Moldova State University UNESCO Chair of South East European Studies

& forum plural

PONTES review

of south east european studies

vol. 5

2009

This issue of Pontes. Review of South East European Studies is supported financially by the SCOPES Program of the Swiss National Science Foundation.

Editors (in alphabetical order): Igor CAŞU Andrei CUŞCO Emil DRAGNEV Petru NEGURĂ Virgil PÂSLARIUC

Academic board (in alphabetical order):

Ioan CAPROŞU (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi) Catherine DURANDIN (INALCO, Paris) Charles KING (Georgetown University) Irina LIVEZEANU (University of Pittsburgh) Ioan-Aurel POP (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca) Mark SANDLE (King’s University College, Edmonton, Canada) Jutta SCHERRER (EHESS, Paris) Lavinia STAN (Francis Xavier University, Canada) Vladimir TISMĂNEANU (University of Maryland) Graphic design: Ion Cernavcă

Address: Moldova State University, UNESCO Chair of South East European Studies, Chişinău, 60 Alexei Mateevici St., Republic of Moldova, MD-2009, tel./fax: 00 373 22 577598. Email: pontesunesco@gmail.com Forum PLURAL: http://forumplural.blogspot.com/forum.plural@gmail.com

Copyright©2009 UNESCO Chair of South East European Studies, Moldova State University & forum plural All rights reserved

ISSN 1812-333

2

From the Editors

The 5th issue of Pontes. Review of South East European Studies is published in a new and significantly changed format. The changes are obvious from several points of view. First, starting with this volume, our journal will add two more members (Andrei Cuşco and Petru Negură) to its editorial board. Dr. Cuşco holds a Ph.D. in History from the Central European University in Budapest (2008). His research interests focus on Modern East European history. Dr. Negură holds a Ph.D. degree in Sociology from the Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales in Paris (2007). He specializes in the sociology and history of culture of Eastern Europe and the former Soviet space.

Second, the current issue also features a new, modern, graphic design and format, which will hopefully correspond to a renewal of the academic discourse of our journal and a broadening of its academic profile. We will further support the publication of high-quality articles and reviews, concerning topics that attracted little research interest. Moreover, we will promote a critical approach towards historical sources, fighting certain enduring and entrenched myths and stereo-types which are directly connected to politically motivated historical interpretations. We will also aim at initiating an academic “dialogue” that would transcend the established disciplinary boundaries. This dialogue could contribute, in the long term, to the creation of an open space for critical debates, thus fostering a lively exchange of ideas and the development of innovative approaches in the sphere of East- and Southeast-European Studies. We will naturally pursue our traditional focus on the regional dimension, but we will also attempt to go beyond the limits of our particular geographical setting, taking into account the European and global context.

We classified the articles in this volume according to chronological principles and criteria. However, there are two exceptions to this gene-ral rule, which we inserted in a separate rubric, due to the specificity of their style and subject matter. We placed these articles after the main corpus of “historically-oriented” contributions. In the future issues, we will try to revert to our previously practiced thematic criteria in selecting the materials for publication.

Our journal aims to be an academic forum and “meeting point” for the new generation of scholars in the field of the social sciences and humanities in the Republic of Moldova.

3

Din partea editorilor

Numărul 5 al revistei Pontes. Review of South East European Studies apare într-un format nou, din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, începînd cu acest volum, revista va avea încă doi editori, Andrei Cuşco şi Petru Negură. Primul este doctor în istorie al Central European University din Budapesta (2008), specialist în istoria modernă a Europei de Est. Al doilea editor este doctor în sociologie la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS) din Paris (2007), specialist în sociologia şi istoria socială a culturii în Europa de Est şi spaţiul ex-sovietic.

În al doilea rînd, volumul de faţă apare într-un design nou, modern, care sperăm să fie pe măsura discursului academic reînnoit şi al extinderii profilului academic al revistei noastre. Vom susţine în continuare publicarea unor studii şi recenzii care se referă la teme mai puţin sau deloc cercetate şi care, mai ales, promovează o abordare critică a surselor, îndreptată împotriva unor mituri şi stereotipuri vetuste şi tributare unei lecturi angajate politic. De asemenea, ne propunem să iniţiem un dialog academic care ar transcende limitele disciplinare consacrate şi ar putea contribui, în timp, la crearea unui spaţiu pentru dezbateri, schimb de idei şi dezvoltarea unor abordări inovatoare în sfera studiilor est- şi sud-est europene. Vom continua, fireşte, să promovăm studii axate pe dimensiunea regională; totodată, vom încerca să depăşim limitele acestui spaţiu geografic, înscriindu-l într-un context european şi global.

Am organizat materialele din acest volum pornind de la principiul cronologic. Există două excepţii în acest sens, pe care le-am inserat într-o rubrică aparte, dat fiind registrul specific al acestor contribuţii, diferit de cel istoric, care caracterizează corpus-ul central al volumului. În numerele viitoare vom încerca să revenim la criteriul tematic de selectare a materialelor, aşa cum am practicat anterior.

Revista Pontes se doreşte a fi o platformă a noii generaţii de cercetători în domeniul ştiinţelor sociale şi umane din Republica Moldova.

4

CONTENTS / CUPRINS

Articles / Articole

Virgil PÂSLARIUC, „Să fie cercetate şi certate pentru aceste fapte”. Păcat şi Stat la începutul stăpînirii ruseşti în Basarabia. Studiu de analiză micro-istorică

8

Victor TAKI, Spying for Empire: I. P. Liprandi in the Romanian Principalities in the 1820s and 1830s

37

Andrei CUŞCO, The Russian-Romanian 1878 Controversy: Between Realpolitik and National Dignity

51

Andrei PROHIN, Boierimea română în viziunea lui N. Iorga 103

Lilia CRUDU, Implicarea elitelor intelectuale în mişcarea naţională din Basarabia, înainte şi după 1918

113

Daniel - Valeriu BOBOC, Ritualurile puteriii. Vizita regelui Ferdinand I în Bucovina şi Basarabia din mai 1920

122

Руслан РАХИМОВ, Интеграция кочевников в социалистическую систему (на примере Кыргызстана - 1917-1950 гг.)

132

Petru NEGURĂ, Les « idéologies bessarabiennes ». Les écrivains bessarabiens des années 1930, entre régionalisme culturel et quête d’identité nationale

149

Diana DUMITRU, Imaginea basarabenilor în viziunea administraţiei civilo-militare româneşti (anul 1941)

176

Igor CAŞU, Opinia publică în RSSM în contextul destalinizării şi revoluţiei maghiare (1956)

193

Miscellanea

Martin HAUSER, Globalisation, identité culturelle et dialogue entre les cultures – la contribution des Chaires UNESCO

234

5

Sylvie HAUSER-BOREL, Marie de Magdala entre Orient et Occident -Une diversité d’approches de la féminité dès les premiers siècles

243

Reviews / Recenzii

Stefan Ihrig, Vasile Dumbravă, Dietmar Müller, Igor Şarov (ed.), Istoria între ştiinţă şi şcoală – perioada interbelică în Basarabia. Studii, materiale, surse şi sugestii, Chişinău, Editura Cartdidact, 2008. (Sergiu MUSTEAŢĂ)

288

Stefan Ihrig, Wer sind die Moldawier? Rumänismus versus Moldowanismus in Historiographie und Schulbüchern der Republik Moldova, 1991-2006, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2008. (Sergiu MUSTEAŢĂ)

296

Florin Curta, (Ed.), The Other Europe in the Middle Ages. Avars, Bulgars, Khazars, and Cumans, Florin Curta, General Editor, East Central and Eastern Europe in the Middle Ages, 450-1450, volume 2, Leiden/Boston: BRILL, 2008. (Sergiu MUSTEAŢĂ)

300

Valentin Tomuleţ, Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828), vol. I, 218 p., vol. II, 404 p., Chişinău, CEP USM, 2007. (Virgil PÂSLARIUC)

307

Григоре Еремей, Невидимое лицо власти. Кишинэу, «Литера», 2005. (Lilia CRUDU)

314

И.И.Бодюл, Дорогой жизни. Время, события, раздумья. Воспоминания. Книга вторая, Кишинев, Издательство «Кушнир и К», 2001. (Lilia CRUDU)

321

Рабочий в XX веке. Российский опыт, Москва, КомКнига, 2005 (Victor PUŞCAŞ).

326

Таисия Осипова, Российское крестьянство в революции и гражданской войне, М., Стрелец, 2001, 400 с. (Oleg URSAN)

330

И. Левит, Год судьбоносный: от провозглашения молдавской республики до ликвидации автономии Бессарабии (ноябрь 1917 г. – ноябрь 1918 г.), Кишинев, 2000. (Ivan DUMINICA)

338

6

ARTICLES / ARTICOLE

7

„Să fie cercetate şi certate pentru aceste fapte”. Păcat şi Stat la începutul stăpînirii ruseşti în Basarabia.

Studiu de analiză micro-istorică

Virgil PÂSLARIUC

„Fiindcă am luat înştiinţare că o călugăriţă din schitul Curăturile ar fi făcut un copil cu un nepot al nacealniţii de acolo şi l-au dat la mînă cuiva la satul Climăuţi, ţin. Soroca. Drept aceia Dicasteria să poruncească blagocinului (protopopului, n. n.) ca să cerceteze această pricină şi văzîndu-să adevărat, să triimată pe acé călugăriţă, cum şi pe nacealniţă la Dicasterie ca să fie cercetate şi certate pentru aceste fapte1”. Scrisoarea era semnată de Mitropolitul, Exarh şi Cavaler Gavriil Bănulescu-Bodoni, la 1813, septembrie 13 şi era adresată blagocinului schiturilor din ţinutul Soroca, Onisifor, egumenul mănăstirii din Cosăuţi. Astfel începe istoria unei călugăriţe căzute, certate, iertate şi finalmente uitate… într-unul din dosarele păstrate la Arhiva Naţională din Republica Moldova.

Obiectul cercetării noastre îl constituie informaţiile cuprinse în acel dosar păstrat în Fondul Dicasteriei Chişinăului2. Este judecarea unui caz de „relaţii extraconjugale” ce a avut loc la schitul Curătura, ţinutul Soroca. Ceea ce ne-a atras atenţia nu a fost atît cazul Căderii în sine – picanterii de genul acesta se mai găsesc în istoria vieţii monahale basarabene (ca şi a celei din lumea întreagă) – ci modul în care a fost receptată de actorii sociali ai timpului, cum a fost definit de către autorităţi spaţiul Păcatului, pendulînd între un delict moral şi unul penal. Un alt punct de atracţie l-a constituit momentul efectuării judecăţii, la

1 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), f. 205, inv. 1, d. 90, f. 2-3. Ucaz semnat în 19 septembrie 1813 sub nr. 1440. 2 ANRM, f. 205, inv. 1, d. 90. El cuprinde 58 de file legate într-un dosar intitulat, în rusă: „Dosar despre aplicarea canonului (epitimiei) călugăriţei Persida de la schitul Călătura (sic!), ţinutul Soroca pentru concubinaj cu lucrătorul aceluiaşi schit Ioan”. Primul act din dosar este din 13 septembrie 1813 şi ultimul din 28 iulie 1818. Toate actele, în afară de primul, semnat de mitropolitul Gavriil Bănulescu, au fost redactate în limba rusă.

8

începuturile stăpînirii ruseşti în spaţiul nostru, fapt care ne-a permis să observăm diferite niveluri de abordare ale unor probleme, legate de viaţa socială. În acest articol am încercat să reliefăm totodată discursul noii Puteri în procesul „etatizării” societăţii basarabene de la începutul secolului al XIX-lea. Pentru un asemenea gen de investigaţie, am folosit metoda micro-istorică, care a dat rezultate notorii în analiza documentelor de acest gen3.

Microistoria se naşte în cercurile istoricilor italieni4 ca reacţie faţă de „marile naraţiuni” istoriografice (grand narratives), care folosesc categorii temporale extrem de largi (antichitate, ev mediu, modernitate, contemporaneitate). O altă dimensiune discutabilă a abordărilor tradiţionale era şi utilizarea unor categorii sociale cuprinzătoare (stat, piaţă, dezvoltare economică etc.), considerate a fi incapabile să ţină cont de permanenţele şi mecanismele istorice concrete. S-a observat că istoria socială „dominantă”, care grupează şi analizează datele prin interme-diul acestor categorii largi şi adesea „vagi”, scapă din vedere elemente importante ce ţin de acţiunile indivizilor, experienţa lor socială, precum şi formarea identităţii grupurilor5. Adepţii

3 Ne referim în primul rînd la cîteva cărţi de succes, care au pornit de la analiza informaţiilor cuprinse în dosarele inchizitoriale, cf. Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou sat occitan (1294 -1324), 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1992; Carlo Ginzburg, Brînza şi viermii. Universul unui morar din secolul al XVI- lea, traducere de Claudia Dumitriu, Bucureşti, Editura Nemira, 1997; D. Sabean, Kinship in Neckarhausen, Cambridge, 1998. 4 Printre teoreticienii microistoriei se numără istorici de referinţă cum ar fi Carlo Ginzburg, Carlo Levi, E. Grendi, Simona Cerutti ş.a. Printre lucrările programatice, cf. Carlo Ginzburg, Microstoria: due o tre cose che so di lei, în „Quaderni Storici”, nr. 86, 1994, p. 510-539, Idem, C. Poni, Il nome e il come: scambio ineguale e mercato storiografico, în op. cit, nr. 40, 1979, p. 181-190; E. Grendi, Micro-analisi e storia sociale, în op. cit., nr. 35, 1977, p. 506-520; G. Levi, On Microhistory, în vol. New Perspectives on Historical Writing, ed. by Peter Burke, Oxford, 1991, p. 93-113; Jaques Revel, Micro-analyse et construction du social, în vol. Jeux d’échelles. La micro-analyse à l’expérience. Textes rassemblés et présentés par Jacques Revel, Paris, 196, p. 15-36. Există şi versiune italiană, cf. Giochi di scala. La microstoria alla prova dell’esperienza, a cura di Jaques Revel, Viella, Roma, 2006, p. 19-44 şi o traducere rusă, cf. Jacques Revel, Mikroanaliz i konstruirovanie sotsial’nogo, în vol. Sovremennye metody prepodavaniia noveishei istorii, Moskva, 1996, p. 236-261. 5 E. Grendi, op.cit., p. 508-510.

9

microistoriei consideră drept inovatoare şi productive analizele îndreptate spre reconstituirea unităţilor sociale mici- Studierea lor detaliată ar face posibilă, conform opiniei lor, înţelegerea logicii proceselor sociale în general. Ca metodă, reducerea scării, concentrarea atentă pe document, acea privire „la firul ierbii” (J. Revel), este considerată cheia pentru stabilirea „ierarhiei relevanţelor”. Această metodă este diferită şi chiar opusă celei tradiţionale, de factură „macroistorică”. Pe de altă parte, adepţii metodei microistorice nu consideră că menirea lor este aceea de a cerceta lucrurile „mărunte” şi „insignifiante”, care au scăpat din vizorul investigaţiilor „fundamentale”. Prin urmare, scopul microistoriei nu este completarea lacunelor „naraţiunilor mari”, ci încercarea de a oferi o altă imagine, mult mai adecvată, a aceloraşi realităţi. Mai mult chiar, mărirea sau reducerea „scării” („jeux d’échelles”) înseamnă nu doar redimensionarea obiectu-lui, dar şi transformarea, adesea substanţială, a imaginii sale, de care depind chiar rezultatele cercetării şi cunoaşterii obiectului studiat6.

În lucrările criticilor, adesea se vorbeşte despre relevanţa dubioasă a documentelor, selectate „la întîmplare” de către microistorici7. Teoreticienii genului resping însă ideea de repre-zentativitate a documentului. Astfel, un document mai puţin obişnuit poate fi mult mai relevant decît mii de documente stereotipizate8. Nu putem reduce importanţa metodei la triviala opinie conform căreia scopul microistoriei este de a reconstrui biografiile oamenilor „de jos”, ale celor umili, chiar dacă micro-istoria apare în cercurile de stînga, dezamăgite de criza marilor „paradigme” ale secolului al XX-lea, inclusiv a marxismului9.

6 “Dacă este să utilizăm un alt sistem de referinţă, folosind analogii din cartografie, mărirea sau micşorarea scării nu ne dă o realitate care să rămînă aceeaşi, ci prin alegerea pe care o efectuăm schimbăm radical conţinutul reprezentării. Adăugăm totodată că scara micşorată (micro) nu oferă nişte avantaje particulare. Ceea ce contează este principiul varierii, indiferent ce fel de scară alegem”, Idem, Micronalisi e construzione del sociale, în Giochi di scala, p. 24. 7 Pentru criticile aduse metodei, cf. Elizabeth A. Clark, History, Theory, Text. Historians and the Linguistic Turn, Harvard University Press, 2004, p. 78-79. 8 C. Ginzburg, C. Poni, La micro-histoire, în „Le débat”, nr. 17, 1981, p. 133-136. 9 G. Levi, op. cit, p. 94.

10

Atenţia este îndreptată nu spre indivizi izolaţi, ci spre relaţiile sociale, spre acele raporturi, în cadrul cărora membrii societăţii îşi construiesc „strategiile”. Grupurile sociale şi instituţiile nu există „în sine” şi nu pot fi detaşate de indivizi, ca nişte structuri „obiective”. Ele sînt nişte construcţii sociale, în cadrul cărora nu doar marile personalităţi, dar şi „oamenii mici” participă la con-struirea grupurilor respective prin intermediul „conflictelor şi negocierilor”, aplicînd diverse strategii determinate de norme sociale mai mult sau mai puţin definite şi (pre)stabilite. De aceea, scopul (micro)istoricilor constă tocmai în reconstruirea acestor „constelaţii sociale” sau legături adesea difuze şi greu detecta-bile10 .

