Începuturile

We see at work here an inherited medium where the composition can be simultaneous with performance - or at least, where composition becomes a reality only in performance. (Gregory Nagy, The Best of the Achaeans)

Aşa cum ne întrebăm dacă desenele şi picturile rupestre erau expresia naivă a unei inspiraţii genuine sau pure manifestări ale unei religiozităţi în care transpăreau afectele omului, într-o reprezentare în care se afirma şi cunoaşterea lui, tot aşa ne putem întreba despre inspiraţia şi finalitatea primelor expresii literare ale umanităţii. Paleontologii au ajuns la concluzia că arta rupestră este opera unor profesionişti. Putem oare extinde această concluzie şi la fenomenele literare? Este evident că nu orice individ avea capacitatea de a produce texte cu aceeaşi elocvenţă, inspiraţie, meşteşug, aşa cum nu orice individ era capabil, oricât de devreme ar fi învăţat, să ajungă dansator. A existat deci o specializare a oamenilor chiar în epoci revolute, chiar dacă ea nu corespunde imaginii pe care o avem noi astăzi despre acest lucru, o selecţie şi o antrenare a lor să devină autori sau performeri ai „artei”.

Este evident că nu aşa, sub forma scrisă, adesea fragmentară, în care ne-au parvenit au fost create şi performate actele artistice, căci la început a fost cuvântul, îmbinat cu cântul, muzica instrumentală, dansul1, şi nu cuvântul împietrit (la propriu, primele texte parvenindu-ne gravate pe piatră sau în argilă). Numeroase popoare nu cunoşteau scrierea, altele rezervau scrisul anumitor activităţi (cele administrative, economice), oralitatea fiind preferată atunci când era implicată sacralitatea sau iniţierea. Ne-o spune şi Platon în dialogul Phaidros (mitul lui Theuth sau al uitării): „scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletelor celor ce-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti dinafară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit [îi spune regele Egiptului, Thamus, inventatorului scrierii, Theuth] nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cât despre înţelepciune, învăţăceilor tăi tu nu le dai decât una părelnică, şi nicidecum pe cea adevărată. După ce, cu ajutorul tău, vor fi aflat o grămadă de prin cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sunt înţelepţi nevoie mare când de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un gând care să fie al lor. Unde mai pui că sunt şi greu de suportat, ca unii care se cred înţelepţi fără de fapt să fie.”2

Trebuie deci să reţinem caracterul oral şi sincretic al artei primitive, ca şi dimensiunea sa simbolică. Caracterul şi finalitatea magice şi rituale ale textelor justifică valoarea lor simbolică şi impune interpretarea lor prin grile specifice. Hiperbola, litota, perifraza au alte justificări aici decât în textele mai apropiate de noi. Perifraza sau metafora au un rol magic sau apotropaic, evitarea numelui real al zeului, tabuizat, conduce la enumerarea atributelor în locul numirii directe (Baal, călăreţul norilor, expresie prezentă într-o inscripţie feniciană3, preluată şi în Biblie). Numerele au adesea o valoare simbolică, nu una reală (în al şaptelea an, se spune într-un text fenician4). O altă caracteristică a acestor texte este indicarea unor manifestări somatice (mişcări ale corpului) şi vegetative (legate de funcţii fiziologice, respiraţie, circulaţie etc.) pentru a semnifica trăiri, afecte (teama, semnificată prin tremuratul membrelor; tristeţea, prin plecarea capului; mânia, prin scrâşnet de dinţi) în locul numirii lor sau a unor interpretări psihologice. Să nu neglijăm nici dificultatea noastră de a înţelege civilizaţii depărtate de noi, construite pe alte baze, funcţionând în conformitate cu alte imperative, ca cea nomada sau cea agricolă sau pastorală ; comparaţiile sau metaforele

1 Performările erau sincretice, un text fiind însoţit de melodie (cântat sau acompaniat la un instrument), textul fiind adesea împănat cu dansuri, recitative, acte simbolico-ritualice etc.

2 Miturile lui Platon, Humanitas, 1996, p. 92. V. şi Andrei Cornea, Scrieri și oralitate în cultura antică, Cartea Românească, 1988.

3 Gândirea feniciană în texte, Editura ştiinţifică şi enciclopedică - Bibliotheca Orientalis, 1979, p. 228.4 Idem, p. 239.

folosite vor avea în vedere alte câmpuri lexico-semantice. Acumularea, repetiţiile sunt mânuite cu măiestrie pentru a crea efecte intense:

Deasupra trupului preaiubitului meu Fiu se înalţă plânsete,Plânsete pentru lanurile fără spice,Plânsete pentru mamele şi pentru copilaşii pe moarte,Plânsete pentru albiile secate ale fluviilor, Plânsete pentru heleşteele din care peştele a pierit,Plânsete pentru bălţile cu trestiile încremenite,Plânsete pentru păsurile în care tamarinul nu mai înfloreşte...

(Coborârea lui Iştar în infern)Sunt aceste prime texte cu adevărat literatură? Întrebarea e prost pusă pentru că însuşi conceptul de literatură este cu mult posterior epocii începuturilor. La vremea începuturilor, şi de fiecare dată când omenirea pare să o ia de la început, cum s-a mai întâmplat în Europa şi în evul mediu, domeniile sacrului, imaginarului, afectivului, ideologiei şi gnoseologiei sunt contopite. Suntem deci îndreptăţiţi să considerăm un mare număr de texte „primare” literatură, chiar dacă funcţia lor era evident alta. Mai mult, interesul nostru pentru acestea vine şi din nevoia de a căuta matricea formală a unor structuri literare, evoluţia şi hibridarea lor (chestiuni tehnice, legate de compoziţie), precum şi originea şi înţelesul unor mituri, motive sau ale altor elemente constitutive ale inconştientului colectiv. Desigur, privirea noastră se va îndrepta mai întâi de toate spre Orient, Fenicia, Sumer şi Babilon, Egipt, a căror influenţă nemijlocită se va manifesta asupra culturii greceşti şi latine, dar şi asupra Indiei sau Chinei care, în ciuda distanţei faţă de Europa, nu au fost necunoscute aici.

Fenicia, Sumerul şi civilizaţia mesopotamiană, EgiptulFeniciaCele mai vechi texte feniciene (canaaneene) sunt cele găsite la Ebla (Tell-Mardikh, în Siria), datând din mileniul III î.e.n. Scrise în sumeriană, aceste documente cuprind texte mitologice, imnuri închinate zeilor, incantaţii, culegeri de proverbe. Mai noi cu câteva secole, scrise cu caractere cuneiforme pe tăbliţe de argilă (textele pe papirus nu s-au conservat), textele de la Ugarit (Ras-Shamra) cuprind poeme epico-mitologice (Legenda lui Keret, regele din Khubur, un fel de Iov, a cărui plângere e ascultată de zeul El, datorită căruia se va căsători cu frumoasa Hurray şi-şi va perpetua spiţa5; Legenda lui Aqhat, fiul regelui Danel, urmărit de răzbunarea zeiţei Anat, sora lui Baal, pentru arcul lui minunat făurit de zeul Kothar-Hasis care-i este furat de un vultur 6; miturile lui Baal, în care apar conflictele dintre Baal şi Yam-Nahar (zeul mărilor şi al fluviilor)7 sau dintre Baal şi Mot (moartea)8; Naşterea Aurorei şi a Amurgului, poemul Hadad sau Vânătorile lui Baal în care vânarea unor creaturi monstruoase (născute la sfatul lui El de slujnicele zeiţei mării şi a zeului lunii) are drept consecinţă aruncarea lui Hadad (Baal) într-o mlaştină de către nişte rozătoare. Cum zeul

5 ,,Atunci, înapoieză-i trimişii, (zicând): / ,,Ce-mi trebuie mie argintul şi (metalul) galben, /Aur împreună cu locul de unde se scoate şi sclavii pe viaţă. / (Atelajele) de trei cai şi carele / Din staulele fiului slujnicei? / Ceea ce nu am acasă, aceea dă-mi mie: / Dă-mi mie pe fecioara, Hurray, / Cea mai iubită din familie, pe prima ta născută / (Al) cărei farmec este ca farmecul lui Anat / Şi a cărei frumuseţe este ca frumuseţea lui Athtart, / Ale cărei cosiţe sunt pietre de lazur, iar sprâncenele, / Sînt ca nişte cupe de onix şi e gătită cu rubine. / Eu mă voi odihni în clipirea ochilor ei, / Fiindcă (pe ea) mi-a dăruit-o în visul meu, El, Tatăl Omenirii, în viziune mi-a arătat-o / Căci ea va da naştere posterităţii lui Keret / Şi unui băiat servitorul lui El.” (Legenda lui Keret)

6 Moartea lui Aqhat este urmată de o secetă cumplită. Tatăl şi sora lui, Puqhat, imploră ajutorul lui Baal în dorinţa de a afla trupul eroului. Finalul pierdut al poemului ar putea să conţină relatarea învierii lui.

