Universitatea Spiru Haret Facultatea de Sociologie – PsihologieMasterat – Psihologie Judiciară și victimologieAnul II, sem. II Disciplina: Probațiune si reinserție socială Coordonator: conf.univ.dr. B.Manu

Psihologia detenției penitenciare

Masteranzi:Cazan (Sima) Simona Maria

Conduruță Nicoleta ElisabetaDohotaru Cristian

Efecte psihosociale ale privării de libertate

Contactul cu penitenciarul intervine pe fondul unei tensiuni psihice, legate de comiterea faptei, de contactul cu organele de poliție, de despărțirea de familie, de obișnuințele și activitățile preferate. Impactul detenției asupra individului se resimte în mod dramatic prin:- limitarea drastică a spațiului de mișcare; Reducerea perimetrului de mișcare a individului duce la apariția unor fenomene de teritorialitate (comportamentul individului de apărare a teritoriului propriu) care se manifestă printr-o exagerată îndârjire în apărarea spațiului personal (locul de culcare, locul de alimentare, etc.). În condițiile detenției, fenomenele de teritorialitate devin exacerbate si generează o agresivitate mărită. - organizarea timpului oricărei persoane private de libertate; Organizarea impusă și în general foarte monotonă a timpului, program zilnic sever reglementat, timpul liber, atât cât este, fiind si el impus mai cu seamă în primele perioade ale detenției provoacă sentimentul de frustrare continuă și în consecință, mărește agresivitatea persoanei private de libertate.- la mărirea sentimentului de frustrare duce și renunțarea forțată la o seamă de obiecte de uz personal a căror lipsă este mereu resimțită;- de asemenea, persoana privată de libertate este forțată să renunțe la cele mai multe din plăcerile pe care și le-a putut oferi în viața liberă (consumarea de alcool, jocuri de noroc, etc.);- factorul care se impune cu brutalitate asupra persoanelor private de libertate nou depuse, este constituit de supraaglomerarea închisorii și care afecteaza vizibil conduitele de viață ale indivizilor;

Din punct de vedere al persoanei private de libertate efectele supraaglomerării sunt : cresc sentimentele negative (mânie, depresie) ; se pierde controlul asupra diferitelor situații ; scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră ; se pierde libertatea de mișcare ; agresivitatea crește - serviabilitatea scade ; apatia, lipsa inițiativei, pierderea interesului pentru lucru, oameni și evenimente ; anestezia afectivă, incapacitatea de a face planuri, resemnarea . Din punct de vedere al administrației penitenciare perioada de executare a pedepsei se împarte în trei: carantina, perioada propriu-zisă și perioada pregătirii pentru liberare. Fiecare dintre acestea au caracteristici si solicitări diferite.

1. Perioada de carantină se prelungește dincolo de 21 de zile până când persoana privată de libertate nou depusă ajunge la o formulă de viață acceptabilă. Reacțiile emoționale ce apar în această perioadă cunosc grade diferite de intensitate și sunt însoțite de multiple somatizări: slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri la membrele inferioare, dezorientați în timp, etc.

Emoția dominantă este angoasa manifestată printr-o agitație dezordonată sau printr-o închidere meditativă. În perioada imediat următoare nu-și poate concentra atenția sau

preocuparea asupra acelor activitați, în care devine implicat, fiind deseori absent și întors la o retrăire și la o rememorare a faptei comise, a momentului arestării, a desparțirii de familie. În cazurile în care această fază se prelungește și anxietatea se cronicizează, apar nevroze depresive (nevroza penitenciară). 2. Urmează executarea propriu - zisă - denumită așa deoarece cuprinde cea mai mare parte a pedepsei și în care se încearcă reeducarea persoanelor private de libertate iar munca este principala activitate a majoritații acestora. În această etapă deținuții încep să se obișnuiască cu regulile monotone, obligatorii si repetitive ale mediului penitenciar. Această adaptare presupune o reorganizare psihică, care este favorizată dacă persoana privată de libertate pornește de la ideea acceptării pedepsei și duratei ei.

3. Pregătirea pentru liberare cuprinde cele câteva saptămâni dinaintea liberării, când persoana privata de libertate este supusă unui program special de instruire: i se dau sfaturi practice privind modul de rezolvare a problemelor pe care le va întâlni imediat dupa punerea în libertate, mai ales cele referitoare la găsirea unui loc de muncă și modul de comportare.

Tipuri de "situatii adaptative" la regimul de detentie : Comportament agresiv - caracterizat prin rezistența deschisă la regimul vieții din

penitenciar, reliefându-se adevarate "crize ale deprimării" ce se manifestă prin comportamente agresive îndreptate spre alte persoane private de libertate sau chiar cadre, ca și prin reacții autoagresive - automutilări si tentative de sinucidere.

Comportament defensiv - (de retragere) - care semnifică interiorizarea, izolarea deținutului de comunitatea celorlaltor persoane private de libertate si de viața din penitenciar, el construindu-și o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.

Comportament de consimțire - prin care se înțelege conformarea pasivă a persoanei private de libertate la normele și regulile de penitenciar, respectarea acestora făcându-se în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancțiuni suplimentare.

Conduita de integrare - conform căreia persoana privată de libertate se relaționează activ cu celelale persoane private de libertate și cu mediul de detenție. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la persoanele private de libertate condamnate pe termen lung.

Gheorghe Florian în "Psihologie penitenciară", 1996, identifică următoarele etape privitoare la transformările psihologice ale deținutului aflat la prima pedeapsă cu închisoarea :