Mănăstirea Bunăvestirii din Curătura sau Curături11 se afla în

ţinutul Orhei (între Vadul Raşcov şi Saharna), la 117 km de oraşul de reşedinţă, pe o stîncă deasupra Nistrului. Aşezămîntul a fost înfiinţat la 1771 de către ieromonahul Gudiil, stareţul de la Poiana, împreună cu călugărul Rafail. Schitul avea doar o mică bisericuţă din lemn, cu hramul Bunăvestirii, şi o clopotniţă adiţio-nată cu patru clopote nu prea mari. Chiliile erau sărăcăcioase, din lemn şi acoperite cu stuf. În mănăstire se aflau aproximativ 30-33 maici, chiar şi în cele mai „bune” timpuri ale sale. Din momentul înfiinţării lăcaşul se afla pe moşia boierului Petrachi Catargi, care iniţial era destul de îngăduitor cu obştea şi nu percepea taxă pentru folosirea pămîntului, dar ulterior a obligat măicuţele la plată12. Cazuri de acest gen erau frecvente în Basarabia secolului al XIX-lea, din moment ce valoarea pămîn-tului a crescut brusc, ca urmare a stabilizării politice şi securizării regiunii, intrate în componenţa Imperiului Rus. În secolul al XVIII-lea, cînd ţinutul era în permanenţă supus invaziilor, aici au fost înfiinţate mai multe schituri, beneficiind de multitudinea de

10 Ibidem. 11 Cf. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 231. În textul dosarului se scrie invariabil Calatura., probabil, din cauza deficienţelor de înţelegere a noii limbi de către autorităţile eparhiale. 12 Kishiniovskie Eparkhial’nye Vedomosti, nr. 2, 1879, p. 538.

11

pămînturi în părăsire. Ele activau în condiţii extreme, neavînd posibilităţi de dezvoltare. Situaţia lor incertă a condus rapid fie la destrămarea obştilor, fie la sărăcie materială. Din acest motiv, schiturile au început să fie desfiinţate de autorităţile ruseşti, începînd cu Bodoni13. Mănăstirea Curătura va avea aceeaşi soartă peste 15 ani de la istoria pe care o descriem. Sărăcia materială şi extremitatea condiţiilor de trai şi-au lăsat amprenta asupra mănăstirilor basarabene, lipsa de fonduri fiind cauza principală a mizeriei în care se aflau membrii clerului monastic.

După scrisoarea mitropolitului, în data de 8 octombrie 1813 (nr.1628), vine şi raportul egumenului Onisifor: „În conformitate cu ordinul Majestăţii Sale Imperiale din Dicasteria Duhovni-cească Exarhicească din Chişinău din 19 septembrie 1813, sub nr. 1440, prin care mi s-a poruncit să mă deplasez la schitul Curătura, pentru a întreprinde o cercetare despre o călugăriţă care a născut în nelegiuire i proci. Sus-numitei Dicasterii am onoarea să-i raportez că, într-adevăr, o călugăriţă pe nume Persida, a născut un prunc prin desfrîu (bludno prizhila mladentsa), cu nepotul stareţei Tavifta, Ioan, care trăia atunci la schit şi care de atunci a fugit de la mănăstire şi unde se află acum, nu se ştie. Acel prunc a fost născut nu la schit (f. 4 r.), ci în satul Isacova, la o distanţă de 30 de verste, în luna februarie a anului 1813. La scurt timp după naştere, copilul a fost dat de către Persida unei alte persoane în satul Climăuţi, unde în luna iunie a şi murit". Raportul se încheie cu fraza: „Pe fosta stareţă Tavifta şi călugăriţa Persida vi le trimit sub escortă, 8 oct. 1813. Blagocinul, igumen de Cosăuţi, Onisifor”14.

Blagocinul îşi îndeplineşte misiunea şi le trimite pe călugă-riţe sub escortă la Chişinău, aşa cum i-au cerut-o instrucţiunile

13 De altfel, autorităţile ruse – cele ţariste şi, evident, cele sovietice - nu au deschis nici o mănăstire în timpul stăpînirii lor. Singura excepţie a fost cea de la Chiţcani (Noul Neamţ), dar şi aceasta a fost deschisă de călugării veniţi din Moldova carpatină, ca rezultat al secularizărilor operate de Al. I. Cuza şi, foarte important, pe pămînturile stavropighiei nemţene în Basarabia, cf. Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919; Ştefan Berechet, Mănăstirile, în vol. Basarabia, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926. 14 ANRM, f. 205, d. 90, f. 6.

12

venite din Dicasterie, dar rolul său în această istorie, cum vom vedea mai jos, nu se termină aici.

În organizarea administrativ-canonică a Imperiului rus un loc important l-a avut instituţia Consistoriului (Dicasteria). La 1744, în locul Departamentelor arhiereşti, s-a decis fondarea Consistoriilor duhovniceşti, care reprezentau, de fapt, cancelarii ale episcopului. Definiţia extrasă din legislaţia rusă sună în felul următor: „Consistoriul duhovnicesc este un departament, prin intermediul căruia, cu nemijlocita participare a episcopului, se efectuează judecata ecleziastică în unitatea administrativă locală a Bisericii Ortodoxe Ruse, numită eparhie”15. În Consistoriu putea să intre doar clerul monahal. Mai tîrziu au primit acces şi clericii de mir. Aceste instituţii se aflau sub nemijlocita condu-cere a Sinodului, iar conducătorii eparhiilor erau numiţi, de asemenea, la Sankt Petersburg. În structura eparhială intrau vicarii, locţiitorii nemijlociţi ai arhiereilor, protopopii (blagoci-nii), reprezentînd autoritatea eparhială în teritoriu, consiliile eparhiale şi deputaţii. Aceştia din urmă erau reprezentanţii clerului, numiţi pentru cercetarea unor cazuri judecate de Consistoriu, membri ai unor consilii eparhiale sau reprezentanţi din partea Bisericii în chestiunile legate de fondul funciar ecleziastic. Pe lîngă episcop exista şi o unitate administrativ-economică – casa eparhială, care avea statut de mănăstire. De la sfîrşitul secolului XVIII apar şi blagocinii pentru mănăstiri, aleşi dintre cei mai respectaţi egumeni. La 1766 Sinodul obţine revizuirea pedepselor administrative: se interzic pedepsele corporale pentru cler, atît pentru cel regular16, cît şi pentru cel parohial.

Următoarele file ale dosarului sînt dedicate interogatoriului celor două călugăriţe. Documentul cu numărul 1669 este semnat la 13 octombrie 181317. Mărturiile sînt precedate de nişte date biografice, care ni se par extrem de importante în schiţarea portretelor ambelor protagoniste ale „scandelei”. Tavifta avea la

15 Cf. Rusak, Istoria Rossiiskoi tserkvi, Moskva, 2003, p. 11. 16 Termen specializat care se referă la clerul monahal. 17 Ibidem, f. 7-8

13

acel moment în jur de 60 de ani şi era analfabetă. Părinţii ei se numeau Andrei şi Eudochia Sikorsky, din satul Kamennaya (probabil Camenca)18, gubernia Podolia şi erau şleahtici. Faptul că o neştiutoare de carte putea să ajungă în fruntea unei comunităţi monastice a acelei epoci nu pare a fi un lucru ieşit din comun, deoarece avansarea în această funcţie cerea, înainte de toate, calităţi pragmatice: spirit organizatoric şi experienţă. Mai degrabă ar fi excepţional faptul că descendenta unei familii nobiliare polone, fie şi modeste, nu a avut parte de o educaţie, fie şi elementară. Tavifta a fost botezată la naştere în rit ortodox, numele ei laic era Tatiana19. Ancheta încearcă să stabilească cu multă acribie cele mai amănunţite detalii despre viaţa Taviftei din tinereţe: dacă a fost botezată şi în ce rit, numele preotului care a botezat-o etc.

Raportul arată că la momentul anchetei, adică la 1813, Tavifta avea aproximativ 60 de ani (prin urmare, s-ar fi născut pe la 1753). Cînd avea 20 de ani, părinţii ei au decedat. Nu se menţionează cauza, dar înţelegem că dispariţia lor a fost una simultană. Viitoarea stareţă a împlinit vîrsta de 20 de ani în anii 1773-1774, adică exact în perioada războiului ruso-turc, care a avut urmări dezastruoase pentru regiunea dintre Nistru şi Bug20. După acel dramatic eveniment din viaţa sa, Tatiana, împreună cu rudele sale, a trecut Nistrul. În general, mai multe izvoare păstrate la Arhiva Naţională21 atestă o migraţie în masă a polo-nezilor din Podolia în interfluviul pruto-nistrean, aflat pe atunci sub suzeranitate otomană. Dacă ar fi să ne conducem după „marile naraţiuni” despre caracterul progresist al Imperiului Rus

18 Harta Statului Major Rus nu dă pentru gubernia Podolia un sat cu acest nume. După toate probabilităţile este localitatea Camenca de peste Nistru, nu departe de locul mănăstirii Curătura. 19 Ibidem, f. 5r. 20 A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrîurirea lor asupra Ţărilor Române, Bucureşti, 1997; Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale, Iaşi, 1986; Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. I (secolele al XVIII-lea şi al XIX.-lea), Bucureşti, 2001. 21 Fondul 88 care păstrează arhiva Adunării Nobililor basarabeni, conţine mai multe dosare despre şleahticii poloni din Podolia, trecuţi în partea dreaptă a Nistrului şi care cereau recunoaşterea drepturilor nobiliare.

14

şi atracţia exercitată asupra populaţiilor creştine supuse de oto-mani, construite cu grijă în secolul al XIX-lea, fuga intempestivă a şleahtei ortodoxe din faţa eliberatorilor ruşi ni se pare cu totul stranie şi lipsită de logică.

Tatiana şi rudele sale s-au aşezat la cîţiva kilometri de locurile lor de obîrşie, la Curătura. Pe atunci, stareţă la schit era Ermiona, care a primit-o drept soră de ascultare. Peste cîteva luni fondatorul schitului, Ghideon, a uns-o în monahism. Acest fapt a atras, în special, atenţia anchetatorilor, deoarece, în conformitate cu legislaţia rusă, între momentul intrării la mănăstire ca ascul-tătoare (posluşniţă) şi cel al călugăririi trebuia să treacă un timp apreciabil, pentru a testa adevăratele intenţii ale candidatului.

Ancheta subliniază faptul că de atunci Tavifta a avut un comportament onorabil, fiind aleasă în funcţia de stareţă de trei ori. Recent a fost destituită din funcţie, la o lună de la intero-gatoriu, în septembrie 1813, dar nu din cauza nepotului său, ci din cauza altui scandal, ce a avut loc acolo în vara aceluiaşi an22.

Din mărturiile depuse de Tavifta, aflăm că, la puţin timp după alegerea sa în a treia stăreţie (de obicei, alegerile se făceau înaintea sărbătorilor de iarnă), călugăriţa Persida a dispărut fără urmă de la schit. Peste patru luni, însă, ea s-a întors la mănăstire şi, la întrebările stareţei şi ale soborului, a răspuns că a făcut un copil din flori cu nepotul stareţei, Ioan. Acesta din urmă a fost luat la schit în calitate de lucrător de către mătuşa sa, încă din prima stăreţie, dar a fost lăsat şi de alte stareţe ce i-au urmat. Persida a mărturisit soborului că Ioan ar fi violat-o, iar copilul, după naştere, a fost dat spre educaţie unui om, la care a şi murit în scurt timp. Tavifta imediat a raportat despre toate aceste lucruri blagocinului egumen Onisifor, care i-a stabilit Persidei o penitenţă canonică. Întrebată fiind despre Ioan, fosta stareţă a

22 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 88, f. 23. Este vorba despre adulterul în care a fost implicat preotul schitului, Ioan Şumleanschi, cu călugăriţa Ivanfia, în rezultatul căruia aceasta, de asemenea, a rămas gravidă. Ambii, atît Ivanfia, cît şi Ioan, au fost caterisiţi. Ceva era „putred” la Curătura în al treisprezecelea an al secolului al XIX-lea.

15

răspuns că, de cînd, a fugit de la schit, cu un an în urmă, nu se mai ştie nimic despre el23.

Mărturiile Persidei le putem găsi în textul sentinţei tribuna-lului, care a cuprins toate etapele de desfăşurare a anchetei24. La momentul interogatoriului, Persida avea 20 de ani, ştia să citească în rusă („po-rossiiski”), datorită faptului că a crescut de mică la o mănăstire unde majoritatea călugăriţelor erau de origine slavă. S-a născut cu handicap fizic („rodilas’ kalikoju”), lipsindu-i mînă stîngă pînă la cot. Părinţii ei au fost de condiţie socială umilă, locuitori ai guberniei Podolia25.

La naştere a fost botezată cu numele Daria şi „unsă cu mir” de un preot ortodox. După moartea tatălui ei, mama a luat-o în Moldova şi împreună au devenit surori de ascultare la mănăsti-rea Curătura. După moartea mamei sale, Daria a mai fost cîţiva ani „posluşniţă”, după care, în timpul primei stăreţii a Taviftei, solicită călugărirea, fiind tunsă de către ieroschimonahul de la Japca, Ghervasie26 şi primind numele de Persida27. Raportul menţionează că de la momentul intrării în monahism s-ar fi scurs 11 ani şi, în acel răstimp, Persida a dus o viaţă castă şi „fără cusur”. Astfel, din datele pe care le avem, înţelegem că Persida la momentul călugăririi nu avea mai mult de 9 ani. Nu întîmplător acest detaliu este subliniat în raport, deoarece, conform canoanelor bisericii ruse, era interzisă călugărirea sub 50 de ani pentru femei. De aceea autorităţile eparhiale, şi mai ales Gavriil Bănulescu, încercau să reglementeze, adică să limiteze, accesul în cinul monahal.

23 Ibidem, f. 4-5. 24 Ibidem, f. 17. 25 Menţionăm acest amănunt: deja se sublinia faptul că erau din gubernia Podolia, adică deja după înglobarea regiunii din Nistru şi Bug la Rusia după tratatul de la Iaşi. 26 La acea vreme, stareţ în schitul Japca, după toate probabilităţile era ieromonahul Theodosie, cf. G. Bezviconi, Mănăstirea Japca, Bucureşti, 1942, p. 10. 27 Creştină romană, amintită de apostolul Pavel în epistola către Romani, 16,12: „Îmbrăţişaţi pe Trifena şi pe Trifosa, care s-au ostenit în Domnul. Îmbrăţişaţi pe iubita Persida, care mult s-a ostenit în Domnul.”

16

În continuare raportul analizează cauzele „căderii”. În luna mai 181228, fosta stareţă Luchia îi porunceşte Persidei să se mute în chiliile din vie, aflate în afara aşezămîntului monahal. Iniţial ea trăia împreună cu sora Irina, dar, după decesul acesteia, a fost lăsată singură. Combinaţia irezistibilă a tinereţii, primăverii şi singurătăţii a dus la scăderea imunităţii faţă de ispită şi, implicit, la declanşarea dramei personale, care i-a marcat viaţa.

Din spusele Persidei, nepotul stareţei Tavifta, Ioan, s-a folosit de singurătatea tinerei călugăriţe şi „a pătruns noaptea în chilia ei, unde a violat-o şi a lăsat-o însărcinată”. Despre această întîmplare nici stareţa şi nici alte călugăriţe nu ştiau nimic. Însă în luna februarie 1813 Persida a simţit că este timpul să nască şi că acest „eveniment” nu va mai putea fi ascuns. De aceea, fără ştirea stareţei şi a călugăriţelor, ea părăseşte schitul şi vine în satul Isacova, de lîngă Orhei, unde naşte o fetiţă, în casa unui localnic pe nume Ştefan. Raportul precizează că ea nu şi-a dezvăluit identitatea monahală. Copilul născut a fost botezat cu numele de Aniţa de către preotul din sat, Vasile. După Paşti, Tavifta a dat acel copil spre educare lui Ioan, unui locuitor al satului Climăuţi, ţinutul Soroca, la care pruncul în scurt timp a murit. Persida s-a întors la schit, unde a anunţat stareţa şi soborul de călugăriţe despre faptul că a fost lăsată gravidă de către Ioan, precum şi despre faptul că a născut un prunc. Imediat după aceasta Tavifta îl anunţă pe blagocinul egumen Onisifor, care i-a aplicat Persidei următorul canon29: frecventarea zilnică a slujbelor din biserică, să îndeplinească cu stricteţe toate „poslu-şaniile”, iar în timpul liber să citească din Vieţile Sfinţilor şi Psaltirea, însoţite de mătănii. Se menţiona că Persida îndeplinea canonul cu cea mai mare rîvnă şi promitea ca pe viitor să ducă o

28 Moment crucial în soarta Basarabiei, cînd la Bucureşti se semna tratatul ruso-turc care ceda provincia de răsărit a principatului moldav Imperiului rus. 29 În conformitate cu legile canonice, canonul („epitimia”) nu este o pedeapsă, nu-l anatemizează, nu-i anulează statutul de membru al Bisericii, ci este doar o „medicaţie spirituală”. Există o deosebire dintre tradiţia referitoare la canon („epitemie”) în Biserica ortodoxă şi cea romano-catolică, în aceasta din urmă penitenţa este tocmai pedeapsa pentru anumite păcate. Canonul se impune de către duhovnic şi se deosebeşte de sentinţa judecăţii laice.

17

viaţă cinstită, în conformitate cu cinul călugăresc. Amintitul muncitor Ioan, după ce a săvîrşit fapta, a fugit şi unde se află nu se ştie”30.

Ştirea că egumenul Onisifor, de fapt, era la curent cu isprava Persidei de mai multă vreme, ba, mai mult, că i-a aplicat şi canon, i-a „intrigat” pe membrii tribunalului ecleziastic. Astfel putem înţelege că informaţia despre cazul de la Curătura a ajuns la Dicasterie nu de la protopop, aşa cum prevedea regulamentul, ci de la alte surse de informare. De aceea, în ziua de 30 noiembrie, din numele Majestăţii Sale Imperiale blagocinului de Soroca i-a fost transmis un ucaz, în care i se cerea să explice în ce calitate i-a aplicat Persidei canonul: în cea de duhovnic ori în cea de „nacealnic”? Întrebarea nu a fost întîmplătoare şi hazardată, deoarece, în conformitate cu legislaţia ecleziastică rusească, doar duhovnicul avea dreptul să aplice canon de iertare. În plus, i se cereau explicaţii în legătură cu faptul că în formularul mănăstirii din anul 1813, pe care l-a contrasemnat şi Onisifor, nu se afla trecută şi Persida. De asemenea, Dicasteria se interesa ce fel de comportament a avut eroina noastră înainte de căderea în Păcat.