7 Lupta dintre cei doi zei semnifică supunerea naturii anarhice, a stihiilor dezordonate (Yam) prin civilizaţie (Baal fiind un fel de principiu civilizator ale cărui atribute, fulgerul şi ploaia, asigură prosperitatea unei civilizaţii agrare şi pastorale.

8 La moartea fratelui său, Anat, ajutată de Sapaş, zeiţa soarelui, îi aduce trupul pe muntele Sapon. Numai că lupta dintre Baal şi Mot este fără sfârşit, fiecare aliindu-şi diferiţi zei. În acest mit ugariţii par să evacueze nu doar spaima de moarte, ci şi să vrea să înţeleagă raportul vaţă-moarte.

rămâne în această mlaştină 7 ani, natura este total perturbată. Aceste poeme sunt considerate „jertfe de laudă”: prin recitarea lor, zeul era venerat şi adulat, poemele fiind parte a unui ritual magic complex, specific unei civilizaţii agrare9.

Literatura feniciană mai recentă ni s-a transmis prin intermediar grec. Unele informaţii despre literatura feniciană (Tyr) se regăsesc în Biblie, influenţa feniciană asupra evreilor fiind importantă înainte de captiitatea acestora în Babilon (menţiuni despre fenicieni în Biblie: Iezechiel, XXVIII, 4-7, despre textele sapienţiale ale fenicienilor; XXVI, 13, despre cântece lirice, însoţite de cithara; Isaia, XXIII, 16, despre cântece liric; influenţa feniciană este vizibilă după unii autori în Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cartea lui Iona). Fenicienii apar în piesa cu acelaşi nume a lui Frinichos, un predecesor al lui Eschil; înainte însă îi regăsim în Odiseea sub numele de Fraci (V, 49; VII, 13, 75, 198). Termeni greceşti ca Athena, Adonis, Salamina, Ariadna sunt probabil de origine feniciană.

Sumerul şi civilizaţia mesopotamianăSe estimează naşterea literaturii scrise sumeriene către 2600 î.e.n., sub regele Mesilim din Kiş. Textele posterioare acestei epoci au fost descoperite la Ur, Lagaş şi Uruk.

Plângerea pentru nimicirea oraşului Lagaş, probabil opera unui preot, pare a fi devenit modelul altor poeme cu aceeaşi temă, cum ar fi poemul în vechea babiloniană Lamentaţie despre sfârşitul oraşului Ur sau chiar al unor texte biblice, Plângerile lui Ieremia sau Psalmul 136.

Supravieţuirea culturii sumeriene a fost favorizată de supravieţuirea limbii sumeriene ca limbă de cult. Mai târziu, textele în sumeriană erau precedate de o traducere în babiloniană, respectiv în akkadiană. Desigur, cea mai mare parte a moştenirii sumeriene trece în patrimoniul babilonian şi akkadian, apoi persan10.

Poemele erau cântate sau recitate cu acompaniament de timpan, cithară, harpă, liră şi textele păstrate prezintă menţiuni legate de interpretare (saghida, corzi lungi; sagarra, corzi fixe). Strofele, delimitate, erau formate din stih şi distih, un vers fiind format din 2 hemistihuri. Valoarea exemplară a literaturii sumeriene rezultă şi din faptul că termenul de şir, cântare, a fost preluat şi de evrei. Poemele lirice nu lipsesc, ca acest Cântec de iubire al lui Suşin (sec. XXI), regele din Ur, adresat fiicei zeului Numşudua11.

Textele literare sumeriene (dar, încă o dată, a căror funcţie originară nu era în primul rând cea estetică) erau diverse:

ImnuriImnurile către zei (adad) erau laude aduse zeilor sau suveranilor (Imn către zeiţa Baba, zeiţa mamă adorată la Lagaş; Imn către zeul Nergal, stăpânul infernului; Imn către Inanna, corespondenta lui Iştar sau Astarte la babilonieni sau Venus la romani). Alte imnuri erau interpretate pe ritmuri deosebite (balbale sau şir). Un tip special de imn, erşemma, era compus în dialectul propriu femeilor şi era probabil interpretat de un cor de preotese (imn către zeul Enlil, stăpânul aerului, către Nanna, zeul lunii, către Işkur, zeul ploii şi al furtunii).

Sumerienii venerau şi obiecte sacre cărora le închinau imnuri (tronurile zeilor, templele). În Cântec către templul E-sikil12 al zeului Ninazu din Eşnunna, preotul se adresează direct templului, îi laudă virtuţile şi-i vorbeşte despre stăpânul său, zeul căruia îi e consacrat. Există chiar nişte poeme care au forma unor scrisori adresate de oameni zeilor şi răspunsul acestora.

9 C. Daniel, Civilizaţia feniciană, Ed. Sport-Turism, p. 174, 1979; textele poemelor în Gândirea feniciană în texte, ed. citată, 1979.

10 C. Daniel, Civilizaţia sumeriană, Ed. Sport-Turism, 1983, p. 205 et sq.11 ,,Mirele meu scump inimii mele, / Mare şi dulce ca mierea e frumuseţea ta! / Leul meu, drag inimii mele /

Mare şi dulce ca mierea e frumuseţea ta! / Gândul tău, gândul tău, eu ştiu să-l împac / Mirele meu, rămâi până-n zori în casa mea! / Inima ta, inima ta, eu ştiu cum s-o bucur, / Mirele meu, rămâi până-n zori în casa mea! / Şi fiindcă mă iubeşti, mirele meu, / Dezmiardă-mă, te rog! /Domnul meu, fii şi protectorul meu/ Suşin al meu, tu care bucuri inima lui Enlil, /Te rog, dezmiardă-mă”. (Cântec de iubire al lui Suşin, sec. XXI)

12 Cuvântul înseamnă casă pură.

Din perioada renaşterii neo-sumeriene şi a celei de-a treia dinastii din Ur (2050-1950) datează numeroase imnuri adresate suveranilor, dintre care cel mai cunoscut e Imn pentru divinul Sulgi - amestec de elogii şi exaltarea calităţilor etice ale suveranului.

Descântece şi lamentaţiiDescântecul nu conţine doar o cerere de remediere a unui rău adresată unui zeu, îndeobşte lui Enki prin intermediul fiului său Asalluchi, remediul şi ritualul recomandat şi formula de încheiere (fundamentale în scenariul exorcismului), ci încearcă să descrie suferinţa celui afectat, acţiunea spiritului rău, dobândind astfel un caracter de originalitate şi umanitate. Uneori descântecul poarta ca titlu numele templului unde a fost compus (Descântec din Enuru, templul lui Enki).

Plângerile fac parte din cultul zeului păstor Dumuzi, numit în Biblie Tammuz (Iezechiel, VIII, 14) şi pe care Origenes l-a identificat cu Adonis. Moartea lui era jelită de femei, zeul murind, se pare, pentru că soţia lui, Inanna (Iştar), coborâtă în infern (Kigallu) trebuia să-şi găsească un înlocuitor pentru a putea părăsi lumea subpământeană. Deşi păstor, este identificat cu o divinitate a vegetaţiei şi simbolizează ciclurile naturii. Genul acestor lamentaţii se va menţine şi în epoca renaşterii neo-sumeriene (un fragment de 450 de versuri dintr-o Lamentaţie despre sfârşitul oraşului Ur).