1. ACOMODAREA - este dominată din punct de vedere al persoanei private de libertate de teamă și supunere, de efortul individului de a trăi în noul mediu de viață: sentimentul de părăsire și neputință este puternic. 2. ADAPTAREA - este centrată pe căutarea recompenselor și câștigarea bunăvoinței cadrelor. Activitatea persoanei private de libertate urmează schema cunoaștere-valorizare-conduită. Adică în perioada detenției, persoana privată de

libertate este un atent observator a tot ce se întâmplă în jur și în urma evaluării (valorizării persoanelor, normelor, regulilor), va adopta un comportament sau altul. 3. PARTICIPAREA - când individul nu se mai simte străin de ceilalți, are anumite satisfacții în urma muncii depuse și un comportament activ în cadrul relațiilor interpersonale.4. INTEGRAREA - este caracterizată de dependența accentuată a individului de grupul din care face parte și de menținerea unei stări de echilibru în plan somatopsihic. Această ultimă etapă a fost împarțită în trei subperioade corespunzătoare nivelului de integrare al individului în mediul penitenciar și anume:

a) nivelul integrării sociale - în care s-au armonizat relațiile dintre persoana privată de libertate și grup, contactele interpersonale sunt intense iar atitudinile sunt cele împărtășite de tot grupul;

b) b) nivelul integrării psihosociale - conduita persoanei private de libertate este exclusiv dependentă de statutul actual, iar sursele de stres devin mai puține;

c) c) nivelul integrării subculturale - la acest nivel deținutul a interiorizat sistemul de valori și norme informale ale grupului de apartenență, devenind un purtător activ al acestora în viața de zi cu zi pe timpul executării pedepsei.Prizonizarea presupune adoptarea unei atitudini ostile (fățișe sau ascunse) față de

personalul închisorii, față de lumea din "afară" și concomitent, dezvoltarea unei loialități față de celelalte persoane private de libertate, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale persoanelor private de libertate intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității. Adoptarea acestor norme carcerale, sunt generate de o puternică motivație care se subsumează categoriei de motive desemnate prin "necesitatea apartenenței la grup" (A. Maslow)1.

În această situație, primul pas motivat psihologic va fi strădania persoanei private de libertate de a se integra grupului informal de persoane private de libertate, de a-și dezvolta conduite dezirabile în acest grup, printre altele și supunerea necondiționată la liderul informal, chiar dacă riscă să fie prost văzut de cadre. În conformitate cu legea lui O. H. Mowrer2, el va opta pentru situația gratifiantă imediată, deci va face cauză comună cu grupul de persoane private de libertate, deoarece acestea sunt mai în măsură în a-l sancționa premial sau "penal" decât cadrele.

Fenomenul de prizonizare (semnalat de criminologul canadian D. Clemmer3, în urmă cu decenii), este rezultatul "presiunii sociale" exercitate de grupul informal de persoane private de libertate și reprezintă o forță de contraeducație, față de eforturile educative ale personalului specializat din penitenciare.

1 Abraham Maslow (n. 1 aprilie 1908; d. 8 iunie 1970) a fost un psiholog umanist american. Este cunoscut astăzi pentru propunerea sa privind bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane.2 Orval Hobart Mowrer a fost un psiholog american si profesor de psihologie la Universitatea din Illinois 1948-1975 cunoscut pentru cercetările sale privind terapia comportamentului. În 1954 a avut funcția de președinte al Asociației Americane de Psihologie . 3 Donald Clemmer, în Comunitatea închisorii (1940) publică un studiu efectuat pe 2400 de deținuți pe o perioadă de trei ani (http://en.wikipedia.org/wiki/Prisoner)

Fenomenul de desprizonizare, presupune ca, cu cât se apropie momentul liberării deținutul tinde să adopte un comportament apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. Evident că și aici există o motivație calculativă, deoarece un comportament adecvat poate prescurta sensibil durata detenției.

Atitudinile negative față de normele si valorile oficiale sunt determinate în principal de factori ca :

• gradul ridicat de accentuare a comportamentelor negative învățate, știind că o bună perioadă de timp persoanele privative de libertate nu renunță la convingerile si mentalitățile lor, situându-se permanent pe o poziție de căutări a unor modalitaăți de a se sustrage de la regimul de executare a pedepsei;

• influența liderilor informali care desfășoară un comportament negativ;• perceperea deformată a normelor ca urmare a limitelor de înțelegere și a

dezechilibrărilor psiho-afective, caracteristice unor persoane privative de libertate;

• insuficienta preocupare a personalului pentru asigurarea unei perceperi juste de catre persoanele privative de libertate a R.O.I4; folosirea neadecvată a pedepselor și recompenselor.

Se evidențiază existența unui paradox penitenciar5. În detenție pot să apară efecte de corupție reciprocă a deținuților, având loc un proces de socializare invers. Condamnatul se simte eliminat de societate astfel încât își dezvolta o tehnică de reacție față de controlul formal. In sistemul instituționalizat personalitatea este estompată.

Etapele psihosociologice prin care trece un detinut :- șocul depunerii (incarcerării) – determină o gamă complexă de frământări psihice și psiho-sociale, începând cu criza de detenție manifestată de la închiderea în carapacea tăcerii până la comportamente agresive si autoagresive (sinucidere, autoflagerări).- percepția deținutului asupra pedepsei și a mediului privativ – este determinată de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat fiecare deținut problema ispășirii. Cănd pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei, condiția de zi cu zi exprimă o acceptare supusă tuturor rigorilor, dar când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată, ca urmare deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ si ostil administrației locului de detenție, dominat de sentimente de victimizare. - fenomenul de prizonizare, proces prin care deținutul ajunge să adopte sau să împărtășească punctul de vedere al încarceraților privind lumea din penitenciar și societatea in general.

4 Regulament de Ordine Interioară5 Ioana Teodora Butoi,Tudorel Butoi-‚, Psihologie judiciara – curs universitar “,editia a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004, pag. 385