Onisifor răspundea printr-un raport în care se spunea că Persida nu a fost indicată în formular, fiindcă nu i-a fost arătată în timpul întocmirii listelor. Mai tîrziu, însă, stareţa Tavifta l-ar fi anunţat despre cazul Persidei, spunîndu-i că aceasta ar fi fugit de la mănăstire în ţinutul Orhei pentru naşterea unui prunc. „Dar eu, continuă Onisifor, nevrînd să deranjez cinstita Dicasterie cu fapta ei mîrşavă („za gnusnyi eja Persidy postupok”), i-am stabilit drept pedeapsă canon („posluşanie”) la bucătărie pe timp de un an, ca să se smerească şi, cînd va avea timp liber, să meargă la biserică, dar citirea Sfintelor Cărţi şi Psaltirii şi mătănii nu i-am prescris, deoarece îi sînt Persidei doar nacealnic, nu şi duhovnic”. Blagocinul încheie raportul cu o confesiune-plîngere: „Şi recunosc cinstitei Dicasterii că mie îmi este adesea greu cu maicile de la Curătura. Acest fapt vi-l raportez în data de 18

30 ANRM, F. 205, d. 90, f. 17-18v.

18

decembrie 1813”31. Într-adevăr, două mămici tinere în acelaşi schit, într-un singur an!

În 13 februarie 1814 de la Dicasterie vine o nouă indicaţie în care i se aminteşte că nu a răspuns la întrebarea cu privire la comportamentul Persidei înainte de căderea sa. I se reiterează cererea, cu porunca expresă să meargă cît mai curînd la Curătură şi să facă cercetări în această privinţă32.

La aceasta, blagocinul răspunde printr-un raport semnat în 22 februarie 1814, în care informează Dicasteria, că făcînd o vizită la schitul Curătura în luna ianuarie, a chestionat-o atît pe stareţă, cît şi pe călugăriţele bătrîne, cunoscute prin virtuţile lor, care toate într-un glas au declarat că Persida înainte de căderea în Păcat a fost un model pentru alte călugăriţe prin viaţa ei plină de supunere şi smerenie, dar „de Vechiul Ispititor nu a putut fugi şi s-a umplut de ruşine şi hulă, dar acum (în timpul penitenţei, n. n.) cu răbdare şi smerenie trece posluşania la bucătărie”33.

Textul central al întregului dosar îl constituie Raportul final şi Sentinţa propusă de tribunalul ecleziastic în cazul figuranţilor acestui incident. El a fost redactat la 10 august 1814 şi semnat de către arhimandritul Chiril, protoiereul Gheorghie Batcu, Alexei Gubskii şi iereul Ilie Guriţîn. Documentul este de o maximă importanţă, deoarece prezintă punctul de vedere oficial al Puterii în acest caz şi constituie punctul final al anchetei34.

De la bun început instanţa stabileşte faptul, că demararea anchetei a fost o „autosesizare” a autorităţilor eparhiale, fiind vorba chiar de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni care a „aflat” din surse nedezvăluite despre faptul că la mănăstirea Curătura una din călugăriţe (de fapt, alta decît Ivanfia) a născut un prunc. Apoi este prezentat primul raport al lui Onisifor, care confirmă că la Curătura există o călugăriţă ce a născut în desfrîu

31 Ibidem, f. 11 v. 32 Ibidem, f. 12-13 v. 33 Ibidem, f. 14. Readucem aminte detaliul că Persida avea un handicap fizic, care nu-i uşura deloc munca la „cuhnie”. 34 Ibidem, f. 16-24.

19

un copil cu nepotul stareţei de acolo, Ioan. Ambele monahii, Persida şi Tavifta, sînt trimise conform dispoziţiilor la Dicasterie.

Procesele verbale ale interogatoriilor celor două călugăriţe sînt prezentate şi ele în cadrul documentului. Este menţionată şi corespondenţa tribunalului cu protopopul de Soroca Onisifor în privinţa cauzei omiterii Persidei din formularele pe anul 1813, precum şi despre aprecierile pozitive pe care le-au făcut, stareţa şi alte călugăriţe de la schit în privinţa comportamentului acestei călugăriţe înainte de săvîrşirea „infracţiunii”.

Partea cea mai interesantă, dar şi cea mai utilă pentru înţelegerea discursului Puterii o reprezintă comentariile comisiei. Iniţial au fost enumerate prevederile legilor canonice, care stipu-lau diverse măsuri punitive pentru comportamentele deviante de la moralitate ale clerului monahal. Astfel, Nomocanonul (Kormčaja Kniga), Concilul al VI-lea Ecumenic, Regula lui Vasile cel Mare sau cea a Sfîntului Nichifor al Constantinopolului prevedeau diverse pedepse: de la rinotmeză35 pînă la excomu-nicarea pe timp de 15 ani. Dacă tribunalul s-ar fi limitat doar la prevederile legislaţiei canonice, atunci cazul nu ar fi prezentat un interes deosebit. Ceea ce face din acest caz, după expresia lui E. Grendi, unul de o „normalitate excepţională”36 este utilizarea şi aplicarea legislaţiei civile.

Astfel, Regulamentul spiritual, legea de bază a Imperiului Rus în materie de legislaţie canonică, adoptat pe timpul lui Petru cel Mare (1721)37, stipula că fecioara care va dori să intre la mănăstire va trebui să fie examinată în privinţa seriozităţii intenţiilor: dacă este sau nu capabilă să fie călugăriţă, dacă o face din sinceră dorinţă de a păstra toată viaţa castitatea sau, din contra, merge la mănăstire din strîmtoare (reţinem acest element) sau din ipocrizie. Tot aici este specificat, că o asemenea persoană va fi primită într-un aşezămînt monahal doar în calitate de soră

35 Pentru tăierea nasului în istoria bizantină şi medievală românească, cf. Emil Dragnev, Virgil slariuc, „Rhinocopia în tradiţia bizantină şi medievală românească”, în vol. In honorem Ioan Caproşu, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p. 95-109. 36 Edoardo Grendi, op. cit., p. 512: „eccezionalmente normale”. 37 Regulamentul spiritual din 1721 a fost publicat în Polnoie Sobranie Zakonov Rossiiskoi Imperii, s 1649 goda, tom. VI, Sankt-Petersburg, 1830, p. 314-346.

20

de ascultare şi nu i se va permite călugărirea decît la 60 de ani („acum la 50 de ani!”.), iar dacă va dori să se mărite, să nu fie împiedicată. Cu alte cuvinte, Petru cel Mare a înţeles că una dintre strategiile familiilor umile era să se sustragă stării de globnic, intrînd în monahism. Înţelegînd că fluxul mare de ţărani intraţi în mănăstiri ar fi prejudiciat starea economiei, Statul a îngrădit accesul categoriilor pauperizate în aşezămintele mona-hale38. De asemenea, pentru a nu perturba echilibrul demografic al populaţiei (Rusia încă nu avea surplusul de populaţie, pe care i l-au adus cuceririle teritoriale din secolele XVIII-XIX39), s-a interzis intrarea femeilor în monahism înainte de erodarea capacităţilor procreative ale acestora. În Ţările Române, în conformitate cu tradiţia de sorginte bizantină, nu se ţinea cont de vîrsta candidatului la călugărire. De aceea Persida şi mama ei au ales să vină în Moldova pentru a scăpa de insecuritate şi sărăcie, mai ales după moartea capului familiei. Vom vedea că, în analiza situaţiei, tribunalul va ţine cont de acest amănunt.

Destul de grave erau pedepsele pentru părăsirea nesancţio-nată a mănăstirii de către călugări. În general, mitropolitul Bănulescu Bodoni încă din primii ani de păstorie a dorit să îngrădească deplasarea liberă a clerului monahal din aşezămin-tele lor, considerînd peregrinările acestora în necorespundere cu cinul. Aceste idei au fost în concordanţă cu politica prea puţin permisivă a autorităţilor ruseşti faţă de ceea ce s-ar numi astăzi „libera circulaţie a indivizilor”. Regula lui Vasile cel Mare prevedea pedepse pentru plecarea fără acordul stareţilor, cu interdicţia de împărtăşanie, ceea ce constituia o pedeapsă destul de dură40. Punctul 52 al Regulamentului spiritual prevedea ca acei călugări care au fugit din mănăstire să fie ţinuţi în fiare şi impuşi la munci de corecţie41.

38 Spre exemplu, iobagii nu puteau să se călugărească decît cu acordul stăpînilor, iar globnicii cu acordul autorităţilor. 39 Boris N. Mironov, The Social History of Imperial Russia, 1700-1917, vol. I, Westwiew Press, 2000, p. 2-16. 40 Ibidem, f. 16 r. 41 Ibidem.

21

Pentru a asigura o transparenţă cît mai mare în luarea deciziei, „inchizitorii” dezvăluie nişte detalii din codul de procedură penală. Astfel, conform legilor ruse, dacă inculpatul îşi recunoaşte şi declară vina, atunci ancheta imediat trebuie să se încheie, „căci recunoaşterea proprie este mai bună decît mărturia întregii lumi”. Capitolul 16 din Codul Naval militar (Voenno Morskoi Ustav)42 este şi el indicat, în care se spune că: „dacă cineva va viola o femeie şi va recunoaşte (acest lucru, n. n.) atunci acesta să fie pedepsit cu moartea sau trimis pe viaţă la galere”. Mai departe, acelaşi cod legislativ oferă o „tălmăcire”, adică un îndrumar pentru judecători în luarea deciziilor, de care tribunalul ecleziastic de la Chişinău, s-a ţinut mot-à-mot: „femeile depravate (skvernye), ruşinate de comportamentul lor, au obişnuinţa să declare că sînt violate, în acest caz judecătorul nu trebuie să se grăbească, crezîndu-le pe cuvînt, ci să facă totul că să stabilească adevărul, continuînd ancheta. În cazul în care în timpul violului victima încearcă să atragă atenţia eventualilor martori prin strigăt este una, iar dacă „isprava” se săvîrşeşte într-un loc dosit, în pădure sau în intimitate („na odin”), credibilita-tea unei asemenea femei, chiar dacă înainte avea un comporta-ment ireproşabil, este scăzută” (iată de ce Dicasteria insista să afle ce fel de comportament avea Persida înainte de evenimen-te!); totuşi judecătorul ar trebui să cerceteze cu atenţie un asemenea caz, în funcţie de împrejurări şi dacă o va găsi ( pe victimă, n. n.) cinstită, atunci poate să recurgă fie la tortură, fie la luarea jurămîntului. Asemenea împrejurări pot avea loc în următoarele cazuri: 1) dacă femeia ori siluitorul, sau ambii, au hainele rupte, ca rezultat al rezistenţei opuse; dacă la unul sau altul, ori la ambii vor exista vînătăi ori semne de sîngerare; 2) dacă partea vătămată este minoră sau este inegală ca şi forţă fizică cu violatorul; 3) dacă persoana violată va veni de curînd în faţa judecătorului şi va aduce plîngere pentru comiterea violului, în acest caz făţărnicia şi intenţiile rele ar fi mult mai uşor de observat. Dar dacă victima nu va aduce imediat plîngerea, ci va

42 Publicat în Polnoie Sobranie Zakonov Rossiiskoi Imperii, s 1649 goda, tom. VI, Sankt-Petersburg, 1830, p. 3-116.

22

ascunde acele întîmplate o zi sau mai multe, atunci s-ar adeveri că acea persoană a fost şi ea „dornică” („ona k tomu ohotu iméla”). La finalul tălmăcirii se invocă autoritatea Apostolului Pavel, Prima epistolă către Corinteni, cap. 7, 8: „Celor ce sînt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămînă ca şi mine. 7, 9. Dacă însă nu pot să se înfrîneze, să se căsăto-rească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decît să ardă.”

Urmează partea cea mai importantă din document, verdictul tribunalului. El avea un rol consultativ (mnenie), decizia aparţinîndu-i ierarhului, dar mitropolitul va confirma întocmai părerea instanţei. Din această cauză oferim mai jos pasajul aproape integral:

„Părerea Dicasteriei (Dikasteriia mneniem polagaet) Partea 1. Chiar dacă monahia Persida şi spune că la 1812, la

porunca nacealniţei de atunci Luchia, locuia într-o casă în afara schitului din via mănăstirească, / 20 r. iar nepotul fostei nacealniţe Tavifta Ioan, care era slujitor pe lîngă mănăstire şi care într-o noapte, cînd Persida era în casă singură, a intrat prin efracţie în casa ei, s-a unit cu ea trupeşte, siluind-o, iar apoi a fugit. Şi cu toate că din raportul blagocinului asupra schitului egumenului Onisifor se vede că pînă la săvîrşirea păcatului trupesc, ea, Persida, a avut un comportament bun; nu există probe destule că Ioan a săvîrşit asupra ei viol, deoarece Persida nu numai că nu a adus probe destule pentru aceasta, indicate în punctul 120 al capitolului al 16-lea al Codului Naval şi nu a anunţat pe nimeni despre actul siluirii. Abia la revenirea ei în mănăstire, după naşterea şi decesul pruncului a fost anunţată stareţa şi maicile, dar nu a demonstrat că Ioan a fugit anume cu acea ocazie şi nu cu alta. Nu a adus nici alte mărturii, care ar putea demonstra existenţa violului. Mai mult ca atît, tăcerea ei de lungă durată, ascunderea gravidităţii, fuga de la schit pentru naşterea pruncului, vagabondajul timp de patru luni şi întoarcerea la schit abia după moartea pruncului, o demască în mod clar în faptul că a comis actul desfrîului în deplină conştiinţă de cauză, / 21 v. iar în conformitate cu tălmăcirea sus-menţiona-tului punct 120 (din Codul Naval, n. n.) nu se poate sprijini pe mărturiile unei asemenea persoane; iar după indicaţiile exacte ale

23

acestui îndrumar legal, ea trebuie declarată o desfrînată conştientă („samovol’noju bludnitseiu”), deoarece dacă Ioan ar fi comis violul, atunci el ar fi trebuit să-i cauzeze nişte lucruri, care i-ar fi lăsat Persidei mărturii ale violenţei, cum ar fi cele prezentate mai jos. În primul rînd, Ioan nu a putut să intre noaptea prin efracţie, nerupînd zăvoarele de la uşi, care, de la sine înţeles, erau încuiate pe timp de noapte; în al doilea rînd, Ioan nu a putut să o violeze pe Persida, fără a-i lăsa acesteia anumite semne pe corp sau fără a-i rupe hainele. Rezistenţa putea să fie opusă şi cu o singură mînă, fiindcă cu toate că îi lipseşte cealaltă mînă pînă la cot, aflîndu-se la cercetări la Dicasterie s-a văzut că ea este destul de robustă şi că ar fi putut, dacă ar fi dorit, să opună o rezistenţă şi cu o singură mînă (pe lîngă cele două picioare, n. n.). Persida, însă, nu menţionează aceste lucruri, dar nici nu are alte dovezi că ar fi opus vreo rezistenţă, deoarece dacă Ioan ar fi săvîrşit asupra ei siluire, atunci ea nu ar fi întîrziat să anunţe stareţa şi pe celelalte maici imediat după ce s-ar fi săvîrşit acea întîmplare; în al treilea rînd, cu toate că în conformitate cu art. 60 al Regulei lui Vasilie cel Mare şi altora ar fi trebuit, / 21 r. ca Persida să fie supusă pedepsei canonice (epitimie) doar pentru desfrîu, avînd în vedere faptul că: 1) Persida, în afară de „adulter”43, a fugit de la schit, pentru care încălcare Regulamentul Spiritual, p. 52, prevede pentru călugări pedepse severe44, iar prin ucazul (imperial, n. n.) din anul 1725, noiembrie 19 se ordonă: după prinderea călugărilor fugari şi cercetarea acestora să fie privaţi de oricare titlu monahal şi trimişi spre judecată în instanţa civilă; 2) prin faptul că ea, Persida, în timpul evadării sale de la mănăstire, şi chiar după naşterea pruncului a hoinărit prin diferite localităţi în haine civile („svetskom plat’ie”), spre ispitirea poporului, încălcînd legile canonice şi defăimînd cinul monahal, s-a întors la mănăstire abia după patru luni de zile, adică abia atunci cînd a decedat pruncul, prin care fapt a demonstrat că nu sincera căinţă în săvîrşirea păcatului sau recunoaşterea faptului că nu era capabilă să ducă pînă la capăt misiunea monahală au făcut-o să se întoarcă la schit, ci moartea copilului, pentru care,

43 Călugăriţele sînt „nevestele lui Hristos”, prin urmare actul infidelităţii este şi mai grav în cazul lor. 44 S-a vorbit mai sus: muncă silnică pe lîngă mănăstire şi înfierarea.

24

dacă ar fi rămas în viaţă, fără nici o umbră de îndoială Persida ar fi părăsit pe veci obligaţiile, şi s-ar fi ascuns prin diferite locuri sub nume laic45; şi 3) datorită faptului că Persida, aşa cum arată mărturiile sale, a fost tunsă în monahism într-o vîrstă fragedă, mai exact la 9 ani, cînd încă nu putea să conştientizeze însemnătatea gestului şi responsabilităţile deciziei celibatului, dar şi acum, avînd doar 21 de ani, nu se află în vîrsta prin care Regulamentul spiritual permite călugărirea, atunci Persida să fie lipsită de cinul monahal, ca o persoană care prin păcatul ei a demonstrat incapacitatea de a rezista ispitelor şi de a face la vîrsta sa faţă misiunii călugăreşti („monasheskii podvig”), dar şi pentru a nu da exemplu altora; fiind privată de statutul monahal să i se redea cel laic, fiindu-i permisă căsătoria, deoarece conform spuselor Apostolului Pavel în Prima Epistolă către Corintieni, cap. 7, vers. 8-9 „mai bine să se căsăto-rească, decît să ardă”. 4) „Cu toate că egumenul blagocin Onisifor, pentru faptul că nu a raportat conducerii eparhiale despre fapta Persidei, dar i-a stabilit ilegal („v protivnost’ uzakoneniiu”) şi de la sine putere canon de ascultare, cu toate că trebuia să-i administreze o pedeapsă în conformitate cu legea; însă, ţinînd cont de faptul că, în primul rînd, acest caz s-a produs la scurt timp după ce a fost numit în această funcţie, din care cauză nu cunoştea regulile şi modul de a acţiona în cazurile date, iar încălcarea nu s-a datorat unei rele voinţe, ci faptului că în condiţii similare, pînă la alipirea acestei regiuni la Rusia (s. n.), funcţionarii ecleziastici locali („dukhovnye dolzhnostnye chinovniki”) nu erau obligaţi să anunţe autorităţile eparhiale (despre anumite încălcări, n. n.), ci puteau să stabilească canoane celor vinovaţi, după bunul (lor) plac („po svoemu rasmostreniiu”); în al doilea rînd, funcţionarul dat a avut o purtare bună şi îşi îndeplineşte conştiincios obligaţiile, nefiind penalizat pînă acum46, să fie lăsat fără sancţiune, dar să i se aducă la cunoştinţă la modul cel mai serios, că pe viitor, asemenea cazuri să fie în mod obligatoriu denunţate (s. n.) conducerii eparhiale („donosit’ Eparkhial’nomu svoemu nachal’stvu”), în caz contrar i se vor aplica sancţiuni în conformitate cu legea, fără nici un fel de

45 Observăm foarte bine cum, cu mare migală şi acribie, se conturează şi se construieşte spaţiul Păcatului şi al culpabilizării de către Stat al individului. 46 Autorităţile eparhiale ruse au introdus în formularele de evidenţă ecleziastică chiar o rubrică specială cu privire la sancţiunile aplicate fiecărui membru al clerului.