Disputa (adamantuga)Un gen bine structurat este disputa - un poem care trebuie să răspundă la întrebarea „care din cele două elemente în dispută este cel mai folositor”? Argumentarea ia forma unei controverse dialectice în care se înfruntă câinele şi vulpea, ursul şi lupul, curmalul şi tamariscul, taurul şi calul, sapa şi plugul, argintul, preţios, şi utilul bronz din care se fac unelte (se poate observa cum civilizaţia sedentară, agricolă îşi dezvoltată ideologia proprie). Cearta dintre iarnă şi vară îmbracă forma unui scenariu complex: introducerea mitologică vorbeşte despre decizia zeului de a meni belşugul în Sumer; împărţirea funcţiilor face ca între cei doi fraţi, iarna (timpul rodirii) şi vară (timpul generării, al fecundităţii), să se işte o rivalitate; cearta nu întârzie să apară, iarna contestând funcţia fratelui său; disputa se continuă în faţa zeului fiecare parte susţinându-şi cauza şi adesea inversând argumentele rivalului; judecata zeului dă dreptate uneia dintre părţi; cei doi rivali sunt nevoiţi să se împace, zeul stabilind superioritatea unuia dintre ei. Poemul se încheie prin această sentinţă şi slăvirea zeului.

Mai multe texte din perioada renaşterii neo-sumeriene dezvoltă tema dreptului pedepsit sau a martirului nevinovat, al cărui prototip va deveni Iov : Discuţia stăpânului cu sclavul său conţine un mesaj pesimist, omul neavând a se aştepta nici măcar la ajutorul divin ori la o răsplată după moarte. Acelaşi mesaj descurajat apare Povestea unui amărât :

Niciun zeu nu m-a ajutat, n-a prins mâna mea,Zeiţa mea nu mi-a arătat nicio milă, n-a venit lângă mine,Mormântul nu era încă deschis şi ei şi-au însuşit podoabele mele.

Miturile Cele mai vechi mituri păstrate datează din epoca neo-sumeriană (2050-1950 î.e.n.), dar ele reiau desigur mituri anterioare. Fragmentele păstrate arată că fragmentele recitate erau parte a unui ceremonial complex, în care actele magice alternau cu recitative şi părţi dramatizate (Izbânda zeiţei Iştar din Uruk asupra rivalei sale cu acelaşi nume din Khallab ilustrează lupta dintre diferitele temple şi acreditează ideea că unele mituri au fost elaborate de preoţi, fiind nişte hagiografii 13; în

13 Rolul preoţilor în acest domeniu sporeşte după reforma religioasă din Babilon a lui Hammurabi, care face din Marduk zeul suprem, ce-şi asumă numele celor 50 de zei anteriori (mitul babilonian Enuma Elish – „când sus”, titlul reia primele două cuvinte ale textului, sistem curent în Mesopotamia - era recitat de marele preot la Babilonului în templul de E-Saggila la sărbătoarea Noului An). Ca în toate cosmogoniile, este afirmată unitatea lumii, lumea de jos fiind o replică a lumii de sus: ,,Când sus unul nu fusese încă numit / Iar jos, pământul (încă) nu purta un nume / (Când nu exista decât Apusu [apa dulce], primordialul,

acest caz zeiţa admite, după victoria asupra rivalei, celebrarea unei procesiuni în cinstea ei în ţinutul Khallab).

Poemul despre Potop îl are ca protagonist, în locul biblicului Noe, pe Zi(u)sudra14, un rege evlavios, prin care umanitatea va supravieţui potopului şi căruia zeii îi vor da nemurirea. Există, desigur, mai multe variante ale acestui mit, cauza hotărârii zeilor de a distruge omenirea fiind neclară : într-o variantă, Enlil a fost deranjat de larma pe care o făceau oamenii şi, după câteva avertismente (ciumă, secetă), hotărăşte pedeapsa ultimă, Enki avertizându-l în somn pe Athrahasis (cel prea înţelept), mesajul lui fiind purtat de trestiile din peretele casei acestuia; Athrahasis îşi face corabia după planul desenat de zeu pe nisip, îşi îmbarcă familia şi înfruntă potopul. În versiunea Utnapishti (varianta akkadiană a numelui Ziusudra), acesta face o corabie cubică pe care îmbarcă nu doar familia sa, ci şi pe meşterii oraşului, perechi de animale, aur şi argint. Potopul îi îngrozeşte până şi pe zei. Urmează lansarea unui porumbel, a unei rândunici şi a unui corb, care nu se mai întoarce, semn că apele încep să se retragă15. La capătul călătoriei sale, el devine nemuritor în ţinutul Dilmun16.

Ciclul lui Dumuzi (Tammuz), la origine un erou sau rege devenit zeu al vegetaţiei - cel mai popular dintre zeii mesopotamieni. Poemul Dumuzi şi Enkimdu povesteşte rivalitatea celor doi pentru obţinerea iubirii Inannei. Utu, zeu solar, fratele Inannei, o îndeamnă să-l aleagă pe Dumuzi, care-i va da lapte şi grăsime, dar zeiţa îl preferă pe zeul plugar Enkimdu. Cei doi rivali se împacă, Dumuzi acceptând victoria rivalului său, dar Inanna îl alege totuşi pe el. Avem aici o prefigurare a rivalităţii între Abel şi Cain, între sedentari şi nomazi, cu elogiul agriculturii şi al efortului şi inventivităţii pe care le presupune (construirea de sisteme de irigaţii, canale, inventarea uneltelor). Coborârea Inannei în infern va fi reluată în textul akkadic Coborârea lui Iştar în infern, conţinând o descriere a lumii subpământene17. Coborârea zeiţei în infern, interpretată ca un act de sfidare a sorei sale, Ereskigal, este interpretată de M. Eliade ca împlinirea unei hierogamii dintre zeiţa dragostei şi a fertilităţii şi Tammuz, zeul vegetaţiei18.

născătorul lor / Mummu şi Tiamat [apa sărată], cea care le-a dat naştere la toţi / Ci numai apele lor amestecâdu-se ca un singur corp / Nici un loc de păşune nu fusese format (şi ) nici măcar un mărăciniş nu apăruse / Căci nici unul dintre zei nu fusese adus întru fiinţă /(Când) ei (încă) nu fuseseră pe numele lor chemaţi şi destinele lor (încă) nu fuseseră fixate”. (Enuma Eliş)

14 Cel ce a găsit viaţa zilelor lungi.15 Există şi o variantă grecească după Berosos (Bel-Usur, erudit caldeean, preot la templul lui Marduk din

Babilon în sec. IV-III î.e.n., autor al unei istorii despre Babilon pierdută, dar amplu compilată de autori greci) în care zeul îl instruieşte pe Ziusudra să noteze toate numele lucrurilor astfel încât omenirea viitoare să aibă de unde afla ştiinţa despre toate lucrurile. Iată o funcţie nouă a scrisului.

16 Insulă paradisiacă transformată de Enki în grădină înfloritoare; paradis al păcii, aici femeile nu cunoşteau durerile facerii, leii păşteau iarbă.

17 ,,După ce el (portarul) a trecut-o prin prima uşă, a dezbrăcat-o / Şi i-a luat coroana de pe cap. / ,,De ce portarule, ai luat coroana de pe capul meu ? ” / - Intră, doamnă, aşa-s râduielile stăpânei lumii de jos ”. / După ce a trecut-o de a doua poartă, el a dezbrăcat-o şi i-a cerut cerceii de la urechi. / ,,De ce, portarule, mi-ai luat cerceii de la urechi? ” /- Intră, doamnă, aşa-s râduielile stăpânei lumii de jos”. / După ce a trecut-o poarta a treia, el a dezbrăcat-o şi i-a luat colierul de la gât. / ,,De ce portarule, mi-ai luat colierul de la gât.? ” / - Intră, doamnă, aşa-s râduielile stăpânei lumii de jos”. / După ce a trecut-o poarta a patra, el a dezbrăcat-o şi i-a luat podoabele de la piept. / ,,De ce portarule, mi-ai luat podoabele de la piept? ” / - Intră, doamnă, aşa-s râduielile stăpânei lumii de jos”. / După ce a trecut-o pe poarta a cincea, el a dezbrăcat-o şi i-a luat brâul cu pietrele naşterii. / ,,De ce portarule, mi-ai luat brâul cu pietrele naşterii? ” / - Intră, doamnă, aşa-s râduielile stăpânei lumii de jos”. / După ce a trecut-o de poarta a şasea, el a dezbrăcat-o şi i-a luat / Brăţările de la mâini şi de la picioare. / ,,De ce mi-ai luat, tu,portarule, brăţările de la mâini şi de la picioare? ” / - Intră, doamnă, aşa-s râduielile stăpânei lumii de jos ”. / După ce a trecut-o de poarta a şaptea, el a dezbrăcat-o şi i-a luat pantalonaşii. / ,,De ce portarule, mi-ai luat pantalonaşii? ” / - Intră, doamnă, aşa-s râduielile stăpânei lumii de jos ”. (Coborârea în infern a lui Iştar)

18 M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică, 1991, p. 68.

Epica eroicăEroii acestor poeme, regi sau prinţi (Ghilgameş, Enmerkar, Lugalbanda), se luptă cu forţe demonice sau cu divinităţi.Enmerkar, devenit în epoca tardivă unul din regii legendari din Uruk, apără oraşul-cetate de căpetenia din Aratta.