- ierarhia și statutul – prin ierarhie ințelegem “un sistem de priorități în raport cu importanța acordată lor”, iar prin statut înțelegem poziția ocupată de o persoană într-un grup. Personalul închisorii încearcă să impună o anumită ierarhie formală, dar în cele mai multe cazuri nu corespunde cu cea informală. În fruntea ierarhiei informale se află șmecherii, iar acest statut se obține odată cu creșterea experienței de penitenciar; apoi urmează în ierarhie - impresia, iar în a treia linie sunt nepoții, cei care îndeplinesc muncile de curățenie și ordine și care se află la discreția celor de rang superior. Deținuții au o ierarhie depreciativă a infracțiunilor pe care le-au săvârșit. Pe baza acesteia o serie de deținuți dobândesc un statut de paria, fiind izolați și sancționați de grup. Deținuții consideră inacceptabile, atacarea si terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul sadic sau omorul parinților sau a bătrânilor. Cea mai evidentă reacție ostilă este față de violatori, mai ales când victimele sunt minori. Reacția ostilă merge de la izolare până la agresarea zilnică. - agresivitatea și violența – prin agresivitate înțelegem “un comportament verbal sau acțional ofensiv, orientat spre umilirea și chiar suprimarea fizică a celorlalți”. Comportamentul agresiv poate fi orientat contra propriei persoane (autoagresiune), spre distrugerea obiectelor investite cu semnificații sociale sau heteroegresivitatea (împotriva celorlalți și a conducătorilor). Prin violență înțelegem utilizarea forței și a constrângerii de către un individ în scopul impunerii voinței altora. Privarea de libertate favorizează apariția și dezvoltarea unor componente agresive. - frustrarea - fenomenul se referă la o “situație în care obstacolul intervine în calea satisfacerii unei trebuințe și modifică astfel comportamentul”6. Există două tipuri de frustrări (primară și secundară) și patru tipuri de obstacole (pasiv intern – incapacitatea persoanei, activ intern – pulsiunea secundară cu același obiect, ciocnirea a doua trebuințe de intensitate egală dar cu sens opus si obstacolul activ extern – situație în care subiectului i se interzice de către cineva sub amenințarea pedepsei îndeplinirea unei activități). - teritorialitatea – fenomenul “ reprezintă caracteristica grupurilor și a indivizilor din interiorul acestora de a-și delimita teritoriile și de a avea anumite comportamente specifice în raport cu acestea”. La prima vedere se pare ca teritorialitatea deținuților nu determină agresivitatea teritorială, în primul rând, deși există supraaglomerare, spațiul fiecărui deținut este marcat de obiecte personale, în al doilea rând, comportamentul agresiv este mascat datorita strictei supravegheri.- stresul – (Hans Selye-19357) reprezintă un “răspuns al organismului la orice solicitare” (presiune, încărcare, apăsare, solicitare). Rezistența la stres diferă de la persoană la persoană. Cu toate acestea sunt câteva surse de stres specifice mediului privativ: cea mai mare presiune vine din poziția în care este privit deținutul în mediul penitenciar, o altă sursă este atitudinea administrației, o a treia este aceea că deținutul nu are nimic de spus pentru

6 Saul Rosenzweig, cunoscut pentru ipoteza Bird Dodo, a realizat testul care-i poartă numele și care este format din 24 de poze cu benzi desenate care descriu o situație care ar putea induce frustrarea. The overall purpose of the study is to assess how the examinee responds to frustration and frustrating situations. Scopul general al studiului este de a evalua modul în care se răspunde la frustrare și situații frustrante;7 Hans Hugo Bruno Selye (n. 26 ianuarie 1907, Viena, Austro-Ungaria — d. 16 octombrie 1982, Montreal, Canada) a fost un biochimist canadian de origine austro-ungară, cel care a introdus în știință noțiunea de stres.

propriul destin, intoleranța față de individualitate este stresantă, iar pe ultimul loc se afla monotonia activităților, a programului zilnic, respectarea regulamentului. - violența colectivă este un fenomen psihosocial care are loc in penitenciar și este condiționat întotdeanuna din cauza acumulărilor de tensiuni în interiorul unui grup de deținuți, având diferite cauze (atitudini neconformiste, prezența unora cu inadaptări marcante la mediul penitenciar, revolta penitenciară).- panica este o reacție afectivă, individuală sau colectivă de frică alarmantă, caracterizată prin dezorganizarea conduitei, pierderea autocontrolului, de unde și dispoziția spre acte impulsive și iraționale.- automutilările – pot fi întâlnite în cazul deținuților aflați într-o stare de melancolie anxioasă-raptus, la obsedații sexuali ca semnificație de autopedepsire, la unii subiecți chinuiți de scrupule religioase; refuzul hranei – în mediul penitenciar au valoare simbolică și anume subiectul vrea să arate că este gata pentru orice sacrificii dacă nu i se satisfac anumite cereri; tatuajele – problema a fost studiată de criminologi care consideră că tatuajul are o mare importanță judiciară și psihologică, întrucât el dezvăluie adevarata identitate a individului, cât și diversele sale obiceiuri, fantezii și trăsături de caracter. Principala cauză a tatuajului o constituie nivelul scăzut intelectual și de cultură, iar motivele tatuării sunt următoarele : imitația, formă de manifestare a dragostei și a prieteniei, obsesie sexuală și vanitate (dorința de a demonstra rezistența la durere). - tulburările psihice - la contactul cu viața de detenție pot să apară o serie de tulburări psihice, apar mai ales la deținuții primari, survin la puțin timp după depunere și sunt tranzitorii. În ordinea frecvenței lor se situează stările depresive care se caracterizează prin următoarele forme de manifestare : o puternică melancolie, disperare, agitație anxioasă, tentative de suicid, halucinații auditive si vizuale, temeri delirante de persecuție. Alt grup de tulburări îl constituie stările confuzionale constituite din : dezorientare temporo-spațială, privire rătăcită, dureri de cap violente, somn agitat, vise de groază, halucinații la care subiectul participă activ.- suicidul – din punct de vedere psihologic i se acordă semnificații multiple: curmarea singurătății, răzbunarea ca ultimă soluție, înlăturarea dependenței. În mediul privativ intâlnim suicidul emotiv (care rezultă dintr-o mare anxietate), suicidul pasional (care este mai degrabă o conduită de disperare a individului care incearcă să se elibereze de o durere morală insuportabilă) și echivalentele suicidare (sunt frecvente in mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de ingrijirile medicale).- homosexualitatea reprezintă o tulburare a comportamentului sexual; mediul privativ reprezintă una din cauzele homosexualității și se intâlnește in cadrul grupurilor de deținuți.- zvonul reprezintă o afirmație prezentată drept adevarată, fără a exista posibilitatea de a i se verifica corectitudinea. În grupurile de deținuți, o mare influență în transmiterea mesajelor o are liderul de opinie, zvonurile persistând mai mult în grupurile lipsite de coeziune.

Etichetarea socială

Etichetarea socială reprezintă o formă a reacției sociale, este o stigmă8. În acest caz prima apare ca un produs al reacției sociale. Cei care se abat de la normele sociale sunt etichetați ca infractori, ca urmare a reacției sociale de răspuns la criminalitate. Prin etichetare individul este trecut de la o poziție socială considerată normală în societate la una de deviant. Reacția socială presupune existența a doua personaje:

Unul individual - cel etichetat; Altul colectiv - societatea care etichetează.