25

indulgenţă. 5) Fostei stareţe a schitului Curătura Luchia, care în formularul pe anul 1813 este arătată ca avînd 58 de ani, i s-a imputat faptul că „nu a raportat imediat autorităţilor crima („prestuplenie”) Persidei, care, de altfel, s-a întîmplat din cauza slabei supravegheri şi neglijenţei sale. Ea nu trebuia să ţină la mănăstire lucrători tineri şi nici nu avea dreptul după moartea călugăriţei Irina, cu care trăia, să o lase pe Persida, călugăriţă tînără şi neexperimentată, să trăiască singură în afara mănăstirii. Prin aceasta Luchia a dat motiv pentru declanşarea unui comporta-ment imoral („podala povod k razvratu”) din partea Persidei, dar şi motiv pentru ispitirea mirenilor şi a contribuit la defăimarea cinului călugăresc („ponoshenie monasheskogo chinu”). Pentru aceasta, Luchia să fie destituită pînă la ultimul grad, cel al surorii de ascultare, conform Regulamentului Spiritual, punctul 50 şi pe viitor să nu fie aleasă şi numită („opredeliat’”) în funcţia de stareţă. „Mai mult ca atît, continuă textul, pentru conştientizarea vizuală a faptei („k viaschemu vozchuvstvovaniiu postupka”) să fie pedepsită cu efectuarea a 100 de mătănii („sta dozemnykh poklonov”) timp de şase zile în biserica schitului Curătura în timpul slujbelor religioase, sub supravegherea preotului de acolo şi în prezenţa stareţei actuale, maica Antonia şi a tuturor călugă-riţelor”.

6) Nu a fost uitată nici Tavifta, mătuşa seducătorului: „Cu toate că Persida a efectuat actul depravării („bludodejanie”) înainte ca Tavifta să intre în funcţia de stareţă, care prin ordinul din 22 septembrie 1813 a fost eliberată din această funcţie, pentru slaba supraveghere, după ce o altă călugăriţă pe nume Ivanfia, care a păcătuit şi a adus pe lume un prunc cu preotul de acolo, Ioan Şuleanschii şi care, de asemenea, conform Regulamentului Spiritual, punctul 50 a fost destituită la ultimul rang, dar, deoarece, primo, ea, Tavifta, s-a făcut vinovată de faptul că a primit la schit ca slujitor pe nepotul său Ioan şi care, din vina ei, a fost ţinut la mănăstire şi de alte stareţe, secundo, că Tavifta nu numai că nu a raportat blagocinului despre fuga din mănăstire a Persidei, dar nici nu a întreprins nici o măsură pentru căutarea ei, prin care fapt a încurajat-o pe Persida să păcătuiască, dar şi să vagabondeze. Pentru aceste încălcări să i să stabilească Taviftei drept pedeapsă cîte 60 de mătănii timp de patru zile în biserica schitului Curătura,

26

în timpul slujbelor, sub supravegherea preotului de acolo şi în prezenţa stareţei actuale Antonia şi al tuturor călugăriţelor”.

Proiectul deciziei trebuia să fie examinat de către Înaltul

ierarh şi, în aceeaşi zi, pe 10 august, acesta pune rezoluţia spre îndeplinire: „Aşa să fie” („Byt’ po semu”). Ucazul din numele Împăratului este semnat de Mitropolitul Gavriil în data de 17 septembrie 1814 şi este adresat egumenului de Cosăuţi, Onisifor, care trebuia să execute toate prevederile sale47. Textul repetă slovă în slovă pe cel al deciziei Cancelariei sale. În octombrie, blagocinul de Soroca raportează că o trimite pe Persida la Dicasterie, pentru a i se hotărî soarta48.

Pe 30 decembrie 1814, Onisifor mai primeşte un ordin cu sentinţa finală în privinţa cazului Persidei49. Din el vedem că toate concluziile tribunalului şi sancţiunile au fost lăsate intacte. Este revăzută doar soarta principalului personaj al cazului – Persida. După ce Persida ajunge la Chişinău, ea înaintează o cerere de graţiere, care… este satisfăcută. Să urmărim textul deciziei: „După ce sus-numita Persida a fost trimisă de către Dumneavoastră [se adresa lui Onisifor] la Dicasterie, [aceasta] a depus o cerere înaintată Întaltpeasfinţiei Sale, prin care ruga ca, deoarece ea a săvîrşit crima menţionată pînă la Manifestul Imperial de Amnistiere, datat din 30 august50, iar în data de 29 octombrie 1814 pe această cerere, Înalt Preasfinţia sa a pus rezoluţia: „Petiţionara să fie iertată conform Manifestului imperial şi să-i fie întors statutul monahal. Să fie trimisă la mănăstire să ispăşească canonul desfrîului sub supravegherea duhovnicului său.” Această rezoluţie i-a fost citită Persidei la

47 ANRM, F. 205, d. 90, f. 24-32 r. 48 Document semnat în 17 octombrie 1814, Ibidem, f. 23 v. 49 Ibidem, f. 33-37r. 50 Înaltul manifest acordat cu ocazia victoriei asupra lui Napoleon, datat din 30 august 1814, întitulat Despre instituirea de cruci pentru cler, iar pentru nobilime şi negustori medalii şi despre diferite scutiri şi milostenii, la punctul 16 arăta că: „Toţi funcţionarii sau reprezentanţi ai altor categorii sociale aflaţi sub anchetă sau judecată, cu excepţia celor care au comis omucidere, să fie eliberaţi de sub judecată şi anchetă”, cf. Polnoe Sobranie Zakonov Rossiiskoi Imperii, vol. 32, Sankt-Petersburg, 1830, p. 909.

27

Dicasterie şi a fost lăsată mai departe călugăriţă, întoarsă fiind la schitul Curătura. Ca rezultat vă este indicat să supravegheaţi îndeplinirea punctelor 4, 5 şi 6 din Ucaz. Iar călugăriţei Persida i se ordonă să îndeplinească cuvenitul canon, prescris în cazul desfrîului de lege, timp de 7 ani, sub supravegherea duhovni-cului său. Acesta constă din următoarele: în fiecare Duminică şi în zi de sărbătoare să frecventeze biserica la slujbe religioase şi să aducă lui Dumnezeu sincerele sale regrete pentru fapta comisă, şi să efectueze în fiecare an, în post, la fiecare patru zile cîte 100 de mătănii, să ţină post şi să se spovedească, dar îi este interzis să se împărtăşească, în afara cazului dacă ar fi pe moarte. Să se căiască sincer de cele făcute şi să trăiască viaţa în virtute. După ispăşirea celor şapte ani, blagocinul egumen Onisifor trebuie să raporteze Dicasteriei în ce mod a ispăşit ea canonul şi dacă din acest raport se va vedea că ea s-a pocăit, atunci să i se reducă timpul penitenţei aşa cum este prevăzut de hotărîrea celui de-al VI-lea Conciliu şi ucazului Sinodului guvernamental din 1780, martie 21. Datat 30 decembrie 1814”.

Onisifor, probabil din exces de zel, roagă la începutul anului 1816 Dicasteria să-i lămurească exact cînd să trimită acest raport, după şapte ani, adică la terminarea penitenţei ori la fiecare an sau jumătate de an. Dicasteria i-a prescris să scrie rapoarte fiecare jumătate de an. De aceea, ultimele file din dosar sînt rapoartele lapidare ale lui Onisifor privind conştiinciozitatea îndeplinirii tuturor prescripţiilor de către Persida. Ultimul docu-ment este din 1818, dar nu există alt document care ar stabili închiderea cazului.

Criticii metodelor istorice tradiţionale au observat că dimen-

siunea macro-istorică, constituită din categorii, concepte, serii, elimină, mai bine zis, scapă din cîmpul de cercetare acţiunile concrete ale oamenilor, experienţele lor sociale, crearea identită-ţilor de grup, dar şi a celor individuale. În cazul abordării micro-istorice sociale, abordare pe care o îmbrăţişăm în acest articol, atenţia principală nu se focalizează pe nişte acţiuni abstracte şi adesea artificiale, fictive chiar, ci pe nişte comportamente şi atitudini concrete ale indivizilor, ale căror urme pot fi citite şi

28

interpretate în texte. Desigur, această abordare nu absolvă istoricul de la anumite dificultăţi metodologice, care nu fac obiectul prezentului articol şi care au fost discutate pe larg în altă parte. Ne-am putea întreba în acest sens, printre altele, asupra reprezentativităţii acţiunilor particulare analizate în cadrul unei analize micro-istorice.

Pornind de la cazul concret analizat de noi în acest articol, am încercat să vedem în acţiunea fiecărui actor al acestei drame imaginea unui comportament social şi al unui discurs social. Înţelegînd acţiunile actorilor din acest unghi vom putea să ne apropiem mai mult de culturile diverselor grupuri sociale din acea perioadă, în spaţiul studiat. „Descrierea intensă”, „densă” sau „în profunzime”, practicată în acest articol, ne poate oferi o apropiere de acest deziderat. Prin descifrarea conţinutului cultural şi elucidarea discursului social, se poate ajunge la o explicare mai pertinentă a faptelor care constituie miezul tramei evenimentelor. Necesitatea unei analize atente a formelor simbolice (cuvinte, forme de comportament, dar şi instituţii) şi înţelegerea sensurilor absconse ale acestora constituie obiectivul de bază al oricărei analize istorico-antropologice51.

Privită din această perspectivă, istoria noastră oferă trei grile

de lectură. Prima este constituită de punctul de vedere al călugăriţei Persida, cea de-a doua apare din perspectiva „funcţio-narilor” ecleziastici locali (Onisifor, Tavifta) şi a treia reiese din intervenţiile autorităţilor eparhiale centrale, care erau purtătorii discursului oficial al Puterii.

În ceea ce o priveşte pe Persida, din datele pe care le avem înţelegem că la mijloc a fost, cel mai probabil, o scurtă pasiune. Duşi de valul acesteia, tinerii n-au ţinut cont de consecinţe. Tribunalul a pus la îndoială versiunea Persidei, conform căreia ea ar fi fost violată, punînd pe rol o procedură judiciară rusească (Codul militar naval), pentru a se stabili veridicitatea faptelor. De altfel, dispoziţii similare au existat şi în tradiţia juridică româ-

51 S. Obolenskaja, Nekto Josef Schefer, soldat gitlerovsogo wermachta, Odissei, Celovek v istorii, 1996, p. 131-132.

29

nească, de care însă nu s-a ţinut cont. Cercetări recente au scos la iveală diverse strategii de rezistenţă sau non rezistenţă în cazul violului şi felul în care aceste cazuri au fost instrumentalizate în procesele judiciare din epocă52. Neanunţarea la timp putea fi interpretată drept o dovadă de înscenare a faptului53. Strigătul fetei presupuse a fi violate constituia un indiciu de primă mînă, menit să stabilească gradul de vinovăţie şi de participare a fetei la săvîrşirea faptei. Dacă şi au existat strigăte în via mănăsti-rească de la Curătura într-o noapte de mai a anului 1812 (poate în aceeaşi noapte în care generalul Kutuzov spărgea rezistenţa negociatorilor otomani la Bucureşti, pentru a adăuga la zestrea ţarului teritoriul dintre Prut şi Nistru), atunci e posibil ca ele să nu fi fost auzite de nimeni sau că acestea să fi fost făcute „de plăcere”, aşa cum au presupus judecătorii care au instrumentat acest caz.

Rămasă gravidă, Persidei i s-a trezit simţul maternităţii. Doar astfel poate fi explicat comportamentul ei după dispariţia de la schit: ascunderea sarcinii, fuga, cu siguranţă plănuită, şi naşterea la o distanţă destul de mare de schit. Au urmat botezul Aniţei şi apoi lăsarea copilului la Climăuţi. Tribunalul a dedus (în mod judicios, după cît se pare) că în cazul în care pruncul rămînea viu, Persida/Daria nu se mai întorcea la mănăstire. Singura ei raţiune de a trăi în „laicitate” era copilul. Lăsarea copilului la o altă persoană şi deplasarea ei în „haine civile” poate fi explicată prin căutarea surselor de existenţă. Am văzut că Persida nu avea rude în Basarabia şi nici alte mijloace de existenţă. Este posibil de asemenea să fi căutat o „partidă” reuşită pentru căsătorie. Chiar dacă avea un handicap fizic, din

52 Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750-1830), Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006, p. 78-79: „…participarea activă a fetei este evidentă atunci cînd totul se desfăşoară în mijlocul comunităţii, în sat, în mahala, în casă, în curte, pe prispă, unde un simplu ţipăt poate antrena prezenţa umană, aşadar salvatorii de care ar avea nevoie, în cazul unui viol, unui amor nedorit”. 53Cazurile în care autorităţile nu sîntsînt anunţate despre viol decît la naşterea copilului, erau interpretate de tribunalul ecleziastic din Ţările Române drept o „năpăstuire”, iar „tăcerea fetei, păstrarea secretului, ascunderea sarcinii, ignorarea deflorării anulează veridicitatea faptelor”, Ibidem, p. 79.

30

descrierea făcută de anchetatori putem înţelege că nu era lipsită de calităţi: era robustă, harnică, iar cunoaşterea de carte nu putea decît să-i ridice meritul în ochii unor eventuali peţitori (văduvi sau celibatari trecuţi de vîrsta primei căsătorii). Căutarea unui astfel de „parteneriat”54 ar putea explica părăsirea temporară a copilului şi lăsarea sa în grija unui om străin.

Totul se termină brusc odată cu moartea subită a Aniţei. În urma acestei pierderi, Persida, lispită de alt sprijin, se întoarce la mănăstire. În cazul Persidei, avem de a face cu o strategie de schimbare a identităţii în funcţie de interese. Trecerea de la monahism la viaţă laică şi vice versa a fost determinată de anumite evenimente particulare. Această mobilitate fulminantă de la un statut la altul arată că societatea din acea vreme nu era chiar atît de statică cum se putea crede, cel puţin aşa cum apare ea în istoriografia tradiţională55.

Observăm cum, cu migală metodică, tribunalul conturează spaţiul Păcatului săvîrşit de către Persida. Aplicînd litera legii, se stabileşte că Persida nu poate fi considerată victimă a violului, ci din contră, cuplarea ei cu un bărbat fiind considerată un act, dacă nu premeditat, cel puţin asumat de aceasta. Instanţa nu judeca doar un Păcat individual, ci un delict cu evidente dimensiuni sociale.

Chiar şi colegele ei îi interpretau fapta prin aceea că nu ar fi rezistat Ispitei („nu a reuşit să fugă de vechiul Ispititor”). În plan metafizic Persida era privită ca o victimă a unei lupte eterne dintre Bine şi Rău şi, în această privinţă, merita compasiune, deoarece oricum s-a acoperit de „ruşine şi de hulă”. Dar, ceea ce în Vechiul Regim moldovenesc constituia un păcat individual, care trebuia tratat ca atare, nu era şi în condiţiile Statului Rus.

54 În istoriografie s-a vehiculat ideea că pentru strategiile matrimoniale medievale cuvîntul potrivit este „parteneriat”, atît sub raport economic, cît şi emotiv. Cf. B. Hanawalt, The Ties That Bound. Peasent Families in Medieval England, New York, 1986, apud, L. P. Repina, Istorija jenscin segodnja, în vol. Čelovek v krugu semj, Moskva, 1996, p. 41. 55 Cf. Hartmut Kaelble, Social Mobility, în Encyclopedia of European Social History from 1350 to2000, vol. III, ed. Peter N. Stearns, New York, 2001.

31

Din perspectiva codurilor ruseşti, isprava Persidei depăşea limitele spaţiului privat. În percepţia autorităţilor ruse, Persida, prin comportamentul său, a adus prejudiciu clasei sale, cinului monahal şi, prin urmare, întregii ordini sociale a Imperiului56. Nu întîmplător s-au menţionat articolele din legislaţia medievală canonică, Nomocanonul sau deciziile Conciliului Ecumenic, care prevedeau pedepse grave pentru depravare în rîndul „clerului negru” („chernoriztsy”). Am văzut că tribunalul sublinia faptul că acţiunile ei au adus prejudicii grave cinului monahal (purta-rea hainelor civile, folosirea numelui laic, ascunderea identităţii sale monahale). Pe de altă parte, un factor atenuant l-a constituit interpretarea „masculină” a incapacităţii sale de a păstra casti-tatea, prin căutarea febrilă de a se căsători.

Decizia de a o priva pe Persida de statutul de călugăriţă poate părea blîndă la prima vedere. Totuşi, avînd în vedere faptul că „vinovata” era o fată de origine umilă, orfană şi cu handicap fizic, pe lîngă stigmatul pe care îl va purta de acum încolo de călugăriţă dizgraţiată, căzută în păcat, şansele ei de a supravieţui într-o lume laică ostilă erau minime. Declasată şi lipsită de orice sprijin, ea ar fi decăzut în vagabondaj şi poate chiar ar fi murit în scurt timp. De aceea, Persida a cerut clemenţă şi dreptul de a fi iertată. Drept urmare, Manifestul Imperial de amnistiere a constituit baza legală, folosită de autorităţile eparhiale, pentru a o reprimi în rîndul clerului monastic.

