 1 a rului

mesei se găsea o cheie mică, ce semăna foarte mult cu actw ilf la cătuşe.Newton se târî pe podea, trase cheia din broasca sertarul u i m şi o

puse în locul che de la cătuşe, pe care o luă şi o băgă în iţilffl după carereveni la locul său. Fiind ocupat cu Juanito, Hermann observase nimic!

Drept care luă cheia de pe masă şi părăsi odaia în care se r ■ostatic.

Hermann se duse apoi la sir David şi .îi spuse:— Dear uncie, vreau să te rog ceva!

— Ai o rugăminte la mine? întrebă lordul, privindu-l dintr-o parte.Aha! Am priceput, vrei să-ţi împrumut nişte bani!

— Oh, nici vorbă, unchiule! zise Hermann, zâmbind. Vreau să le rog sămă urmezi, pentru că aş dori să-ţi fac o bucurie!

— Bucurie? se miră englezul. Hm! Se întâmplă foarte rar ca un nepotsă-i facă o bucurie unchiului său!

— Aşa? replică Hermann, continuând să zâmbească. Asta înseamnă căeu sunt o excepţie! Vino, te rog!

Sir David îl urmă pe Hermann Adlerhorst şi acesta îl duse în i u laia încare se afla Martin.

— Ce zici de bărbatul acesta, unchiule? vru să ştie Hermann.

http://numaidec.il/

http://numaidec.il/

http://numaidec.il/

http://numaidec.il/



255

— Hm! Eu ştiu ce să spun? făcu lordul. îmi dau seama că s-ar cuveni sămănânce mai mult!

— Da, poate că ar trebui să mănânc mai mult, domnule! spuse Martin,zâmbind cu amărăciune. Nu trebuie să vă mire că sunt atât

| de slab! Am trudit în mina lui Roulin!— în mina lui Roulin? Cine-i domnul? întrebă englezul.— Domnul este fratele meu, Martin Adlerhorst! zise Hermann. I 'oninul

este nepotul dumitale! Ai ocazia să-l îmbrăţişezi!— Mar... tin Adler... horst! zise lordul, uimit. Martin! Nepotul in. u,

Martin! Vino să te-mbrăţişez, scumpul meu nepot!

Din momentul în care Hermann închisese uşa odă în care se i' i M -auostatic, lui Bill Newton i se păru că era din nou liber.

în încăpere era linişte şi întuneric. Doar când şi când se auzeau■imetele şi urletele lui Juanito.

I'ierzându-şi întrucâtva răbdarea, banditul întrebă: | — Cine mai e aici?I — Doi oameniii, o femeie şi-un bărbat! replică vrăjitoarea. — Şi cineeşti dumneata? vru să ştie Newton.

— Mai întâi aş vrea să aflu cine eşti dumneata! exclamă bătrâna. Suntun prieten de-al domnului Roulin! minţi banditul.



Karl JÁaj

— Aşa? Atunci ar trebui să mă cunoşti! Eu sunt señora Arabella şi mă

aflu în slujba domnului Roulin.— Şi cel care geme şi urlă? vru să afle Newton.— E Juanito, răspunse vrăjitoarea.— Ce-a păţit?

— L-a scalpat indianul.

— Groaznic! Cum s-a întâmplat?— Doi netrebnici au venit aici, au spus că ne sunt prieteni, dai s-aupurtat cu noi ca nişte duşmani. Ei i-au eliberat pe cei ce mim ceau în mină.Printre ei se afla şi un indian. El l-a scalpat pe Juan i l ol Dar dumneatacum de-ai ajuns aici, señor 1.

— Roulin m-a trimis încoace să văd cum stau lucrurile şi am fo

prins!

— Oh! exclamă vrăjitoarea. Señor Roulin are să vină aici şi i ■ fim iar

liberi!— Nu vă mai gândiţi la asta, señoral spuse Newton. în Valea Moi (il se

află acum două sute de războinici Marikopas şi două sute de ap i .■'

— Oh, señoñ strigă bătrâna, îngrozită. Patru sute de indieni! ()| să ne

ucidă cu siguranţă!

— Bineînţeles că or să ne ucidă! replică banditul.— Nu mai vorbi aşa, señoñ gemu bătrâna.

— Am putea ieşi de-aici? o întrebă Newton.— Nu ştiu! replică vrăjitoarea. Ehei, dacă n-am fi legaţi!— Dacă n-am fi legaţi, ce-am putea face? întrebă Newton.

— Nu ştiu!— Câte ieşiri are casa asta? \

— Una singură, señoñ

— La dracu'! exclamă banditul. Suntem pierduţi! Cu a tic-va mi

pierduţi! Ar trebui să ne obişnuim cu gândul că în curând avem t|j

ajungem în iad!— Oh, Dumnezeule! Nu mai vorbi, señoñ Te rog nu mai v« nli gemu

bătrâna. Mai bine taci! Parcă ai fi însuşi necuratul!Newton tăcu şi se gândi dacă se cuvenea să-i spună băl i an i • 4 are

cheia cu ajutorul căreia ar fi putut desface cătuşele. A|'^ I scuturat de unfior! Gândul că avea să dea och cu Walker şi l îl înnebunea!

WTNTNETOU ÎN VALEA MORŢ

I *

După ce îl lăsă pe unchiul său în tovărăşia lui Martin, Hermann îl căutăpe Old Firehand şi îi dădu cheia pe care o luase de pa masă, înainte de apărăsi odaia în care se găseau ostatic.

Apoi Old Firehand intră în salon împreună cu şef de trib, pentru a sesfătui asupra celor ce erau de făcut împotriva bandiţilor şi indienilor Marikopas.

— Se cuvine să moară cu toţ! zise Lata nalgut.— Fiecare trebuie să-şi primească pedeapsa, dacă a făcut un rău! iş i

dădu cu părerea Winnetou. Cei ce nu se fac vinovaţi de nimic nu trebuiepedepsiţi! Indien Mojave au fost momiţi de către bandiţ albi.

— Nici eu nu sunt pentru vărsare de sânge! zise Old Firehand. I'oateizbutim să-i luăm ostatici pe indien Mojave, fără a lupta împotriva lor.

— Ce are de gând fratele meu alb? întrebă Winnetou.— Fraţ mei roşii se vor ascunde, iar indien Mojave au să vină [•ici.

Vor fi lăsaţi să intre în curte, unde au să-i aştepte o sută de apaşi,

I e îi vor lua ostatici.— Hotărârea fratelui meu alb este una înţeleaptă! spuse căpeteniaMarikopas.

— Fraţ mei, Săgeată de fier şi Lata Nalgut să mă urmeze, ziseWinnetou. Le vom spune apaşilor ce au de făcut După aceea, marele ţi I

Săgeată de fier va găsi cu siguranţă un loc prielnic, în care să ne pulcmascunde.272

273



WDSTNETOTJ ÎN VALEA MORŢ 275

SAM HAWKENS FACE O DESCOPERIRE IMPORTA* 1A

Old Firehand ieşi din casă împreună cu Săgeată de fici Războinic

Marikopas şi apaş erau deja pregătiţi de luptă. Veslilnl vânător vru să

spună ceva, dar tocmai atunci veni în galop un apfl care dădu de ştire cătreizeci de războinici Mojave se îndreptau spfl Valea Morţ.

Old Firehand ceru ca o sută de apaşi să descalece şi să se ascund I în

curte şi în casă, pentru a-i întâmpina pe duşmani.Fără a mai sta pe gânduri, Săgeată de fier luă cu sine războ........................

rămaşi precum, şi ca apaşilor care intraseră în curte şi dispăru 1 • galop.Sam Hawkens se apropie de Old Firehand şi îi spuse, zâmbind;— Cred că totu-i pregătit, nu-i aşa?

— Da, răspunse vestitul vânător.

— Şi nu mai trebuie să facem nimic decât să-i aşteptăm | duşmani? vru

să ştie micuţul vânător.

— Desigur, zise Old Firehand.— Războinic Mojave vor veni aici? Vreau să spun, vor iul 1.1 iu

curte?

— Da.

— Dacă vor face această prostie, merită să fie spânzuraţi cu MM

dacă nu mă-nşel, hi, hi, hi, hi!

— De ce spuneţi asta?

— Păi cine va deschide poarta, domnule Firehand?— Eu.— Oho! Sunt gata să mă las mâncat cu Mary a mea cu tot, dacă ndien

Mojave vor intră în curte atunci când au să vă zărească, hi, hi, hi, hi!— Hm!— Ar trebui să le deschidă bătrâna, dar ea e ostatica noastră. Nu «-ar

putea să stea la poartă fata aia tânără? Cum îi zice? Ah, mi-am amintit!Anita!

•— Dar Roulin se aşteaptă ca Juanito s-o fi dus pe Anita în mină, BseOld Firehand.

— Aşa? Atunci poate că ar fi bine ca Anita să-i spună lui Roulin 0minciună, îşi dădu cu părerea micuţul vânător.

Old Firehand îi explică Anitei cum stăteau lucrurile, şi fata începu lAtremure când află ce avea de făcut, dar se linişti, în cele din urmă, fi sehotărî să deschidă poarta în momentul când aveau să sosească Roulin şitovarăşii săi.

Nu trecu mult şi se auzi tropot de cal. Apoi răsunară bătăi Alţerniceîn poartă.

Anita deschise şi îi văzu pe Roulin şi Leflor. în spatele celor doi ne.iflau Walker şi treizeci de războinici Mojave.

Când o zări pe Anita, Omul de argint o întrebă, încruntându-se:— Tu aici? Unde-i bătrâna Arabella? De ce nu a deschis ea?— Nu poate, replică fata. A căzut şi nu e în stare să meargă. A căzut?

se miră Roulin. Când?La câteva zile după ce aţi plecat dumneavoastră, răspunse Anita. ata se

descurcase de minune, căci se gândise la toate. Dacă itoarea ar fi fost cuadevărat bolnavă, Juanito nu avea altă soluţie I să o lase pe Anita să

deschidă poarta şi, în general, să facă toate urde bătrânei.Aşa? Foarte bine, Anita! zise Omul de argint, vădit indispus, pleca!O să încui eu însumi poarta! Stai! Ia stai puţin! A venit i aici în lipsamea? Nu, domnule! replică Anita. — Nici astăzi nu a venit nimeni?

— Nimeni, domnule! răspunse fata.

— Aşa? zise Roulin, rânjind ca un diavol. Foarte bine! înseamnă cădomnul Bill Newton n-a sosit încă! O să vină el! Oho, ce-o să se maimire! Ce surpriză o să-i facem!

