Note pentru o sociologie a doliului

Men go abroad to wonder at the heights of mountains,

at the huge waves of the sea, at the long courses of the rivers,

at the vast compass of the ocean, at the circular motions of the stars,

and they pass by themselves without wondering.

Saint Augustine

În contextul polemicii privind justificarea declarării unei zile de doliu național notez și eu niște idei

disparate.

Doliul național modern este mai mult un ritual de apartenență decât unul de consacrare.

****

Threnos & Laudatio funebris

Aș simplifica poate nepermis dar cultura europeană are o istorie lungă a doliului colectiv. Epoca

antică, în lumea greco-romană se descoperă doliul colectiv instituționalizat și nu există rege,

împărat, prinț, etc. care să nu fi decretat, sau instituit, să nu folosească un ritual de doliu colectiv.

Particularitatea epocii antice ar fi că doliul colectiv are o natură selectivă, atent aleasă, bine

articulată în relație cu structura de autoritate. De la tragediile Greciei antice până în epoca târzie

romană, doliul a fost o tensiune între individul care trebuia ”reinventat” și norma socială. În Atena

se inventează ”vorbitul de bine” al mortului. De ce ? Simplu, enumerarea calităților civice și

personale era de fapt o laudă adusă cetății. Eptiaful era un discurs funerar civic iar oratoria funerară

era o disciplină atent studiată.

SOCRATES: O Menexenus! Death in battle is certainly in many respects a noble thing. The dead

man gets a fine and costly funeral, although he may have been poor, and an elaborate speech is

made over him by a wise man who has long ago prepared what he has to say, although he who is

praised may not have been good for much. The speakers praise him for what he has done and for

what he has not done—that is the beauty of them—and they steal away our souls with their

embellished words; in every conceivable form they praise the city; and they praise those who died

in war, and all our ancestors who went before us; and they praise ourselves also who are still alive,

until I feel quite elevated by their laudations, and I stand listening to their words, Menexenus, and

become enchanted by them, and all in a moment I imagine myself to have become a greater and

nobler and finer man than I was before. And if, as often happens, there are any foreigners who

accompany me to the speech, I become suddenly conscious of having a sort of triumph over them,

and they seem to experience a corresponding feeling of admiration at me, and at the greatness of

the city, which appears to them, when they are under the influence of the speaker, more wonderful

than ever. This consciousness of dignity lasts me more than three days, and not until the fourth or

fifth day do I come to my senses and know where I am; in the meantime I have been living in the

Islands of the Blest. Such is the art of our rhetoricians, and in such manner does the sound of their

words keep ringing in my ears.

Platon – Menexenus

****

De mortuis

În Evul Mediu european, creștin, doliul colectiv intră într-o etapă care ne influențează și astăzi. Văd

două planuri distincte bine controlate în spațiul catolic. Ceremonia publică dedicată cârmuitorilor și

puternicilor zilei și ceremonia unui doliu colectiv în absență asociat calendarului religios. Seria

celebrărilor din calendarele religoase este de fapt un fel de doliu liturgic permanent intrat în

mentalul colectiv și modelat social în timp. Așa că acum pare paradoxal să spui că celebrarea morții

unui sfânt are o componentă de sărbătoare. Doliul sărbătorit este de fapt soluția socială pe care o

comunitate creștină medievală o putea inventa pentru ideeea de ”triumf al vieții”, adică mesajul ce

mai important al sacrificiului în creștinism.

Cu protestantismul și Refoma apare un lucru interesant, doliul scade în semnificație, ceremonia

devine mai mult o chestiune personală. Mortul capătă importanță, era dat exemplu, era un model de

viață, ca având o serie de calități și reprezenta o ocazie pentru preot să ofere o îndrumare practică

celor din congregație. Se schimbă raportul între individ și comunitate, primul își pune amprenta prin

tot ce face asupra celorlalți.

All

[Kneeling] No man shed tears for noble Mutius;

He lives in fame that died in virtue’s cause.