Caracteristici ale personalității și modificările sale pe parcursul detențieiCa element al personalității afectivitatea duce greul frustrărilor impuse de privarea

de libertate. Este un izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale;. manifestările afective fiind un seismograf sensibil al dinamicii sufletești a deținuților pe timpul executării pedepsei. Un alt element al personalității este motivația. La persoanele private de libertate prezinta o mare complexitate:

un prim grup de aspecte cuprinde motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicația faptei comise;

al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncționale precum și sursele de satisfacții – insatisfacții pe parcursul executării pedepsei. În ceea ce privește motivația (justificările) infracțiunilor, în ciuda apartenenței diversității, pot fi totuși distinse cele elaborate înaintea comiterii infracțiunii, de cele fabricate după.O altă componentă a personalității – voința, reclamă o reprezentare realistă,

deoarece în munca de reeducare a deținuților se apelează la îndemnuri adresate voinței.Trăsătura de personalitate care este supusă cel mai mult influențelor grupului de

apartenență este temperamentul. În situația când în aceleași grupuri se întâlnesc mai mulți indivizi cu același temperament, se instalează o atmosferă caracteristică:

un climat rece și indiferent - la flegmatici 9; liniște meditativă - la melancolici; un activism calm zgomotos - la sangvini; o tensiune, întreruptă de răbufniri agresive - la colerici.

Principii ale intervenției psihologice în mediul penitenciar

8 F. Gheorghe, Mediul penitenciar, „Revista de știință penitenciară”, nr.1, București, 1996

9 Ioana Teodora Butoi,Tudorel Butoi-‚, Psihologie judiciara – curs universitar “,editia a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004, pag. 388

Pe lângă factorii predispozanți sau favorizanți care țin de experiențele trecute ale persoanelor aflate în detenție (copilăria în custodia autorităților, violență în familie sau abuz sexual), există anumiți factori ce țin de mediul penitenciar și care pot avea un impact negativ asupra sănătății mentale. Astfel, cunoscând faptul că mediul penitenciar are un efect negativ asupra sănătăţii mentale a deţinuţilor (în urma privării de libertate, a suprapopulării, a lipsei de intimitate, a condiţiilor improprii de igienă sau a agresiunilor de orice tip, a calităţii proaste a serviciilor de sănătate, a insecurităţii privind viitorul şi în lipsa unor activităţi semnificative, etc.), ne putem aştepta la o agravare a stării de sănătate a celor ce au deja tulburări mentale, la dezvoltarea unor tulburări în cazul celor ce încă nu au fost diagnosticaţi respectiv la o creștere a nivelului de stres și a sentimentului de ineficacitate în rândul personalului, în lipsa unei strategii coerente de management a dificultăţilor ce rezultă din cele de mai sus. Prin urmare, stabilirea unor principii de bază în ceea ce privește promovarea sănătăţii mentale în închisori se dovedește esențială.

1. Prevenţia primară constă în intervenţia ce previne instalarea bolii. Astfel, prevenția primară descrie intervenția care se realizează la nivelul populației sănătoase dar care prezintă risc spre boală, înainte de debutul bolii, pentru a preveni instalarea acesteia. Se au în vedere factorii de risc, factorii predispozanți sau alți factori etiologici. Deseori, intervenția primară se realizează la nivel de grup (selecționat sau comunitar).

2. Prevenţia secundară constă în intervenţia ce are loc imediat după apariţia bolii şi este menită să prevină evoluţia şi complicaţiile acesteia (de exemplu, reducerea riscului de suicid sau reducerea frecvenţei comportamentelor auto-mutilante etc.).

3. Prevenţia terţiară are loc în cazul bolilor cronice şi urmăreşte reducerea problemelor determinate de complicaţiile bolii (prevenția terțiară se exprimă spre exemplu în creşterea calităţii vieţii persoanelor cu tulburări mentale severe). Astfel, o serie rapoarte și documente promovează principii și recomandări referitoare

la ce măsuri ar trebui implementate în acest mediu pentru a îmbunătăți sănătatea mentală a prizonierilor, măsuri ce pot fi adaptate contextului cultural, social și economic al fiecărei țări:

deţinuţii au aceleaşi drepturi ca şi populaţia generală în ceea ce priveşte accesul la tratamente preventive sau la serviciile de sănătate în general;

esenţial în promovarea sănătăţii mentale este un bun screening al stării mentale a deţinutului la intrarea acestuia în custodia închisorii, bazat pe un protocol de evaluare standardizat şi pe instrumente psihologice de evaluare validate;

trainingul adecvat al personalului (profesional și paraprofesional) din închisori în ceea ce privește identificarea și managementul tulburărilor mentale constituie o componentă importantă a succesului unui program de promovare a sănătăţii mentale; un astfel de program de training ar putea contribui la o mai bună înţelegere a tulburărilor mentale (inclusiv a noţiunii de stigmatizare şi a consecinţelor ei) precum și pentru o mai bună identificare şi prevenție a riscului suicidar;

promovarea sănătăţii mentale vizează atât deţinuţii cât şi personalul aferent mediului penitenciar; prezenţa unor deţinuţi cu tulburări mentale nediagnosticate

sau netratate poate face ca mediul penitenciar să fie mai solicitant decât în mod obişnuit pentru personal. Astfel, o bună politică de management va promova sănătatea mintală a deţinuţilor şi implicit pe cea a angajaților, oferind un mediu de lucru mai sigur și mai puțin stresant pentru aceștia.

Screeningul psihologic10

Screeningul stării generale a deţinutului la intrarea acestuia în custodia penitenciarului este absolut necesar. Scopul screeningului psihologic este acela de a depista rapid situațiile de urgență sau persoanele care au nevoie de o intervenție rapidă. De regulă, în cadrul screeningului psihologic ne interesează să stabilim prezenţa consumului excesiv de alcool sau alte droguri (fiind cunoscută comorbiditatea acestora cu tulburările mentale), prezenţa unui istoric de agresivitate (orientată împotriva celorlalți sau a propriei persoane – spre exemplu, auto-mutilarea), prezența în trecut a unor tentative de suicid precum și istoricul psihiatric (dacă există). Screeningul psihologic poate să vizeze distresul emoțional, gândurile automate negative sau credințele iraționale (cunoscute ca și factori de vulnerabilitate generală pentru o categorie largă de tulburări psihice, personalitatea sau diverse simptome care ar putea avea legătură cu categoriile generale de diagnostic cum ar fi tulburările anxioase sau afective, tulburările în legătură cu o substanță sau tulburările de personalitate.