Anita se retrase iute, şi Roulin le spuse tovarăşiiilor săi:— Poftiţi, intraţi!Descălecară cu toţ, lăsând ca în grija unui indian. După ce intrară în

curte, Omul de argint spuse:— Fraţ mei roşii să rămână aici! Apoi îi duse pe Walker şi Lcfloi în

salon, spunându-le: V-aş ruga să mă aşteptaţi, domnilor! Trebui să stau devorbă cu Arabella şi cu Juanito.

Roulin intră mai întâi în camera sa, unde se aflau Old Firehaiul şi

Winnetou.îndată ce banditul deschise uşa, Old Firehand îl apucă de gât,

Winnetou îl legă fedeleş. în câteva clipe, Omul de argint îşi dădu set căfusese păcălit şi acum privea cu nestăvilită ură la vânător şi apaş.

— Bine-aţi venit la dumneavoastră acasă, domnule Sonal.il spuseOld Firehand, zâmbind cu dispreţ. Precum vedeţi, noi am aju deja aici şitragem nădejde că ne vom înţelege cu dumneavoa '.i Dacă vreţi să nefaceţi greutăţi, veţi avea de suferit, onorabile dom Mai întâi şi mai întâi aşvrea să aflu ce aveţi la brâu şi prin buzu ni

La brâu Omul de argint avea doar arme. în schimb, în buzujfl eraudestul de mulţi bani şi două chei, una mai mare, pe care ba i ui i o foloseapentru a descuia poarta şi uşile, şi una mai mică, peni cătuşe.

în vreme ce Old Firehand îi scotea tot ce avea prin buziuu Roulin sezbătea, încercând să-şi desfacă legăturile.

După ce îşi termină treaba, vânătorul îi spuse, zâmbi ml prefăcută

blândeţe:— Domnule Roulin, v-aş ruga să nu vă mai agitaţi! Cruţaţi puterile,

căci mai este nevoie de dumneavoastră!

între timp, Walker şi Leflor îşi puseseră puştile într-un colţ al Ionului

şi se aşezară pe câte un scaun.La un moment dat, auziră bătăi în uşă. Cei doi răufăcători sr virămiraţi şi, în cele din urmă, Walker strigă:

— Intră!

http://sonal.il/

http://sonal.il/



Spre surprinderea celor doi, în salon îşi făcură apariţia Sam Hawkens,

Will Parker şi Dick Stone. Când îi zăriră pe cei trei vânători, bandiţ vrurăsă sară în picioare, dar Sam Hawkens le spuse liniştit:

— Nu vă ridicaţi, domnilor! Trag nădejde că nu v-am tulburat! Amauzit şi noi că ar fi sosit nişte prieteni de-ai domnului Roulin şi, pentru căsuntem oaspeţ dânsului, ne-am gândit că trebuie să venim aici pentru a văsaluta respectuos.

— Sun... sunteţi oaspeţ lui... lui Roulin? întrebă Walker, uimit. Oh, astanu se poate!

— Vai, cum vorbiţi, domnule! exclamă Hawkens, cu prefăcută mirare.Credeţi cumva că onorabilul domn Roulin nu ştie ce trebuie Kă facă ogazdă bună? Oh, îl jigniţi!

— Ştie că vă aflaţi aici? întrebă Walker.■— încă nu, dar va afla, dacă nu mă-nşel! spuse micuţul vânător. *

Deocamdată are de vorbit cu doi domni, hi, hi, hi, hi! Mă cunoaşteţi,domnule?

— N-am avut onoarea! exclamă Walker.— Da' pe bun mei prieteni, care se află aici, de faţă, îi cunoaşteţi? vru

să ştie Hawkens.— Nu i-am întâlnit nicicând, domnule! zise banditul.

Dick Stone, care era un om tăcut şi calm, îşi ieşi în mod neaştep-tal dinfire şi izbucni:

— Vă mai aduceţi aminte când aţi prins peşte în apropierea pl.mtaţieidomnului Leflor?

— Peşte? Nu am prins nicicând peşte în apropierea plantaţiei domnuluiLeflor! zise Walker, înălţând din sprâncene.| — Dar trebuie să vă amintiţi! insistă Dick Stone. Ştiu bine că vă ■

Li»Inseraţi pe faţă cu praf de cărbune şi pretindeaţi că sunteţi negresă! Aţiizbutit să mă duceţi de nas şi mi-aţi scăpat!

— Cred că mă confundaţi, domnule! protestă Walker.i — Aşa? replică Dick, recăpătându-şi calmul. Cine sunteţi dum-neavoastră, mă rog?— Numele meu este Palmora şi sunt din Los Angeles! minţi ban-iul, fără

să clipească.— Oh! Mă iertaţi! V-am confundat, onorabile domn! repUcă Stone.

prefăcându-se ca regretă aşa-zisa confuzie. Dar domnul de lângdumneavoastră cine este, dacă îmi îngăduiţi să-ntreb?

— Domnul? întrebă Walker, privindu-l pentru o clipă pe LefloiDomnul este vărul meu şi se numeşte tot Palmora.

— Vai, vai! exclamă Dick Stone. Şi eu care credeam că sunteţi u

anume Walker, care a ucis-o pe Mătuşa Droll şi care-şi mai zice uneo şi

Hopkins!

— Oh, nu! Nu mă numesc Walker! spuse banditul, prefăcându , a fi

jignit.

— îmi cer scuze! exclamă vânătorul. Cred că se întâmplă cev ciudat!

— Ciudat? întrebă răufăcătorul. Ce anume e ciudat?— Dumneavoastră semănaţi cu un anume Walker, iar asemănai

vărului cu un domn ce se numeşte Leflor este de-a dreptul izbitoar Ceciudat! Doi oameniii pe care-i întâlneşti aşa, pe neaşteptate, şi i a -seamănăcu nişte răufăcători! Hm! Putem îndrăzni să ne aşezăm noi?

— Desigur, desigur! zise Walker, silindu-se să zâmbească. IM

păcate, nu putem rămâne foarte multă vreme în tovărăşia dumnr voastră.Ne aşteaptă domnul Roulin.

Cei doi răufăcători se ridicară de la locurile lor, vrând să şi puştile, dar

nu mai apucară s-o facă, pentru că în încăpere intri Old Firehand şiWinnetou.

Walker şi Leflor înlemniră, iar Old Firehand le spuse, zâmlm— Văd că aţi ajuns aici, domnilor! Nu-i aşa că nu vă aştern ne

întâlniţi? Credeaţi că veţi ajunge aici înaintea noastră?— O să le arătăm că suntem şi noi aici, domnule Firehand. I micuţul

vânător, trântindu-l la pământ pe Walker.

Fără a mai sta pe gânduri, Will Parker îl prinse de gât pe I şi Dick

Stone îl lovi năprasnic. în doar câteva clipe, bandiţ legaţi fedeleş.Old Firehand ieşi în curte şi îi privi pe războinic Mojavc aşteptau pe

Roulin. Unul dintre ei avea capul împodobit i u semn că nu era unrăzboinic oarecare. Vânătorul se apropie d

îi spuse:Fratele meu Roşu să vină cu mine. Indianul nu îl cunoştea pe OldFirehand şi de aceea nu se gândi la nimic rău. îşi lăsă deoparte lancea,scutul, arcul şi săgeţile, iar apoi îl urmă pe vestitul vânător.

Old Firehand deschise uşa unei camere şi îi spuse indianului:— Fratele meu Roşu să intre aici.Războinicul păşi în încăpere şi înmărmuri. înaintea lui se aflau ■

douăzeci de apaşi, precum şi câţiva albi.— Fratelui meu Roşu nu are de ce să-i fie teamă! spuse vânătorul,

Hliniştit. înaintea lui se află Winnetou şi Lata nalgut, iar eu sunt OldFirehand, cel pe care indien îl numesc Inshava nonton. [ . — Uff! Uff!

Uff! exclamă războinicul Mojave.— Voi nu ne-aţi făcut niciun rău, iar noi am trăit în pace cu voi.

■Din păcate, v-aţi făcut prieteni nişte albi care sunt certaţi cu legea.Indianul îl privi uimit pe Old Firehand, iar vestitul vânător îi povesti în

câteva cuvinte ce făcuseră Walker, Leflor, Roulin şi Bill Newton.Războinicul Mojave nu scoase niciun cuvânt, şi Old Firehand

■continuă:

— îmi pare rău că aveţi acum asemenea prieteni. Noi ne aflăm i ipentru a-i pedepsi. Vreţi să ne împiedicaţi s-o facem?

— Toţi ştim că Inshava nonton nu minte niciodată, replică indianul.Oamenii despre care vorbeşte Inshava nonton sunt cu adevărat rfli. Eitrebuie să fie pedepsiţi, dar eu nu sunt şef de trib. Eu sunt nevoit|M'i apăr. Aşa mi-a poruncit şeful de trib şi trebuie să ascult de Iporuncalui.

— Aşteaptă până ce va veni şeful de trib, spuse Old Firehand. | — Nupot face asta! zise războinicul Mojave.I — Dacă nu vei face asta, vei pieri împreună cu războinic tribului tău.Voi sunteţi de trei ori zece, noi suntem de patru ori o sută! i i— OareInshava nonton îmi poate dovedi că spune adevărul? Da, îi pot dovedifratelui meu Roşu că nu mint! spuse Old Brehand. Fratele meu Roşu sămă urmeze!

Vânătorul îl duse pe indian pe acoperişul clădir. De acolo se Mtleau zărifoarte bine războinic Marikopas şi apaş. I — Uffl Uff! Uff! exclamă

războinicul Mojave.280

Karl JVtay " 281

— Fratele meu Roşu trebuie să mai ştie că aici se mai află o sulă de

apaşi.



— Inshava nonton să le spună apaşilor de-aici că vrem pace! ziM

indianul, înspăimântat. Mă voi duce la ai mei şi le voi cere să mi punămâna pe arme!

— Fratele meu Roşu este înţelept! Să mergem! Old Firehand şirăzboinicul Mojave coborâră în curte. La un

semn al vestitului vânător, apaş veniră şi ei în curte.Cei treizeci de indieni Mojave rămaseră uimiţi. Nu se aşteptau ||

găsească atâţia duşmani în casa Omului de argint.Old Firehand se apropie de războinicul Mojave cu care stătu* de

vorbă până atunci şi îi spuse:

— Fratele meu Roşu are de ales între pace şi luptă, între viaţă f|

moarte!— îl rog pe Inshava nonton să-mi spună unde se află cei trei allil în

tovărăşia cărora am venit aici, replică indianul.

— Cei trei albi sunt ostatic mei, replică Old Firehand.— Şi care va fi soarta lor?

