Riscul de credit Introducere

Colecţia de working papers ABC-UL LUMII FINANCIARE

WP nr. 2/2014

Riscul de credit

Apostu Teodora

Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori, anul II

[email protected]

Preduţ Anca Sorina

Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori, anul II

[email protected]

Coordonatorul lucrării:

Conf. univ. dr. Cozmâncă Bogdan Octavian

Rezumat. Lumea financiară de astăzi este marcată de mutaţii de fond generate, pe de o parte, de

inovaţiile financiare, pe de altă parte, de schimbările instituţionale care remodelează întregul

sistem al relaţiilor între actorii pieţelor financiare.

Printre principalele modificări financiar-instituţionale pot fi menţionate liberalizarea fluxurilor

de capital, competiţia mai accentuată între instituţiile financiar-bancare şi volumul ridicat al

tranzacţiilor, factori care au contribuit la instabilitatea mai ridicată a domeniului financiar.

Cuvinte cheie: Basel, rambursare, credit neperformant, bonitate, credit-scoring.

Clasificare JEL: G21

Clasificare REL: 11C

Introducere

Instabilitatea a condus, în primul rând, la o dezvoltare fără precedent a riscului de contrapartidă,

în general şi al riscului de credit, în special. În al doilea rând, a determinat preocupările privind

managementul acestui tip de risc prin extinderea şi chiar utilizarea din ce în ce mai generalizată a

tehnicilor performante de evaluare a riscurilor de creditare. Astăzi sunt cunoscute şi aplicate

multe tehnici privind managementul riscului de credit, pornind de la tehnici tradiţionale ale

evaluării expunerii la risc, destinate limitării unei concentrări excesive la nivel de debitor, sector

de activitate, ramură industrială etc., până la noile tehnici de management, moderne, cum ar fi

tranzacţiile cu swap-uri şi cu opţiuni, adaptate acestui tip de risc. Acestea sunt considerate în

prezent instrumentele de bază ale managementului modern al riscurilor care permit îndeosebi

managerilor de portofoliu formularea, adoptarea şi implementarea celor mai eficiente politici de

management al riscului de credit.

Apostu Teodora, Preduţ Anca Sorina

Riscul de credit

187

Aspecte teoretice

Mishkin (2004) consideră riscul de credit ca fiind rezultat al proceselor de selecţie adversă şi

hazard moral. Selecţia adversă pe piaţa de creditare se manifestă atunci când împrumuturile cu

un grad ridicat al riscului de a nu fi rambursate sunt acordate solicitanţilor. Hazardul moral există

pe piaţa creditelor datorită posibilităţii ca, odată ce obţin creditul, clienţii să investească în

proiecte cu risc mare, ceea ce conduce, în caz de eşec, la imposibilitatea rambursării creditului.

Pentru a obţine profit, instituţiile financiare trebuie să depăşească problemele de selecţie adversă

şi hazard moral.

Riscul de credit prezintă două forme principale:

Riscul de nerambursare(default risk)- riscul ca debitorul să nu dorească sau să fie în

imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale (plata dobânzii şi a principalului)

parţial sau total. Conform Basel ll, se consideră că un anumit debitor se află în stare de

”nerambursare” atunci când are loc oricare dintre evenimentele următoare:

a. Întârzierea la plată a debitorului a depăşit 90 de zile pentru orice obligaţie

semnificativă din credite către instituţia de credit, societatea-mamă sau oricare

dintre filialele acesteia;

b. Instituţia de credit consideră că, fară a recurge la măsuri precum executarea

garanţiei, dacă aceasta există, este improbabil ca debitorul să îşi plătescă în

întregime obligaţiile din credite către instituţia de credit, societatea-mamă sau

oricare dintre filialele acesteia;

Riscul de spread(spread risk)- riscul ca valoarea de piaţă a instrumentului de credit să se

reducă datorită modificărilor intervenite în bonitatea debitorului. Asemenea situaţii apar

atunci când ratingul contrapartidei se deteriorează semnificativ în raport cu momentul

acordării creditului.

Modele de risc de credit – clasificare:

Modele necondiţionate – iau în considerare numai informaţii despre debitor/instrumentul de

credit (CreditMetrics, CreditRisk+)

Modele condiţionate – ţin cont de informaţii referitoare la starea economiei, de exemplu

nivele şi trenduri ale inflaţiei, şomajului, ratele de dobândă, cursurile acţiunilor, situaţia

financiară a sectoarelor economice (CreditPortfolioView, PortfolioManager)

Norme prudenţiale privind riscul de credit

1. Limitarea şi diversificarea expunerilor aferente activităţii de creditare

Autorităţile de supraveghere stabilesc limite prudenţiale pentru a reduce expunerea

băncilor faţă de clienţii individuali şi de grupuri de clienţi legaţi.

Reglementările Uniunii Europene pentru limitarea riscului de credit conţin următoarele

prevederi:


WP nr. 2/2014

O instituţie de credit nu poate înregistra o expunere faţă de un singur debitor a

cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii;

Valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit (care depăşesc

10% din fondurile proprii ale băncii) nu poate depăşi 800% din fondurile proprii;

Riscul net(sau expunerea netă) se calculează folosind următorul algoritm:

RNi=Ai *GRCi RNi- riscul net al activului i

Ai- activul i la valoarea bilanţieră netă

GRCi- gradul de risc de credit al activului i

Ai=ABi - P(A)i ABi – activul i la valoare bilanţieră brută

P(A)i- provizionul sau amortismentul constituit pentru activul i

2. Clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor

Analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane este o etapă fundamentală în

gestionarea riscului de credit care urmează procesului de acordare a creditelor şi vizează

constituirea de resurse pentru acoperirea pierderilor care apar la portofoliul de credite.