Psihodiagnostic și evaluare psihologică clinică

Psihodiagnosticul se referă la cunoaşterea acelor factori psihologici ai subiectului uman care pot fi relevanți în anumite situații sau pentru diverse activităţi. Specific, psihodiagnosticul clinic vizează cunoaşterea factorilor psihologici cu relevanţă pentru sănătate şi boală. Cunoaşterea acestor factori psihologici se realizează prin procesul de evaluare clinică, apelând la metode precum testarea psihologică, sau interviul clinic (liber, semistructurat, structurat).1. Într-o primă etapă sunt investigate și evaluate simptomele pacientului (debut, evoluţie), posibilele tulburări mentale şi de personalitate. Este investigată şi prezenţa altor tulburări somatice, istoricul medical al pacientului (alte internări) precum şi stresorii psihosociali cu care se confruntă acesta (condiţiile socio-economice, situația familială, suportul familial, situaţiile stresante cu care se confruntă). La finalul acestei etape se poate stabili un indice global de funcţionare al individului evaluat, indice care oferă o perspectivă generală asupra stării acestuia. În urma parcurgerii acestei etape este propus un diagnostic nosologic ipotetic şi sunt identificaţi factori ipotetici care au declanșat, favorizat, predispus și menținut simptomatologia.

10 Vezi Anexa 1

2. În cadrul celei de-a doua etape se realizează o investigare detaliată a comportamentului și a funcțiilor psihice. Principalele aspecte care pot fi urmărite în cadrul interviului și testării psihologice vizează funcţia perceptivă (eventuala prezenţă a halucinaţiilor), alterarea mimicii, gesticii, interacţiunilor sociale, a posturii sau comportamentului motor, starea memoriei, gândirii şi inteligenţei, atenţia, personalitatea, dispoziţia afectivă, prezenţa unor sentimente de derealizare sau depersonalizare, prezenţa unor obsesii sau compulsii, orientarea în timp și spațiu și prezența sau absența conștiinței bolii. La finalul acestei etape se clarifică și definitivează diagnosticul nosologic. 3. Cea de-a treia etapă a psihodiagnosticului şi evaluării clinice este una de aprofundare şi identificare a particularităţilor specifice individului diagnosticat. Avem în vedere aici cele patru nivele de analiză a subiectului uman: subiectivafectiv (emoţional), cognitiv, comportamental şi psihofiziologic.

Parcurgerea acestor etape de psihodiagnostic și evaluare clinică ne permite atât stabilirea unui diagnostic nosologic cât și clarificarea modului în care acest diagnostic se particularizează la individul evaluat.

În mod evident, demersul psihodiagnosticului şi evaluării clinice în penitenciare trebuie să ţină cont de particularitățile acestui mediu. Dacă ne referim la principalele categorii de deținuți predispuși la a comite un act suicidar, câţiva factori de risc trebuie luaţi în considerare:

cei aflați pentru prima dată în arest preventiv, cei care în urma procesului de judecată au obținut o sentinţă mai lungă decât se aşteptau sau cei al căror status s-a modificat de puţin timp (au trecut de la a fi în arest preventiv la ispăşirea unei sentinţe);

cei ce au un istoric de tentative de suicid; cei ce au un istoric de tulburări mentale (în special depresie sau psihoze); cei ce au un istoric de consum abuziv de alcool sau alte droguri; cei ce suferă de boli fizice cronice sau foarte dureroase; cei ce sunt condamnati pentru crimă sau delicte sexuale; cei ce au dificultăţi în comunicare şi mecanisme de coping foarte slabe; cei ce au un istoric de agresiune sexuală sau abuz sexual; cei ce sunt izolați din punct de vedere social, atât în interiorul penitenciarului cât şi

in afara lui.În afara acestor situaţii, un risc deosebit îl reprezintă abuzul de droguri. Astfel,

deținuții care sunt în curs de dezintoxicare sunt predispuși spre a dezvolta idei suicidare. De asemenea, detinuţii ce au consumat cocaină înaintea intrării în detenţie sunt şi ei predispuşi spre suicid, ca reacţie la absenţa acestui drog, ce are o durată de viaţă scurtă în fluxul de sânge şi nu are substitut. La fel, cei ce se află în proces de depăşire a unei cure de dezintoxicare, pot prezenta un risc crescut spre depresie, anxietate și auto-agresiune, fapt ce nu trebuie considerat în mod necesar un efect al drogurilor, ci un posibil semn al unei tulburări mentale anterioare consumului de droguri sau al unui distres ascuns.

La fel de relevante sunt orice alte circumstanțe stresante pentru deținut, cum ar fi actele de agresiune ale celorlalți deținuți îndreptate împotriva lui, cu accent pe agresiunea sexuală, înfăţişările la tribunal şi deznodământul lor, recursurile, problemele maritale/relaţionale, problemele cu familia în general, izolarea socială, respingerea cererii de eliberare condiţionată, doliul, problemele disciplinare, apropierea eliberării, eliberarea altor deţinuţi, comemorarea unei morţi, mutări frecvente în cadrul închisorii, interogatoriile, tentativa de suicid a unui alt deținut, a unui membru al familiei sau a unui prieten.

În plus, printre comportamentele ce ar putea indica un posibil risc de suicid se numără evitarea companiei celorlalţi sau refuzul de a primi vizitatori, neglijarea igienei personale şi a alimentaţiei, refuzul de a participa la muncă, la activităţi educaționale sau care implică colaborarea, o modificare semnificativă a dispoziţiei sau comportamentului, absenţa motivaţiei, a planurilor de viitor, dăruirea obiectelor personale şi punerea în ordine a afacerilor personale.