— Vor muri! Şi voi veţi muri, dacă nu vă predaţi! zise vânăto. 11 1

hotărât.Indianul îl privi preţ de câteva clipe şi apoi îi spuse:

— Inshava nonton a vorbit aşa cum se cuvine, dar el uită că i ne temem

de moarte.— Ştiu prea bine că nu vă temeţi de moarte, căci sunteţi r;i/l» nici

viteji, spuse Old Firehand. Nu vă temeţi de moarte, dar oa 11 | este maibine să trăieşti decât să mori? Oare voi nu aveţi fraţi, surfl cop şi soţ, carevă aşteaptă în wigwamuri? Copi şi soţle voail vor să le aduceţi vânat, casă aibă ce mânca. Oare voi nu trebu trăiţi pentru soţle voastre, pentru copivoştri? Dacă veţi pieri, n de gloanţele noastre, un strigăt de jale se vaînălţa printre cei ce | parte din tribul Mojave. Copi şi soţle voastre vor spune: „Păi inţil soţ noştri au pierit! Ei ne-au uitat! Ei nu ne-au iubit!Pentru a dovt că sunt viteji, ei au pierit, iar noi suntem acum slugileap.işili slugile războinicilor Marikopas!"

Cuvântul „slugi" făcu impresie în rândul războinicilor Mo\« careîncepură să murmure, iar unul dintre ei strigă: t— Vom muri pentru a nu

fi niciodată slugile duşmanilor care ne-au învins!( Old Firehand aşteptă ca indien Mojave să se liniştească şi apoi strigă:

— Inshava nonton vă spune că nu veţi fi slugile duşmanilor voştri,pentru că noi nu v-am fost şi nu vă vom fi duşmani!

— Uff! Uff! Uff! exclamară, într-un glas, indien Mojave.— Voi vorbi cu prieten mei, spuse vestitul vânător. Voi sta de v o r b ă şi

cu şeful de trib al fraţilor mei, ce-şi spun cu mândrie Mojave, |i se va luao hotărâre. Acum vă cer să lăsaţi armele deoparte!

— Ne veţi lua armele? vru să ştie războinicul Mojave care stătuse idevorbă cu Old Firehand şi până atunci.

— Da, veni numaidecât răspunsul.— Ce este un războinic fără armă? întrebă indianul. Chiar dacă uc veţi

reda libertatea, duşman vor râde de noi, iar noi vom muri de foame,pentru că fără arme nu putem vâna.

— Vă luăm armele, dar vi le vom înapoia îndată ce am să stau devorbă cu şeful de trib căruia se cuvine să-i daţi ascultare, zise Old l

uehand. Oare Inshava nonton i-a minţit vreodată pe oamenii roşii?— Niciodată,.replică indianul.t — Voi vorbi cu prieten mei! zise vestitul vânător. Voi vorbi în numelevostru, iar cuvintele mele vor fi ascultate!

— Dacă vă dăm armele, o să ne legaţi şi o să ne închideţi? vru să Be

războinicul Mojave.— Nu. Veţi rămâne aici, în curte. Veţi primi apă şi mâncare, dar ifebuie să-mi făgăduiţi că nu aveţi să întreprindeţi nimic împotrivamustră şi că veţi aştepta până ce eu voi fi vorbit cu şeful de tribu u ia se cuvine să-i daţi ascultare. Indianul ce avea capul împodobit cupene şi părea a fi şeful cetei dr războinici Mojave se întoarse spre ai săişi, după ce le vorbi cu (tolărâre, îi spuse lui Old Firehand:

Vitej războinici din tribul Mojave vor face aşa cum le-o cere\mhava nonton, pentru că Inshava nonton este o mare căpetenie albă Iaudeplină încredere în el.

Războinic Mojave veniră pe rând şi puseră armele pe care le aveauintea lui Old Firehand. Apoi se aşezară liniştiţi unul lângă altul.

Câţiva apaşi duseră în casă armele indienilor Mojave, iar Dick Stonese apropie de Old Firehand, zicând:

— Sunt prea mulţi cai aici! Cred că vor răbda de foame şi de sete!— Dar în cisternă este apă destulă, replică vestitul vânător.

— Poate, dar ce le dăm cailor să mănânce?— Hm! O să cam flămânzească! spuse Old Firehand, îngrijorat.— Cine o să flămânzească, domnule? întrebă Sam Hawkens, apro

pndu-se cu paşi repezi de Old Firehand.— Ca, poate chiar şi noi!— Şi de ce să flămânzească, mă rog? întrebă micuţul vânătoi, clipind

din ochişor lui v.■— Pentru că aici nu-i nimic de mâncare.— Cine spune asta, mă rog?— Eu.— Oh, oh, domnule Firehand! Dumneavoastră spuneţi asta? i n trebă

Sam Hawkens, zâmbind ştrengăreşte. Dar nu-i adevărat! Nu i delocadevărat! Aici avem de toate, dacă nu mă-nşel!

— De toate? întrebă vestitul vânător, neştnd ce să creadă.— Păi da, de toate! replică Sam, umflându-se-n pene ca un curcan,

Ştiţi, micuţul Sam Hawkens e un om deştept! El îşi pune minte .i 1 lucru

şi găseşte ceva, chiar dacă poartă pe cap un scalp cumpăn tocmai dinTekama! Ia priviţi dumneavoastră Valea Morţ, do m nule Firehand!Nicăieri nu se zăreşte un copac, nicăieri un fir de iarbl Cu toate acestea,oamenii care locuiesc aici au tot ce le trebuie!

— Hm! Se poate, dar...— Dar ce, domnule Firehand? întrebă Sam Hawkens, clipind din

ochişor lui v.— Dar n-am găsit nimic, deşi am scotocit toată casa!

— Aşa? Aflaţi, domnule Firehand, că eu n-am căutat prea mull dar am găsit ceva!

— Cum aţi izbutit? întrebă vestitul vânător.— Cum am izbutit? M-am folosit de spatele bunului domn Roulin,

hi, hi, hi, hi!— Nu pricep!

— Totul este cât se poate desimplu, dacă nu mă-nşel! exi l.im micuţulvânător. în vreme ce dumneavoastră aţi stat de vorb indien Mojave, eu

am schimbat câteva cuvinte cu onorabilul domn Roulin! L-a cam lăsatmemoria, dar eu am avut răbdare! Da, da! Am avut răbdare, dacă nu mă-nşel! I-am dat jos cămaşa, ca să nu-l stânjenească, şi am început să-imângâi spinarea cu o funie. După ce l-am mângâiat eu de vreo două, treiori, şi-a adus aminte de una, de alta!

http://mhava/

http://mhava/

http://mhava/



— Aşa?

— Da, domnule Firehand! Chiar aşa! Bunul domn Roulin şi-a adusaminte, de pildă, că această minunată casă are şi o pivniţă, dacă nu mă-nşel!

— O pivniţă?

— Da, o pivniţă în care se poate ajunge din bucătărie, domnuleFirehand. Este de-ajuns să ridici o dală de piatră şi, hop! dai de intrarea înpivniţă!

— Minunat! exclamă vestitul vânător.— Minunat? Domnul Roulin nu crede că-i minunat, hi, hi, hi, hi!

Spinarea lui arată ca o hartă, pe care continentele sunt maron şi mările şioceanele-s colorate-n albastru! Dacă domnul Roulin n-ar fi deschis gura,l-aş mai fi mângâiat eu, nu-i vorbă, dar haideţi să v-arăt pivniţa!

— Pot vedea şi eu pivniţa? întrebă Hermann, care se apropiase de OldFirehand şi auzise cele spuse de Sam Hawkens.

— Păi puteţi! De ce să nu puteţi? zise micuţul vânător, pornind sprebucătărie întocmai ca un mândru comandant de oşti.

Old Firehand şi Hermann Adlerhorst îl urmară numaidecât.O dală f dată deoparte şi se zări o scară din piatră care ducea în jos.

Old Firehand şi Hermann luară câte un felinar şi coborâră cu grijă.Pivniţa era foarte mare şi ceea ce văzură cei trei le tăie respiraţia.

Feste tot se zăreau sticle, butoaie şi bucăţi mari de carne afumată. Se parecă Roulin se gândise la toate, chiar şi la situaţia în care ar fi trebuit săreziste unui asediu.

Old Firehand îl privi pe Sam cu admiraţie, iar micuţul vânător îlintrebă:

— Ei? Ce spuneţi, domnule Firehand?— Minunat! exclamă vestitul vânător.— Aşa? Minunat? Şi cine a descoperit această adevărată comoară?— Dumneavoastră, domnule Sam Hawkens!— Şi oare nu sunt eu un om deştept? întrebă micuţul vânător.— Uneori, da, sunteţi un om tare deştept! zise Old Firehand,

zâmbind.— Uneori? întrebă Sam. Atunci îmi pare bine că s-a întâmplat să mă

lovească deşteptăciunea chiar azi! Dar ce spuneţi de trabucurile de colo?Hawkens observase că unele dintre butoaiele ce se găseau în spaţioasa

pivniţă erau pline cu trabucuri şi tutun.în vreme ce micuţul vânător îşi aprinse un trabuc, Old Firehand

continuă să caute. Nu dură mult, şi vestitul vânător observă un bo lovandestul de mare, pe care îl ridică numaidecât. Old Firehand avu impresiacă sub bolovan se afla apă şi de aceea strigă:

— Domnule Hawkens, domnule Hermann, luaţi felinarele ţj veniţi

încoace! Cred că am descoperit o fântână!Cei doi se apropiara numaidecât şi văzură că vestitul vânăloidescoperise, într-adevăr, o fântână.

— Asta-i minunat! exclamă Sam. Pentru indieni apa-i mai buni decâtberea!

— Aha! Vreţi să păstraţi doar pentru dumneavoastră berea ca se aflăîn pivniţa asta, domnule Tshi-kone!

— N-aveţi decât să râdeţi, cinstite Inshava nonton, dar berea im i

pentru indieni, hi, hi, hi, hi!—• Acum avem apă şi pentru cai, doar că va trebui să muiu ini pentru

a o scoate de-aici!— Trebuie doar să pompăm, domnule Firehand! zise Hermann. Aici

în colţ se află o pompă şi mai multe furtunuri. în perei c i gaură. Dacă amputea scoate un furtun pe-aici, ca ar putea l apă-n voie.

Cei trei ieşiră din pivniţă, iar Old Firehand le ceru câtorva apa i săaducă în bucătărie alimente şi apă. După aceea, fură chemaţi fi războinicascunşi în vale. Ca fură adăpaţi şi indien prim a all mente şi apă din

belşug.Deşi nu credea că războinic Mojave, conduşi de Ursul care . l.i vor

sosi foarte curând în vale, Old Firehand trimise câteva is. , idi care să îidea de ştire dacă se apropiau duşman.