Nivelul cerut al provizioanelor pentru riscul de credit:

P= p*D*(1-g) P-nivelul provizionului

p-coeficientul de provizionare

D-debitul rămas de rambursat

g-coeficientul de deducere aferent valorii garanţiei

3. Determinarea cerinţelor de capital pentru riscul de credit

Pentru calcularea capitalului necesar, actualul cadru de reglementare propune două abordări

diferite: abordarea standard(standardised approach) şi abordarea bazată pe ratinguri generate

intern (internal rating based approaches).

Abordarea standard- cerinţele minime de capital sunt calculate ca produs între

suma activelor ponderate funcţie de risc şi procentul de 8%.

KRC=( )*8%


Riscul de credit

189

Determinarea cerinţelor minime de capital se realizează în baza unor ponderi de risc acordate în

funcţie de tipul contrapartidei. Cele mai importante categorii de debitori sunt: autorităţile publice

centrale inclusiv băncile centrale, instituţiile de credit, corporaţiile, retail.

Abordarea bazată pe modele interne

a. Metodologia bazată pe ratinguri interne de bază permite unei instituţii de

credit să utilizeze în scopul cerinţei de capital propriile estimări privind

probabilităţile de nerambursare, pe baza unei formule standard şi a unor valori

ale pierderilor în caz de nerambursare furnizate de către autoritatea de

supraveghere.

b. Metodologia bazată pe ratinguri interne avansată permite băncilor să-şi

calculeze cerinţele de capital pe baza propriilor modele pentru toţi parametrii

de risc inclusiv pierderile înregistrate atunci când contrapartida intră în

incapacitate de plată şi factorii de conversie.

În cazul abordării bazată pe ratinguri interne, calculul cerinţei de capital are la bază patru

componente de risc:

- Probabilitatea de nerambursare (PD)

- Expunerea în caz de nerambursare(EAD)

- Pierderea în caz de nerambursare(LGD)

- Scadenţa instrumentului de credit(M)

Acordurile Basel şi riscul de credit

Începând cu anii ’80, pe plan internaţional, remarcăm preocupări în domeniul stabilirii cadrului

general al administrării riscurilor bancare. Rolul central în cadrul acestui demers îi revine

Comitetului de Supraveghere Bancară de la Basel care oferă un forum pentru cooperarea privind

problemele de supraveghere bancară.

De ce a fost necesar Basel II? Obiectivele Acordului Basel I (din anul 1988) erau asigurarea

convergenţei reglementărilor prudenţiale cu privire la riscul de credit si la riscul de piaţă,

nepunând accentul pe stabilitatea financiară. Prin analizele ulterioare s-a arătat că Basel I

utilizează puţine categorii de ponderi de risc de credit pentru expunerile băncilor determinând

astfel un cadru mai puţin flexibil pentru surprinderea întregului spectru al profilului de risc al

instituţiilor de credit. În plus, instrumentele de reducere a riscului de credit nu sunt suficient

dezvoltate bazându-ne pe faptul că garanţiile oferite de entităţile din sectorul public,

administraţiile locale şi regionale sau de alte entităţi cu rating ridicat nu sunt recunoscute ca fiind

diminuatoare de risc de credit. Un alt aspect important constă în faptul că Basel I nu prevede

modalităţi şi proceduri complexe de supraveghere a instituţiilor de credit.Ţinând cont de cele

enumerate mai sus Comitetul de la Basel a demarat elaborarea unui accord nou, care avea ca


WP nr. 2/2014

principal obiectiv un cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, adecvat profilului

de risc al fiecărei instituţii de credit.

Basel II prevede cerinţele minime de capital pentru următoarele trei categorii de risc: riscul de de

piaţă, riscul de credit şi riscul operational.

Elemente noi aduse de Acordul Basel II

Un prim element de noutate adus de Basel II îl constituie lărgirea gamei ponderilor de risc de

credit, de la patru la opt categorii, respectiv 0%, 10%, 20%, 35%, 50%, 75%, 100% şi 150%

urmat apoi de diversificarea instrumentelor de diminuare a riscului de credit.Totodată acesta

prevede şi utilizarea rating-urilor(stabilite de agenţiile de rating independente) pentru evaluarea

clienţilor în mod individual.

Prin flexibilitatea introdusă de Basel II în procedurile de analiză a riscului de creditare se face

trecerea de la conceptul „one size fits all” la o nouă abordare bazată pe profilul de risc al fiecărui

client.

Pe de altă parte, Basel ll facilitează expansiunea activităţilor de retail deoarece prin diversificarea

portofoliului de creditare se diminuează nivelul global de risc. Noile metodologii presupun

utilizarea de informaţii mai detaliate despre solicitanţii de credite, în special în ceea ce priveşte

comportamentul anterior în relaţia cu băncile şi bonitatea financiară.

Metodele de scoring reprezină de asemenea un aspect important în analiza riscului de credit. Pot

fi dezvoltate modele ale pierderilor datorate nerambursării şi poate fi monitorizată performanţa

modelului, inclusive monitorizarea preciziei scorului, analize de aprobare si de migraţie.