Evaluarea riscului reprezentat de deţinut pentru ceilalţi constituie următorul pas în cadrul evaluării clinice. Ne interesează aici: - istoricul deţinutului (pentru a identifica posibili factori de risc) cum ar fi comportamente violente sau suicidale anterioare; dovezi ale unei instabilităţi sociale, în sensul schimbării frecvente a locului de muncă sau a locuinţei şi al unui număr redus de relaţii interpersonale; complianţă redusă la tratamentul psihiatric; abuz de droguri ; apartenenţa la un grup social ce încurajează violența (atât în trecut cât și în prezent); - factori declanșatori ai actelor de violenţă anterioare sau ai decompensărilor; factori de stres recenţi, în mod deosebit confruntarea cu o pierdere majoră sau posibilitatea unei astfel de pierderi (deces în familie, divorţ, etc.); întreruperea recentă a medicaţiei ; evaluarea mediului deţinutului, pentru a stabili dacă acesta are sau nu acces la potenţiale victime sau la mijloacele necesare realizării unei agresiuni. În cazul unei tulburări delirante, o atenţie deosebită trebuie acordată persoanelor ce apar în delirul pacientului (colegi de celulă, membri ai familiei, gardieni). evaluarea stării mentale, în special identificarea unor idei delirante de persecuție sau de pasivitate, a unor emoții aferente unui comportament violent (furie, ostilitate, suspiciune) sau a unor ameninţări specifice facute de către deţinut.

În final, această evaluare trebuie să arate cât de mare este riscul reprezentat de deţinut pentru ceilalţi, dacă este specific sau general, imediat sau nu, constant sau nu şi care este cea mai bună intervenţie pentru a reduce acest risc (tratament psihiatric, plan de management, etc.). Trimiterea urgentă către un control de specialitate (luându-se în considerare inclusiv transferarea deţinutului într-o locaţie adecvată condiţiei sale sau tratamentului impus) este de regulă recomandată în situaţii cum ar fi prezenţa unor simptome psihotice ce determină un distres sever, un comportament periculos sau care împiedică funcţionarea normală a individului; mediul penitenciar nu mai este sigur pentru deţinutul cu o anumită tulburare psihică; refuzul tratamentului şi deteriorarea stării de sănătate până la punctul în care este necesară intervenţia de urgenţă; deteriorare fizică puternică, determinată de boala psihică (refuzul alimentaţiei); deţinutul prezintă un risc foarte ridicat de suicid, necesitând supraveghere directă continuă etc.

Particularităţi ale intervenţiei psihologice în penitenciar lacopii și adolescenți

În cadrul procesului de evaluare se va încerca obținerea de informații din cât mai multe surse: familie, angajaţi ai serviciului social, persoane implicate în educaţia copilului. Cel care realizează evaluarea trebuie să se aştepte la comorbidităţi ale tulburărilor sau problemelor de sănătate mentală şi să le investigheze. De exemplu, abuzul de substanţe poate fi consecinţa unei tulburări de comportament sau un mijloc de a face faţă unei probleme emoţionale.

Trebuie investigate în mod sistematic: fobiile, obsesiile, simptomele depresive, impulsivitatea, probleme de atenție, hiperactivitate, probleme de învăţare, comportamentul delincvent, agresiv sau încălcarea regulilor, consumul de substanţe şi relaţiile cu familia sau aparținătorii legali. Cele mai frecvente tulburări de personalitate întâlnite la delincvenţii juvenili sunt tulburarea de personalitate antisocială, tulburarea de personalitate paranoidă şi cea de tip borderline. Evaluarea la adolescenţi va viza de asemenea funcţionarea cognitivă, nivelul rezultatelor şcolare şi prezenţa unor tulburări de dezvoltare (de exemplu, autism) precum şi a unor dificultăţi de învăţare (de exemplu, dislexia), care sunt destul de comune la delincvenţii juvenili. Pe lângă aspectele relevante clinic, se vor investiga punctele tari și resursele de care dispune adolescentul, fie personale, fie în reţeaua socială formată din familiei, prieteni, sau personalului instituţiilor în care este reţinut. Este important să fie identificate persoanele în care are încredere sau are relații strânse întrucât aceștia pot fi incluși în programul de intervenție.

Tulburarea de conduită descrie un pattern persistent şi repetitiv de comportamente care încalcă drepturile fundamentale ale altora, ori normele sau regulile sociale majore corespunzătoare vârstei. Aceste comportamente pot fi încadrate în patru grupe principale de comportamente antisociale: comportament agresiv (care cauzează sau ameninţă cu vătămarea fizică alţi oameni sau animale), comportament non-agresiv (care cauzează pierderea sau prejudicierea proprietăţii altora), fraudă sau furt şi violări serioase ale regulilor (de ex., viol, cruzime fizică). Tulburarea poate fi diagnosticată şi la persoanele peste 18 ani, dar cu condiţia să nu se întrunească criteriile şi pentru un diagnostic de tulburare de personalitate antisocială. Tulburarea apare deseori împreună cu alte probleme care trebuie identificate și abordate. Abuzul de alcool și droguri este un astfel de exemplu. Abuzul de substanţe nu cauzează tulburarea de conduită, aceasta din urmă fiind deja prezentă, de cele mai multe ori, înaintea celeilalte probleme. Intervenţia eficientă în cazul abuzului de substanţe va reduce probabilitatea persistenţei problemelor psihologice la vârsta adultă. Un alt set de probleme, deseori asociate tulburării de conduită îl constituie dislexia şi tulburările limbajului vorbit. Abordarea lor va facilita reuşita şcolară şi găsirea unui

loc de muncă, care ambele cresc şansele de succes ale intervenţiei asupra tulburării de conduită. O comorbiditate importantă există între tulburarea de conduită şi ADHD. Tulburările de conduită sunt deseori asociate tulburărilor emoţionale, mulţi dintre delincvenţii juvenili neavând abilităţile de a-şi identifica şi controla propriile emoţii. Cazurile de tulburări emoţionale includ deseori simptome fizice ca oboseala constantă sau iritabilitatea.

Deseori se asociază cu atacuri de panică, perturbarea somnului şi coşmaruri, comportamente de auto-vătămare şi retragere socială. Criteriile de diagnostic pentru tulburările emoţionale ale adolescenţilor sunt aceleaşi cu cele pentru adulţi, dar ne putem aștepta la câteva particularități ale simptomatologiei.

Depresia se manifestă la tineri şi adolescenţi mai degrabă ca iritabilitate decât ca tristețe și nefericire. Sunt comune elementele atipice ca somnul prelungit, agitație și apetit crescut.