Şi indien Mojave, care se aflau în curte, primiră mâncare şi ap i

Locuinţa lui Roulin devenind neîncăpătoare pentru atâţia oameniii,.Sam Hawkens propuse ca ostatic să fie duşi în mina de mercur.

Old Firehand găsi că ideea micuţului vânător era cât se poate de bunăşi, însoţit de Dick, Will şi Sam, îi duse pe răufăcători în mină. După ce lepuse cătuşele şi îi prinse cu lanţurile de barele groase din pereţ galeriei,se folosi de cheia pe care o luase din buzunarul lui Roulin şi nu de cea pecare i-o dăduse Hermann. Dacă ar fi luat cheia tânărului Adlerhorst, şi-ar fi dat seama că este ceva în neregulă. Aşa, fără să bănuiască faptul că BillNewton avea asupra sa o cheie cu ajutorul căreia ar fi putut desfaceoricând cătuşele, vestitul vânător ieşi din mină împreună cu tovarăşii săi.

Sam Hawkens dădu din cap şi spuse, încet:

— Oare nu am făcut noi o greşeală, domnule Firehand?— Ce greşeală? întrebă, la rândul său, vestitul vânător.— Poate că era bine să nu-i lăsăm pe ostatici laolaltă. Mă gândesc să

nu pună la cale vreun plan!— Nu vă mai faceţi griji, n-au cum să scape! zise Old Firehand.

Oricum, am vrut să fie laolaltă pentru că o să se certe de mama locului!— Aveţi dreptate, domnule Firehand, replică Sam Hawkens. Cred i eu

c-au să se certe!

Capitolul 12

EU, EU, El l l

D upă ce fură aduşi în mină, ostatic tăcură o vreme. Apoi, Roulin îl

întrebă pe Juanito, cu prefăcută compasiune:

— Te doare, dragă Juanito?Administratorul răspunse printr-un geamăt, şi Omul de ar ¡',mi

continuă:— Ce s-a întâmplat aici, dragul meu?— Dracu' să-l ia pe acest Old Firehand! urlă Juanito.

— Sunt de acord cu tine, Juanito! zise Roulin, tăios. Dracu' .sil I ia pe

Old Firehand, însă trebuie să şt că prostia ta e mai mare doi şiretenia

acestui vânător blestemat!

— Prostie? Ce prostie? întrebă administratorul.— Oare a te lăsa scalpat este o dovadă de inteligenţă? înliclk]



Omul de argint.

— Ce era să fac, señor? se tângui Juanito. Netrebnicul mi .1 sp u că arenevoie de mercur pentru a purifica argintul pe care-l sioalfi din mina sa!

— Şi nu era destul mercur la mama ta, în Dos Palmas?— A spus că are nevoie de mai mult, señor! De mult m.u 1 nu l

replică administratorul.

— Oh, cum te-a dus de nas! scrâşni Roulin. De ce nu I . 1 1 -.H 1 aştepte la

han? îi puteai duce mercurul acolo!— Ştiu, señor, dar... Ah! Oh, Doamne Dumnezeule! urlă Juanito,

simţind că-l cuprind nişte dureri de nesuportat. Administratorul aveaimpresia că tot capul îi este acoperit de metal încins.

— De ce nu l-ai lăsat să aştepte la han? repetă Omul de argint. De ce?— Fiindcă... Fiindcă...— Spune, Juanito! exclamă Roulin. Spune, dar nu cumva să îndrugi

vreo minciună!— Nici nu vreau să mint! gemu administratorul. Nu ar avea niciun rost,

pentru că vom muri oricum! Netrebnicul ăla mi-a spus-că are mulţi baniasupra lui şi... şi...

— Şi ai vrut să-i iei ban, fără a-i da mercur! ghici Roulin.— Da, señor, asta am vrut să fac!— Ai vrut să-l aduci aici pentru a-l ucide!— întocmai, señoñ

— Ticălosule! tună Roulin.— Toţi suntem nişte ticăloşi! urlă Juanito. Toţi, dar dintre noi toţi,

dumneavoastră sunteţi cel mai mare bandit, señor!— Aşa, Juanito? Asta îndrăzneşti să-mi spui? Oh! Ai noroc! Mare

noroc ai! strigă Roulin. Dacă n-aş fi legat, te-aş jupui de viu! Chiar cine te-a scalpat? Old Firehand?

— Nu, señor! M-a scalpat apaşul care lucra în mină! gemu admi-nistratorul.

-— Aşa? Apaşul? Dar cum s-a întâmplat ca Old Firehand să-i eli-bi rezepe cei ce munceau aici?

— Au venit şi... aaah! Mă doare! Mă doare cumplit!

— Stăpâneşte-te! exclamă Omul de argint. F bărbat!— Nu pot! Nu pooot! urlă Juanito. Am dureri cumplite! îngro-are! Numai pooot!— Aşa? Ai dureri îngrozitoare, dragă Juanito? întrebă Roulin, ind caun diavol. Foarte bine! Aşa-ţi trebuie, dragul meu! De I, aceste durerisunt pentru tine o pedeapsă mult prea uşoară! dacă aş putea, te-aşjupui acum pe loc! Te-aş jupui şi ţi-aş pune şi piper pe răni! Spune tu,bătrâno! Povesteşte cum s-au petrecut Urile!

Arabella istorisi cele întâmplate, astfel încât vina să cadă asupra lui

Juanito.— înţeleg, babo, zise Roulin, scrâşnind. Tu nu ai nicio vină! O, de-aş fi

liber!— Chiar nu avem nicio speranţă? întrebă Walker.— Puteţi desface cătuşele? îl întrebă Omul de argint, pe un ton

batjocoritor.— Nu, replică Walker.

— Atunci nu mai avem ce spera! spuse Roulin, sec.— Netrebnic ăştia or să ne ucidă! exclamă Walker.

— Nu cred! îl contrazise Roulin. Old Firehand nu încalcă legea Deaceea sunt sigur că ne va duce la San Francisco, pentru a ne fl pe mânaoameniiilor leg. Ne vom bucura de un proces pe cinste!

— La dracu'! exclamă Walker. Mai bine murim decât să ajungei 1 1

înaintea unui judecător!— Vom ajunge cu siguranţă înaintea unui judecător! spuif Roulin,

scrâşnind.— Mai bine mă sinucid! tună Walker.— Şi ce aveţi de gând să faceţi? Doar sunteţi legat! zise Omul l.

argint.— Voi găsi eu o cale să-mi pun capăt zilelor! insistă Walker. l i n

mă las eu purtat pe străzile din San Francisco! Nu vreau să se uit lumea lamine ca la urs!

Pentru că Juanito nu făcea decât să urle ca din gură de ş a r p i Roulinîncepu să-l înjure ca un birjar. întrucât pe Walker îl supăl jfoarte tareideea de a ajunge înaintea unui judecător, începu şi el ai i blesteme peadministrator.

Deodată, Leflor urlă:— încetaţi cu blestemele şi înjurăturile, nemernicilor ce snnle|ll Voi

m-aţi târât în toată afacerea asta murdară! Eu sunt nevinn Ml Am

cumpărat plantaţia cu bună-credinţă!— Oho! exclamă Walker, izbucnind în râs. Orice şerif vă al. 1 1 A înştreang pentru ceea ce aţi făcut! Oricum, aţi rămas fără plantaţi",

— Poate că am rămas fără plantaţie, dar nimeni nu mă po.ilicondamna la moarte! izbucni Leflor.

— Credeţi, stimate domn? întrebă Roulin. Să nu uităm că aţi luat partela răpirea domnului Wilkins şi a fcei sale, Almy! în afară de asta, aţi avutgrijă să-l eliberaţi pe domnul Bill Newton, care era ostatic la ApaAlbastră!

— Bill Newton! exclamă Walker. Ascultă, Bill Newton! Ascultă-măşi răspunde-mi, secătură ce eşti! Unde sunt ban mei?

— La Old Firehand! replică fostul valet.— La dracu'! tună banditul. Ţi i-a luat!— întocmai!— Pe toţi drac! urlă Walker. Ce i-aş face eu lui Old Firehand, dacă aş

fi liber!

I------Mult succes! replică Newton, pe un ton batjocoritor.— Taci, nemernicule! strigă Walker. îmi pare rău că Old Firehand ţi-aluat ban care erau ai mei, dar mă bucur mult că te-a prins! Cum de-aiîndrăznit tu, secătură netrebnică, să îmi furi ban?

— Cum de-am îndrăznit? întrebă, la rândul său, fostul valet. Amîndrăznit, pentru că aţi plănuit să mă vârâţi în mina asta nenorocită!

— Prost! exclamă Walker.— Nu sunt prost! tună Bill Newton. Am auzit tot ce-aţi pus Ia cale în

ceea ce mă priveşte! Nu vă mai plângeţi de faptul că v-am furat ban!

— Voiai s-o salvezi pe Almy Wilkins? întrebă Walker.

— Poate!

— Ticălosule!

— Ticălos sunt şi eu, dar şi dumneavoastră, onorabili domni! /iseNewton, cu dispreţ. Totuşi, între noi este o mare deosebire! în vreme cedumneavoastră îl înjuraţi pe Juanito de mama focului, eu Im găsit o calede scăpare!

— Numai gura e de tine! tună Walker.— Aşa? întrebă fostul valet, izbucnind în râs. Dacă vreau, pot fi liber

în câteva clipe! Hm, dacă aş cunoaşte mina asta...— Nu glumiţi, domnule Newton, zise Roulin. Dacă este mlcvărat ce

spuneţi, suntem gata să dăm totul uităr!

http://al.ii/

http://al.ii/

http://al.ii/

http://al.ii/



— Aşa? Ce frumos! Şi pe urmă?

— Vă vom răsplăti!— îmi place, zău că-mi place! spuse Newton, dispreţuitor. Ş cum aveţi

de gând să mă răsplătiţi, domnilor?— Sunt gata să-ţi dau o mie de dolari, domnule! exclamă Lefloi— O mie de dolari! Ce sumă! zise Newton. Aveţi ban asupr

dumneavoastră, stimabile domn?

— Nu, doar şt. bine că mi s-a luat totul, dar o să ajungem I Wilkinsfield

şi acolo îţi dau ban!

— La Wilkinsfield? Mă faceţi să râd, onorabile domn L e f lo i l spuse

fostul valet. Dumneavoastră nu veţi pune piciorul I Wilkinsfield.— Jur, jur că-ţi dau ban!— Juraţi? Oh, domnule, pe ce juraţi! Pe satana cumva?— Pe ce vrei tu, Newton! exclamă Leflor.

— Buuun! spuse fostul valet. Ia să vedem ce-mi oferă şi ceil.il doi

domni dacă le scot cătuşele!