Limitele Basel ll in contextul crizei economico-financiare:

- Calibrarea insuficientă a modelelor interne care nu au avut capacitate

predictivă pentru semnalizarea crizei financiare în condiţiile insuficientei

dezvoltări a testului de stres pentru variabilele macroeconomice (lipsa

componentei macroprudenţiale);

- Subestimarea unor riscuri importante şi supraestimarea capacităţii instituţiilor

de credit de a le gestiona corespunzător ;

- Supraestimarea caracterului fidel al evaluărilor acordate de agenţiile de rating,

în lipsa unor norme profesionale minime şi a unei supravegheri a acestora;

- Permite asumarea nesustenabilă a unui volum supradimensionat al riscurilor

în raport cu baza de capital (amplificarea exagerată a efectului de pârghie);

- Gestionarea insuficientă a lichidităţii de pe piaţă şi a interacţiunii între riscul

de credit şi riscul de lichiditate;

- Caracterul prociclic al cerinţelor de capital amplifică declinul pieţelor;


Riscul de credit

191

Basel lll

Obiective:

1. Îmbunătăţirea capacităţii sectorului bancar de a absorbi şocurile aferente unor situaţii

de criză economico-financiară, reducând astfel riscul de transfer al acestora către

economia reală şi către sectorul finanţelor publice pentru evitarea intervenţiei pe

viitor a statului în salvarea sectorului bancar.

2. Soluţii exclusiv private pentru asigurarea unei ieşiri ordonate a oricărei instituţii

financiare-problemă indiferent de mărime (eliminarea conceptului ”too big to fail”).

Măsuri reformatoare pentru îmbunătăţirea cadului de reglementare a sectorului bancar:

a. Îmbunătăţirea cadrului de reglementare microprudenţială pentru a creşte rezistenţa la şoc

a băncilor în perioade de criză;

b. Dezvoltarea unui cadru de reglementare pentru gestiunea riscurilor sistemice şi pentru

evitarea amplificării prociclice a acestora;

a. Evoluţia cerinţelor minime reglementate de capital

Fondurile proprii de nivel 1 cuprind:

- Capital subscris şi vărsat;

- Prime de capital;

- Rezerve legale, statutare şi alte rezerve, rezultat reportat pozitiv;

- Profitul net;

Din acestea se scad:

Indicatori Basel l Basel ll Basel lll

Cerinţa minimă de fonduri proprii

8%

8%

8%

Cerinţa minimă de fonduri proprii nivel 1

4%

4%

6%

Cerinţa minimă de capitaluri proprii

2%

2%

4,5%


WP nr. 2/2014

- Valoarea înregistrată în contabilitate (cost de achiziţie a acţiunilor proprii

deţinute de instituţia de credit;

- Rezultatul reportat reprezentând pierdere;

- Pierderea perioadei curente înregistrată până la data determinării fondurilor

proprii;

- Valorea contabilă a imobilizărilor necorporale;

Fondurile proprii de nivel 2 cuprind:

- Fondurile proprii de nivel 2 de bază:

-rezerve din reevaluarea imobilizărilor corporale;

-titlurile pe durată nedeterminată;

-alte instrumente de aceeasi natură;

- Fondurile proprii de nivel 2 suplimentare:

- acţiuni preferenţiale cumulative;

- împrumuturi subordonate;

FP2=max 100% FP1

FP2suplimentar=max 50% FP1

Frânarea creşterii nesustenabile a bilanţului instituţiilor de credit prin introducerea unui indicator

simplificat de solvabilitate (leverage ratio) cu caracteristici neciclice

Leverage ratio reprezintă raportul între fonduri proprii de nivel 1 şi activul

bilanţier plus elementele din afara bilanţului neponderate la risc

Nivel minim agreat = 3%

Testarea acestui indicator se va realiza în perioada 2013-2017

Nivel considerat destul de conservator pentru marile grupuri bancare cu activitate

semnificativă pe pieţele de capital

b. Managementul riscului sistemic şi al interconectivităţii sistemice

Constituirea în perioadele de avânt economic a unor segmente tampon de capital

ce vor putea fi utilizate apoi în cursul perioadelor de criză :

-segmentul tampon fix de conservare a capitalului (2,5% peste cerinţa minimă

reglementată)

-segmentul tampon variabil contraciclic (0-2,5% în funcţie de variabilele

macroeconomice naţionale).


Riscul de credit

193

Promovarea provizionării dinamice/prospective (forward looking), pentru

contrabalansarea efectului prociclic al provizioanelor contabile, al căror nivel este

subestimat în perioadele de avânt economic.

Cerinţe de capital suplimentare pentru instituţiile financiare de importanţă

sistemică.

Managementul crizelor bancare.

Evaluarea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite

În abordarea modernă, evaluarea unei solicitări de credit curpinde analiza bonităţii clientului,

evaluarea perspectivelor financiare pe bază de cash-flow, evaluarea gradului de recuperare a

sumelor restante în caz de nerambursare şi testarea rezistenţei la stres.

Analiza bonităţii clientului

În dezvoltarea unui model de rating bazat pe metoda statistică se parcur următoarele etape

principale:

a. Alegerea metodei cantitative de estimare;

b. Stabilirea setului initial de variabile explicative si structurarea datelor aferente;

c. Estimarea funcţiei de scoring;

d. Validitatea modelului;

e. Stabilirea pragului de decizie favorabilă în acordarea creditelor;

Tehnici de credit-scoring

Ratingul reprezintă o metodă uzuală de evaluarea a bonităţii clienţilor potenţiali. Metoda constă

într-o notaţie de apreciere a atributelor solicitantului în vederea acordării creditului, care sunt

apoi agregate într-o notă totală.