Anxietatea constă în preocuparea excesivă faţă de unul sau mai multe aspecte ale vieţii. Grijile şi preocupările sunt comune în rândul adolescenţilor, mulţi dintre ei temându-se de posibilitatea de a nu fi plăcuţi, de a fi respinşi sau criticaţi de către ceilalți. Criteriile de diagnostic sunt acelaşi ca şi pentru adulţi, dar există totuşi diferenţe la nivelul tabloului clinic. Focusul anxietăţii la adolescenţi constă de cele mai multe ori în situațiile sociale, teama de a se face de rușine sau anxietatea de performanţă. Mulţi dintre ei pot fi foarte conformişti, perfecţionişti şi nesiguri de ei înşişi. În mediile instituţionalizate, vor încerca să ascundă de ceilalţi de vârsta lor preocupările şi simptomele fiziologice asociate tulburării.

Etică și deontologie în intervenția psihologică din mediul penitenciar

Îngrijirea şi tratamentul destinate sănătăți mentale pe care deţinuţii le primesc în mediul penitenciar trebuie să fie echivalente cu cele pe care le-ar primi dacă s-ar afla în comunitate.

Evaluarea şi intervenţia psihologică de specialitate ar trebui așadar să facă parte din serviciile de sănătate pe care deţinuţii le primesc în mod curent în mediul penitenciar. Aceste standarde ar putea fi atinse prin măsuri cum ar fi vizitele regulate în penitenciare ale echipelor de specialişti în sănătate mentală, posibilitatea de a apela la servicii sau facilităţi din afara penitenciarului atunci când aceste servicii sunt necesare și nu sunt disponibile în penitenciar, pregătirea de bază a angajaţilor în a recunoaşte şi a aborda problemele de sănătate mentală. Personalul din mediul penitenciar care se ocupă de sănătatea deţinuţilor trebuie să aibă şi rolul de a promova sănătatea mentală a deţinuţilor şi de a semnala persoanelor sau autorităţilor competente, acolo unde este cazul, necesitatea îmbunătăţirii serviciilor de sănătate mentală. Evaluarea şi intervenţia în sănătatea mentală în mediul penitenciar se poate face doar după obţinerea consimţământului informat. Acesta presupune informarea, într-un limbaj adecvat, care să faciliteze înţelegerea deţinutului asupra scopului şi procedurii de evaluare sau intervenție, a riscurilor, beneficiilor și

alternativelor tratamentului propus. Este recomandat, dacă este posibil, ca aceste informaţii să fie prezentate atât verbal cât şi în scris. Consimţământul trebuie să fie liber şi să nu fie obţinut în urma unor presiuni. Consimţământul oferit iniţial poate fi retras mai târziu pe parcursul evaluării sau a intervenţiei. În cazul minorilor, consimţământul va fi solicitat, urmând prevederile legale aflate în vigoare şi codurile de conduită profesionale. Confidențialitatea este un element cheie în relația psiholog-pacient și presupune încrederea pacientului că psihologul nu va divulga informaţiile pe care le are într-un mod care să-l dezavantajeze. Cu toate acestea, în mediul penitenciar apar situaţii în care este necesară informarea altor persoane în legătură cu starea pacientului. Câteva exemple sunt: informarea personalului închisorii în legătură cu anumite necesităţi sau pericole; informarea şi implicarea familiei în tratament, atunci când este nevoie; pacientul reprezintă un risc de vătămare pentru un alt individ sau grup de indivizi. Astfel de situaţii pot fi depăşite fără a compromite confidenţialitatea prin câteva metode: cererea acordului pacientului pentru a divulga anumite informaţii; oferirea de informaţii generale personalului în legătură cu modul în care ar trebui abordate anumite grupuri de persoane cu diverse probleme, fără a specifica însă care sunt persoanele sau problemele cu care se confruntă acestea. Există și situaţii în care păstrarea confidenţialităţii ar putea aduce un prejudiciu grav deţinutului însuşi, unei alte persoane sau societăţii precum şi situaţiile în care ţinta intervenţiei sunt persoane minore, iar familia trebuie informată sau implicată în tratament. În astfel de cazuri, păstrarea sau compromiterea confidenţialităţii se va face respectând prevederile legale şi codurile de conduită profesională (vezi Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, www.copsi.ro).

Proceduri de intervenţie la nivel cognitiv

Aceste proceduri vizează restructurarea cognitivă, respectiv schimbarea modului în care individul își reprezintă realitatea sau a modului disfuncțional în care o interpretează.

Gândurile disfuncționale se referă spre exemplu la catastrofare (exagerarea aspectelor negative ale unui eveniment); personalizare (însușirea evenimentelor negative la care subiectul n-a avut nici o contribuție); raţionamentul emoţional („trebuie să fie adevărat pentru că aşa simt eu”); generalizarea excesivă (concluzia pe care subiectul o trage acoperă mai multe situaţii decât există); etichetarea sau evaluarea globală (spre exemplu, ”sunt prost, incapabil”, „toată lumea mă urăşte”); citirea minţii celuilalt (crede că ştie ce este în mintea celuilalt, fără să discute cu acesta); maximizarea aspectelor negative şi minimizarea celor pozitive; formulări în termeni de „trebuie” absolutist; gândirea dihotomică (totul sau nimic) etc. În restructurarea cognitivă utilizăm următoarele categorii de tehnici :

Tehnici de identificare gândurilor automate disfuncţionale şi / sau iraționale

Tehnica întrebărilor directe (“La ce te gândești când ești furios?”)

Tehnica imageriei dirijate (“Încearcă să îți amintești sau să îți imaginezi, cât mai real, o situație în care ai fost extrem de furios. La ce te gândeai înainte să devii atât de furios?”)

Tehnica înregistrării zilnice a gândurilor (“De fiecare dată când te confrunți cu o situație neplăcută sau stresantă, te rog să o descrii pe scurt, să notezi felul în care te-ai simțit în acea situație și gândurile care îți treceau prin minte în acele momente”)

Tehnica asociațiilor libere (“Care este primul lucru care îți vine în minte atunci când ești furios?”)