— O mie de dolari! strigă Walker.— O mie de dolari? Şi cum voi căpăta eu ban aceştia, stimfl domn?

— Am băni în Prescott şi îţi voi da o mie de dolari! in|j 1 Walker.— în Prescott? întrebă Newton, izbucnind în râs. Dacă avei dram deminte, nu mai puneţi piciorul în Prescott, domnule W.il Şi dumneavoastră,onorabile domn Roulin?

— Vă dau o mie de dolari!— Hm! Aveţi bani?— Da!— Sus, în casă, unde se află acum Old Firehand?— Nu, domnule Newton, am bani chiar aici, în mină!

— Unde, stimate domn?— Asta e taina mea! exclamă Omul de argint.— Păstraţi-vă taina atunci! replică Newton, tăios.— Nu vă enervaţi, domnule! zise Roulin, încet.

— Cât aţi spus că-mi daţi? întrebă Newton.— O mie de dolari.

— Dacă aveti o mie de dolari, înseamnă că s-ar putea să aveţi şi maimult. Nu aţi putea să-mi daţi încă două m de dolari pentru bundumneavoastră prieteni?

— Ba aş putea! replică Roulin.

— Bine! V-aş putea desface cătuşele, dar mai întâi ar trebui să tiu dacăvoi primi ban făgăduiţi şi dacă putem ieşi cu adevărat dindul ăsta.— O să vă dau ban şi o să ieşim de-aici printr-o spărtură în reţele minei.

— Şi dacă ieşim din mină, unde-ajungem? vru să ştie Newton.— în vârful unei stânci, pe o culme, replică, imediat, Roulin.— Putem coborî de pe acea culme?— Desigur!

— Cum?— Cu ajutorul unei frângh, care se află aici! răspunse Omul de int.

— Minte, sehorl strigă Juanito. Aici nu se află nicio frânghie!— Eşti sigur? întrebă fostul valet.— Da, senor\ Dacă aici s-ar afla vreo frânghie, eu ar trebui s-o u!

— Taci, netrebnicule! tună Roulin.

— De ce să tac? replică Juanito. Este limpede că vreţi să-l amăgiţi omul

care ar fi gata să vă salveze!■— Văd că vreţi să mă duceţi de nas, domnule! spuse Newton, bindbatjocoritor. De aceea vă spun că voi găsi eu o ieşire din stă minăblestemată!

Nu vă luaţi după câinele ăsta scalpat! strigă Roulin. Ca să vă I căputeţi avea deplină încredere în mine, am să vă destăinui rolul meu!

— Prea bine, vă ascult, stimate domn! replică Newton. • Pentru că m-amvăzut nevoit să aduc în mina mea oameniii pe

să-i silesc să trudească pentru mine, m-am gândit de multă e că s-ar puteasă am cândva neplăceri. De aceea am avut grijă MM u nd nişte bani şi să-mi pun la îndemână o frânghie.

Vorbiţi mai pe înţelesul meu, domnule! spuse fostul valet.

http://ceil.il/

http://ceil.il/



292 WLNNETOU IN VALEA MORŢH 293

— Prea bine! replică Roulin. Chiar la intrarea în această galerie seaflă o scară metalică. Aţi văzut-o?

— Da, am văzut-o.— Dacă urcaţi acea scară, ajungeţi în vârful unei stânci. Una dintre

barele scăr este goală. în interiorul acelei bare se găseşte frânghia desprecare v-am vorbit. Sus, pe culme, chiar lângă unul dintre cuptoarele în carese separă mercurul, se află un cârlig gros. Dacă frânghia este legată binede acel cârlig, se poate ajunge jos, în vale.

— Dar în vale se află apaş, spuse Newton.— Apaş nu-l pot zări pe cel ce coboară cu ajutorul frânghiei, pentru

că este ferit de privirile lor.— Nu pricep!— Chiar lângă stânca de-a lungul căreia se coboară în vale se a I un

horn din piatră. Pe acel horn vom putea coborî, fără ca nimeni să ne vadă.Sunteţi mulţumit, domnule Newton?

— Nu chiar! spuse, tăios, fostul valet.— Ce mai e? întrebă Roulin, pierzându-şi răbdarea.— O mică problemă, domnule Roulin!— Care ar fi aceea?— Ban, onorabile domn, ban! De unde ştiu eu că îmi veţi da, într-

adevăr, cei o mie de dolari, pe care mi i-aţi făgăduit?— Am să vi-i dau, domnule! exclamă Omul de argint.—- Vă voi crede, dar asta numai dacă-mi spuneţi unde suni ban! zise

Newton, hotărât.

Roulin tăcu, iar vrăjitoarea exclamă:— Spune-i unde-s ban, ca să ne scoată de-aici! Omul de argintcontinua să tacă, şi de aceea Newton spuse— Am izbutit să îmi desfac nenorocitele astea de cătuşe! A m plec!

Aeum ştiu ce trebuie să fac pentru a ieşi de-aici!— La naiba! exclamă Walker. Sunteţi un om tare zgArt domnuleRoulin, şi zgârcenia dumneavoastră ne va duce pe loji pieire!— Bine, bine! exclamă Omul de argint. Spun unde s bfj Oricum,domnul Newton nu-i poate lua dacă nu-l ajută cineva

—Spuneţi mai repede! îl îndemnă Walker.— Lângă a cincisprezecea treaptă a scăr metalice despre care i v-am

vorbit, se află un bolovan mare, care poate fi mutat de la locul I său.îndată ce bolovanul a fost dat deoparte, se zăreşte o uşiţă

metalică. Dincolo de acea uşiţă se află o cutie în care sunt ban | ascunşide mine!

— Aşa stau lucrurile! exclamă Newton, zâmbind ca un diavol. ■Mi

se pare că ne-aţi vorbit cam târziu despre ban pe care i-aţi ■ascuns! Cumse deschide uşiţa metalică?— Cu ajutorul che pentru cătuşe, replică Roulin.— Dar dumneavoastră nu mai aveţi acea cheie! constată fostul I

valet. Cum veţi ajunge la bani?— Dacă ne unim forţele, putem sparge uşa, zise Omul de argint.— Buuun! Foarte frumos! zise Newton, zâmbind cu dispreţ. Să

■■zicem că am luat ban. După aceea ce facem?— Mergem la Dos Palmas, la mama lui Juanito, spuse Roulin. IDe

acolo ne vom lua alte haine. E mai bine aşa, fiindcă sunt sigur căoamenii leg ne vor urmări.

— Mergem la Dos Palmas? întrebă Newton.— Da, la Dos Palmas! exclamă Roulin. Mama lui Juanito, care se

Inumeşte Juana Alvarez, are acolo o cârciumă!— Foarte bine! exclamă fostul valet. Aşa! Am izbutit să-mi dezleg şi

picioarele!

— Luaţi repede un felinar şi aprindeţi-l! îl îndemnă Roulin. Lingă

scara metalică veţi găsi chibrituri!Newton făcu precum îi spusese Omul de argint şi, după ce «prinse unfelinar, începu să râdă ca un diavol.

— Acum desfaceţi-ne cătuşele! strigă Roulin.— Nu, nu, domnule! zise Newton, rânjind. Mai întâi trebuie ■I ştiu

dacă ban se află lângă a cincisprezecea treaptă a scăr

Inctalice!

— Acolo sunt! urlă Roulin. Jur pe Dumnezeu că acolo sunt!, — îndrăzniţi să vorbiţi de Dumnezeu, domnule Roulin? întrebă Newton,cu profund dispreţ. Nu mai juraţi! Aşteptaţi până mă ■orc!

Zicând acestea, fostul valet le întoarse tuturor spatele. îi fu destul degreu să dea de cutia, despre care vorbise Roulin. Efortul merită însă, pentrucă Newton găsi în cutia aceea peste cinci m de dolari, inele din aur şidiverse alte bijuter. Răufăcătorul băgă totul în buzunare, puse cutia la locul

ei şi o acoperi bine. Apoi găsi frânghia despre care vorbise Omul de argintşi se bucură nespus. Acum putea fi liber şi bogat! Fostul valet, caredevenise derviş în Orient şi ajunsese, în cele din urmă, în Vestul sălbatic, nuse grăbea deloc. Urcă scara şi ajunse în vârful unei stânci. Newton poposiaici o vreme şi se bucură de aerul curat. Apoi se hotărî, în sfârşit, să coboareîn mină.

— Ce mult aţi zăbovit, domnule Newton! Bine că aţi venit! ex clamăRoulin, zărindu-l. Ce-aţi făcut?

— M-am bucurat de aerul curat! zise Newton, în bătaie de jo. aşezându-se pe prima treaptă a scăr metalice.

— Aţi găsit frânghia? întrebă Omul de argint.— Da, stimate domn! răspunse fostul valet.

— Şi cutia? -Şi!— Vedeţi că nu v-am minţit? Ce mai aşteptaţi? Eliberaţi-ne!

— V-aş ruga să mai aveţi răbdare, stimaţi domni! zise Newton, rânjind.

Eu am destul timp!

— Dar noi, nu! strigă Roulin.— Veţi avea atât timp cât vreau eu! tună Bill Newton. Ce-ai dacă aş

pleca chiar acum?— Nu veţi face asta! strigă Omul de argint. Aţi pierde trei mu .1.

dolari!

— Nu, domnule! îl contrazise fostul valet. Aş pierde două ni n .1. dolari

sau poate că nu m-aş alege cu nimic, dacă vă eliberez!— Nu vă înţeleg, domnule! spuse Roulin, disperat.

— Nu înţelegeţi, onorabile domn? întrebă Newton, cu dis|ie| Totul esteatât de simplu! în cutie se aflau peste cinci m de do i şi o grămadă debijuter!

— Cuuum? Ceee? izbucni Roulin, uimit. Ai izbutit să iei cui ut— Da, stimate domn!— Cum?

— Am descuiat uşiţa metalică, folosindu-mă de... asta! spuse Newton,

ridicând cheia în dreptul felinarului.— Eliberează-ne! Scapă-ne de-aici! strigară Walker, Leflor şivrăjitoarea.

— Linişte! tună Bill Newton. Nu pot vorbi cu toţi deodată! Mai întâi aşvrea să vă spun o vorbă, domnule Roulin!

— Eşti un hoţ! Mi-ai furat ban şi bijuterle! urlă Omul de argint, ca ieşitdin minţi.

— Nu sunt un hoţ, domnule! spuse Newton, liniştit. Am împrumutat dela dumneavoastră peste cinci m de dolari şi nişte amărâte de bijuter. Vă voiînapoia totul, stimate domn! Sunt sigur că avem să ne întâlnim în iad,pentru că locul dumneavoastră este acolo! Mi-aţi spus că sunt un hoţ!Dumneavoastră ce sunteţi, domnule Roulin? Vă spun eu! Sunteţi un asasin,un răufăcător primejdios, care nu trebuie să scape de oamenii leg!