Nume Formula Influenţă asupra nerambursării

Profitabilitatea

Rata profitului net Profit net/Cifra de afaceri -

Rentabilitatea economică Profit net/Activ total -

Solvabilitate

Rata de solvabilitate Datorii totale/Capital propriu +

Gradul de îndatorare financiară Datorii la bănci/Capital propriu +

Lichiditatea

Lichiditatea generală Active circulante/Datorii pe

termen scurt

-

Lichiditatea curentă (Active circulante- -


WP nr. 2/2014

Stocuri)/Datorii pe termen scurt

Lichiditatea imediată Casa/Datorii pe termen scurt -

Managementul bilanţului

Termenul mediu de încasare a creanţelor (Creanţe/Cifra de afaceri)*360 +

Rata stocurilor Stocuri/ Activ total +/-

Indicatorul de acoperire a cheltuielilor cu

dobânzile

EBIT/ Cheltuielile cu dobânzile -

Rate de creştere

Ritmul de creştere al profitului Profit net current/Profit net

precedent

-

Ritmul de creştere a cifrei de afaceri Cifra de afaceri curentă/Cifra

de afaceri precedentă

+/-

Ritmul de creştere a activului total Activ total curent/ Activ total

precedent

-

Sursă: Bogdan Moinescu, Adrian Codirlasu, “Strategii si instrumente de administrare a riscurilor bancare”, Editura ASE, 2009

Analiza perspectivelor financiare pe bază de cash-flow

Analistul de credite trebuie să fundamenteze decizia de creditare nu numai pe situaţia financiară

istorică a clientului ci şi pe capacitatea acestuia de a genera în viitor fluxuri băneşti şi deci de a

rambursa creditul şi de a plăti dobânda. Instrumentul folosit în acest scop este fluxul de numerar,

adică o situaţie a intrărilor şi a ieşirilor de numerar (încasări şi plăţi) într-o perioadă dată.

Rezultatul poate fi unul pozitiv(disponibil de numerar) sau unul negativ(necesar de numerar).

Cash flow-ul prezină o importanţă majoră în analiza de credit deoarece acesta asigură serviciul

datoriei sau plata salariilor şi a obligaţiilor comerciale. Deşi acesta are la bază profitul contabil,

obţinerea acestuia din urmă nu oferă asigurări că împrumutatul va avea la dispoziţie resursele

necesare pentru a rambursa creditul.

Există două metode de analiză financiară pe bază de cash-flow:

1. Metoda directă- este relevantă în condiţiile analizei fluxurilor de numerar bazată pe

istoricul încasărilor şi plăţilor realizate în perioada anterioară, flux de numerar ce se

estimează că poate fi realizat şi în perioada următoare dacă întreprinderea îşi continuă

activitatea. Se realizează de regulă pe perioade mai scurte de timp pentru a scoate în

evidenţă variaţiile de trezorerie datorate fie sezonalităţii activităţii, fie neregularităţii

încasărilor şi plăţilor.

2. Metoda indirectă- este relevantă în condiţiile analizei fluxurilor de numerar pe termen

mediu si lung. Aceasta este o metodă bazată pe analiza şi proiecţia veniturilor şi

cheltuielilor. Este recomandată pentru companiile care apelează la credite pe termen lung


Riscul de credit

195

pentru dezvoltare sau restructurare datorită faptului că sunt mult mai uşor de previzionat

veniturile şi cheltuielile pe termen lung, decât încasările şi plăţile.

Evaluarea gradului de recuperare a sumelor restante în caz de nerambursare

Factorii care pot afecta ratele de recuperare sunt:

- Valoarea garanţiei depuse;

- Gradul de prioritate a instrumentului de credit;

- Industria în care îşi desfăşoară activitatea debitorul;

- Perioada de timp scursă până la valorificarea garanţiei;

- Poziţia economiei în cazul ciclului de afaceri.

Testarea rezistenţei la stres

Stress-testul se referă la o serie de tehnici statistice care permit identificarea expunerilor latente

şi aprecierea capacităţii entităţii analizate de a absorbi şocuri, în condiţiile unor evenimente

excepţionale, dar plauzibile.

Şocurile macroeconomice se realizează prin intermediul unor ecuaţii de legătură. Acestea permit

calcularea valorii după şoc a unor indicatori financiari pe baza valorii sale înainte de şoc şi

contribuţia evenimentului macroeconomic. Metoda se aplică cu precădere la nivelul clienţilor

persoane fizice. Principala varibilă supusă la şoc în cazul unui sistem de raiting pentru persoane

fizice este gradul de îndatorare.

Managementul riscului de credit


WP nr. 2/2014

Punctul de pornire al managementului riscului de credit îl reprezintă identificarea riscurilor

existente şi a celor potenţiale, de altfel inerente activităţii de creditare. În acest context riscul de

credit poate fi determinat pornindu-se de la pierderile potenţiale ale portofoliului de credite ale

unei bănci. Pierderile potenţiale în activitatea de creditare pot fi divizate, la rândul lor în pierderi

aşteptate şi pierderi neaşteptate.

Pierderile aşteptate ne arată mărimea pierderilor estimate de către o bancă, pe baza portofoliului

său de credit, ce pot rezulta din activitatea de creditare, într- o perioadă determinată de timp.

Băncile estimează riscul portofoliului de credite cu ajutorul nivelului pierderilor neaşteptate prin

calcularea abaterii medii pătratice a pierderilor sau diferenţa dintre pierderea aşteptată şi

cuantilele pierderilor de credit.

Managementului riscurilor bancare îi este asociată şi funcţia de planificare a poziţiei de risc a

băncii, precum şi gestionarea activă a riscurilor pe baza acestei planificări. Gestionarea

înseamnă, printre altele, limitarea poziţiei de risc, precum şi reducerea sau creşterea posibilă a

acestei limite, cu ajutorul instrumentelor financiare sau a unor tehnici corespunzătoare adecvate

acestui scop. Aceste instrumente sau tehnici vizează riscul individual, precum şi/sau riscul global

al portofoliului de credite. În acest sens, cele mai utilizate instrumente ale managementului s-au

dovedit a fi următoarele:

- evaluarea creditelor individuale ponderată cu riscul aferent

- stabilirea unor limite ale expunerii portofoliului de credit sau ale poziţiei individuale

- utilizarea garanţiilor, derivatelor şi asigurărilor de credit

- securitizarea riscului

- cumpărarea şi vânzarea activelor


Riscul de credit

197

Managementul riscului de credit impune elaborarea unui sistem de control al acestui tip de risc, a

cărui necesitate rezultă cel puţin din următoarele:

- lipsa de lichiditate a băncilor generată cel mai adesea de activitatea de creditare, uneori

defectuoasă;

- utilizarea instrumentelor de hedging cu deosebire pe o piaţă emergentă;

- abordările practice ce ţin de procesul securitizării creditului bancar;

- utilizarea de metode, parţial nesofisticate, pentru măsurarea riscului de credit şi pentru

simularea efectului hedging-ului instrumentelor utilizate.