Altă grilă de lectură este cea aplicată de autorităţile eclezias-tice locale. Punctul patru al deciziei este dedicat lui Onisifor. Din lectura sa observăm în primul rînd existenţa a două tradiţii administrativ-canonice. În Ţările Române, faţă de Imperiul Rus, a existat o mai largă autonomie la nivelul autorităţilor eclezias-tice. Toate deciziile se luau la nivelul blagocinilor sau protopopi-lor, aceştia nefiind obligaţi să anunţe autorităţile centrale despre acele cazuri pe care le puteau soluţiona de la sine putere. Onisifor spunea că nu a vrut să deranjeze Dicasteria cu o corespondenţă inutilă, privind nişte lucruri, din punctul său de vedere, insignifiante. Cazul, în viziunea sa, era extrem de clar: o

56 Boris N. Mironov, op. cit., p. 197-285.

32

călugăriţă a păcătuit şi i s-a administrat un canon de ascultare, pentru care nu mai trebuiau „deranjate” autorităţile centrale. Onisifor, însă, nu a ţinut cont de faptul că după anexarea la Imperiu, regulile jocului s-au schimbat. Înainte de toate el a ignorat capacitatea de informare a autorităţilor eparhiale. Statul rus, centralizat şi autocratic, a privat autorităţile locale de luarea unor decizii importante. Acestea deveneau simple executante, iar orice pas trebuia coordonat cu autorităţile sus-puse. În primul rînd, autorităţile centrale le-au imputat celor locale că au stabilit de la sine putere un canon. Doar duhovnicul are dreptul să stabilească canonul pentru asemenea gen de contravenţii. Această tradiţie rusă era însă necunoscută de Onisifor la acel moment. De fapt, această necunoaştere a şi constituit o circum-stanţă atenuantă în cazul său. El ar fi putut fi uşor destituit pentru un asemenea delict. Dar aici ne amintim de contextul istoric şi de faptul că primii ani ai dominaţiei ruseşti au fost nişte ani dificili de construire a administraţiei, lipsa cadrelor cerînd imperios cooptarea elitelor locale, care deşi nu erau pregătite în litera legii, puteau înţelege spiritul ei. Onisifor a înţeles spiritul acestui cod şi pentru aceasta a fost iertat. Totuşi i s-a indicat foarte clar că pe viitor nu va fi iertat dacă nu va „denunţa” vreo acţiune răufăcătoare. Aceasta era una din principalele responsa-bilităţi ale cinovnicului rus57.

Observăm că dacă blagocinul, fiind considerat un funcţionar „de perspectivă”, a fost iertat, mai puţin norocoase au fost fostele stareţe, care au primit pedepse destul de dure. Luchia a fost declarată în parte responsabilă pentru căderea Persidei, fiind învinuită de neglijenţă. Acuzaţia standard care i se imputa era că prin neglijenţa ei a ştirbit imaginea clerului monahal, iar pentru aceasta a fost destituită pînă la ultima treaptă, fără dreptul de a fi aleasă sau numită ca stareţă. Tavifta a fost pedepsită, de asemenea, pentru faptul că a adus la schit un nepot al ei şi pentru faptul că le-a influenţat pe alte stareţe în decizia de a-l păstra. De asemenea, i s-a imputat că nu a făcut nimic pentru a o

57 Karl W. Ryavec, Russian Bureaucracy. Power and Pathology, Rowman and Littlefield Publisher, 2003.

33

căuta pe Persida, după dispariţia acesteia. Extrem de interesant este, în acest context, aspectul vizibilităţii pedepselor. Ne putem imagina spectacolul în care două femei în etate făceau zilnic cîte 100 şi, respectiv, 60 de genuflexiuni în faţa unui public numeros. Este un adevărat spectacol al umilinţei sau ceea ce s-a numit „teatralizarea pedepselor”58.

Una din întrebările majore pe care investigaţia micro-istorică poate să o provoace, , la „scară redusă”, se referă la gradul de autonomie legislativă a Basarabiei. Textul citat mai arată foarte clar că aplicarea legilor ruseşti a constituit o „normă” chiar din primii ani de stăpînire ţaristă. Şi aici nu este vorba doar de aplicarea legislaţiei canonice ruseşti, a deciziilor Sinodului sau a Regulamentului spiritual, care era deja o lege organică ce trebuia îndeplinită. Am insistat asupra aplicărilor procedurale, cele din Codul Militar Naval59. În limbajul tribunalului conceptul de „fără de lege” („bezzakonie”) putea fi aplicat doar atunci cînd se încălcau prevederile juridice ruseşti. Onisifor a fost avertizat pentru faptul că a stabilit Persidei un canon, care în Biserica rusă nu se aplica decît de duhovnic, dar Dicasteria a recunoscut că acest tip de pedepse constituia o normă „pînă la alipirea regiunii la Rusia”. Prin urmare, acest canon aplicat Persidei ieşea la acea vreme de sub incidenţa legii în vigoare. Dar principala greşeală atît a blagocinului, cît şi a celor două stareţe pedepsite, a fost aceea că au încălcat ordinea („poriadok”), adică modalitatea de anunţare în timp util a şefilor direcţi. De altfel, Onisifor a fost avertizat că dacă se mai repetă „samavolniciile” de acest gen, atunci i se vor aplica cele mai drastice sancţiuni („so vsei strogostiu zakonov”).

În această ordine de idei, credem că se impune o revizuire a conceptelor cheie ale istoriografiei noastre, cum ar fi „autono-mia” sau „semi-autonomia” Basarabiei în primii ani de guver-nare rusească. Trebuie de văzut în ce limite acţionau legile locale. Este deci important de revăzut ce parte din legislaţia veche a fost 58 Cf. Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii, ed. a 2-a, Piteşti, 2005, p. 5. 59 Publicat în Ponlnoie Sobraniie Zakonov Rossiiskoi Imperii, s 1649 goda, tom. VI, Sankt-Petersburg, 1830, p. 3.

34

adoptată şi imediat implementată de noile autorităţi. Alexandru Boldur a expus o concepţie care şi astăzi poate fi întîlnită în istoriografie, conform căreia pînă la 1818 „din punct de vedere al psihologiei administrative, Basarabia continuă să rămînă un punct foarte îndepărtat de centrul Rusiei… Ruşii nu cunoşteau această provincie şi se interesau foarte puţin de ea”60. Credem că a venit timpul să revedem această concepţie, care subapreciază aria de exercitare a puterii de către administraţia rusă în Basarabia61.

Michel Foucault spunea că Puterea nu este „posesie”, ci „strategie”. La cercetarea acestei „microfizici” a Puterii este important să se descifreze raporturile permanent active şi încordate din sînul ei, iar ca model de bază trebuie să fie luat nu „tratatul de cedare al unui teritoriu, ci lupta eternă”62, în cazul nostru construcţia „eternă”, de zi cu zi, a Imperiului Rus. Un mic fragment al acestei „zidării” îl constituie cazul călugăriţei Persida, pe care Statul a recunoscut-o vinovată, dînd dovadă de slăbiciune individuală, în virtutea „cinului” pe care îl ocupa. Păcatul acesteia a fost absolutizat, cconsiderat a fi avut un impact asupra întregului corp social. Cu această ocazie, am putut observa lupta dusă de autorităţile eparhiale pentru instaurarea controlului asupra factorilor decizionali locali, precum şi organi-zarea spaţiului social în conformitate cu realităţile din cadrul Imperiului. Omogenizarea administrativă a atins mult mai de-vreme perifieriile Imperiului ţarist decît eram dispuşi să credem.

P.S. În octombrie 1828, la propunerea arhiepiscopului Dimitrie

Sulima al Chişinăului şi Hotinului, călugăriţele de la Curătura au fost strămutate la schitul Rudi, care nu putea fi folosit din cauza

60 Al. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 274. 61 Ultima contribuţie în acest domeniu este cea semnată de Lucia Argint, Sistemul administrativ al Basarabiei în perioada autonomiei 1812-1818, în istoriografie, Teză de doctor în istorie, Chişinău, 2009. 62 Michel Foucault, op. cit., p. 33-34.

35

problemelor cu proprietarul de acolo63. Pentru a se putea muta, călugăriţele au fost nevoite să-şi vîndă chiliile64. Din Curătura au fost expediate la Rudi 18 călugăriţe şi şapte ascultătoare-surori, printre care şi Persida65. Viaţa pe care a dus-o Persida la Rudi a fost mai grea decît la Curătura. Toate călugăriţele au dus-o prost aici, îndurînd foame, mai ales după ce stăpînul moşiei, Mihai Boguş, le-a sustras orice ajutor, interzicîndu-le să se folosească de ogorul şi de via sa. În 1845 o inscripţie lapidară din formularele mănăstirii arată că monahia Persida a murit66. A luat cu sine amintirea primăverii „zbuciumate” a anului 1812, a lui Ioan şi a Aniţei pentru care era dispusă să sacrifice totul şi să-şi schimbe radical viaţa, depăşindu-şi condiţia. Dar visul ei „rebel” n-a ţinut mult. Moartea fetiţei o întoarce la mănăstire, adevărata ei casă, în care a crescut de mică A păcătuit şi s-a pocăit, pentru a-şi continua viaţa plină de lipsuri şi a muri în mizerie, împăcată cu sine însăşi. Căci a fost iertată…

63 M. Ganiţchi, Svedeniia o Kishiniovskoi eparkhii, sobrannye i redaktirovannyia preosviaschennym arkhiepiskopom Dimitriem Sulimoi v 1821 g., în „Kishiniovskie Ėparkhial’nye Vedomosti”, nr. 2, 1889, p. 538. 64 Al. Proţenco, Istoria schitului Rudi, în „Revista Societăţii Istorice-Arheologice Bisericeşti”, Chişinău, vol. XVI, 1925, p. 6. 65 ANRM, F. 205, d. 96, f. 5-8 66 Al. Proţenco, op. cit., p. 18.

36

Spying for Empire: I. P. Liprandi in the Romanian Principalities in the 1820s and 1830s

Victor TAKI

Descending from the family of Pedro di Liprandy, a

Piedmontese nobleman of Spanish origin, I. P. Liprandi (1791-1880) started his career in the Russian army as a dashing young officer during the Finnish and Turkish campaigns of 1808-1809 and 1809-1812. Fighting at Borodino against Napoleon, he later participated in the European campaigns of 1813-1814, staying in France with the Russian occupation corps commanded by M. S. Vorontsov until 1818. Returning to Russia, he served in the Kamchatka regiment stationed in Bessarabia, temporarily retiring from the army in 1822 and entering the civil service next year to join the staff of Vorontsov (recently appointed governor-general of New Russia and Bessarabia) as a special agent (chinovnik osobykh poruchenii). Ever since he settled in Bessarabia, Liprandi devoted his time, money and extraordinary linguistic abilities to his lifetime pursuit – the study of the Orient in general and of the Balkan provinces of the Ottoman Empire in particular. The library which he started around 1820, according to his own proud testimony, included all European works on the Ottoman Empire produced after 1800 and already in the 1830s was known to the major scholarly societies of Europe. During his years in Bessarabia he became acquainted with Pushkin (exiled to Chişinău between 1820 and 1823), closely observed the Greek rebellion in the Principalities headed by Alexander Ypsilanti in 1821, as well as the Decembrist conspiracy, his connection to it remaining obscure. As time went by, Liprandi became increasingly involved in espionage, an interest for which he developed already during his stay in France in 1815-1818, with the Russian occupation corps. As the head of military police of the Russian occupation corps, Liprandi had an opportunity to learn the techniques and methods of the famous Parisian police headed by the notorious cooperative of Foucher, Vidocq. This article examines the activities of I. P. Liprandi before, during and

37

after the Russian-Ottoman war of 1828-1829, which offered a unique context for combining his two lifetime passions – Orientalism and espionage. At this time Liprandi served as a Russian intelligence agent and a commander of an auxiliary detachment of pandury. Although a conflict with the Russian commander Field Marshal I. I. Diebitch at one point greatly imperiled his whole career, in the wake of the war Liprandi continued to provide the Russian occupation authorities with valuable information on the attitudes of the Romanian elites. Later, getting employed by the Russian Ministry of Interior and the Ministry of State Domains, Liprandi never abandoned his earlier interest in the region, writing and publishing a number of historical and statistical surveys.1

In 1827 Liprandi convinced P. D. Kiselev, who at the time was the Head of Staff of the Second Army, of the necessity of a thorough intelligence operation for the successful planning of the campaign.2 Obtaining Kiselev’s support, Liprandi entered the Romanian Principalities and, with the help of a network of agents recruited in various social milieus, collected information about the Ottoman fortresses on the Danube, the disposition of the Austrian troops in Transylvania and the attitudes of the Romanian boyars.3 Like the Russian consuls in the Principalities, Liprandi supplied the Russian occupation authorities with lists of boyars classified according to their sympathies for the Ottoman Empire, Austria or Russia.4 As was usually the case, the relationships between two competing agencies performing 1 See N. Ia. Eidelman, “Gde i chto Liprandi?” in N. Ia. Eidelman, Iz potaennoi istorii Rossii 18-go – 19-go vv, Moscow, Vysshaia Shkola, 1993. 2 At this time he also wrote an overview of the Russian occupation during 1806-1812 war, “Kratkoe obozrenie kniazhestv Moldavii i Valakhii v voennoie vremia 1807-1812,” OP RSL, Belt/III 16/2, Ff. 1-8. 3 “Zapiska o sostoianii umov v Moldavii adresovannaia P. D. Kiselevu 1828.” RGIA (Rossiiskii Gosudarstvennyi Istoricheskii Arkhiv), fond 673, op. 1, no. 231. 4 “Spisok valakhskikh boiar s pokazaniem kakim gosudarstvam predany,” RGIA, fond 673, op. 1, no. 329. During the 1830s, Liprandi summarized the observations he made in the Principalities during the previous decade in his “Vzgliad proisshestvia v Moldavii i Valakhii s nachala 1820 g. do zakliuchenia Adrianopol’skogo mira s kratkim soobshcheniem svoistv byvshikh kniazei do togo vremeni i boiar voobshche do sikh por,” RGIA, F. 673, op. 1, no. 233.

38

the same functions were so hostile that the Russian Consul General M. L. Minciaky recommended to the Russian foreign ministry to recall Liprandi on the ground that his activities generated undesirable rumors. Liprandi reciprocated by suspecting the loyalty of Minciaky and Lelly, both of whom were of Greek Constantinople extraction, and insinuated that he had been wounded in Lelly’s home by a hired killer not without the cognizance of his host. In April 1828, at the head of a small detachment, he arrested the Moldavian Hospodar Ion Sturdza before the latter had the chance to follow suit of his Wallachian counterpart Grigore Ghica, who escaped to Transylvania.

After hostilities began, Liprandi came forward with the idea of volunteer troops (panduri) recruited from the local population to assist the Russian army. The Russian high command in the person of the Imperial Chief of Staff (since 1829 Field Marshal and Commander of the 2nd army) I. I. Diebitch treated the idea with reservation on the account that it poorly corresponded to the ideology of the war, which stressed the violation of the treaties by the Ottomans rather than national liberation. By the end of the campaign, the permission to form the detachment was finally granted. Yet, despite some results scored by the detachment, the Russian command failed to remunerate them, which provoked Liprandi’s fighters to take their commander hostage in order to obtain the promised rewards. Despite this unpleasant experience, Liprandi continued collecting informa-tion for Kiselev, who in September 1829 was appointed President-Plenipotentiary of the Moldavian and Wallachian Divans and headed the Russian occupation authorities in the Principalities until April 1834. Thus, in the autumn of 1830, he provided the President-Plenipotentiary with a memoir on the intrigues of the Moldavian members of the Committee that drafted the Organic Statutes. Mihail Sturdza, Costache Conachi and Iordache Catargi, according to Liprandi, all sought to secure votes for the future Hospodar election on the wave of the discontent of the boyars of the second and third rank with the new Statute, leaking its content to them, denying any effective

39

role of their own in its elaboration and encouraging the lesser boyars to demand the convocation of a broad assembly.5

According to Liprandi, the lesser boyars tried to turn to the Ottomans for help and even dispatched a certain monk Isaphite with an address to the Ottoman government. Some pro-Ottoman Wallachian boyars also tried to provoke the Porte to make a demarche against the innovations, yet this produced no result.6 The oppositional activities culminated in May 1831 with the appearance of political leaflets on the streets of Iaşi and the so-called affair of Sion, taking place against the background of peasant mutinies in the districts of Roman and Neamţ.7 The investigations led to the arrest of the spathar Antioch Sion, a second rank boyar, in whose house a number of such petitions and proclamations were found. According to Liprandi, spathar Sion was a subordinate of the Moldavian Vestiar Alexandru Sturdza, who sought to exploit the mounting political crisis for his own advantage. Having implicated himself in the illegal machinations with the tax farms, the Vestiar tried to win the gratitude of the Russian authorities by giving away Sion as the main leader of the small boyar opposition.8 The commission, appointed by Kiselev to investigate the affair, discovered that the only document, which was truly “incendiary,” dated from 1821.9 However, Sion’s papers contained the text of another petition in Romanian, the analysis of which reveals changes in the political language of the opposition.

In his next report, Liprandi alarmed the President-Plenipotentiary to the growing influence that the Austrian

5 “O poslednikh proisshestviakh v Moldavii,” RGIA, fond 673, op. 1, no. 402, Ff. 1-8. 6 “O poslednikh proisshestviakh v Moldavii,” RGIA, fond 673, op. 1, no. 402, Ff. 1-8. 7 The description of the May 1831 events in Fedor Iakovlevich Mirkovich. Ego zhizneopisanie sostavlennoie po ostavlennym ego zapiskam, vospominaniam blizkikh liudeii, i podlinnym dokumentam vol. 2 (SPb.: Voennaia tip, 1889), 220-221. 8 “O poslednikh proisshestviakh v Moldavii,” RGIA, Fond 673, op. 1, no. 402, Ff. 1-8. 9 Traduction litérale d’un project de proclamation saisi dans les papiers du boyar de Moldavie Sion (AVPRI, f. 133, “Kantseliaria”, op. 469, no. 138, (1831), Ff. 5-6; Kiselev to Nesselrode , February 16, 1831, Ibid., l. 42 rev.