Lugalbanda, rege semilegendar din Uruk, tatăl lui Ghilgameş, apare ca un mare strateg. Poemele cele mai vechi care-l au ca erou fac referiri la o civilizaţie proto-iranică, precum şi aluzii la marele ciclu de 5000 de ani din calendarul sumerian.

Dar eroul cel mai des evocat în poemele sumeriene este Ghilgameş însuşi. Erou mitic, două treimi zeu, o treime om, Ghilgameş apare în versiunea primitivă ca al cincilea rege al primei dinastii postdiluviene. Unii istorici îl consideră un personaj real, rege la Uruk în secolul al XXVIII-lea î.e.n. Mai multe episoade refac etape din viaţa eroului: lupta cu regele Akka din Kiş (aici Enkidu este doar sluga lui Ghilgameş); expediţia, în compania lui Enkidu, în Ţara celor vii, care narează şi prinderea monstrului Humbaba (Huwawa)19 ; lupta cu taurul ceresc trimis să-l ucidă de Inanna, căreia îi respinsese iubirea; călătoria în Ţara celor vii pentru a găsi floarea nemuririi; moartea eroului, care dispreţuise darurile zeilor care-i promiseseră glorie şi domnie îndelungată.

Poemul lui GhilgameşToate civilizaţiile mesopotamiene, de la cea sumeriană la cea akkadiană, babiloniană şi asiriană, au contribuit la dezvoltarea acestei epopei mitice care-l are ca protagonist pe Ghilgameş. Versiunea care serveşte ediţiilor moderne este cea asiriană, mai completă (12 tăbliţe sau cânturi descoperite în biblioteca lui Assurbanipal). Totuşi, nici această variantă nu este completă; episoadele nu au coerenţa pe care încercăm să le-o dăm prin juxtapunerea fragmentelor conservate.

Numit în versiunea akkadiană Cel care a văzut totul până la marginea lumii, Ghilgameş trebuie să parcurgă un scenariu iniţiatic complex, presărat cu aventuri extraordinare. Parcursul lui ilustrează destinul uman (lupta cu forţele supraumane şi victoria asupra lor, relaţiile interumane - dragostea, prietenia -, teama de moarte şi aspiraţia la nemurire), dar şi destinul umanităţii (civilizaţii de tip nomad, pastoral, sedentar şi modul lor de viaţă, apariţia oraşelor şi a oraşelor-stat).

Poemul începe cu elogiul cetăţii Uruk20, oraş care adăposteşte şi templul Inannei, unde domneşte regele Ghilgameş - o treime om şi două treimi zeu, fiu al zeiţei Ninsun21 -, crud şi nemilos atunci când e vorba de corvezile impuse supuşilor săi, care nu renunţă la dreptul primei nopţi -, deşi „toţi zeii cei mai l-au desăvârşit”, încă de la început înţelegem că destinul lui este neobişnuit, căci autorul poemului anticipează asupra desfăşurării naraţiunii:

A pătruns totodată şi taina tuturor lucrurilorEl s-a împărtăşit de toată înţelepciunea lumiiA văzut ceea ce era tăinuit şi a cunoscut ceea ce a rămas ascuns oamenilor

Purtarea regelui îi îngrijorează pe zei, aşa că Anu îi cere zeiţei Aruru22 să-l creeze pe Enkidu, un bărbat de forţă egală cu Ghilgameş. Eroul e modelat din argilă de Aruru, Marduk insuflându-i viaţă. Ipostază a omului sălbatic23, Enkidu întâlneşte curtezana trimisă de Ghilgameş, pe Shamhat, care-l iniţiază în dragoste, dobândind şi comportament uman (învaţă să mănânce şi să bea ca oamenii, se umanizează, descoperindu-şi individualitatea şi afectele prin plâns; civilizarea trece prin elementul

19 Monstru hibrid, dragon şi mecanism, înzestrat de Enlil cu şapte spaime (ca nişte nimburi iradiante) şi şapte platoşe grele, care-l făceau invincibil. Misiunea lui era să păzească pădurea de cedri. După ce l-a învins, Ghilgameş vrea să-i cruţe viaţa, dar îl ucide la sfatul lui Enkidu, distrugând şi razele nimburilor lui, pentru ca pacea să cuprindă în sfârşit pământul (monstrului „Enlil i-a încredinţat spaimele oamenilor”, după spusa lui Enkidu). Contactul cu monstrul pricinuieşte şi moartea lui Enkidu la 12 zile după bătălie.

20 Pe amplasamentul actualului oraş Warka, la 220 km SE de Bagdad.21 Supranumită „Bivoliţa din ţarc”, ţarcul fiind zidul de incintă al cetăţii Uruk.22 Zeiţă akkadiană, creatoare a oamenilor, în mitul sumerian, Enkidu a fost creat de Nammu, născătoarea

zeilor iniţiali, apa primordială.23 „Odraslă a miezului nopţii, oşteanul lui Ninurta, tot trupul îi e acoperit de blană […] Ierburi mănâncă

laolaltă cu gazelele, cu fiarele alături la adăpost se înghesuie.”

feminin). Regele şi Enkidu devin prieteni după o luptă cumplită din care regele iese învingător şi pleacă împreună să înfrunte monstrul Humbaba, paznicul pădurii de cedri.

Iştar îşi doreşte dragostea lui Ghilgameş, dar acesta refuză, spunându-i zeiţei că toţi iubiţii ei ajung în infern24. Pentru a se răzbuna, zeiţa îi cere lui Anu să trimit împotriva lui Ghilgameş taurul ceresc sub ameninţarea că va zdrobi porţile lumii de jos, înviindu-i pe morţi, mai numeroşi dec&at cei vii; cei doi prieteni omoară însă taurul, atrăgându-şi ura zeilor, care decid moartea lui Enkidu. Acesta moare la 12 zile după uciderea monstrului Humbaba (tăbliţa V), în timpul bolii având diferite vise oraculare, delirând în agonie, blestemându-i pe vânătorul şi curtezana care l-au scos din starea lui primitivă, deşi Samaş îi arată binefacerile civilizaţiei.

După ce-şi jeleşte prietenul25, Ghilgameş îşi continuă singur aventurile26, mergând către izvoarele fluviilor, căutându-l pe Utnapishti(m), eroul devenit nemuritor în urma potopului. În munţii unde sunt porţile soarelui (Maşu), Ghilgameş se întâlneşte cu omul-scorpion şi cu soţia sa care nu-i fac rău datorită naturii sale divine şi îi dau voie să intre în tunelul soarelui la capătul căruia este grădina zeilor, unde creşte un pom fermecat cu frunze şi fructe de aur şi nestemate.

Ajuns la capătul lumii, pe malul mării, o întâlneşte pe Siduri27, căreia îi încredinţează durerea după pierderea prietenului său şi-i cere să-i dezvăluie taina nemuririi28. Sfaturile lui Siduri nu-l mulţumesc - hangiţa face elogiul vieţii, al plăcerilor, al trăirii clipei, al plăcerii împărtăşite29.