Controlul riscului face parte din procesul managementului riscului global, postându-se logic

după cuantificarea şi planificarea riscurilor. Scopul vizat al controlului riscului constă în fapt în

reducerea riscurilor la un nivel acceptabil ce poate fi gestionat şi susţinut de către o bancă într-o

perioadă dată de gestiune.

Monitorizarea riscului este o modalitate tehnică utilizată pentru a verifica dacă riscurile existente

se încadrează în limitele previzionate, asigurându-se astfel menţinerea capacităţii instituţiei de a

suporta aceste riscuri.

În practică, băncile aprobă şi acordă clienţilor numai acele credite care se integrează în structura

de risc a portofoliului. Scopul este acela de a include în portofoliu numai acele credite care

corespund strategiei şi politicilor băncii şi care pot fi evaluate din punct de vedere al riscului.

Riscurile individuale de credit pot fi gestionate prin limitarea expunerii individuale şi, prin

consolidare, fiind posibilă gestionarea portofoliului în contextul stabilirii costurilor în corelaţie

cu riscurile asumate.

Riscul de credit trebuie deci măsurat, controlat, monitorizat şi gestionat atât la nivel individual,

cât şi la nivel de portofoliu, punându-se permanent în corelaţie riscurile creditelor individuale cu

riscul global aferent întregului portofoliu. Se consideră că două riscuri sunt corelate pozitiv dacă

ele cresc sau descresc concomitent ca efect al schimbării factorilor de risc şi sunt corelate negativ

dacă unul descreşte când celălalt creşte şi invers. Aceasta înseamnă că determinarea unei astfel

de corelaţii are o mare importanţă în măsurarea şi administrarea riscului global de creditare.

Divizarea portofoliului pe diferite domenii de activitate, pe regiuni, pe clase de rating etc, care

prezintă corelaţii mici sau negative, ajută consistent la reducerea riscului portofoliului, în timp ce

concentrarea creditului în condiţii similare are ca efect creşterea riscului de credit.

Cele mai utilizate instrumente ale gestionării active a portofoliului folosite pentru schimbarea

poziţiei de risc sunt:

- titlurile derivate de creditare

- securitizarea creditelor


WP nr. 2/2014

- vânzarea şi cumpărarea creditelor

Titlurile derivate de creditare sunt contracte financiare care permit transferul riscurilor de credit.

Posibilităţile de utilizare a acestora în vederea protejării împotriva riscului individual şi respectiv

al celui global, de portofoliu, sunt numeroase. Acestea pot acoperi riscul de faliment sau riscul

migrării calităţii creditelor. Funcţia de bază a derivatelor de credit este protecţia cumpărătorului

în schimbul primei şi protecţia vânzătorului care îşi asumă riscul creditului în schimbul primei.

Aceste active derivate permit instituţiilor un management mai eficient al riscului de credit, fiind

împărţite în următoarele categorii:

• credit default swap (CDS): sunt contracte financiare standardizate încheiate între vânzătorul

protecţiei şi cumpărătorul protecţiei. Cumpărătorul protecţiei se obligă să plătească regulat o

primă vânzătorului protecţiei în schimbul obligaţiei acestuia de a prelua riscul de credit.

• credit-linked notes: de obicei combină caracteristicile obligaţiunilor şi a CDS. Aceste

obligaţiuni combinate sunt emise direct de către cumpărătorul protecţiei. În cazul în care apare

un eveniment de credit, valoarea obligaţiunilor este redusă cu o anumită sumă.

• opţiuni privind spread-uri de creditare: acoperirea pierderilor cauzate de deteriorarea standing-

ului debitorului. Obligaţiunile nu fac parte din portofoliul cumpărătorului protecţiei.

• swap-uri asupra întregului beneficiu: acoperă întreaga pierdere ce rezultă din modificarea

valorii de piaţă. Aceste modificări pot fi cauzate de un faliment, de deteriorarea rating-ului firmei

sau de modificarea nivelului lichidităţii pieţei sau de creşterea nivelului beneficiului.

• instrumente hibride: sunt combinaţiile formelor de bază deja tratate.

Instrumentele derivate de credit sunt utilizate nu numai pentru acoperirea riscurilor asociate

expunerilor existente de credit, dar şi pentru creşterea gradului de diversificare al portofoliului

sau generarea veniturilor adiţionale din prime precum şi din speculaţii. O aplicaţie de succes a

derivatelor de credite este condiţionată de faptul că efectul lor poate fi determinat cu precizie

prin utilizarea modelelor de portofoliu.

Securitizarea creditelor este o operaţiune financiară prin care activele sunt grupate în portofolii.