— Ceee? Vrei să ne laşi aici? izbucni Walker.— Da! exclamă Newton. Aici, unde aţi vrut să mă închideţi voi, ca să

trudesc precum un sclav pentru domnul Roulin! Şi eu îl urăsc pe OldFirehand, dar vreau să vă văd atârnând în ştreang!

— Ah, am să te ucid! strigă Walker, încercând să rupă cătuşele.— Aş putea să te scalpez, netrebnicule, exclamă Newton, dar nu eau să-mi

mânjesc mâinile cu sângele tău!— Eliberează-mă, Bill! strigă vrăjitoarea.



— Să te eliberez, babo? Nici prin gând nu-mi trece! zise Newton, le-aibucurat de chinurile pe care le îndurau bieţ oameniii care trudeau înmină! Locul tău este în iad!

— Salvează-mă, domnule Newton! exclamă Leflor. îţi dau zece m dedolari!

— Nu te-aş salva nici pentru un milion! zise Newton, cu văditănepăsare. Aţi vrut să mă aruncaţi în mina asta! Aş putea să vă eliberez!Aş putea, dar vă las aici! Ne vom întâlni în iad!

Abia rostise Newton aceste cuvinte, că Juanito izbucni într-un i iszgomotos, care-l înfiora pe fostul valet.

Fără a mai sta pe gânduri, Bill Newton urcă iute scara şi, îndată1 l-

ieşi din mină, exclamă:— Sunt liber! Sunt bogat! Eu sunt liber şi bogat! Eu, eu, eu!



KarlMay

Fostul valet ajunse destul de repede în vale şi, la adăpostul intu

nericului, izbuti să treacă neobservat pe lângă doi apaşiPorni în fugă spre ieşirea din Valea Morţ şi, auzind tropot dj

cal, îşi spuse încet, ca pentru sine: j 1

— Vin indien Mojave! Ei vin, dar eu... eu am scăpat! Sa va I dracu' pe

toţi! Eu sunt liber, iar voi, cei ce aţi rămas în mina... cu v,., o să mă mai

întâlnesc eu în iad şi atunci... atunci o să mai stam .1, vorbă!DUPĂ VREME REA, APARE SOARELE

I ndien Mojave se opriră înaintea locuinţei lui Roulin. Ursul caresfâşie descăleca şi bătu la poartă.

Anita deschise numaidecât, şi indianul întrebă:— De ce a deschis o femeie albă?— Pentru că eu am sarcina de a sta aici, la poartă, replică tânăra.— Unde se află stăpânul acestei case? vru să afle şeful de trib.— Tocmai mănâncă, replică Anita.— Războinic Mojave unde se află?

— Mănâncă şi ei.— Du-mă la stăpânul acestei case! spuse indianul, hotărât. Anitaîncuie poarta şi îl conduse pe Ursul care sfâşie într-o odaie

lo a lă .

— Ce să fac eu aici? întrebă şeful de trib.— Aici îşi întâmpină stăpânul casei oaspeţ, replică Anita.— Să aştept aici? zise indianul. Eu nu sunt vreun alb care aşteaptă

pAnă ce stăpânul casei binevoieşte să-l întâmpine![ — Bine, dar...

- Nu vreau să aştept! zise, cu încăpăţânare, Ursul care sfâşie, ■and

să iasă din încăpere.I ăcu un pas către uşă, dar rămase ţintuit locului. în pragul odă m

afla Winnetou!11— Unde sunt războinic mei? întrebă căpetenia Mojave, în vreme ■T

Anita se grăbea să iasă din cameră.



298 Karl JVIay 299

— Războinic tăi sunt ospeţ mei, spuse apaşul, cât se poate de liniştit.— Vreau să stau de vorbă cu stăpânul acestei case, zise Ursul care

sfâşie.

— Eu sunt acum stăpânul acestei case! zise apaşul, hotărât.— Aşa? se miră căpetenia Mojave. Şi cine eşti tu?— Winnetou, veni numaidecât răspunsul.— Uff! Uff! Uff! exclamă căpetenia Mojave, făcând un pas înapoi Tu

eşti marele Winnetou?— Da, eu, replică apaşul, calm.— Şi ce cauţi tu aici, în Valea Morţ?— Sunt aici pentru a-i întâmpina pe războinic Mojave.

— Unde este Omul de argint? De ce nu a venit el să mă întâm pine? vrusă afle Ursul care sfâşie.

— Nu te poate întâmpina, de aceea mă aflu eu aici.

— Tu îmi eşti duşman sau prieten? întrebă căpetenia Mojave.— Asta depinde numai de tine! zise apaşul, hotărât.— Uff! Toată lumea ştie că Winnetou este prietenul tutu nil războinicilor

roşii!— Aşa este, zise marea căpetenie a apaşilor. Winnetou este pi ir tenul

apaşilor, al comanşilor, al războinicilor Marikopas.

— Apaş, războinic Marikopas şi comanş sunt duşman indienilor Mojave! exclamă Ursul care sfâşie. Dacă tu eşti prici' nill lor, atunci nu poţifi şi prietenul meu!





— Au luptat?

— Nu, s-au predat!— Laş! scrâşni Ursul care sfâşie. S-ar fi cuvenit să lupte sau să A l g ă ,

dar să nu se predea!— Nu sunt laşi, îl contrazise Winnetou. Au dat dovadă cu toţ de

■Iţelepciune!

— Sunt laşi! insistă căpetenia Mojave.— Aşa? îl poftesc pe Ursul care sfâşie să iasă din această casă!

- Să plec? Să fug? întrebă, uimit, şeful de trib. 1

I ■— Da! Winnetou îţi cere să fugi!— Dar nu pot! zise Ursul cate sfâşie. Aici se află războinici Mari-

Ippas şi apaşi!11— Este precum spui! zise Winnetou. Nici războinic Mojave, l l cau

ajuns aici înaintea ta, nu au putut fugi!

— Sunt ostaticul tău! zise Ursul care sfâşie, lăsând capul în pământ. Eştiostaticul meu, numai dacă nu vrei să-mi asculţi sfatul,

Bţilică apaşul.



— Ce se va întâmpla cu mine, dacă-ţi dau ascultare? vru să căpetenia

Mojave.— Vei fi liber.— Şi războinic mei?

— Vor fi liberi şi ei, spuse Winnetou.— Ce-mi cere marea căpetenie a apaşilor?— îţi cer să ne dai nouă alb care sunt acum ostatic tăi.— Ce altceva îmi mai cere marea căpetenie a apaşilor?— Nu-ţi mai cer nimic altceva, replică Winnetou.— Şi vom fuma pipa păc? vru să ştie Ursul care sfâşie.

— Vom fuma calumetul! zise apaşul, hotărât.— Şef de trib care se mai află aici vor fuma şi ei calumetul?

— Da!— Poate Winnetou să-mi făgăduiască asta?

— Winnetou le va cere fraţilor săi să fumeze calumetul cu Ur caresfâşie, iar fraţ săi vor face aşa cum le-o cere Winnetou.

Old Firehand se apropie de Winnetou, şi căpetenia Moj,

exclamă:— Uff! Inshava nontonl

— Fratele meu Roşu are vreo dorinţă? întrebă vestitul vânăm -— Ursul care sfâşie ar vrea să fumeze calumetul cu mar şefl

trib ce se află aici, dar şi cu Inshava nontonl — Prea bine! zise Old Firehand, zâmbind. Ce altceva mai d o n

fratele meu Roşu?— Să-i văd pe războinic Mojave ce se află aici, spuse, [ft

Ursul care sfâşie.— Fratele meu Roşu să mă urmeze! îl îndemnă Old Firelifll

conducându-l pe şeful de trib în salon, acolo unde se găseau cei l| zeci

de războinici ai săi.După ce îi privi pe rând, Ursul care sfâşie le spuse:— Aţi dat dovadă de multă înţelepciune! Pacea va dăim................

noi, vitej războinici ai apaşilor şi indien Marikopas!Cei treizeci de indieni primiră cu bucurie această veste, ini Wlitl

tou îi spuse lui Dick Stone să aducă numaidecât armele iml.................aflaţi în salon.

Ursul care sfâşie îl privi pe Old Firehand şi îi spuse:— Fratele meu să vină cu mine! Vreau să-i dau ostatic!Cei doi ieşiră din clădire, iar războinicilor care-l însoţiseră pe Ursul

care sfâşie nu le venea să creadă că şeful de trib se afla în tovărăşia luiOld Firehand.

— Lângă mine se află Inshava nontonl strigă Ursul care sfâşie, areacăpetenie albă ne-a adus pacea! Nu vom lupta nici împotriva aşilor,nici împotriva războinicilor Marikopas!— Uff! Uff! Uff! Uff! exclamară indien, apropndu-se de Old

irehand, pentru a-l vedea mai bine şi pentru a se putea lăuda căjtătuseră lângă Inshava nonton. m—Aduceţi ostatic! porunci Ursul caresfâşie. Dezlegaţi-i şi adu-ceţi-i aici! Ei sunt liberi şi pot pleca încotropoftesc!

Wilkins şi fca lui fură aduşi numaidecât înaintea vestitului vânător.Deşi era întuneric, bătrânul îl recunoscu şi exclamă:

— Domnule Firehand, domnule Firehand! Doamne, Dumnezeule!Asia-i chiar o minune! Dumneavoastră aici?

Almy ar fi vrut să spună ceva, dar începu să plângă de fericire. I »upăce se mai linişti puţin, Porumbiţa Pădur îl întrebă:— Cum v-am putea mulţumi, domnule?

I — Nu este nevoie să-mi mulţumiţi, domnişoară, zise Old Fire-mei,zâmbind cu bunătate. Vă rog să mă urmaţi, veţi avea parte de■lurpriză foarte plăcută.

Spunând acestea, vestitul vânător îi făcu un semn discret lui llnwkens.Micuţul Sam pricepu numaidecât ce avea de făcut şi seH|bi să-i spună lui Arthur Wilkins că un domn şi o domnişoarămil.iu să-i vorbească.

IOld Firehand îi duse pe bătrânul Wilkins şi pe fca acestuia în Hbua în

care se afla Arthur. Apoi închise uşa discret şi îi lăsă singuri mt cei trei.

A rthur nu îi recunoscu pe unchiul său şi nici pe frumoasa dom-Hktară, carestătea înaintea lui fără a rosti un cuvânt. Nici bătrânul ■Ukins nu îşi dădu

seama că tânărul slab şi palid, pe care îl avea

Mile, era nepotul său. ■ După o tăcere apăsătoare,

Arthur spuse, încet:

— Domnule, domnişoară, voiaţi să-mi vorbiţi?