Nimic nu-l poate opri din drum pe eroul plecat să dobândească nemurirea: trebuie să-l convingă pe luntraşul Ursanabi să-l ducă dincolo de apele morţii pentru a-l întâlni pe strămoşul său Utnapishti căruia îi cere să-i dezvăluie secretul nemuririi. Apare aici o interpolare, în poemul lui Ghilgameş fiind introdus episodul potopului narat de Utnapishti (avertizarea de către Ea, construirea corăbiei, aducerea animalelor, dar şi reproşurile lui Ea împotriva acestei decizii a lui Enlil30). Strămoşul său îi dezvăluie modul de a dobândi nemurirea (prinderea unei buruieni cu spini,

24 ,,Dacă te-aş lua de soţie, ştiu ce mă aşteaptă. / Nu eşti decât un jăratec care se stinge când vine frigul / O uşă rău închisă, care nu stăvileşte nici vântul, nici gerul. / Un palat care-şi striveşte războinicii ce-l apără,Un elefant care-şi smulge învelişul, / Eşti păcura care mânjeşte pe omul ce-o duce / Burduful care se varsă peste omul ce-o poartă / Calcarul care face să se fărâmiţeze zidul de piatră. / Berbecele de arc din care pustieşte ţara duşmanii, / Înălţarea care răneşte piciorul celui ce-o poartă! / Care-i iubitul pe care l-ai îndrăgit pentru totdeauna / Care-i păsăruica ce ţi-a fost mult timp pe plac?”

25 ,, Luaţi aminte la ce vă spun, oameni, luaţi aminte, / Luaţi aminte la ce vă spun, Bătrâni, luaţi aminte”. / Îl plâng pe prietenul meu Enkidu / Şi, ca o bocitoare, jelesc îndurerat, / El era securea de la brâul meu, era braţul meu drept, / Era spada de la cingătoare, scutul din faţa mea, / Veşmântul sărbătorii mele, cingătoarea bucuriei mele, / O soartă crudă s-a abătut asupra lui şi m-a lipsit de el!” /

26 Într-una dintre variante, Ghilgameş coboară în infern pentru a-şi revedea prietenul.27 Numită „hangiţa zeilor”, Siduri apare fie ca o vrăjitoare trăind pe malul mării ce înconjoară pământul, fie

ca zeiţa vinului.28 ,,- Hangiţă, dacă obraji-mi sunt scofâlciţi şi plecată mi-e faţa. / Dacă mi-e inima îndurerată şi chipul istovit,

Dacă spaima mi-sa cuibărit în măruntaie, / Dacă pe chip mi se vede că am străbătut cale lungă, / Dacă faţa mi-e arsă de ploi şi de vânt, / Dacă rătăcesc prin pustiu / E pentru că prietenul meu la care atâta ţineam / Cu care am trecut împreună prin toate primejdiile, / A urmat neînduplecata soartă a oamenilor. / Zi şi noapte l-am plâns; / Nădăjduind că strigătele mele l-ar fi putut trezi, / N-am îngăduit să fie îngropat, / Şapte zile şi şapte nopţi / Până ce l-au năpădit viermii / De când m-a părăsit nu mai înţeleg nimic din viaţă. / Şi nu încetez să tot umblu, ca un vânător care întinde capcane în inima pustiului / Dar acum, hangiţă, de vreme ce te-am întâlnit, /Spune-mi cum să scap de moartea de care întruna mi-e teamă”.

29 ,,O, Ghilgameş, unde rătăceşti la voia întâmplării, / Viaţa veşnică, pe care o urmăreşti, n-o vei afla. /Când zeii au făurit omenirea, /Au hărăzit oamenilor moartea. /Viaţa veşnică au păstrat-o pentru ei  ! /Tu, Ghilgameş, deci, cată să-ţi îndestulezi pântecele. /Zi şi noapte, joacă şi cântă : /Pune-ţi veşminte frumoase ;Împodobeşte-ţi părul, spală-te bine cu apă ; /Ia aminte la copilul care te ţine de mână, /Iubita să găsească la pieptul tău plăcere : /Iată ce li se cuvine muritorilor”.

30 ,, Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor, /Iată că din adâncurile cerului s-a ivit o pâclă neagră, /Dinlăuntrul căreia Adad nu înceta să bubuie. / Dintâi se avântară zeii Sullat şi Haniş, /Crainici divini se avântară peste munţi şi câmpii; / Irragal smulse bârnele stăvilarelor cereşti, / Şi porni Ninurta, la a cărui poruncă se sparse şi se rostogolii zidul de apă al oceanului / Anunnkii învârteau torţe deasupra capului, /Şi cu flăcările lor dădeau foc ţării! /Înspăimântătoarea amorţeală a lui Adad cuprinse cu încetul cerurile şi

„asemenea lyciului spinos” pe care eroul o numeşte „Omul întinereşte la bătrâneţe”), Ghilgameş nu devine nemuritor, fie pentru că nu a rezistat la proba somnului, fie pentru că a pierdut iarba tinereţii veşnice, furată de un şarpe. Se întoarce deci la Urduk, venerând veşnicia acestei cetăţi31.

Poemul se remarcă prin descrierile elaborate (meterezele cetăţii, pădurile de cedri. Grădinile paradiziace), dar şi prin naraţiunea plină de elan sau tablourile puternic animate, ca cel al potopului. Bogăţia de sentimente şi trăiri ale personajelor fac din acest poem o capodoperă. Fiorul morţii, neputinţa de a accepta condiţia umană în spiritul epicureic indicat de Siduri - această Circe binevoitoare -, chinul la gândul propriei morţi şi suferinţa în faţa morţii celorlalţi, lupta dintre Haos (monstrul Humbaba) şi Cosmos (natura organizată, dar mai ales opera civilizatoare a omului), revolta împotriva unor decizii ale zeilor (a fatum-ului), parcursul iniţiatic, prezenţa eternului feminin, iubirea şi prietenia - iată numai câteva din coordonatele pe care se dezvoltă cu măiestrie trama narativă. Fabulosul în care se desfăşoară căutarea lui Ghilgameş secondat de Enkidu nu edulcorează tragismul poemului, nu-i ştirbeşte cu nimic profunzimea.

IndiaȚara pe care o desemnăm cu numele de India, de la numele grecesc al fluviului ce-o mărginește la vest, este numită în hindi Bharat (Bhārat Gaṇarājya). Este una din regiunile lumii cu veche civilizație ce a iradiat la un moment dat și către Europa. A doua cea mai populată țară cu 1,3 miliarde de locuitori cunoaște mai multe religii (hinduism 80,7 %, islam 13,2 %, creștinism 2,4 %, sikhism2 %, budism 0,6 %, jainism 0,4 %, iudaism și zoroastrisme sau parsi 0,009 %) și 23 de limbi oficiale. Se estimează existența a 4000 limbi și dialecte diferite, scrise cu alfasilabare. Cea mai importantă limbă este hindi, limba oficială a Republicii India, vorbită de 422 milioane de persoane (41%). Engleza, limbă oficială, este cunoscută și învățată la școală.

Sanskrita a fost vorbită în , fiind azi olimbă moartă, vorbită de un număr redus de erudiți. Este o limbă din familia limbilor indo-europene, ramura indo-iraniană, subramura indo-ariană, ce a influențat limbi cahindi, urdu, bengali, marathi, cașmira, punjab, nepaleza, chiar romani. Cea mai veche atestare e sanskrita Vedelor. Panini, cel mai vechi gramatician, descrie sanskrita preclasică (V-IV î.e.n.).

Cele mai vechi urme ale civilizațiilor ancestrale datează de acum 30 000 ans. Civilizația neolitică lasă urme către 7000 î.e.n. Aceste nuclee stau la baza civilizației din valea Indusului (Sindhu în sanskrită), o cultură de tip urban (2500-1900 î.e.n.) care a dispărut fără urmă pentru a fi redescoperită în secolul al XIXlea.

Perioada 2000-500 î.e.n. ce corepsunde epocii fierului, este și epoca elaborării Vedelor, cele maivechi ale hinduismului. Este și epoca probabilă a apariției societății bazate pe caste, când s-au înregistrat mai multe valuri migratorii indo-ariene venite din nord. Sistemul castelor este rezultatul acestor suprapuneri de civilizații, indigenii find excluși din piramidă. Asistăm la o specializare a unor grupuri de indivizi care-și transmit ereditar meseria - o castă îi reunește pe cei care au același svadharma (obligații personale).

Către sfârșitul perioadei vedice (sec. V î.e.n.) apar Marile regate (Mahajanapada), coincizând cu sedentarizarea populației din câmpiile Gangelui și din NV. Este și epoca când apar alături de hinduism budismul și jainismul.