Portofoliul transferat este divizat în tranşe cu diferite clase de rating şi este refinanţat prin

emiterea titlurilor financiare de către investitori. Titlurile financiare sunt legate direct de riscul de

neplată al tranşelor securitizate. Băncile emitente de valori mobiliare trebuie să asigure facilităţi

de lichiditate sau colateral adiţional pentru a face titlurile financiare emise mai atractive pentru

investitori. Prin urmare, numai riscul deteriorării neaşteptate a ratingului este transferat

investitorului. Băncile, în general, rămân responsabile pentru serviciile prestate care includ în

mod obligatoriu monitorizarea recepţiei plăţii, precum şi colectarea reclamaţiilor privind

drepturile cuvenite.

Vânzarea creditului înseamnă plasarea lui în mod direct la investitori şi înlăturarea lui din poziţia

de bilanţ al băncii. Din această cauză creditele individuale care vor fi vândute sunt selectate şi

grupate în portofolii. Acest portofoliu trebuie evaluat şi prin urmare investitorilor li se furnizează


Riscul de credit

199

informaţii detailate pentru determinarea riscului creditelor individuale. Investitorul cumpără

portofoliul numai dacă reducerea valorii nominale a creditului acoperă cel puţin pierderile

aşteptate, diferenţa dintre valoarea de piaţă a unui titlu de valoare şi a creditului acordat pe baza

lui, costul refinanţării şi rata necesară de revenire a capitalului. Preţul de cumpărare este

negociat. Când creditele sunt vândute riscul de neplată şi responsabilitatea serviciilor prestate

sunt transferate în totalitate cumpărătorului.

Exemple:

În cazul BRD, anul 2012 a fost marcat de adaptări structurale importante. Au fost luate măsuri de

întărire a culturii de risc în bancă şi de completare şi aplicare strictă a mecanismelor interne de

control al riscurilor. În ceea ce priveşte controlul acordării creditelor, a fost impusă o serie de

metode mai exigente de analiză pentru a cunoaşte mai bine clienţii şi situaţiile lor financiare. De

asemenea, au fost implementate noi metode de scoring şi a fost întărit dispozitivul de evaluare a

garanţiilor imobiliare la momentul acrodării creditelor, precum şi o reanaliză periodică a acestei

valori.

La BCR, riscurile sunt administrate printr-un proces de continuă identificare, măsurare şi

monitorizare, în funcţie de limitele de risc, competenţele de aprobare, separarea

responsabilităţilor şi alte controale. În procesul de aprobare a creditelor, banca este în principal

interesată de sursa primară de rambursare a creditului, adică de capacitatea clientului de a genera

fluxuri de numerar (pentru clienţii corporate) şi de a obţine venituri stabile (pentru clienţii retail).

Astfel banca s-a concentrat mai mult să acorde credite clienţilor corporate cu o reputaţie solidă în

mediul de afaceri, cu un rating de credit corespunzător, şi clienţilor retail statornici în ceea ce

priveşte îndeplinirea obligaţiilor contractuale faţă de bancă.

Raiffaisen Bank: Activitatea legată de riscul de creditare este organizată pe linii de industrie şi

specializată pe segmente de clienţi. Astfel se poate reacţiona prompt la orice schimbare majoră în

cadrul micro sau macroeconomic al băncii sau al clientului. În vederea îmbunătăţirii cadrului de

administrare a riscului de credit, a fost implementat un sistem standardizat de avertizare timpurie

pentru anumite categorii de clienţi non-retail cu credite şi pentru clienţii retail cu credite.

Sistemul monitorizează lunar portofoliul, identifică semnalele de avertizare şi le explică. Pe baza

acestor indicatori, portofoliul de clienţi este împărţit în categorii distincte de risc şi sunt propuse

acţiuni/strategii pentru clienţii identificaţi ca problematici.

Pentru a minimiza riscul, Banca Transilvania are anumite proceduri să evalueze clienţii înaintea

acordării creditelor, să monitorizeze capacitatea acestora de a rambursa principalul şi dobânzile

aferente pe perioada derulării acestora şi să stabilească limite de expunere. În plus, banca are

proceduri pentru monitorizarea riscurilor la nivelul portofoliului de credite, are stabilite limite de

expuneri pe tipuri de credite, pe sectoare economice, pe tipuri de garanţii, pe maturitatea

creditelor.

În tabelul de mai jos sunt prezentate expunerile maxime la riscul de credit pentru fiecare bancă:


WP nr. 2/2014

Banca Total expunere risc de credit (mii lei)

BRD- Groupe Societe Generale 57.655.171

BCR 75.691.816

Raiffeisen Bank 26.624.460

Banca Transilvania 21.786.278

Sursa: www.brd.ro; www.bcr.ro; www.raiffeisen.ro; www.bancatransilvania.ro

Sumele reflectate în tabelul anterior reprezintă pierderea contabilă maximă care ar fi recunoscută

la data raportării dacă clienţii ar înceta să mai respecte termenii contractuali iar orice garanţie nu

ar mai avea valoare.

Principii de gestionare a riscului de credit

Conform Mishkin(2004), în vederea obţinerii de profit, instituţiile de credit pot pune în aplicare o

serie de principii de gestionare a riscului de credit:

Verificarea şi monitorizarea creditelor: Asimetria informaţiei este prezentă pe piaţa de creditare

deoarece creditorii deţin prea puţine informaţii despre oportunităţile de investire şi activităţile

debitorilor. Pentru realizarea unei verificări eficiente, instituţiile de credit trebuie să colecteze

informaţii solide de la potenţialii debitori. Verificarea eficientă şi colectarea informaţiilor

reprezintă, împreună, un principiu important al managementului riscului de credit.

Odată ce un împrumut a fost acordat, debitorii au tendinţa de a se angaja în activităţi riscante,

ceea ce reduce probabilitatea ca împrumutul să fie rambursat. Pentru a reduce acest hazard

moral, instituţiile financiare trebuie să includă în contractul de împrumut o prevedere care să

restricţioneze angajarea debitorului în activităţi riscante.