Titus Andronicus-William Shakespeare

Revoluția franceză, teatralizarea doliului civil și identitatea statului

În 1791 Voltaire este îngropat cu o procesiune care sfida orice ceremonie religioasă, ideile

Revoluției franceze vor lăsa urme adânci în ceremonialul de stat.

On July 10, 1791 (thirteen years after his death and two years after the French Revolution)

Voltaire’s remains were transferred to the Panthéon, a church that was newly dedicated as a

perpetual shrine to the great men of the nation. The night before the funeral procession the

coffin was placed at the ruins of the Bastille, the prison that had held Voltaire and other

enemies of the old order. The procession to the Panthéon the next day was one of the major

celebrations in honor of the Revolution.The funeral procession was led by a calvary troop,

followed by delegations from schools, clubs, fraternal societies, and groups of actors from

the theaters. Then came workers involved in the demolition of the Bastille who carried balls

and chains that were found in the prison. Four men dressed in classic theater costumes

carried a golden statue of Voltaire. Actors carried banners inscribed with the names of

Voltaire’s major works. Next came a golden casket containing the recently published

complete works of Voltaire in 92 volumes.

A full orchestra preceded the sarcophagus that was on wheels and drawn by twelve white

horses.The casket was decorated with theater masks and the statement: “Poet,

philosopher, historian, he made a great step forward in the human spirit. He prepared us

to become free.”http://www.visitvoltaire.com

Să recapitulăm, avem un doliu de stat la reînhumare care conține, o orchestră, o escortă militară, o

rememorare a unor etape din viața mortului, un elogiu adus operei literare, o mobilizare de grupuri

profesionale, apar în scenă cei care au dărmat Bastilia, 4 actori au defilat cu o statuie de aur a lui

Voltaire, alții purtau pancarte cu titlurile operelor defunctului și un cufăr de aur cu cărțile sale recent

tipărite. Mare diferență față de ierarhia socială strictă a unei procesiuni religioase așa cum o știm

noi, însă ceremonia franceză ne este mai familiară, mai aproape istoricește.

Dacă Reforma disocia individul de Biserică, după Revoluția franceză, statul se disociază de individ.

Doliul modern este rațiune de stat, el nu lasă mortul la mâna familiei până nu stabilește și nu emite

un cetificat civil de deces. De unde și expresia ”moarte civilă”, un om care nu este liber (vezi

inscriptia de pe coșciugul lui Voltaire, mai sus) este ca și mort și are parte chiar și de un doliu

negativ.

Deci de revăzut, recitit:

“The ‘Enlightenment’, which discovered the liberties, also invented the

disciplines.”

―Michel Foucault, Discipline and Punish: The Birth of the Prison

Doliul românesc

Să ajungem la noi și sar intenționat peste doliul de stat în comunism, poate scrie altcineva. Doliul

românesc este unul modern. Ne place să îl teatralizăm, nea Gheorghe își comandă sicriu din timpul

vieții și testează tot felul de reacții, îl plimbă, îl arată vecinilor, se așează în sicriu, vrea feedback, îi

place doliul și tot ce decurge de aici: reacții, empatie, schimbări de atitudine, recunoaștere socială

pseudo-postumă. Alții își fac parastase din timpul vieții, așa se împacă cu toți, își reglează relațiile

cu comunitatea, la un pahar de vin și o colivă aranjată.

Andrei Pleșu se sperie de parastasele oficiale vezi Parastasul la români. Sunt convins că în subtext

se simte o spaimă din articol, Pleșu știe ce îl așteaptă după…adică un mare parastas. Noroc că are

umor.

Pe planul statului mi se pare interesant cum diplomația doliului reglează relațiile dintre două țări.

Premierul Ponta propune un doliu național și reușeste să obțină o reacție similară din partea

Muntenegrului, numai că statul muntenegrean trebuie să se afirme ca instanță supremă de doliu

ceremonial similară celei din România.

Așa că în Muntenegru se respectă moartea românilor dar și a celor 4 cetățeni muntenegreni morți

într-un accident similar.

Pe scurt, fiecare stat decide cum, pe cine și în ce fel aplică doliu național. Statul și nu neapărat

politicianul oferă o circumscriere de doliu oficial.