Un exemplu demn de amintit este regele Ashoka ou Açoka (304-232î.e.n.), la treilea rege din dinastia Maurya. După ce duce o politică de cucerire se lasă cucerit de principiile non-violenței

preschimbă-n beznă tot ce era lumină. / Temeliile ţării se sfărmară ca un vas. /O zi întreagă se dezlănţui furtuna /Şi, suflând aprig, împinse talazurile apelor, care se revarsă peste oameni. /Nu se mai vedea om cu om, /Oamenii nu se mai zăreau din înaltul cerului /Atunci zeii se înspăimântară de potop, /............................................................... / Şase zile şi şapte nopţi, a lătrat vântul, potopul vijelios a culcat totul la pământ”. (Ghilgameş)

31 Un alt episod îi are ca protagonişti pe Ghilgameş şi Enkidu care trebuie să recupereze două instrumente făcute dintr-un copac crescut la malul Eufratului puţin după crearea lumii. Lemnul său fusese destinat să fie folosit la confecţionarea patului şi scaunului zeiţei Inanna, dar ea decide să-l folosească pentru aceste instrumente dăruite lui Ghilgameş şi care cad în lumea de jos. Fragmentul, confuz, se termină cu o imagine terifiantă a infernului.

promovate de budism. Își pacifică regatul, îi reformează administrația și dă legi înscrise pe stânci și coloane răspândite pretutindeni. Convingerile sale religioase îl ducla impunerea vegetarismului și interzicerea sacrificiilor sângeroase.

În secolele IV-V apare Imperiul Gupta în câmpia Gangelui. În afară de reformele admnistrative, imperiul Gupta este important și prin reforma hinduismului. Științele, artele, medicina înregistrează numeroase progrese. Perioada se caracterizează și prin dezvoltarea limbilor moderne din regiune. Reforma hinduismului se însoțește de construirea a numeroase temple și apariția unor trasee de pelerinaj. În cursul secolelor VIII-IX civilizația indianăse extinde în Asia de alaezia de azi). Textele hindi și budiste sunt traduse în diferite limbi asiatice. În secolul al X-lea India de nord-vest este invadată de triburi musulmane nomade din Asia centrală se formează Sultanatul din Delhi, 1206, un regat menit unei mari dezvoltări, care va controla nordul țării și se va extinde și către sud. Sultanatul apără India de invaziile mongole și permite populației indigene să-și păstreze tradițiile, religia, legile. Acest sultanat estecapul de podal implantării culturii islamice în India.

În sud se consolidează regatul del aVijayanâgara, ultimul regat hindus din India (1336-1565). Este perioada câând se construiesc imense temple, iar regatul întreține relații comerciale cu China, Asia desud-est,Arabia, Africa orientala și intră în contact cu civilizația europeană prin intermediul portughezilor.

O nouă cucerire musulmană va permite crearea Imperiului Mogul la începutul sec. al XVI-lea (India de Nord). O epocă de dezvoltare, pace, prosperitate, cu puternice influențe persane, se deschide înspecial înperioada dinastiei Akbar.

India este din ce în ce mai râvnită de europeni. Întâi regiunile de coastă, apoi și cele din interiorul subcontinentului sunt devin colonii în special britanice(Compania Indiilor orientale). Majoritatea Indiei este anexată în 1820. O anumită modernizare se înrregistrează după 1848, când guvernatorul general alcomaniei devinelordul Dalhousie. Conflicte sângeroase marchează prezența britanică în India. Compania e desființată în 1858 în urma Rebeliunii indiene, India fiind de-acum înainte administrată direct de coroană.

Momentul cel mai cunoscut din lupta Indiei pentru independență este legat de numele lui MahatmaGandhi și protestele sale non-violente.

La 15 august 1947 India își proclamă independența. Va trebui să suporte ruperea unei părți din teritoriu sub numele de Pakistan (războiele indo-pakistaneze din 1947, 1965, 1971) și o vecinătate tumultuoasă cu China (războiul chino-indian din 1962).Vedele. Din imensa contribuţie pe care India a adus-o la patrimoniul umanităţii, Vedele sunt cele dintâi monumente în ordine cronologică de expresie sanscrită. Vedas, pluralul lui veda, ştiinţă, sunt considerate texte revelate, auzite în vechime de unii înţelepţi spre a fi transmise posterităţii, de unde şi denumirea lor de Çruti, ceea ce s-a auzit. Elaborate vreme de milenii (2500-500 î.e.n.) se pare că au fost sistematizate de brahmani într-o epocă şi ea foarte lungă, 1200-500 î.e.n.

Vedele, în număr de patru, au fost amplificate de literatura vedică de exegeză:Rig Veda (Veda imnurilor) este o culegere de 1028 de imnuri închinate marilor divinităţi primordiale (Indra, Agni, Surza, Varuna32, Rudra, Yama etc), recitate în timpul ceremonialelor de sacrificiu de către oficiant, ca şi imnuri cosmogonice (despre Puruşa, gigantul primordial). Textul arhaic conţine imnuri familiale (ceremonii matrimoniale, funeralii), închinate divinităţii Soma (zeu lunar), care apare şi în Avesta iraniană. Unele imnuri au un nucleu mitologic dramatizat. Imnul Creaţiei universului (X, 129), numit de Max Muller Imnul Zeului necunoscut, prezintă o imagine care l-a impresionat pe M. Eminescu şi i-a inspirat începutul la Scrisoarea I:

Nu exista nici ceva, nici nimic. Ceva care să facă cerul luminos nu era;

32 ,,- Puternicul Varuna, care conduce de sus, priveşte în jos/Asupra acestor lumi; regatul său, ca şi cum l-ar ţine în mână; /Când oamenii îşi închipuie că fac ceva pe furiş, el ştie./Nimeni nu poate să stea sau să meargă, sau să se furişeze pe nesimţite, / Ori să se ascundă în nişe întunecoase, ori să pândească din celule secrete. /Căci Varuna îl detectează şi îi descopere mişcările. /Două persoane pot aranja un complot, împreună, /Public sau singuri, dar El - Regele - este acolo al treilea; /Şi vede tot. Acest pământ fără margini e al lui. /Cerul nesfârşit e al lui, ale cărui adâncuri nu le poate niciun om măsura”.

Nici margini cerul nu avea, în apropiere sau în văzduh deasupra.Ce acoperea totul? Ce apăra? Ce ascundea?Era abisul nesfârşit al apei ?Nu era moarte, deşi nimic nu era nemuritor;Nu exista hotar între zi şi noapte;Numai unul singur respira fără răsuflare,în afara lui nu era numic.Era întunecime şi totol era învăluit în întuneric profund,Un ocean fără lumină, un haos fără formă.Germenul care zăcea învelit în coajăSe dezlănţuie deodată o natură născută din puterea căldurii.

Samaveda (Veda Melodiilor) conţine 1549 de imnuri (75 care nu corespund celor din Rigveda), e un tratat de muzică.Yajurveda (Veda Invocaţiilor de sacrificiu) e formată din Yajurveda neagră (sau Bătrână) atribuită lui Vaiçampayana şi Yajurveda albă (sau Tânără), conţinând formule rituale rostite la sacrificiile legate de cultul focului, al calului, precum şi un cod de practici yoga.Atharvaveda (Veda descântecelor sau a Vrăjilor), redactată mai târziu - autorul său este considerat primul sacerdot, Atharvan -, conţine un material foarte vechi. Cele 20 de cărţi conţin 731 de imnuri, unele existente şi în Rigveda. In afara descântecelor, apar şi imnuri filozofice.

Celor patru vede li se adaugă Brahmanele, în principal comentarii teologice la vede, Aranyakele, textele pădurii (sfaturi pentru călugării care trăiesc în pădure) şi Upanişadele, care conţin doctrine ezoterice.

Literatura post-vedică (sec. XII-IV î.e.n.). Tradiţia hinduistă, filozofică, religioasă, legislativă, etică (smriti, tradiţie, memorie), este reunită în Sutre (codexul Vedanga, cu cele 6 secţiuni33) şi în Şastre (opere mitografice, poetice, filozofice, morale, juridice). În afară de marile epopei Mahabharata şi Ramayana, din Şastre face parte şi Purana (vechi, bătrân; datină), o culegere de legende şi povestiri sanscrite însoţite de comentarii, atribuite de tradiţie înţeleptului Vyasa. Cele 18 purana principale erau consacrate glorificării lui Vişnu şi a lui Şiva, dar apar şi texte care descriu ritualurilor sau vorbesc despre îndatoririlor regilor, precum şi alte cunoştinţe (arta militară, medicină, drept, retorică etc.). Spre deosebire de Vede, aceste texte puteau fi citite şi de castele inferioare.