Stabilirea unei relaţii pe termen lung cu clienţii: Dacă un potenţial debitor a avut un cont curent

sau de economii sau un alt credit la o bancă, pe o perioadă lungă de timp, ofiţerul de credite

poate analiza activitatea trecută a clientului şi să cunoască anumite aspecte despre acesta. O

relaţie pe termen lung aduce beneficii şi clientului, nu numai băncii. Un client ce are o legătură

anterioară cu banca va obţine mai uşor un credit la o rată a dobânzii mai mică, deoarece banca

determină mai uşor dacă viitorul debitor prezintă un risc de credit scăzut şi, implicit,

înregistrează costuri mai scăzute pentru monitorizarea debitorului.

Angajamente de creditare: loan commitment- angajamentul băncii de a acorda unei firme

împrumuturi în limita unei anumite sume, la o rată de dobândă prestabilită, ce impune firmei

respective obligativitatea de a furniza constant băncii informaţii legate de situaţia sa financiară,

reducând astfel costurile băncii pentru colectarea informaţiilor, ca şi riscurile de creditare

http://www.brd.ro/

http://www.bcr.ro/


Riscul de credit

201

aferente. Avantajul firmei este acela de a avea o sursă de creditare constantă, iar avantajul băncii

constă în faptul că angajamentul de creditare dezvoltă o relaţie pe termen lung cu clientul, ceea

ce facilitează un acces mai amplu la informaţii despre client.

Garanţii şi balanţa compensatorie: Balanţa de compensare reprezintă o formă particulară de

garanţie, care presupune ca o firmă ce a primit un credit de la o bancă să constituie un depozit

minim obligatoriu într-un cont la banca respectivă.

Raţionalizarea creditelor: Acest principiu constă în refuzul băncii de a acorda credite chiar dacă

clienţii sunt dispuşi să plătească rata de dobândă stabilită, sau chiar o rată mai mare.

Raţionalizarea creditelor prezintă două forme:

- Prima apare atunci când creditorul refuză să acorde credite de orice valoare unui client,

chiar dacă acesta este dispus să plătească o rată de dobândă mai mare.

- A doua se manifestă atunci când creditorul restricţionează mărimea împrumutului la o

valoare mai mică decât cea dorită de client.

Studiu de caz

O primă noţiune care a fost impusă de realităţile bancare ale României contemporane este cea de

„credit neperformant”. Se înţelege ca fiind neperformant un credit constând în sume de bani

acordate de bancă cu titlu de împrumut, care nu au fost rambursate şi a căror rambursare pe viitor

este îndoielnică. Experienţa a demonstrat următorul fapt: cauza principală în falimentul băncilor

este calitatea scăzută a creditelor şi evaluarea greşită a riscului de credit. Dacă nu se descoperă în

timp util deteriorarea calităţii creditului, problema poate fi agravată şi prelungită.

Prin următorul studiu econometric, ne propunem să determinăm măsura în care rata creditelor

neperformante este influenţată de evoluţia cursului Euro. Am efectuat acest studiu pentru a

observa dacă băncile sunt favorizate de un nivel al cursului de schimb scăzut sau de unul ridicat.

În acest scop, am folosit datele furnizate de BNR asupra nivelului cursului de schimb şi a ratei

creditelor neperformante pe 4 ani, în perioada sepembrie 2009-septembrie 2013.

Sep.

2009

Dec.

2009

Mar.

2010

Jun.

2010

Sep.

2010

Dec.

2010

Mar.

2011

Jun.

2011

Sep.

2011

Dec.

2011

Mar.

2012

Curs Euro 4.216 4.2706 4.1612 4.1302 4.2465 4.279 4.2673 4.1253 4.2278 4.3198 4.34

Rata creditelor

neperformante

21.56 20.30 19.08 18.24 17.34 16.76 15.88 14.33 14.18 13.35 12.71

Sursa: bnro.ro

Jun. 2012 Sep. 2012 Dec. 2012 Mar. 2013 Jun. 2013 Sep. 2013

Curs Euro 4.3931 4.5083 4.5282 4.4179 4.3669 4.4458

Rata creditelor

neperformante

11.85 11.67 10.20 9.11 7.89 6.46


WP nr. 2/2014

Pe baza datelor de mai sus, se poate construi un model econometric unifactorial de forma:

y= f(x)+ u

y reprezintă valorile

reale ale variabilei dependente

(rata creditelor neperformante)

x reprezintă valorile

reale ale variabilei

independente (cursul de schimb

Leu/Euro)

u este variabila

reziduală, cu influenţe

nesemnificative asupra

variabilei y

Din reprezentarea grafică se observă că între variabilele

x şi y există o legătură inversă şi liniară. Astfel, modelul

econometric care descrie legătura dintre cele doua

variabile este un model liniar unifactorial de forma

y= α+βx+ε unde:

α – termen liber al regresiei

β – coeficient de regresie a variabilei y în funcţie de x

În urma estimării parametrilor prin metoda celor mai mici pătrate, am obţinut următorul output:


Riscul de credit

203

Interpretarea ecuaţiei estimate:

Valoarea parametrului β= -26.34407 arată că legătura dintre cele două componente este inversă,

ceea ce înseamnă că, dacă valoarea cursului de schimb creşte cu o unitate, atunci rata creditelor

neperformante scade în medie cu 26.34407 unitaţi. Având în vedere că Prob=0.0007<0.05, se

respinge H0, ceea ce înseamnă că parametrul aferent variabilei independente curs euro este

semnificativ diferit de 0, de unde rezultă că variabila exogenă este un factor de influenţă valid

pentru variabila dependentă (rata creditelor neperformante).