40

consuls exerted on the Romanian boyars. If twenty years ago the boyars were oriented towards Russia, now they were seeking personal protection with the Austrian authorities, bought estates in Transylvania and sent their children to Austria for education. A number of Moldavian boyars drew handsome revenues from their estates in Bessarabia, which they spent in the principality or placed in Austrian banks. Liprandi complained about the difficulties, which he faced in extracting information from the boyars on the eve of the war and attributed the deterioration of Russia’s moral standing in Moldavia and Wallachia to the fact that after the Bucharest treaty Russia was represented in the Principalities by Perote Greeks (i. e. Greeks from the district of Pera in Constantinople), who were related to Phanariote families and minded their interests better than the interests of Russia.10

Liprandi’s “Perote Greeks” included the Russian Consul General M. L. Minciaky, although his active promotion of Russian policy in the Principalities in the second part of the 1820s makes such accusations unfair and has to be attributed to personal animosity. The conflict that emerged between Minciaky and Liprandi back in 1827 might have contributed to the latter’s demotion. All this time, Liprandi, according to his own testimony, was plagued by the intrigues of his adversaries, who denounced him to Field Marshal I. I. Diebitch. To Liprandi’s great disconsolation, Diebitch referred to him as a “person harmful for the government,” and only Liprandi’s illness and, possibly, Kiselev’s intervention saved him from exile to the Caucasus.11 At the same time, although Liprandi’s alarmist reports failed to change the course of Russian policy in the Principalities, they informed Kiselev’s memoirs to the Russian Foreign Ministry examined above. The information and observa-

10 I. P. Liprandi, “Kratkoe obozrenie kniazhestv Moldavii i Valakhii v politicheskom otnoshenii ot obrazovania onykh do poloviny 1831go goda,” RGIA, Fond, 673, File, 230, F.135. Liprandi’s memoire was published in “Chtenia Imperatorskogo Obshchestva Istorii i Drevnostei,” (Moscow: Izdanie Moskovskogo Universiteta, 1861). 11 “Obiasnenia uvolennago so sluzhby general-Maiora Liprandi”, GARF (Gosudarstvennyi Arkhiv Rossiiskoi Federatsii), fond 109, op. 8, no. 154 , F. 60.

41

tions supplied by Liprandi demonstrated to the President-Plenipotentiary how contested and uncertain Russia’s influence in Moldavia and Wallachia remained, despite the reaffirmation of its formal political dominance. If anything, it determined the Russian occupation authorities to turn the Principalities into a protective buffer zone for the Empire and use such institutions as quarantine and censorship in order to combat foreign influences.

According to Liprandi, the Organic Statutes hardly restored Russia’s popularity. The election of the Hospodars introduced by the Statutes opened room for the ambition of the first-rank boyars, which turned Iaşi and Bucharest into “places of intrigue and scheming.” Although the Statutes gave the great boyars certain advantages, they remained dissatisfied with the new institutions and “sincerely desired the continuation of chaos.”12 The same essentially referred to the boyars of the second rank. Although the Organic Statutes expanded their formal rights, they closed before them the perspective of becoming boyars of the first rank that existed during the rule of the last Hospodars. According the Liprandi, “they were too convinced that the loss of the possibility for abuses would never be compensated by the direct protection of law.” That is why “the introduction of a better administration, a clear definition of the customs” would never accord with their “self-interest, vanity, avidity and arbitrariness.”13 As to the boyars of the third rank, the Organic Statutes encroached on their privileges to an even greater extent. According to Liprandi, this was a great mistake that threatened with complications in the future. “The sheer size of this stratum (1/20 of Moldavia’s population) should have made the authors of the Statute attentive to their interests.”14 As to the lower classes, the absence of a precise definition of peasant obligations

12 “Kratkoe obozrenie kniazhestv”, ll. 136-138. 13 Ibid., 139. 14 Ibid., 139-141. Obviously Liprandi blames the Romanian members of the Committee of reforms and not Kiselev for all the shortcomings of the Statute. The former tried to portray their role as simple translators of the text of the Statute and caused the rumor that the Statute was written in St. Petersburg.

42

to their landlords existing before the Statutes was compensated by the “wild freedom,” which was in “complete accordance with their moral and intellectual faculties.”15 Conversely, the Organic Statutes frightened the peasantry since they eliminated their “simple, and in their essence, quite good customs,” increased the number of days that the peasants had to work for their landlords and burdened them with new obligations, such as the military draft. Noting the discontent of all classes with the new institutions, Liprandi noted pessimistically that Russia “was losing support in this country, losing it forever or at least for a long period of time.”16

After the appointment of Alexandru Ghica and Mihail Sturdza as Wallachian and Moldavian Hospodars and the evacuation of the Russian troops in the spring of 1834, Liprandi continued his intelligence activities for some time. Before long, Sturdza’s ambitions clashed with those of the Moldavian boyars, as a result of which both the Hospodar and the opposition tried to enlist the support of the Russian Consul General Baron Ruckmann, as well as the Russian Ministry of Foreign Affairs. The opposition that included half a dozen boyars of the first rank and a number of lesser boyars complained that the Hospodar withheld the monetary compensations that the boyars were to receive in return for the skutelniks abolished by the Statutes, embezzled public funds, arbitrarily prohibited the export of cereals, manipulated with the tax farms, traded in boyar ranks, and re-established the practice of personal petitions to the prince circumventing the normal judicial procedures. In response, the Hospodar had the opposition leaders expelled from the ranks of the Assembly on the ground that petitionary activities and public assemblies outside the General Assembly were prohibited by the Statute. Sturdza’s correspondence with the Russian Consul General contained a point-by-point refutation of the boyar accusations, as well as a project of amendments to the Statute that explicitly prohibited any public assemblies, defined

15 Ibid., 144. 16 Ibid., 137.

43

such activities as criminal and prescribed the procedures that had to be adopted against the culprits.17 Evoking his partici-pation in the elaboration of the Statutes, Sturdza wrote that one of the goals of the new institutions was to “abolish the abusive privileges of the noble caste and to suppress its pernicious influence upon the country.” The Hospodar pointed out that the aristocracy had always been hostile to the statutes and that it had always “violated them out of its egoistic and detrimental interests.”18 Making the preservation of the Statute conditional upon the suppression of aristocratic factions, Sturdza articulated both the Russian stereotypes about the boyar class as well as the Russian concern about the stability of the new institutions.

Although Liprandi's earlier reports played an important role in the formulation of these very stereotypes and concerns, his representation of the political conflict in Moldavia could not be more different. According to the Russian agent, Sturdza himself was the main intrigue-monger. In his bid for power, Sturdza secured an important support from the part of Moldavia’s traditional representative in Istanbul (capuchehaia), the Bey of Samos Ştefan Vogoridi, which ultimately brought him the desired appointment. Liprandi reported that already before his investiture Sturdza became disloyal to Russia, as he met with the former French envoy to the Porte Boix-le-Comte, who co-opted the future Hospodar into the Anglo-French alliance against Russian influence. According to Liprandi, Sturdza “dreamed about becoming a Dromichaites, Oroles or Dechevil (Decebal - V. T.)” (sic!) and of ruling a Dacian or Slavic kingdom, (i. e., uniting Moldavia, Wallachia and possibly Serbia in a personal union under his rule).19 Sturdza’s anti-Russian inclinations were further confirmed during his stay in the Ottoman capital, when he met with the French and British ambassadors Admiral

17 “Eclaircissements sur le mémoire, le 25 fevrier 1835.” RGIA, F. 958, op. 1, no. 640 and “Proekt protivopravitel’stvenyikh sobranii v kniazhestvakh.” Ibid., op. 1, no. 639. 18 RGIA, F. 958, op. 1, No. 637, l. 2rev. 19 “Zapiska Sluzhaschaia vvedeniem k izlozheniiu proisshestvia v Moldavii voznikshego v kontse 1835 g.” RGIA, F. 673, op. 1, no. 239, l. 20.

44

Roussin and Lord Ponsonby. Back in Iaşi, he complained to the French consul Cochelet that the Organic Statute was detrimental to Moldavia and that he was powerless to change anything as long as the Russian troops stayed in the Principalities. Advising France and Britain to press Russia for the quickest evacuation of the Principalities, Sturdza declared his determination to destroy thereupon the aristocracy that was loyal to the Russian monarchy and to start implementing the project of a Dacian kingdom for the purpose of maintaining the balance of power in Europe.20 Using his liaison with Moldavia’s official representa-tive at Constantinople, the Bey of Samos Ştefan Vogoridi, Sturdza sought to obtain an Ottoman firman for the suppression of the boyar opposition, while proclaiming himself “the friend of the people” and “the enemy of the aristocratic hydra.”21 Yet, the first concern of the new Hospodar, in the representation of the Russian agent, was to remove the majority of the boyars that served under the Russian provisional administration in order to surround himself with individuals known for their hatred of the new institutions. According to Liprandi, Sturdza “offered to spy for the British and French missions in Constantinople, provided materials for the press declarations against Russian influence and published articles in which he sought to convince Europe that Moldavia’s discontent with his rule is provoked by Russian intrigues.”22

Just as the bitterness of Liprandi’s earlier invectives against the Greeks in Russian consular service, his bilious portrayal of Sturdza is partly explained by his powerlessness. Similarly to Minciaky in 1828, the Hospodar ultimately managed to have the Russian secret agent revoked from Moldavia, putting an end to Liprandi’s intelligence activities in the Principalities, although not to his interest in the region. Since 1840, Liprandi’s talent for espionage was employed by the Russian Ministry of Interior. His career there culminated with the discovery of the famous

20 Ibid., ll. 25-25rev 21 Ibid., ll. 33-33rev 22 Ibid., ll. 34-34rev

45

“conspiracy” of Petrashevsky that brought Dostoevsky to the verge of public execution. However, European Turkey in general and the Principalities in particular remained Liprandi’s hobby until his death in 1880, at the age of 89. In the late 1830s, he completed a voluminous description of the Ottoman Empire that represents a fascinating example of the nineteenth-century Russian amateur Orientalism. It was organized as a dictionary that contained 8000 entries on various subjects, which was preceded by a long introduction.23 In the mid-1850s, Liprandi complemented this description with statistical accounts of Albania, Bulgaria, Bosnia, Thessaly, Macedonia and the Danubian Principalities.24 Although the description itself was never published, some of the statistical accounts were, including the one on the Principalities.

Containing one of the most stereotypical descriptions of the older and younger generations of Romanian boyars at mid-century, Liprandi's work combines the already traditional Russian criticism of the moral state of Moldavia and Wallachia with an alarmist account of subversive activities in the Princi-palities. According to I. P. Liprandi, “the influence of the Phanar made the boyars of all classes completely different from the nobility of all other European countries.”25 In his presentation, their treachery and villainess acquired truly demonic propor-tions. As Liprandi warned his readers, Europeans dealing with the boyars should take great care not to fall prey to their intrigues: “For a minister with a respectable patriarchal counte-nance… all the means are right, even those that involve his wife, daughter, sister or anyone. Conscience, virtue, self-denial, chastity, good reputation, according to him, are just vestments 23 “Ottomanskaia imperia” 1836, RGIA, F. 673, op. 1, no. 217-218. 24 “Kratkii ocherk etnograficheskogo, politicheskogo, nravstvennogo i voiennogo sostoiania khristianskikh oblastei Turetskoi Imperii. Albania, Bolgaria, Bosnia, Pridunaiskie kniazhestva, Fessalia, Makedonia.” 1854. RGIA F. 673, op. 1, nn. 246-250. 25 Liprandi, Kratkii ocherk etnograficheskogo, politicheskogo, nravstvennogo i voennogo sostoiania khristianskikh oblastei Turtsii. Dunaiskie kniazhestva, Moscow, Izdanie Imperatorskogo Obshchestva Istorii i Drevnostei Rossiskikh, 1877, 5, further cited as Pridunaiskie kinazhestva.

46

that serve to hide human intentions and cunnings.”26 According to Liprandi, the intrigues that the boyars employed to obtain and preserve lucrative public offices made them “alien to all the reasonable maxims of the enlightened reason, all the constant rules of pure morality. Virtue, conscience, shame and good reputation carry no meaning for them. Only physical fear can rein in their passions. In a word, they are used to the spirit of the Ottoman government, they like it and are worthy of it.”27

However, the “oriental” political culture of the traditional Romanian boyars was not the biggest problem. Written at the time of the Crimean war, Liprandi’s account reveals new challenges to maintaining the Russian Empire in the region. According to him, the Principalities for some time had served as a “secret club of all the demagogues of all European countries. Nowhere, not even in London, are they so well protected from supervision as in the Principalities, which lack the kind of police service that would keep an eye on them or at least dispose of a list of the dangerous persons.” According to the author, such individuals enjoyed the protection of foreign diplomatic agents in the major towns, and in the districts they received a friendly welcome of the ispravniks, and caused troubles to the Russian consuls. Liprandi correctly sensed in these activities a much greater challenge than in the seditious activities of a treacherous Hospodar or the intrigues of the cunning boyars.

Liprandi’s understanding of this challenge is clear from the attention he devoted to the writing of Saint-Marc Girardin, a Sorbonne professor of literature, whom Liprandi personally met in Moldavia in 1836. His Voyage à Constantinople par le Danube included three letters devoted to the Principalities. Liprandi’s archive contains handwritten copies of these letters, in which the French writer expressed the “interest of the entire Europe” that the peoples of Serbia, Wallachia and Moldavia are born for civilization” and “enter in the political balance of Europe.”

26 Liprandi, Pridunaiskie kniazhestva, 5. 27 Liprandi, “Zapiska o sostoianii umov v Moldavii adresovannaia P. D. Kiselevu,” 1828, RGIA, fond 673, no. 231, F. 3.

47

Identical with the interests of Europe, the interest of France consisted in preventing any power from making conquests that would disturb the European balance of power. According to Girardin, “however far [these people] are from France, they nevertheless could harm or serve us depending on whether they are in the hands of our enemies or enjoy an independent destiny.” Some time ago, wrote Girardin, “one of those audacious and savage spirits, a perfect child of old Russia, Suvorov, in his campaigns against France” could conceive a project of mobilizing the peoples of Bulgaria, Bosnia, Serbia and Hungary “in order to precipitate upon France all the Slavic hordes docile to the command of a Slavic general.” According to the French writer, “in 1798 that was possible [because] the politics of the Russian name was deeply embedded in these countries; today this is less likely and will become impossible when civilization and commerce convert these peoples to the spirit of Western Europe.”28

Liprandi deplored the “pernicious influence” that Girardin had upon the younger people in the Principalities, “enticing them into the realm of Utopia” and sowing the idea of acquiring independence by the creation of a Dacian Kingdom.”29 As a result, “the younger generation of the boyars hates the present order and concentrates its hatred primarily on Russia, which had created this order and is guarding it.” Having received their education in Paris or in Bucharest under the guidance of Heliade (Ion Heliade-Rădulescu – V. T.), the younger generation of the Romanian elite was influenced by the “pernicious” or “bizarre” ideas “that the Wallachians were the true descendants of the ancient Romans, shared a common origin with Western Euro-peans, and therefore should try to imitate them in everything, from the language to the way of thinking, mores, government and even religion.” To this end, the new Wallachian writers were trying to seduce the simple people away from Russia, with

28 Saint-Marc Girardin, Voyage à Constantinople par le Danube, 9-ème lettre, RGIA, F. 673, op. 1, no. 305, l. 12. 29 Liprandi, Pridunaiskie kniazhestva, 3-4.

48

which it had been related by instinct and centuries-long ties, by gradually replacing numerous Slavic words with Italian, French or Latin expressions and gradually replacing the Cyrillic alphabet with the Latin one.30

However, ringing this alarm bell was futile. Significantly, the “Short description” remained unpublished until the new Russo-Turkish war of 1877-1878, by which time it was clearly overtaken by events. The Russian troops that briefly occupied the Principalities in 1853-54 had to evacuate under Austrian pressure while Russia’s defeat in the Crimean war brought about an end of the Organic Statutes and the regime of Russian protectorate over the Principalities. In the decades that followed, the attention of the Russian government and society was too much absorbed by domestic reforms, expansion into Central Asia, as well as the destiny of the Slavic peoples under Ottoman rule, to conceive any schemes of re-establishing Russian dominance in the Romanian Principalities. For all practical purposes, these had extricated themselves from Ottoman control. In this situation, Liprandi devoted himself to his service in the Russian Ministry of State Domains, writing papers on Russian sectarians, while continuing to publish on various historical and statistical subjects.31 By this time, his practical preoccupation with the Romanian Principalities was long over.

Long before Lord Curzon famously pronounced that “the East is a career”, Liprandi tried to implement this motto in practice. As has been mentioned, Liprandi’s involvement in the affairs of Moldavia and Wallachia was motivated by his broader interest in European Turkey, while his texts offer one of the most important testimonies to the process of “orientalization” of the Romanian Principalities in the Russian discourse of the first half of the nineteenth century. Unlike the majority of Russian authors, whose writings about Moldavia and Wallachia were based on either short stays there during the Turkish campaigns,

30 Ibid., 6-8. 31 See his, Vostochnyi Vopros i Bolgaria. Мoscow, 1868; Bolgaria. Moscow, 1877; Vzgliad na teatr voiennykh deistvii na Dunae. Moscow, 1878.

49

or brief sojourns in the course of diplomatic trips or tourist voyages, Liprandi’s intelligence reports and statistical accounts were the product of a much more thorough knowledge of the region. The Principalities were the object of his personal and scholarly investigations that spanned several decades, making him a rare expert in the local history, culture, statistics and politics. His informants and personal contacts among the Romanian boyars were complemented by his knowledge of Romanian and Turkish – a rare accomplishment among the Russian military men. In a word, Liprandi had all the pre-requisites for a successful career as a Russian agent in and expert on the Principalities - and yet he failed. Apart from the hostility, with which his enthusiasm was met by the Russian consuls and the Commander-in-Chief Diebitch, as well as the intrigues of Sturdza, the most fundamental reason for this failure was the fact that, at a certain point, Liprandi’s “East” simply disap-peared. The Russian agent might have felt at home in the palaces of the Phanariote boyars and might have learned to discern their intrigues. However, by the 1850s the people Liprandi dealt with were replaced by a new generation of Romanian elites, whose political ideals he could denounce as “illusory,” “pernicious,” or “dangerous” without actually knowing what to do with them. Politics had left the parlors of the old boyars, where its bitterness was sweetened with dulceaţa and smoked with Turkish tobacco, and had acquired the form of public meetings and proclamations addressed to wider audiences. In this new world Liprandi, with his conspiratorial thinking, was clearly out of place. In this situation, the nonagenarian author of A Short Description of the Ethnographic, Political, Moral and Military State of the Christian Provinces of Turkey himself turned into a curious relic of a passed epoch. This is well testified by the anachronism of his subtitle: “The Danubian Principalities.” At the moment of the work’s publication in 1878, Moldavia and Wallachia had long united and adopted the name Romania. However, Liprandi seems not to have recognized the new country. He lived too long. He lived in the past.