Povestirile în proză, Jataka, reiau episoade din vieţile lui Buddha. Devenită o carte populară, una din aceste povestiri a stat la originea romanului popular Varlaam şi Ioasaf. Hermann Hesse va scrie „o poemă indiană”, Siddhartha,1922.

Renaşterea indiană din epoca imperiului Gupta (320-496 e.n.) este ilustrată de opera lui Khalidasa, autor al mai multor drame (Sakuntala34, Vikramorvasiya. Malavikagnimitra), dar şi al unor poeme lirice, ca Megadhuta (Norul mesager: Yaksha, exilat, trimite veste despre el soţiei sale prin intermediul norilor negri de plaoie în îndepărtaţii munţi Himalaya). Tablourile şi scenele senzuale abundă în acest poem, ca şi în Rtusamhara (Ciclul anotimpurilor). Universal cunoscute sunt şi numeroase fabule sau poeme didactice din celebra colecţie Panciatantra. Spre deosebire de alte genuri, fabula foloseşte un limbaj simplu.

Senzualitatea şi sexualitatea indiană sunt considerate impulsuri sacre, ca în alte societăţi, avânt şi un zeu sau mai mulţi. Kama sau Kamadeva este zeul dragostei, al dorinţei şi al desfătării, căsătorit cu Priti sau Mazavati (Iubire, Prietenie) şi cu Rati (Voluptate), căruia îi este dedicată sărbătoarea Madanamaha (Marea Dragoste). Lui îi sunt dedicate Kamasutra, operă atribuită lui Vatsyayana, şi Kamatantra (Cartea iubirii).

33 Menite să uşureze lectura şi interpretarea Vedelor, textele incluse în acest codex sunt dedicate foneticii, metricii, gramaticii, etimologiei, astronomiei, şi ceremonialelor.34 Sakuntala a fost tradusă în limbi europene la sfârşitul sec. al XVIII-lea - începutul sec. al XIX-lea, fiind astfel cunoscută de Goethe.

Epopeile Epopeea Mahabharata, elaborată între sec. V î.e.n. şi sec. V e.n., este atribuită înţeleptului mitic Vyasa; a fost comunicată pentru prima oară prin viu grai în pădurea Naimisha, în rostirea unuia dintre naratorii din epopee, Vaiçampayana, discipol al lui Vyasa de la care o învăţase pe dinafară. Varianta primitivă avea cca 25 000 de versuri, dar a fost amplificată până la 100 000 de distihuri sau strofe (sloka) în 18 cărţi (parva), adică 215 000 de versuri (sec. IV î.e.n. şi V-VII e.n.)35. Prima variantă scrisă pe foi de palmier datează din sec. VI î.e.n. Se consideră că evenimentele din epopee sunt ecoul unor fapte istorice din secolele VIII-VII î.e.n., dar ea reprezintă o transpunere literară a mitologiei şi religiei indice brahmane. Ca şi Ramayana şi Vedele, este scrisă în sanscrita epică - limbă a cărei versiune sacră îi este atribuită zeiţei Sarasvati. Normele sanscritei au fost fixate de Panini în sec. al IV-lea î.e.n. (3976 norme) în tratatul său de gramatică, Astadhyayi.

Firul narativ al celo 18 cărți e dat de povestea dinastiei selenare Bharata, care a dat numele Indiei, Bharatavarşa, căci denumirea de India vine de la denumirea grecească a fluviului Sindhu, Indus (Mahābhāratam înseamnă marele război al lui Bhārata). În prima carte, Adiparva, ni se vorbeşte despre creşterea şi educarea celor 5 fii ai lui Pandu. Este inclusă aici şi o cosmogonie, o prezentare a celor patru yuga (erele care alcătuiesc un ciclu cosmic numit Mahayuga, vârsta de aur, de argint, de fier şi bronz), enumerarea principalilor zei vedici şi genealogia celor două neamuri rivale, cei cinci Pandava și verii lor, cei o sută de Kaurava.

Triburile Pandava (cei cinci fii ai lui Pandu şi ai soţiilor sale, Kunti şi Madri, pe nume Yudhisthira36, Bhima, Arjuna, Nakula şi Sahadeva37 şi Kaurava38 se înfruntă într-un război cumplit. Primii au ca aliaţi popoarele din Srinjaya, Matsza, Yadava, Panchala şi regii din Magadha, Chedi, Kasi (Benares), ceilalţi popoarele din est (Kosala, Videha, Anga, Banga - Bengal, Kaliga - Orissa) şi din vest (Sindhu, Gandhara, Ballika - Bactria). Înfruntarea decisivă se dă pe câmpul de la Kurukshetra (lângă amplasamentul actualului Delhi), Krishna fiind vizitiul carului de război al lui Arjuna şi mânuitorul unui disc miraculoscu care distruge oraşul aerian Saubha al demonilor din neamul titanic Daitya. Cuvintele lui Krishna (al 8-lea avatar al lui Vişnu) dinaintea luptei alcătuiesc unul dintre cele mai profunde poeme ale lumii, Bhagavad Gita (Cântarea Domnului - VI, 25-4239), ilustrând un moment esenţial din evoluţia gândirii hinduse, trecerea de la negativismul brahman la principiul acţiunii. Astfel, Krişna îi explică lui Arjuna sensul libertăţii şi al desăvârşirii spirituale nu prin abandon, ci prin înţelegerea implicării în evenimente şi prin acţiune. Văzând printre inamici rude şi prieteni, Arjuna nu mai vrea să lupte („Cum vom putea fi fericiţi ucigându-ne propria familie?”) p. 45 Krișna îi explică lui Arjuna marile taine, reîncarnarea (deci cei morți în bătălie nu dispar pentru totdeauna), drumul devoțiunii (yoga), calea cunoașteroo și calea acțiunii drepte, precum și calea meditației. Rădăcina tuturor durerilor și tulburărilor este agitați spiritului determinată de dorință, de unde și nevoia de a stinge această dorință, de a potoli spiritul prin disciplinarea simțurilor și spiritului. Dar și inacțiunea totală este dăunătoare, căci scopul vieții este eliberarea spiritului și găsirea gloriei spirituale, ce se realizează prin acțiune, devoțiune și cunoaștere. Prin renunțare se poate ieși din ciclul renașterilor, samsara (renașterile succesive). Doar după ce împlineşte ritualul (arderea trupurilor lui Rama şi Vasudeva), Arjuna, Luminosul, zeul zorilor în mitologia vedică, se poate despărţi de lume - ultima etapă din viaţa unui brahman.

35 Ediţia modernă a fost împărţită în 225 capitole.36 Numele său înseamnă luptător, supranumele lui este „cel mai bun dintre paznicii legii, fiul lui Dharma”.37 Cei 5 frați au calități diferite: Yudhishthira, drept și înțelept, dar căruia îi place să joace, este fiul lui

Dharma (lege, dreptate) ; Bhimasena are o mare forță fizică și un apetit pe măsură, fără să fie prea inteligent, fiind fiul lui Vayu, zeul Vântului puternic; Arjuna, Cel alb, Cel pur, marele arcaș, este și un mare seducător și mare dansator, fiu al lui Indra; Nakula și Sahadeva, fii ai fraţilor Açvinau, sunt cavaleri și luptători desăvârșiți. Au o soţie în comun, Draupadi, dar și soții separate.

38 Descendenţii regelui legendar Kuru, din dinastia selenară, strămoş şi al lui Pandu.39 Integrat şi în ciclul Upanişadelor. Acest poem devine textul doctrinar al vişnuismului, curent ideologic al

castei războinicilor, kşatriya, a doua castă după cea a brahmanilor. Bazat pe iubirea dezinteresată (bhakti) şi dharma. Absorbit în budism, acreditează supoziţia că Buddha este un avatar al lui Vişnu.