Valoarea termenului liber α= 127.6741 arată că, dacă variabila explicativă x are valoarea 0,

atunci valoarea medie a ratei creditelor neperformante este estimată la aproximativ 127.6741.


WP nr. 2/2014

Având în vedere că Prob=0.0003<0.05, se respinge H0, ceea ce înseamnă că parametrul este

semnificativ diferit de 0.

R-Squared este de 54,37%, însemnând că variaţia variabilei independente explică într-o proporţie

suficient de mare variaţia variabilei dependente.

Testarea validităţii modelului:

Din output-ul de mai sus, observăm că probabilitatea corespunzătoare testului Fisher este de

0.000732<0.05, de unde rezultă că modelul este valid.

Testarea autocorelării erorilor:

E-views a calculat implicit şi statistica Durbin-Watson=0.678257. Pentru un eşantion de 17

observaţii şi un factor, avem d1=1.13 şi d2=1.38. Se observă că DW este în intervalul [0;d1], ceea

ce indică prezenţa autocorelării pozitive de gradul I.

Folosim testul Breusch-Godfrey pentru a verifica dacă există autocorelare de gradul II.

Observăm că

probabilitatea pentru

RESID(-2)=

0.0836>0.05=> se acceptă

H0=> nu există

autocorelare de ordin II.


Riscul de credit

205

Pentru a corecta autocorelarea de ordinul I, se estimează astfel modelul: RATA_CR_NEPERF =

C(1) + C(2)*CURS_EURO + [AR(1)=C(3)].

- Probabilitatea testului Fisher este de 0% => modelul este valid.

- Valoarea statisticii Durbin-Watson = 2.4165, încadrându-se în intervalul [d2;4-d2] => nu

este prezentă autocorelarea erorilor.

Testarea heteroscedasticităţii:

Pentru testarea heteroscedasticităţii, se aplică testul White.

Observăm că probabilitatea corespunzătoare statisticii Fisher este de 0.150367>0.05 => nu există

heteroscedasticitate.

Valoarea lui R-squared= 0.510969, de unde rezultă faptul că variaţia ratei creditelor

neperformante se datorează în proporţie de 51.1% variaţiei variabilei explicative introdusă în

model.

Modelul de regresie analizat anterior ne permite să stabilim o serie de aspecte cu privire la relaţia

existentă între cele două variabile considerate. Se remarcă faptul că între valoarea ratei creditelor

neperformante şi cea a cursului de schimb leu/euro înregistrate în ţara noastră în perioada

septembrie 2009- septembrie 2013 există o relaţie inversă semnificativă. Această situaţie este în

concordanţă cu realitatea economică a ţării noastre, întrucât creşterea cursului de schimb duce la

creşterea valorii încasate de bănci pentru creditele în euro încasate anterior.


WP nr. 2/2014

Pe baza tuturor elementelor prezentate anterior, se poate concluziona că rata creditelor

neperformante a ţării noastre este influenţată, în mare măsură, de evoluţia cursului valutar.

Concluzii

Un deziderat important în cadrul realizării performanţelor bancare îl are gestionarea riscurilor,

având ca principal obiectiv asigurarea perenităţii băncii, prin evaluarea riscurilor care se traduc

mai devreme sau mai tarziu în costuri viitoare.

Gestionarea riscurilor trebuie să facă legătura între gestionarea globală şi gestionarea

internă. Este vorba de o gestiune "verticală" de a lungul ierarhiei instituţiei. De sus in jos constă

în traducerea obiectivelor şi limitelor globale ale riscurilor în semnale adresate responsabililor

operaţionali. De jos in sus constă în consolidarea rezultatlor şi riscurilor rezultate din operaţiuni,

urmărirea realizărilor şi compararea cu obiectivele propuse.. În vederea prevenirii riscurilor

bancare, băncile trebuie să respecte o serie de reglementări. În general, aceste reglementări

privind desfăşurarea activităţii bancare au un mesaj de protecţie faţă de risc cu rezonanţă

multilaterală.

Astfel, stabilitatea economiei privită în ansamblul său are ca principal pilon de susţinere

stabilitatea sistemului bancar, respectiv funcţionarea normală a băncilor în toate atribuţiile lor

importante în vederea evitării dereglărilor din activitatea unei bănci, care poate reprezenta un

pericol de contagiune şi pentru celelalte bănci care activează în cadrul economiei.

Creşterea continuă a riscurilor bancare în epoca contemporană, concomitent cu intensificarea

relaţiilor de colaborare a condus la internaţionalizarea reglementărilor în sensul elaborării unor

norme naţionale potrivit principiilor acceptate de mai multe ţări, de genul grupurilor

internaţionale de studii organizate de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel sau

aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene şi sistemul Uniunii

Economice Europene.

Bibliografie

Basle Committe of Banking Spervision (1999), “Credit Risk Modelling: Curent Practices and

Applications”;

Bogdan Moinescu, Adrian Codirlasu, “Strategii si instrumente de administrare a riscurilor

bancare”, Editura ASE, 2009;

Frederic S. Mishkin, “The Economics of Money, Banking and Financial Markets”, Columbia

University, ediţia a7a, 2004, Chapter 9;

J.P.Morgan, “Credit Metrics- Tehnical Document”, 1997;

Prof.univ.dr.Nicolae Dardac, Conf.univ.dr.Teodora Vascu, Moneda si credit - Modul 2,

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/


Riscul de credit

207

www.bnro.ro

www.brd.ro

www.bcr.ro

www.raiffeisen.ro

www.bancatransilvania.ro

http://www.bnro.ro/

http://www.brd.ro/

http://www.bcr.ro/

http://www.raiffeisen.ro/

http://www.bancatransilvania.ro/

Documents

Riscul de credit Introducere