— Noi nu, domnule, replică Porumbiţa Pădur. Domnul Fire hand ne-a

adus aici.— Oh, recunosc acest glas! exclamă Arthur. Recunosc vocea asta!

Doamne, Dumnezeule! Este oare cu putinţă? Almy, tu eşti?— Eu... eu sunt Almy Wilkins! şopti fata.— Dacă tu eşti Almy Wilkins, atunci... atunci, unchiule!— A... Arthur! izbuti bătrânul să spună, cu greu.

— Oh, Arthur! exclamă Almy. Dragă Arthur, ce bine-mi parc c A eştiîn viaţă!

Cei trei începură să plângă de fericire, iar Sam Hawkens in I M încet în

odaie. După ce îi privi pe rând, micuţul vânător spn i zâmbind:— Ei, văd că totul merge bine, dacă nu mă-nşel!

— Domnule Hawkens, vă mulţumim! Vă mulţumim de m ti* ori! spusetatăl Palomei. Nici nu ştiu dacă v-am putea răsplăti vrm dată pedumneavoastră şi pe prieten dumneavoastră!

-— Haideţi să nu mai vorbim despre răsplată, domnule Will m ziseHawkens. Trebuie să ştiţi că domnul Arthur are nevoi, i odihnă pentru aprinde puteri. Vă las în compania nepotului dumneavoastră, dar pedomnişoara Almy trebuie să v-o pi pentru câteva clipe, dacă nu mă-nşel!

— Aveţi nevoie de mine, domnule Hawkens? întrebă Po m miPădur.

— Da, domnişoară, am! spuse micuţul vânător. V-aş ruţ',.i ml urmaţi!Porumbiţa Pădur ieşi din încăpere şi îl întrebă pe Sam:

— Despre ce este vorba, domnule?— Un războinic Mojave mi-a spus că vrea neapărat să sleit I vorbă cu

Paloma Nakana.— Un războinic Mojave? se miră Almy. Şi unde este?— Vă aşteaptă într-o odaie, dacă nu mă-nşel! Poftiţi, pnl|i Zicândacestea, Sam Hawkens deschise uşa unei canun . i liH

moaşa domnişoară se trezi faţă-n faţă cu un alb care o s i l . i i priviri!— Domnule, iertaţi-mă, dar eu mă aşteptam să...

— Domnişoara Wilkins! Almy! şopti omul, simţind că totul începe ă seînvârtească în jurul său.

— Martin? Dragă Martin! izbucni Paloma Nakana. Tu eşti?— Eu! şopti Martin Adler, prăbuşindu-se pe un scaun.-— Oh, Martin! Cât mă bucur că te afli în viaţă! spuse fata, cu nsufleţire.— Şi eu credeam că tu şi domnul Wilkins aţi murit! zise Adler, cet.

— Nu, Martin! Precum vezi, nu am murit! Suntem teferi, şi asta umaidatorită domnului Firehand şi prietenilor săi!

— Ah, cât m-am gândit la tine! Câte zile, câte nopţi! în fiecare pă m-amgândit la tine! şopti Martin.— Şi eu m-am gândit la tine, dragul meu Martin! mărturisi fata. t de multîţi datorez!

— Tu... mie? se miră Adler.

Karl May 300

301



— Da, desigur! Oare ai fi plecat în căutarea lui Arthur, dacă nu -ai fiiubit?

— Ai dreptate, Almy, zise Martin roşiiind. Te iubesc mult!— Şi eu te iubesc nespus, dragă Martin, mărturisi fata.

— Pe mine? întrebă Adler, sărind în picioare. Dar eu sunt lnav, dragăAlmy.— Asta nu mă împiedică să te iubesc din tot sufletul, spuse fata,brăţişându-l.

Uşa se deschise şi în odaie intrară bătrânul Wilkins şi nepotul u Arthur.Tatăl Palomei rămase ţintuit locului şi spuse, uimit:— Almy, ce faci? Cine este domnul?

— Domnul? întrebă Almy, râzând cu poftă. Nu-l recunoşti, tată?Bătrânul Wilkins făcu un pas către Martin Adler, îl privi atent şioi exclamă:r— Domnul Adler! Martin Adler! Dragul meu Martin! Vino sămbrăţişez!

Aşa, aşa, tată! zise Almy, zâmbind. Tu ai voie să-l îmbrăţişezi, kf cunu!

Oh, draga mea! exclamă bătrânul Wilkins. Cine te-ar putea hpiedicasă-l îmbrăţişezi? Cine s-ar putea pune în calea fericir I Toate doar nepotul meu!

— Nici vorbă de aşa ceva! protestă Arthur. Mie mi se pare d Almy a ales deja!

— Cred că-l iubeşti pe Martin, spuse bătrânul Wilkins.— îl iubesc mult, ţaţă! replică Amy, numaidecât.— Dar el? continuă bătrânul.

— O iubesc nespus de mult pe Almy! zise Martin, roşiiind. Cu toateastea, trebuie să ştiţi că sunt... sunt bolnav şi sărac!

— Sărac? Oh, te înşeli, dragul meu! replică bătrânul Wilkins. Est*foarte adevărat că plantaţia îi aparţine lui Arthur, dar eu am strânl cuajutorul apaşilor mult argint. Da, da! La Apa Albastră am arginl mult,atât de mult, încât vă puteţi considera nişte oameniii bogaţi'

Martin şi Almy se îmbrăţişară, iar bătrânul Wilkins le spuse, i uglas

blând:

— Sunt foarte fericit, drag mei! Iubirea vă va face să uitaţi de

suferinţele pe care le-aţi îndurat! Dumnezeu să vă binecuvânteze şl j săvă dea tot binele din lume!

*

Un apaş se apropie de Old Firehand şi îi spuse:— Marea căpetenie albă îmi îngăduie să-i vorbesc?— Ce are să-mi spună fratele meu Roşu? întrebă vestitul vâ 11 ai oi— O pasăre cântă la urechea mea, zise războinicul.— Despre ce fel de pasăre vorbeşte fratele meu Roşu?— Despre o femeie albă, ce mi-a fost dată în grijă.

— Ce pofteşte?— Rosteşte neîncetat numele mar căpetenii albe, replică a patul— Fratele meu Roşu să mă ducă la ea, zise Old Firehand. Femeiaalbă despre care vorbise apaşul era Miranda. Din »11 1 • • in

care Old Firehand o luase ostatică, nimeni nu-i mai vorbise şi I u

tratată cu deosebită asprime de către apaşul căruia vestitul v.................■•

îi ceruse să o păzească.Indianul îl duse pe Old Firehand în odaia mică şi fără ]•,•........................................................................................................................................i

în care se afla Miranda. Cum îl zări pe vânător, frumoasa /. izbucni:

— Aşa ştiţi dumneavoastră să vă purtaţi cu o femeie?— încetaţi! tună Old Firehand. Aţi uitat cât rău le-aţi făcut domnului

Wilkins şi fcei sale? Vă poftesc să vă ţineţi gura, señorita]

— Ceee? Cuuum? Să-mi ţin gura? strigă Miranda. N-am de gând I

să-mi ţin gura, domnule. Mai mult chiar, vă cer să-mi redaţi libertatea!— Doar judecător pot hotărî dacă veţi fi liberă sau nu, señorita] replicăvânătorul, sec.

— Judecător? Nu o să ajung eu înaintea judecătorilor! Nu am făcutnimic rău!

— Ascultaţi, señorita, credeţi cumva că Old Firehand este un copilandru,căruia dumneavoastră să-i spuneţi tot soiul de poveşti?

Miranda îşi pierdu stăpânirea de sine şi pe chipul ei se aşternudisperarea. Frumoasa domnişoară izbucni, căzând în genunchi:

— Señor Firehand! Puteţi fi dumneavoastră atât de crud? Vă voi ficredincioasă toată viaţa, dar aveţi milă de mine!

— Nu mai jucaţi teatru, señorita] exclamă vânătorul. Aţi vrea să măimpresionaţi, dar nu veţi izbuti!

— Aşa? tună Miranda, ridicându-se în picioare. V-am rugat să liveţimilă de mine, dar nu o voi mai face nicicând! Sunteţi un prost!

— Aşa, señorita, aşa! zise Old Firehand, zâmbind. Acum îmi place cumîmi vorbiţi, pentru că vă daţi arama pe faţă! Vă voi scuti de prezenţa mea!

— Staţi, señor Firehand! Aş avea o rugăminte! Nu se poate să mă

refuzaţi!— Deşi nu s-ar cuveni să-mi mai pierd vremea cu dumnea-■foastră,

am să vă ascult, señorita]

— Indianul care mă păzeşte nu vorbeşte decât în graiul lui, pe i turenici măcar nu-l înţeleg![ - Şi?i — Şi mă plictisesc de moarte, señor Firehand! Aş vrea să mă pă- iscă unbărbat care ştie măcar engleza!

Aşa? zise vânătorul, zâmbind cu dispreţ. Un bărbat care ştie •j '.lcza? Şide ce, mă rog? Ca să-i puteţi suci minţile? Nu, nu, señorita] luşul are să văpăzească în continuare!

Sunteţi un barbar! strigă Miranda. Mi s-a spus că veniţi din mania,că sunteţi neamţ! Toţi nemţ sunt nişte barbari care nu să se poarte cu ofemeie!

Oíd Firehand îi aruncă frumoasei domnişoare o privire care Q îngheţă şi

apoi îi spuse:— Trebuie să ştiţi că, pentru nemţi, femeia e sfântă, señorita*. Vil mai

pot spune însă că o femeie trebuie să rămână ceea ce este, nu să ■preschimbe într-un diavol, care şi vine în ajutorul unor nelegn |i '

Dumneavoastră, señorita Miranda, nu sunteţi femeie, aşa cum pro tindeţi, cidracul în persoană! De aceea nu am de ce să vă respci i 1

Miranda nu îndrăzni să spună nimic, iar Old Firehand îi întoarsi spatele

şi părăsi odaia.

*

înaintea casei fuseseră aprinse mai multe focuri, în jurul căn i indien seaşezaseră şi începuseră să povestească tot soiul de înt.im plări. Când şicând, vorbeau despre Winnetou şi Old Firehand. Nn mei apaşului şi alcăpeteniei albe erau pomenite cu mult respect.

Alb nu dormeau nici ei, pentru că, la rândul lor, aveau ce sa

povestească.

Winnetou îşi luase puşca sa împodobită cu ţinte de argini | pornise prinValea Morţ.Alb începuseră să vorbească despre răufăcător prinşi. Olil Firehand fu

de părere că trebuiau duşi la San Francisco şi da|i pe mâna oameniiilor leg.