Tehnici de modificare a gândurilor automate disfuncționale și/sau iraționale

Tehnici logice (“Care este logica acestui gând?”, “Cum poți argumenta asta?”) Tehnici empirice (“Unde scrie că lucrurile trebuie să stea așa cum crezi tu?”, “Ce

dovezi ai?”) Tehnici pragmatice – Analiza costuri-beneficii (“Te rog să faci o listă cu beneficiile și

costurile pe care acest gând le are”) Tehnici metaforice (povești care promovează un stil de gândire rațional; cântece sau

proverbe cu tâlc, ce promovează un stil de gândire funcținal și rațional, versete și rugăciuni, umor)

Procedura rezolvării de probleme (Persoanele sunt învățate cum să formuleze și cum să abordeze, în etape, o problemă: identificarea problemei, stabilirea scopurilor, generarea soluțiilor alternative, considerarea consecințelor, luarea deciziei, implementarea deciziei luate, evaluarea) Procedura antrenamentului asertiv (Persoanele sunt învățate cum să se exprime, cum să își ceară drepturile respectând însă și drepturile celorlalți: examinarea modului în care aceștia de regulă interacționează cu ceilalți; selectarea situațiilor în care ar dori să se comporte mai asertiv; examinarea propriului comportament dintr-un eveniment trecut în care persoana a fost fie agresivă, fie pasivă; identificarea unor persoane care se comportă asertiv; listarea mai multor variante de comportament asertiv; imaginarea propriei persoane realizând comportamente asertive; jocuri de rol în care sunt exersate comportamentele asertive; implementarea în situați reale a comportamentelor asertive).Proceduri de intervenţie la nivel comportamental. Aceste proceduri vizează de regulă întărirea (accelerarea) unor comportamente care s-au dovedit utile, funcționale respectiv elimnarea (decelerarea) unor comportamente disfuncțonale.

Tehnici de accelerare a comportamentului

Tehnica întăririi pozitive (acordarea de întăriri pozitive, recompense – obiecte materiale sau simbolice, activități – după realizarea comportamentelor țintă)

Tehnica întăririi negative (acordarea de întăriri negative – critică, pedeapsă – pentru nerealizarea comportamentelor țintă)

Tehnica contractului (realizarea unei înțelegeri scrise între două sau mai multe persoane prin care se stabilește care sunt comportamentele țintă pentru fiecare dintre părți și care sunt consecințele executării sau neexecutării acestora)

Tehnica amorsajului (organizarea mediului în așa fel încât să fie prezenți stimulii care favorizează apariția comportamentului țintă) Tehnici de decelerare a comportamentului

Tehnica pedepsei (aplicarea de pedepse – consecințe neplăcute – imediat după apariția comportamentului pe care dorim să îl eliminăm)

Tehnica extincției (eliminarea recompenselor care însoțesc comportamentele dezadaptative)

Tehnica izolării (îndepărtarea sau izolarea persoanei de întăririle pozitive care apar după efectuarea unui comportament dezadaptativ)

Recomandări

În opinia noastră, ameliorarea climatului pozitiv în penitenciar, din punct de vedere psihologic se poate realiza, ținând cont de următoarele aspecte:

pentru persoanele încarcerate : creşterea bunăstării emoţionale şi fizice; îmbunătăţirea abilităţilor de a se confrunta cu situaţiile dificile sau stresante; creşterea încrederii şi îmbunătăţirea abilităţilor sociale; abilitatea de a folosi într-un mod constructiv timpul petrecut în închisoare și de a construi planuri realiste pentru viitor; o mai bună incluziune socială după perioada de încarcerare şi creşterea probabilităţii de reabilitare; reducerea probabilităţii de a dezvolta tulburări mentale.

pentru angajații închisorilor : creşterea satisfacţiei în muncă; creșterea moralului; scăderea nivelului de tensiune şi stres; îmbunătăţiri consecvente în sănătate mentală şi fizică.

pentru penitenciare : îmbunătăţirea securităţii; un climat mai sigur; îmbunătăţirea relaţiilor prizonieri – angajaţi; recrutarea mai uşoară şi reţinerea pe termen mai lung a angajaţilor; reducerea numărului de agresiuni.

pentru comunitate : o societate mai incluzivă, cu o probabilitate mai mare de reabilitare după eliberare; reducerea tulburărilor mentale în rândul deţinuţilor eliberaţi; creșterea siguranței generale.

Anexa 1

Raport de Screening Psihologic Clinic (Examinare Psihologică)

I. Informații despre Client:Nume si Prenume (sau Cod)________________________________________

II. Obiectivul Screening-ului:Screening Psihologic Clinic realizat în scopul identificării stărilor psihologice desănătate si/sau boală si a mecanismelor psihologice de etiopatogeneză si/sau desanogeneză, în termeni generali (ex. prezență/absență), cu relevanțăpentru_________________________________________________________

III. Descrierea Succintă a Componentelor Psihologice Evaluate prin Screening:Nivel Subiectiv/Emoțional (inclusiv Satisfacția/Calitatea vieții)

Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?(teste/sarcini/probe si/sau interviuri clinice)

Nivel CognitivCe s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?(teste/sarcini/probe si/sau interviuri clinice)

Nivel ComportamentalCe s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?(teste/sarcini/probe si/sau interviuri clinice)

Nivel PsihofiziologicCe s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?(teste/sarcini/probe si/sau interviuri clinice)

Nivel de Personalitate si Mecanisme Defensive/AdaptareCe s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?(teste/sarcini/probe si/sau interviuri clinice)

Nivel de Relaționare InterpersonalăCe s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?(teste/sarcini/probe si/sau interviuri clinice)

IV. Concluzii (Sumarizarea informațiilor în termeni psihologici):În urma Screening-ului Psihologic Clinic___[Concluziile vor fi derivate deductiv și/sau inductiv din testele/sarcinile/probele și/sauinterviurile clinice utilizate]

V. Recomandări (Implicații ale Concluziilor pentru Obiectivul Screening-ului; Pot fiaccesibile, cu acordul clientului, unor terțe părți, în funcție de contextul în care se faceScrening-ul):În urma Concluziilor Screening-ului Psihologic Clinic___[Recomanările vor fi derivate deductiv și/sau inductiv din Concluziile formulate; vor fi evitațitermeni absolutisti, decizii non-psihologice (se fac doar recomandări asociate Obiectivului

Examinării Psihologice clinice pe baza unor informații psihologice formulate în Concluzii)]Nume si Prenume/Semnătura/Parafa Psihologului Clinician (si/sau a InstituŃiei în cazulStructurilor de Psihologie)

Bibliografie

1. Gh. Florian -„Psihologie penitenciară”, Ed. Oscar Print, București, 1996

2. T. Butoi - „Psihologie judiciară”, Ed. Solaris Print, 2009

3. Ioana Teodora Butoi,Tudorel Butoi-‚, Psihologie judiciara – curs universitar “,editia a II-a, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2004

4. www.copsi.ro