50

The Russian-Romanian 1878 Controversy: Between Realpolitik and National Dignity

Andrei CUŞCO

The emergence of the Romanian national state in 1862 did

not significantly alter the Russian official stance or policy towards the remote Bessarabian borderland. During the 1860s the potential challenge of the Romanian project was only dimly and sporadically perceived by the imperial bureaucracy of the province. The occasional reports filed by the local police, purportedly identifying a certain “Romanian” party composed of a handful of young nobles, emphasized the “platonic” nature of their national sentiments and pointed to the ultimate loyalty of even these presumably “dangerous” elements that were worthy of police surveillance.1 Moreover, these apprehensions of the Russian administration were linked primarily to the political turmoil provoked within the empire by the Polish uprising of 1863. It is hardly surprising to find the “Polish intrigue” among the possible catalysts of the fledgling Bessarabian “national movement” that remained in an embryonic stage throughout the rest of the XIX century. The newly united Romanian Princi-palities were hardly viewed as a future “Piedmont” for the Romanians of the Bessarabian province even during the darkest moods of the Russian official discourse. Isolated incidents akin to that of Alexandru Hajdeu, an eccentric and learned landowner from the Hotin district who was elected a founding member of the Romanian Academic Society (soon to become the Romanian Academy) in 1866 and whose attempt to emigrate to Romania was eventually blocked by the governor P. A. Antonovich (engendering a rather extensive and interesting correspondence in the process) are but additional proof of the conspicuous

1 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond 2, op. 1, d. 7573, ff. 65-66 verso. Cited in Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia [The Tsarist Regime and the National Movement of the Romanians from Bessarabia], Chişinău, Prut International, 2000, p. 125.

51

absence of any internal challenge of the imperial regime even within the ranks of potentially oppositional groups in local educated society.2 The “lack of articulation” that characterized the local Romanian-speaking intellectuals’ position up to the revolution of 1905-1907 invalidates any claim to the existence of a “national movement” in the province in the second half of the XIX century. The contested character of the region did not crystallize in the form of two coherent and continuous narratives that spanned the whole pre-World War I period. Rather, one can speak about certain moments of heightened discursive tension that corresponded to a closer entanglement of the Russian and Romanian polities in the international politics of the era. While “real” events determined the motives and dynamics of these “nodal points” of symbolic competition, the internal evolution and the disproportionate rhetorical investments that accompa-nied their unfolding originated in the different criteria of poli-tical legitimacy of the two states, as well as in their otherwise unstated mutual grievances.

The problem of Bessarabia first emerged on the “map” of Russian-Romanian relations at a crucial juncture of the “Eastern Question,” during the Russian-Ottoman War of 1877-1878. This moment marked the elaboration of an official position of the Romanian government concerning the inclusion of (Southern) Bessarabia into the “national body” and provoked the reaction of Russian official and semi-official circles, which developed a series of counter-arguments that responded to the Romanian stance. However, this acute stage of Russian-Romanian contro-versy was also paradoxical and uncharacteristic in many respects. First, the object of the argument was curiously “metonymic,” in the sense that it could not be easily integrated into the Romanian national narrative due to both ethnographic and historical circumstances. Aside from a rather narrow line

2 Liviu Marian, Alexandru Hâjdeu şi Academia Română: după dosarul secret Nr. 41 din 1867 al Guvernatorului Basarabiei, cu 24 documente [Alexandru Hajdeu and the Romanian Academy: according to the secret file Nr. 41 from 1867 of the Bessarabian governor, with 24 documents], Bucharest, 1932.

52

along the Prut, the Romanians represented a minority of the local population and thus could not be squarely reclaimed as the only “autochthonous” inhabitants of the area. Moreover, this territory was for the most part directly administered by the Ottoman Empire for almost three centuries before being annexed by Russia in 1812. To make matters even more insecure from a Romanian national point of view, this region also became the center of state-sponsored colonization in the first decades of the XIX century. The three Southern Bessarabian districts of Cahul, Bolgrad and Ismail that represented the disputed territory were awarded to the Moldavian Principality in 1856 according to the Paris Treaty that sanctioned Russia’s defeat in the Crimean War. Article XX of this act explicitly stipulated that the “rectification” of the frontier in Bessarabia was accepted “in order to secure in the future the freedom of navigation on the Danube.” The primacy of the strategic element caused an interesting two-pronged “argumentative displacement” that accompanied the traditional historically inspired arguments that underlay the Romanian official view. On the one hand, the three southern Bessarabian districts were “conflated” under the generic name of “Bessarabia” to implicitly include the rest of the province remaining under Russian domination. This deliberate omission allowed the Romanian polemicists to use the traditional claim of historical sovereignty even in the case of a territory to which it could be only tenuously applied. On the other hand, the “displacement” manifested itself through the insistence upon the economic, strategic and legal aspects of the problem. This strategy was explicitly aimed at the international audience that had to be impressed by the invocation of an “all-European” interest in the region of the Lower Danube that Romania was presumably best fit to uphold.

The arguments employed by the Romanian officials and publicists differed according to the target audience, but also according to the institutions that elaborated them. Thus, the mainly legalistic and “interest-based” arguments of the Roma-nian discourse can be partly explained by its official nature. The Romanian position was explicated in various diplomatic papers

53

(telegrams, circular notes to the country’s foreign agents or lengthy memoranda to the same diplomats or to Russian officials, starting from the Russian agent in Bucharest and culminating with A. M. Gorchakov in St. Petersburg). The bulk of these documents emanated from the Chancellery of the Romanian Ministry of Foreign Affairs, headed at the time by Mihail Kogalniceanu, one of the most prominent intellectuals of the 1848 generation. However, this official “moderate” line of the “Bessarabia campaign,” promoted by M. Kogalniceanu and, more ambiguously, by the Liberal Prime Minister I. C. Bratianu, was vigorously challenged at least from two directions. The first was the “internal opposition” within the liberal government. It was headed by Dimitrie A. Sturdza, a rising political figure who waged a relentless anti-Russian campaign throughout and after the war both in press and, especially, in frequent parliamentary speeches. The second, more virulent, campaign stemmed from the circles of the conservative opposition and reached a parti-cular intensity in the series of articles by Mihai Eminescu published in the official organ of the Conservative Party- the “Timpul” newspaper. Eminescu’s case is of special importance due to the openly articulated nationalist rhetoric that consecrated him as one of the most original (and extremist) thinkers of pre-1914 Romania. These aspects will be detailed during the following discussion. Two important points should be empha-sized at the outset, however. First, it is impossible to speak of a unitary Romanian stance on Bessarabia at the time of the 1878 controversy. Besides representing a “transitional” phase in the appearance and development of the “Bessarabian topic” within the Romanian national narrative, this controversy was diffe-rently exploited by the various circles competing within the Romanian political and intellectual establishment for its appro-priation. Though these differences are of secondary importance for my argument (I would suggest they are of degree rather than of kind), such nuances can hardly be ignored. Second, the 1878 diplomatic conflict had far-reaching repercussions on the practical-political level. While in the intellectual realm it only reinforced pre-existing anti-Russian tendencies (which were a

54

feature of the 1848 generation as a whole), the events accompa-nying the Russian-Romanian “settlement” of 1878 were an incentive for the new policy of diplomatic alliances pursued by the Bratianu government that culminated by Romania’s signing of the 1883 treaty with Germany and Austria-Hungary that consecrated its adherence to the Triple Alliance. Though after 1878 the “Bessarabian problem” entered the shadows of Roma-nian diplomacy, its sudden reemergence during World War I cannot only be explained away by the irredentist logic of a nation-state’s foreign policy, but has to take into account the previous experience of mutual symbolic competition. The following argument will focus on two distinct but interrelated topics. First, I examine the polemics between the Romanian and Russian authorities concerning the validity of their mutual claims to the territory of Southern Bessarabia. The second track of discussion pursues the specifically Romanian context of the 1878 debate and, more narrowly, a comparison between the relative “value” of Southern Bessarabia and Dobrogea for the Romanian “national project” both from a material and from a symbolic point of view.

A succinct pre-history of the Russian-Romanian negotiations leading to Romania’s material and military cooperation with the Russian forces during the 1877-78 war is necessary in order to contextualize the counter-arguments of the Romanian govern-ment in the process of the diplomatic struggle for Southern Bessarabia. Two stages of this intense diplomatic activity are worth emphasizing here. The first concerns the preliminary talks held between the Romanian Prime Minister I. C. Bratianu and the Russian Foreign Minister A. M. Gorchakov during the visit of a Romanian delegation to the tsar’s Crimean residence at Livadia in the autumn of 1876. During this preliminary stage of negotiations, the “Bessarabian problem” figured among the most sensitive issues of the Russian-Romanian relations. The mutual interest for a future anti-Ottoman alliance precluded any open discussion of the matter and left a generous place for all kinds of interpretations that crystallized in the latter historiography into two opposing sets of arguments. For writers defending a

55

“Russophile” position, it seemed clear that “at least a beginning of a deal in this respect [of the retrocession of the Bessarabian districts with an appropriate territorial compensation] was reached between the Romanian and Russian governments.”3 Thus, the subsequent rhetorical “battle” between the Russian and Romanian officials appears either as a tactic of dissimulation of the Romanian government used in order to “deceive” its own public opinion (that was apprehensive of a Russian-Romanian alliance) or as a calculated tactics employed in order to gain a larger territorial compensation at the peace conference at the expense of manipulating the differing and antagonistic interests of the Great Powers on the Lower Danube. A second view, supported by most Romanian publicists and “nationally minded” historians, blamed the Russian government for the same tactics of “dissimulation” while predictably insisting on the common myth of “Russian expansionism” that served as a privileged (pseudo)explanatory tool for the complex interplay of considerations of political interest that in fact determined the dynamics of Russian-Romanian relations in this period.4 A closer scrutiny of the contemporary sources reveals that the Romanian

3 Const. Calmuschi, Relaţiunile politice ale Ţărilor Române cu Rusia, Galaţi, Tipografia Buciumul Roman, 1911, p. 278. 4 For a somewhat more balanced account along these lines, see: G. I. Brătianu, Le problème des frontières russo-roumaines pendant la guerre de 1877-1878 et au Congrès de Berlin, Bucureşti, Cartea Românească, 1928), esp. pp. 39-49. Heavily influenced by the contemporary Soviet-Romanian dispute over Bessarabia and directly engaged in a polemics with Christian Racovski on this subject, Brătianu concludes that “dans cet affaire, la diplomatie imperiale a manqué non seulement de franchise, mais aussi de suite et d’unite dans ses vues.” (p. 49). For a classic contemporary account of the 1877-1878 controversy as a case of Russian expansionism, see A. D. Xenopol, Războaiele dintre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Bucureşti, Albatros, 1997, chapter on “The War of 1877. The Peace of Berlin. 1878”, pp. 326-369. The author’s conclusion is characteristic: “… the Russians have but one aim with regard to the Romanians: that of wiping out their name from the face of the earth as soon as possible. As protectors, as allies they have dispossessed us; what more could they do as enemies? Therefore, an alliance with the Russians in any circumstance… will always be an expensively paid folly.” [Original edition 1880]. A contemporary account following the same basic line of argument and lacking any trace of a critical analysis is Dumitru P. Ionescu, Războiul de Independenţă a României şi problema Basarabie, Editura Academiei Romane, 2000.

56

government, while clearly aware of the Russian claims on Southern Bessarabia, decided to pursue a strategy of “suspen-sion” of the Bessarabian “question” until the end of the war in the hope of striking an advantageous bargain at its completion. The ambiguous position of St. Petersburg, careful to assuage the apprehensions of a potentially useful ally and to secure its military communications in Romania for the duration of the military campaign, only enhanced the hopes of the Romanians for an ultimate compromise on the matter. These considerations transpired during the second stage of the Romanian-Russian negotiations that culminated with the signing of a military convention regulating the passage of the Russian troops through Romania and their status in the country.

On the one hand, the Liberal government sought to acquire an explicit guarantee of Romania’s territorial integrity in the text of the convention that would eliminate any basis for later Russian territorial demands from the point of view of interna-tional law. This insistence on “legalistic” aspects led to the inordinate prolongation of the negotiations, which dragged on from November 1876 until early April 1877. Despite the interest shown by the Russian government in a speedy signing of the document (confirmed by the secret mission of the head of the diplomatic chancellery of the Russian General Staff, A. I Nelidov, sent to Bucharest on November 15, 1876),5 the Romanians pursued their rather cautious approach. This prompted A. M. Gorchakov to write to the Russian agent in Bucharest, Baron D. I. Stuart (who was left in charge of the negotiations after Nelidov’s departure), instructing him not to insist upon an immediate signing of the convention and to “leave Bratianu to his own thoughts.”6 After several months of further delays and expla-nations by the highest Russian military officials concerning the

5 G. I. Brătianu, Le problème des frontières russo-roumaines, op. cit., p. 12. 6 AVPRI, fund Chancellery, 1876, d. 15, l. 311. (date: December 26, 1876 O.S.). Cited in: V. N. Vinogradov, M. D. Ereshchenko etc. Bessarabiia na perekrestke evropeiskoi diplomatii. Dokumenty i materialy, Moskva, Indrik, 1996, p. 144.

57

goals and prospective results of the future war,7 the military convention was finally concluded on April 4/16, 1877, barely a week before the outbreak of the war. The most important provisions regarding Romania’s legal and political status during the period of the military campaign were contained in Article 2, which stipulated: “In order that no inconvenience or danger can result for Romania from the fact of the passage of Russian troops upon its territory, the Government of H. M. the Emperor of All the Russias engages itself to maintain and effectively respect the political rights of the Romanian State as these result from internal laws and existing treaties, as well as to maintain and defend the present integrity of Romania [l’integrité actuelle de la Roumanie].”8 This clause, introduced at the behest of the Romanian government at the last stage of the negotiating process and initially resisted by the Russian officials, would prove to be the cornerstone of the Romanian position both in its later protests addressed to the Russian authorities and in the presen-tation of its grievances at the Berlin Congress in June 1878. Though this “legal” argument would be later dismissed by Russian diplomats by using similar “legal” motivations (e.g. by invoking the validity of the convention only for the duration of military operations or by arguing that this guarantee was only effective against the violation of the Romanian territory by Ottoman or Austrian troops), it can be surmised that the clause in question was intended not so much for the attention of its Russian signatories, but mainly for the diplomats of the Great Powers that presumably had to appreciate the salience of the principle of territorial sovereignty. The wider implications of the provision are demonstrated by the stance of the Romanian

7 AVPRI, fund Main Archive U-A 1, d. 1, l. 15, Letter of Grand Duke Nikolai Nikolaevich to the Romanian Prince Charles I, where he asserted: “this aim [of the war] leaves out any idea of conquest, annexation or warlike ambitions and can be resumed to the holy duty of protecting the oppressed from the oppressors, the restoration of our co-faithful brothers of the Orient to their legal rights…” (date: January 12 (24) 1877). Cited in: Vinogradov et al., p. 144. 8 Conventions conclues entre la Russie et la Roumanie le 4/16 avril 1877, Edition officielle, Bucarest, Imprimerie de l’Etat, 1877, p. 3-4.

58

delegation at the Berlin Congress, when it used the text of the convention as the main “material” proof for its claims to preserve the Southern Bessarabian districts.

On the other hand, however, the Romanian leaders were very much aware that Russia’s victory would almost auto-matically invalidate the provisions of the Paris Treaty of 1856 and thus endanger the Romanian position in Southern Bessarabia. Though it has been argued that the Romanian government was divided between the moderate approach pursued by Kogalniceanu and the more intransigent position held by Ion C. Bratianu9, such a conclusion is hardly supported by the Russian sources. It appears, in fact, that the tactics of “suspension” was promoted by both Romanian officials. Thus, in a report to St. Petersburg of a conversation he held with the Prime Minister more than one month before the signing of the convention, the Russian consul D. I. Stuart writes: “He [Bratianu] confesses, that the trip to Livadia convinced him completely that Bessarabia from now on is lost for Romania, and that Russia will not miss the occasion to take back this small slice of land which is so necessary to it, at the first opportunity.”10 The Russian diplomat reported Bratianu as saying that “all… Romanians who possess common sense understand well the inevitable necessity of liquidating the anomalies created by the Paris Treaty, but it is hard for them to acquiesce in the irredeemable loss of a territory that they perceived as rightfully belonging to them.”11 After invoking this purported admission by Bratianu of the primacy of Realpolitik in comparison with arguments inspired by the rhetoric of “historical rights,” Stuart concluded that “the Romanian government, being prepared for the idea of giving up Bessarabia, is secretly harboring the hope of receiving from Russia’s magnanimity a compensation in the eventuality of being forced to renounce a part of its territory to the advantage of its mighty

9 For this argument, see especially G. I. Brătianu, Le problème des frontières russo-roumaines, op. cit., p. 20. 10 AVPRI, fund Chancellery, 1877, d. 17, l. 49-50. Cited in: Vinogradov et al., p. 146. 11 AVPRI, fund Chancellery, 1877, d. 17, l. 49-50. Cited in: Vinogradov et al., p. 146.