Karl May 300

301



Sam, Dick şi Will se împotriviră, zicând netrebnic trebuiau ucişi, pentrucă aşa o cereau legile nescrise Vestului sălbatic.

Old Firehand stărui asupra faptului că numai un judei . avea dreptul

să hotărască asupra felului în care bandiţ urmau a pedepsiţi.

— Prea bine, domnule! zise Hawkens, nemulţumit. O să la i I aşacum spuneţi dumneavoastră, dar îi voi însoţi şi eu! Nu de dar vreau săfiu cu och pe ei, dacă nu mă-nşel!

— Venim şi noi la San Francisco! spuseră Dick şi Will, într-u na

— Vă voi însoţi şi eu! zise Arthur Wilkins. Oricum, judecătd va aveanevoie de noi, pentru că vom fi martori la procesul ban ţdor. Pe urmă, nevom întoarce aici, fiindcă oamenii leg vor v

să vadă mina asta blestemată. După terminarea procesului, nu' o să Imai calc niciodată în Valea Morţ!

F Old Firehand se gândi că Arthur Wilkins avea tot dreptul de a da Iuităr Valea Morţ, un loc de care îl legau doar amintiri cumplite.

Vestitul vânător se ridică de la locul său, ieşi din casă şi trecu I printreindien strânşi în jurul focurilor aprinse. Se apropie apoi de muntele care

se înălţa în mijlocul vă şi observă o frânghie. Exami-uand-o atent,observă nişte urme. Cineva coborâse din vârful mun-\ lelui, şi asta în

urmă cu doar câteva ceasuri.

Fără a mai zăbovi, Old Firehand trimise câţiva apaşi să stea de Bazăşi să aibă grijă ca nimeni să nu mai coboare pe acolo.Apoi îi luă cu sine pe cei trei vânători şi pe Arthur Wdkins şi se [ |ţrăbisă ajungă împreună cu ei în mină. Cum îi zări pe cei cinci, Roulinexclamă:

— în sfârşit! L-aţi prins, nu-i aşa?— Pe cine să prindem? întrebă Old Firehand.— La dracu'! tună Omul de argint. Nemernicul ăla chiar a izbutit

Wk scape!

i — Cine? Cine-a izbutit să scape? întrebă Will Parker, cu vădită«răbdare.

Roulin vru să răspundă, însă Old Firehand înţelesese deja cum Băteaulucrurile şi exclamă: i — Bill Newton a scăpat! Cum o fi izbutit?

— Daţi-ne o cheie pentru cătuşele astea blestemate şi o să vedeţilum a izbutit! exclamă Walker, zâmbind cu răutate.

— Newton a avut o cheie? se miră Old Firehand. Asta nu se ■pate!Nu pot să cred aşa ceva!

— Oh, stimate domn! exclamă Roulin. Puteţi crede tot ce doriţi!— Când a plecat Newton de-aici? vru să ştie vestitul vânător. | —

Sunt câteva ceasuri de-atunci, senorl exclamă vrăjitoarea.— Şi aţi ştiut că Newton va fugi? întrebă Old Firehand.

- Sigur că am ştiut! zise Walker, înciudat. Ne-a spus-o chiar el! M urcatfrumuşel scara aia metalică şi pe urmă a coborât în vale, losindu-se de-o

frânghie! Da' ce? Voiaţi să vă dăm de ştire că ono-■bilul domn BillNewton va fugi? Oho! Am fi facut-o, dacă am fi

putut, dar aţi avut bunăvoinţa de-a ne pune în lanţuri ca pe nişle câini,

domnule Firehand!

— Ia vezi cum vorbeşti, lepădătură! tună Sam Hawkens. Ar h maibine să taci, că, de nu, te mângâi numaidecât cu lasoul!

Deşi surprins de cele întâmplate, Old Firehand îşi recapătă stăpânirea

de sine şi întrebă:— Dacă Newton a avut o cheie, de ce nu v-a eliberat?

— A vrut să se răzbune pe noi! exclamă Roulin. Ne-a lăsat a i ;| aplecat! A plecat cu ban mei!

— Aşa? Mai aveaţi bani? întrebă Old Firehand.— Asta nu e treaba dumneavoastră! tună Omul de argint.

— Ba, dimpotrivă, cred că este treaba mea, îl contrazise vânfl torul. V-ar bucura dacă l-aş prinde şi l-aş aduce aici, nu-i aşa? 11| aceea v-aş sfătui să-mi spuneţi tot ce ştiţi!

Roulin nu-i răspunse lui Old Firehand, ci îl întrebă pe Walkcr;

— Dumneavoastră ce părere aveţi?— Cred că ar trebui să spunem tot ce ştim! replică Walker. Dom n carene-au pus în lanţuri ar merita să se mai frământe puţin pentru a-l prinde penetrebnicul ăla, dar aş da orice ca Old Firclianil să pună mâna pe Newton!

Roulin îi povesti vânătorului tot ce ştia, iar Old Firehand spuif)— Doi apaşi vor rămâne aici, împreună cu Dick Stone, a s i ld încât să fiu

sigur că nu se mai întâmplă ceva neprevăzut. Ştiţi cuinvl \ încotro a plecatBill Newton?

— Ştim! răspunse Lefilor. A plecat la Dos Palmas. Voia să ajunul lacârciuma Juanei Alvarez, pentru a-şi face rost de alte haine.

Vestitul vânător nu mai stătu pe gânduri nicio clipă, ci pini numaidecâtspre Dos Palmas împreună cu Winnetou.

Mama lui Juanito îi primi cum se cuvine. Femeia îi povesti IulOld Firehand că un bărbat în haine ponosite trecuse pe la ea ş.................parase nişte veşminte noi.- Mai mult decât atât, hangiţa îi sputf vestituluivânător cum arătau hainele cu pricina. Juana Alv.n. || destăinui şi faptul că

Newton plecase cu trenul spre San F r a m ■ • ■

Old Firehand îi înştnţa telegrafic pe oamenii leg ilm '.hm Bernardino,Los Angeles, Tulare şi San Francisco că un răul.n umi

e purta numele de Bill Newton, plecase din Dos Pălmaş şi avea de gând săajungă în San Francisco. Old Firehand nu uită să-l descrie amănunţit pebandit.

Apoi plecă la gară împreună cu Winnetou şi îşi cumpără un bilet pentruurmătorul tren ce ajungearîn San Francisco. Nu avu prea mult de aşteptat.Peste un ceas urma să sosească un tren cu destinaţia marele oraş-port.

Old Firehand îl rugă pe Winnetou să se întoarcă în Valea Morţ 'i să lespună tuturor că trebuiau să mai aştepte până a doua zi, când amen leg vor sosi la mina lui Roulin.| Trenul intră în gara mică din Dos Palmas, şi vânătorul urcă într-ungon, lăsându-şi armăsarul în grija lui Winnetou. Old Firehand nutreasperanţa că îl va prinde pe fostul derviş. Era erăbdător să ajungă ladestinaţie şi să se afle faţă-n faţă cu banditul, renul porni, şi vestitului

vânător i se păru că timpul trece în pas deele. Orele se scurgeau încet şi, după ce trecu prin San BernardinoLos Angeles, trenul opri în Tulare.

Spre surprinderea sa, Old Firehand auzi un bărbat strigând:— îl caut pe señor Winter! îl caut pe señor Winter!\— Eu sunt Winter! răspunse vânătorul, numaidecât. Necunoscutul seapropie de Old Firehand şi spuse: -— Aţi trimis o telegramă în care estevorba despre un răufăcător, e se numeşte Bill Newton, señorl

— Aşa este, recunoscu vânătorul.

— Vă pot spune că Newton a fost prins, señorl

— Aşa?

— Da, señorl spuse necunoscutul L-am băgat la răcoare, cum se une! Vărog să mă urmaţi! Puteţi avea încredere, señorl Sunt ajutor şerif!

Vânătorul îl urmă pe omul leg, dar fu dezamăgit. Omul pe care Iul îlreţinuse nu era Bill Newton. Necunoscutul aflat în închisoare un cowboycare semăna oarecum cu banditul şi purta acum hai-e lui Bill Newton.

Văcarul îl întâlnise pe fostul derviş în tren, iar vulpoiul Bill Newton pusesecă ar vrea să poarte şi el un costum de cowboy. Până la

Karl May 300

301



31 0 K-l^

urmă, banditul izbutise să-l convingă pe văcar să facă schimb dl haine.Bineînţeles că răufăcătorul îi dăduse văcarului şi bani peni 11] a obţinecostumul pe care şi— 1 dorise atât de mult.

Old Firehand se văzu nevoit să-şi continue drumul spre Sari

Francisco, pentru a-l căuta pe Bill Newton. Din păcate, strădanle ,s.il se

dovediră a fi zadarnice!...

Cuprins

PARTEA. ÎNTÂI

CAPITOLUL 1. RĂVAŞUL.............................................................. 5

CAPITOLUL 2. PORUMBIŢA PĂDUR.......................................... 27

CAPITOLUL 3. OLD FIREHAND................................................... 43

! CAPITOLUL 4. WINNETOU.......................................................... 66

CAPITOLUL 5. RĂZBOINIC MARIKOPAS ................................. 80

[CAPITOLUL 6. TUPTA DE LA VECHEA MĂNĂSTIRE . . . . 86

CAPITOLUL 7. SEÑORITA MIRANDA..................... .......... ...... ... 111

CAPITOLUL 8. CAPCANE............................................................. 135

[PARTEA A DOUA

■APITOLUL 1. LA BORDUL „VÂNZĂTORULUI

DE SUFLETE"..................................................... 151

CAPITOLUL 2. DAVID LINDSAY, VÂNĂTORUL..................... 163

CAPITOLUL 3. VÂNĂTOARE PE RIO COLORADO ................. 179

CAPITOLUL 4. ÎN MICUL GOLF.................................................. 191

(APITOLUL 5. ORAŞUL GROAZEI.............................................. 202

CAPITOLUL 6. BEST CU CHIP DE OM....................................... 216

CAPITOLUL 7. IADUL................................................................... 235

CAPITOLUL 8. FRAŢ...................................................................... 245i A I 'ITOLUL 9. BILL NEWTON VULPOIUL............................... 254

i A I 'ITOLUL 10. ALLAH, ALLAH! .............................................. 265

I A I 'ITOLUL 11. SAM HAWKENS FACE O

DESCOPERIRE IMPORTANTĂ ....................... 274

I M'ITOLUL 12. EU, EU, EU! ....................................................... 286

■APITOLUL 13. DUPĂ VREME REA, APARE SOARELE . . . . 297

Documents

48112920-Karl-May-Winnetou-in-Valea-Mortii