Victoria neamului Pandava face din Yudhisthira stăpânul universului, iar pentru prosperitatea regatului se celebrează sacrificiul calului (Aşvamedha40). Mult timp după aceea, cei cinci Pandavah îl instalează pe tron pe tânărul Parikshit şi, împreună cu Draupadi, pleacă cu toţii spre muntele Meru41, alegând calea renunţării şi a mântuirii. Mor unul după altul, doar cel mai mare ajungând în împărăţia lui Indra. Ultima carte, Cartea înălţării la cer, prezintă evenimentele supranaturale graţie cărora eroii se întorc în Svarga - paradis, reşedinţa lui Indra, unde nu ajung decât eroii căzuţi în luptă.

Firul principal al acţiuni se împleteşte şi cu alte naraţiuni (Nala şi Damayanti - Damayanti îşi află soţul după mulţi ani de rătăcire; Savitri şi Satyavan - Savitri îl smulge din moarte pe soţul ei), dar şi cu ample secvenţe mitologice (tratatul de filozofie Bhagavad Gita în cartea a VI-a; ritualuri de purificare în fluviul sacru al zeiţei Sarasvati în cartea a IX-a; despre sacrificiul regal al calului în cartea a XIV-a; descrierea practicilor ascetice în cartea a XV-a) sau filozofice (tratat despre conducerea statului şi mijloacele prin care omul poate merge pe căile adevărului în cartea a XIII-a. Toate aceste acumulări filozofice şi mitologice explică de ce Mahabharata a fost considerată a cincia Veda.

Epopeii i se adaugă cu două cărţi suplimentare, ultima fiind un text oracular.Prima traducere în engleză, Charles Wilkins, 1785, în latină, August Schlegel, 1823, în

germană de Wilhelm von Humboldt, în 1826, în franceză, de Lassens în 1846, greacă, de Galanos, 1848.

RamayanaRamayana este centrată pe povestea lui Rama, „cel negru”, „cel întunecat”, prinţul din Ayodhya, fiul lui Dasaratha, regele din Ayodhya (azi statul Oudh) şi al lui Kausalya. Eroul apare de altminteri şi în Mahabharata, în cartea a XVI-a, în timpul marii înfruntări, suliţele sale, obţinute din firele ierbii eraka culese de Krişna, transformându-se în trăsnete. Eroul moare pe câmpul de luptă, trupul fiindu-i ars de Arjuna.

Epopeea e alcătuită din 7 cărţi conţinând 24 000 de distihuri (emistihul de 16 silabe), datând din sec. VI î.e.n., dar elaborată în sec. X î.e.n. în 7 kanda (părţi). O primă variantă scrisă pe foi de palmier datează din sec. al VI-lea î.e.n.

Epopeea începe cu copilăria eroului, silit să plece de acasă de răutatea mamei vitrege, deși era urmașul la tron legitim. Rama se refugiază cu soţia sa, Sita, şi fratele lui Lakşmana, în pădurea Danadaka, la poalele munţilor Vindhya, unde rămâne 14 ani. Vine aici şi un alt frate al lui, Bharata, dar şi zeiţa Surpanaka, pe care Lakşmana o desfigurează. Fratele zeiţei, demonul Khara-Ravana, cel cu zece feţe, supranumit cel ce te face să plângi, incitat de zeiţă, o răpeşte pe soţia lui Rama şi o duce pe insula peste care domneşte, Lanka42. Ravana este căpetenia duhurilor rele, nefaste, din clanul Rakşas, care locuiesc în păduri şi cimitire, devorând cadavre şi uneori oameni vii.

Rama se aliază cu regele Sugriva din Kiskindya (rege al maimuţelor, frate cu Bali, regele demonilor binevoitori) şi cu Hanuman, zeul maimuţă, şi-l înfruntă întâi pe demonul Khara, subordonat lui Ravana, căpetenie a 14 demoni Raksasa. Demonul se serveşte de măciuca magică ce doboară copaci, căreia Rama i se opune cu săgeata lui Agni, care opreşte măciuca în zbor. Demonul e ucis de Rama cu 1000 de săgeţi trase simultan. Maimuţele îl ajută pe erou să ajungă pe insula Lanka construind un pod. Marea înfruntare se dă între Rama şi Ravana, care-şi ucide rivalul cu săgeata magică a lui Indra. Sita este eliberată şi cuplul se întoarce la Ayodhya (Cetatea inexpugnabilă, capitala dinastiei solare a neamului Raghu, unul din cele 7 oraşe sacre ale Indiei). Rama este încoronat. În Capitolul cel din urmă, probabil o interpolare tardivă, Rama, în cursul

40 Ritual religios din epoca vedică, reluat de dinastia Gupta (sf. sec. IV î.e.n.), care dura un an. Regele dădea drumul unui cal care se deplasa după placul său, păzit de o armată. Toate teritoriile pe care le străbătea intrau sub stăpânirea regelui căpeteniile lor supunându-se de bună voie ori de nevoie, sub ameninţarea armatei care păzea calul. La capătul unui an, regele devenea rege al regilor, calul era sacrificat şi grăsimea oferită zeilor.

41 Munte mitic de unde răsar soarele şi luna, în formă de lotus, având în centru oraşul zeului creator Brahma.42 Probabil Ceylon, azi Sri Lanka.

sacrificiului calului, ascultă istoria propriei sale vieţi recitată de Valmiki şi-i cere Sitei dovada castităţii sale pentru a-şi recunoaşte fiii. Pentru ruşinea ce i-a făcut-o - de a o bănui de trădare -, Sita este înghiţită de pământul mamă (Sita, „Brazdă”, se născuse dintr-o brazdă răsturnată de regele Janaka (Zămislitorul) din cetatea Mithila). Rama este pedepsit pentru bănuielile lui prin pierderea soţiei preaiubite. Are însă prilejul să înţeleagă sensul aventurilor în care a fost antrenat din gura lui Agni, zeul focului:

Ascultă adevărul, tu, a cărui putere n-a fost vreodată dezminţită. Măria ta eşti Narayana43, măreţul şi fericitul zeu. Tu eşti adăpostul dreptăţii, tu ai fost văzut la începutul şi la sfârşitul lumii, dar în tine nu se vede nici început, nici sfârşit. Tu ai intrat aici jos [în lumea materială] într-un corp omenesc pentru moartea lui Ravana. Aşadar pentru noi ai făcut această ispravă, o, tu cel mai puternic dintre stâlpii pe care se reazemă datoria.

Rama află deci că este un avatar, a 7-a încarnare a zeului Vişnu44. Destinul său este exemplar în sensul brahman al învăţăturii despre dharma45, legea sau datoria imuabilă care constă în îndeplinirea tuturor ritualurilor şi care asigură prosperitate. Echilibru şi dreptul la Nirvana după moarte.

Mai coerentă sub aspect epic, concentrându-se pe firul narativ al aventurilor lui Rama, fără interpolări mitologice sau filozofice ample şi independente de trama principală ca Mahabharata, Ramayana a devenit repede o carte populară, mult îndrăgită de toate categoriile sociale. Publicul se poate uşor identifica cu destinul lui Rama, simpatia mediind emulaţia. Ramayana prezintă variante geografice, versiunea khmera, Ramakerti (gloria lui Rama), tailandeză, Ramakien, laoțiană, Phra Lak Pra Ram malaeziană, Hikayat Seri Rama.

43 Avatar al lui Vişnu, în variantă antropomorfă. Zeul este adesea reprezentat în formă umană dormind pe şarpele primordial Şeşa (simbolul timpului infinit care pluteşte pe apele dinaintea creaţiei). Vişnu este un zeu solar minor în Rig-Veda, dar devine al doilea element al triadei supreme Trimurti în brahmanism, termen mediu între creatorul Brahma şi Şiva distrugătorul, adorat ca păstrătorul lumii, cel care asigură binele universal, regenerând periodic lumea prin reîncarnările lui, aparent umane. În hinduism devine zeul principal al triadei Brahma-Vişnu-Şiva, intervenind printr-unul din avatarurile lui atunci când echilibrul lumii e în cumpănă sau când trebuie făcut un bine.

44 În Mahabharata Rama e întruchiparea lui Nara, iar Krişna, a lui Narayana.45 Dharma este unul din cele 4 valori fundamentale ale hinduismului (dharma, datoria; artha, utilitatea;

kama, dragostea; mokşa, mântuirea), legate indisolubil.