59

neighbor.”12 Following the same logic of a future territorial compensation, A. I. Nelidov devised a project (elaborated imme-diately before the outbreak of hostilities) arguing that the most appropriate solution would be to grant Romania the Danube Delta and a portion of the “territory between the Danube, Serbia and the course of the Lom River with the fortress of Vidin” instead of Dobrudja.13 The latter province had to become a part of the future Bulgarian Principality, since “for strategic reasons it would be desirable” for Russia to “preserve a direct communi-cation with Bulgaria, in order not to be forced in the future, in case of a new campaign beyond the Danube, to pass through the territory of Romania, which will become independent and, possibly, ill disposed towards us…”14 Romania’s entry into the war was also partly conditioned by the hope of reaching a territorial compromise with the Russian Empire. Characteris-tically, the country’s participation in military operations was viewed both by Romanian officials and their Russian counter-parts as a negotiating tool at the future peace settlement. The potential difficulties that the Romanian military cooperation would entail for the projected territorial exchange were perceived by certain Russian diplomats as early as April 1877, when Nelidov stated that “Romania’s cooperation [in the war] did not occur, due to our efforts and at our behest.”15 Though later developments caused the Russian military to reconsider the usefulness of Romanian assistance, the Bucharest government saw its military involvement not only in terms of an “effective consecration” of the country’s independence (proclaimed on May 10/22, 1877), but also as an additional argument in its (potential) “frontier dispute” with the Russian Empire. Thus, in an instruction to the Romanian diplomatic agent in Vienna written during the war, in November 1877, Kogalniceanu openly asserted that “the obligation to rescue this part of our country 12 AVPRI, fund Chancellery, 1877, d. 17, l. 49-50. Cited in: Vinogradov et al., p. 146-147. 13 AVPRI, fund Main Archive, A-U1, d.1, l. 97. Cited in: Vinogradov et al., p. 149. 14AVPRI, fund Main Archive, A-U1, d.1, l. 97. Cited in: Vinogradov et al., p. 148. 15 AVPRI, fund Main Archive, A-U1, d.1, l. 97. Cited in: Vinogradov et al., p. 148.

60

[Southern Bessarabia] was, to a great extent, the cause of the cooperation of our army in front of Plevna. We gave our blood in order not to give up our land. (emphasis in original).”16 This invocation, in an otherwise pragmatic context, of the organic link between the “redeeming blood” of the Romanian soldiers and the territory that had to be thus secured for the “national body” indicates the complex relationship between the exalted rhetoric of Romanian diplomacy and the impact of Realpolitik that it obscured.

The “Bessarabian question” did not effectively reemerge as the main contentious issue between the two governments until the successful achievement of the anti-Ottoman campaign in the winter of 1877-1878. Despite occasional references to a future “compromise” that hinted at the salience of this matter for Russian officials (as exemplified by the conversation between the Romanian prince and Gorchakov held at Ploiesti in June 1877)17 and the apprehensions of the Romanian Foreign Minister articulated during his trip to Vienna in the summer of the same year,18 the official position of the Russian government was only explicated in a letter written by the Russian Chancellor to the Romanian Foreign Minister in the early days of 1878 and dispatched to Bucharest by Gen. N. P. Ignatiev, who was passing through Romania on his way to the headquarters of the Russian High Command in the Balkans as a plenipotentiary for signing the armistice with the Ottomans. Referring to the “suspension tactics” pursued by the Romanian government, Gorchakov 16 N. Iorga, Războiul pentru independenţa României: acţiuni diplomatice şi stări de spirit, Bucureşti, Albatros, 1998, p. 169-170. 17 G. I. Brătianu, Le problème des frontières russo-roumaines, op. cit., p. 18-19. 18 G. I. Brătianu, Idem, p. 19. During his conversations with the Romanian diplomatic agent in Vienna, I. Balaceanu, Kogălniceanu made an interesting comparison between the situation of Romania in 1877 and that of Piedmont in 1859, referring to the cession of Nice and Savoy to France. Balaceanu, who did not share Kogălniceanu’s scepticism at the time, made the comment that such a comparison was not appropriate, since “Russia was not France, Alexander II was not Napoleon III, Romania was not Piedmont and, above all, Kogălniceanu was not Cavour.” Behind the superficial rhetorical level, the parallel between Bessarabia and Nice/Savoy indicates to what extent this region was integrated into the image of an “ideal fatherland.”

61

asserted that “the Emperor has judged this moment appropriate for clarifying certain questions that I was already in the position to discuss with Your Excellency in general terms in view of the future peace.”19 While emphasizing his desire to avoid any “misunderstanding,” the Chancellor forcefully stated the Russian position in the following terms: “we also have interests and rights to safeguard, which we cannot subject to any kind of bargain [sur lesquels nous ne pouvons pas transiger].”20 The active involvement of the Russian Empire in the Eastern Question and its former protectorate over the Principalities were also invoked (vaguely) as constituting the basis for a special relationship between the two countries21 that could, however, be established only by the adoption of a Realpolitik approach by the Romanian leadership. This equivocal language was meant, on the one hand, to prepare the way for N.P. Ignatiev’s mission to Bucharest (he was officially instructed to clarify the position of the Russian government during his meetings there) and, on the other hand, to preempt the active opposition of the Romanian officials.

The diplomatic conflict that was in gestation for several months due to both governments’ interest in muting their grievances during the war suddenly erupted on January 14/26, 1878, when the Romanian diplomatic agents in Paris and St. Petersburg informed Kogalniceanu about the formal Russian claims concerning the retrocession of Southern Bessarabia. The implicit clash of the national and imperial discourses crystallized in a coherent set of arguments and counter-arguments that framed the symbolic competition over the region in the following months. In a telegram sent from the French capital, the Romanian agent there reported a conversation with the Russian 19 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiaires de S. A. le Prince de Roumanie. Buc., 1878, p. 12. 20 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie. Buc., 1878, p. 12. 21 The Russian Foreign minister reminded his Romanian counterpart about the “traditions that connected Romania to Russia” and attempted to defend Russia’s moral high ground by emphasizing that “your country owes its entire past to [these connections] and I think that it will equally find [in Russia] its most solid support in the future.” (Ibidem, p. 12).

62

ambassador, Prince Orlov, who, while still preserving a cautious tone, declared that he “believed in the probability of such a demand” [the reclamation of Southern Bessarabia] on the following grounds: “that there are, in Ismail and its environs, memories and monuments of glorious fights that are dear to the hearts of every Russian; that he recalls that at the Congress of Paris this cession cost [the Russians] more than the destruction of the fleet; that he knows that the Emperor Alexander personally attaches a great importance to this question, and that this [issue] has perhaps been one of the determining causes of the war.”22 Thus, an emphasis on strategic considerations and powerful invocations of past and present military exploits, coupled with the restoration of the monarch’s honor (a recurring motive that points to the importance of the “conqueror” image of the tsar for his domestic legitimacy) combined into a “defense of empire” somewhat unlikely to result from a diplomat’s thinking. Mingling a moral and “legalistic” stance, the Romanian agent retorted by stressing the “serious moral considerations that link us to this part of our heritage [patrimoine]” and the “painful sacrifice” that the loss of the territory entailed for the nation, but was also careful to point to the “unsparing” efforts of the Romanian army during the war and to the legal guarantee “contained in the April Convention.”23 In stark contrast to his previous position, Orlov responded that “after all, this territory has no great importance” and assured his Romanian colleague that Romania would receive a “large compensation” in case of a final decision that would deprive it of Southern Bessarabia.24 The national rhetoric of “heritage” and sacrifice clashed here with an imperial vision that curiously combined an utterly pragmatic attitude with musings on military prestige and “honor” that

22 Telegram of N. Callimaki-Catargi to M. Kogalnicenu, Paris, January 14/26, 1878. Cited in: Documente oficiale din Corespondinţa diplomatică de la 5 (17) octombrie 1877 până la 15 (27) septembrie 1878, prezentate corpurilor legiuitoare în sesiunea anului 1880-1881, p. 22. 23 Ibidem. 24 Ibidem.

63

seemed to better fit a pre-modern polity than the ostensibly modern empire of Alexander II.

An even more revealing example of the discursive “conundrum” facing the two governments can be found in the telegram sent to Bucharest the same day by the Romanian agent in St. Petersburg, Gen. Prince Ioan Gr. Ghica. Informing his minister about the “formal intention” of the emperor to “retake the part of Bessarabia until Kilia,” instead of which Romania would acquire “the Danube Delta and Dobrudja until Kustenge [Constanta],”the diplomat listed the arguments that the two highest-ranking persons in the empire invoked: “that this territory had been returned [retrocédé] to Moldavia and not to Romania; that it had been severed from Russia by a treaty of which there is nothing at all left; that it isn’t just that Russia alone should abide by it to its own damage [détriment], and that this claim is for it [Russia] a question of national honor and national dignity [d’honneur et de dignité nationales].”25 Though the difference in emphasis is striking if one compares the thrust of these essentially legal points with the previous document, the common topic of “honor and dignity” provides the opportunity to appreciate the extent to which such a lexicon impacted the thought of Russia’s leaders and how it was linked to the self-legitimizing of imperial elites.26 The answer of the Romanian diplomat to these considerations was, if also partly “legalistic” in its essence, also framed in unambiguously national terms. Thus, Ghica’s resume of his own answer emphasized, on the one hand, the “specious” [spécieux] nature of the argument that invoked the non-existence of the Romanian state at the time of the Paris treaty, as well as the “unconditional” character of the inclusion of Southern Bessarabia into Moldavia. On the other hand, Ghica

25 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, January 14/26, 1878. Cited in: Documente oficiale din Corespondinţa diplomatică, op. cit., p. 22. 26 Though it would be tempting to “read into” this fragment the possible influence of a “nationalizing” agenda and a deeper symbolic inclusion of Bessarabia into the Russian core, the French-language document probably refers in this case (while using the term “national”) to the Russian “state” (this substitution is customary in French).

64

argued in front of Alexander II and Gorchakov that “this territory is a strip of our own body [un lambeau de notre corps], a possession that is our right ab antiquo.”27 This historical-organicist rhetoric of course failed to impress the Russian digni-taries, who reiterated their “unalterable” [inébranlable] decision to pursue their announced course of action, adding that Russia would prefer to discuss this question directly with Romania instead of submitting it to a future peace conference.28 The reaction of the Romanian Foreign Minister, if it is not viewed as a calculated manoeuvre in order to impress the foreign capitals, represented not a diplomatic answer of a politician, but an emo-tional response of a nationally minded historian. Kogalniceanu said as much when, in his telegram sent to Ghica the next day, he bluntly asserted that he was “so troubled by what your telegrams reveal” that he did not “feel capable of dominating [his] indignation.” In a series of exalted phrases, he declined his stature as a “public person” that entailed the use of “cold reason” and proclaimed: “for the moment, it is the Romanian alone who can speak.”29 Accusing the Russian Empire of a “desire to deprive the Romanians of a part of their heritage [patrimoine],” Kogalniceanu, while mentioning the moral and legal obligations of the Russian authorities presupposed by the Convention of April 4, 1877, and by Romania’s military assis-tance, ultimately resorts to a classical instance of the “rhetoric of victimization:” “Thus, we have spilled our blood, we have exhausted our country, not in order to gain, not even in order to preserve [our territory], but in order to lose! Wouldn’t it have been better, then, to let the Turks become victorious? for they, certainly, in case of victory, wouldn’t have taken Bessarabia from us!”30 The historical component could hardly be omitted from this inventory of grievances by a nation-builder who started his

27 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, January 14/26, 1878, Ibidem, p. 22. 28 Ibidem. 29 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica. Bucharest, January 15/27, 1878. Ibidem, p. 23. 30 Ibidem, p. 23.

65

career as the editor of medieval Romanian chronicles and as the author of the first modern history of the Romanians, published in 1837. Moreover, Kogalniceanu added an unexpected personal note (his family was of Bessarabian origin) in the following passage: “It is not the Minister who is talking to you at present; … for the moment, it is the Romanian, the descendant of those who have protested, even under the Turkish yoke, against the annexation [prise] of the Bukovina, against the annexation of Bessarabia!” The exalted tone of the dispatch culminated in the final phrase, when the Minister’s stance reached an almost “prophetic” intensity: “May God prove me wrong, but there are plenty of tempests coming in the wake of the taking away [la prise] of this strip of land [lambeau de terre] that they call Romanian Bessarabia.”31 It is not clear whether Kogalniceanu meant here the diplomatic complications that might result from a clash of interests of the Great Powers on the Lower Danube (which the Romanian leadership hoped to exploit) or the future of the Russian-Romanian relations. The importance of these diplomatic sources (perhaps analyzed in too much detail) lies in the framing of the Romanian arguments in terms of a nationally colored discourse which had probably to consider the reaction of the public opinion as well as to provide a token of symbolic resistance that would supersede the impact of the Realpolitik and the inequalities of international power the ultimately determined the outcome of this diplomatic struggle. The explanation of Kogalniceanu’s apparent incoherence stems from the duality of the Romanian discourse concerning Southern Bessarabia. While the national agenda was meant for “internal consumption” by the Romanian political elites and educated public, the legalistic arguments had a better chance to “function” on the international arena, where the Romanian government hoped to find effective support. However, one can hardly delineate the two spheres (at most, the difference in emphasis is a significant indicator of the prevailing stance at any given moment).

31 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica. Bucharest, January 15/27, 1878. Ibidem, p. 23-24.

66

The further exchange of telegrams between the Romanian Foreign Minister and the diplomatic agent in St. Petersburg reveals the same tension between the rhetoric of “national dignity” and the pragmatic dimension that prompted the Bucharest officials to invoke the legal grounds of their resistance to an amiable settlement. In a dispatch dated January 17/29, 1878, Gen. Ghica informed his superior in Bucharest that during a conversation with the Russian Chancellor he “again developed the moral and political considerations that can be opposed to a [Russian] claim” on Bessarabia,32 which included “article 2 of the [1877] Convention, the aim of our [military] cooperation, our rights of possession, the interests of Russia not to lose the benevolent attitude [les sympathies] of Romania.”33 This time, however, Gorchakov had no patience to develop the Russian point of view and dismissed the Romanian arguments as irrelevant, reaffirming the “unalterable” [inébranlable] character of the political decision concerning Southern Bessarabia and confronting the Romanian authorities with a “political necessity” that had to be treated accordingly.34 Reverting to the previously used language of diplomatic interest, he suggested that the Bratianu government persuade the country that “the awarded territorial compensation much exceeds both by its size and its importance the loss of the reclaimed strip [lambeau].”35 Here one encounters for the first time an open comparison between the intrinsic value of the two territories that constituted the object of the “territorial bargain.” Though other mutual recriminations followed (Gorchakov accused Bucharest of waging a diplomatic “campaign” against the Russian Empire and of “instigating” pro-government petitions in the disputed districts, while Kogalniceanu complained about the policies of the Russian military authorities in Romania), the “Bessarabian question” remained at the center of the dispute. Initially determined to discuss the controversy with Russia in strictly legal terms 32 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, January 17/29, 1878. Ibidem, p. 24-25. 33 Ibidem. 34 Ibidem. 35 Ibidem.

67

(insisting that “we have in our favor Article 2 of the [1877] Convention, and this is the only act of which we shall make use”),36 the Foreign Minister nevertheless made recourse to the motive of “historical rights” and the absolute legitimacy of the “national will” embodied in the “public opinion” and stemming from “human consciousness.” The latter, Kogalniceanu pro-claimed, “will not rest on the side of Russia, which, as a reward for the material resources that Romania has provided it with, as a price of the blood of our children generously spilled in front of Plevna, instead of giving us back [rendre] the entire province of Bessarabia, unjustly annexed [prise] in 1812, wants to deprive us of the strip [lambeau] that we owe to the Great European Powers.”37 The national narrative is reflected at its height in this fragment, where the rhetoric of material sacrifices, heroic feats and historical justice combine in a powerful case against the claims of the rival power. Ignoring (deliberately) the issue of the proposed territorial exchange, Kogalniceanu emphasized the national solidarity that legitimized his argument. Far from being “duplicitous,” it in fact embodied the “national will,” since this “[rhetorical] language is held by all the Romanians, without distinction.”38 In a revealing sample of the “national dignity” motive, the Foreign Minister added a “finishing touch” to his discourse by asserting that “Prince Gorchakov… will be obliged to respect us nevertheless, since, if we lose our land, we do not want, at least, to lose also our honor.”39

The oscillation between the emphasis on the discourse of “national dignity” and a more “pragmatic” approach to the Bessarabian question became apparent on the occasion of Gen. N. P. Ignatiev’s official visit to Bucharest at the beginning of February 1878. According to the official report sent to St. Petersburg by the Russian agent in Bucharest, Baron D. I. Stuart, the general believed that he succeeded in convincing the Romanian government of the “futility of its attempts aimed at

36 Ibidem. 37 Ibidem, p. 25. 38 Ibidem. 39 Ibidem.

68

resisting” the Russian demand.40 Moreover, Ignatiev’s exagge-rated optimism prompted him to interpret the reaction of the Bucharest officials in a key that was completely invalidated by later occurrences. The Romanian government seemed to pursue a tactic of rhetorical dissimulation that was meant to temporarily assuage the Russian delegate while allowing Bucharest to gauge the position of the other Great Powers. The situation was in fact rather complex. Kogalniceanu, while ultimately realizing the inevitability of the territorial “exchange,”41 probably sought to gain time before assessing the country’s international situation and the domestic costs of a “compromise” policy. Otherwise, one can hardly explain the position of an official who, while earlier a staunch defender of Romanian “inalienable rights” and moral superiority, should suddenly agree to “print a brochure in which, on the basis of statistical data that are in Kogalniceanu’s possession, it will be argued that the part of Dobrudja offered in exchange for Bessarabia provides unquestionable advantages, that it would be unpractical to ignore them and thus to pro-voke… the rancor of a mighty neighbor and ally, being opposed to the exchange.”42 Both Gorchakov and Stuart remained uncon-vinced by this unexpected change of mind of the Romanian authorities and were proven right several days after Ignatiev’s departure.43 Ignatiev’s optimism is even more puzzling if one resorts to the Romanian diplomatic correspondence. Thus, in a dispatch sent to the Romanian delegate in St. Petersburg the Romanian Foreign Minister, while reinforcing the “legalistic” counterarguments that Bucharest opposed to the Russian claims,

40 AVPRI, fund Chancellery, 1878, d. 15, ll. 6-10. Cited in: Vinogradov et al., pp. 151-154, here p. 152. 41 As is obvious from the telegram the Minister sent to the Romanian diplomatic agent in Vienna on January 17/29, 1878. Ibidem, p. 25. 42 AVPRI, fund Chancellery, 1878, d. 15, ll. 6-10. Cited in: Vinogradov et al., pp. 151-154, here p. 152. 43 Gorchakov remarked that Ignatiev’s impression of Bucharest’s readiness to reach a compromise with the Russians was “nowhere to be seen in the telegrams sent to Ghica” from Romania, while Stuart observed that, though Ignatiev’s declarations “give some grounds for admitting” a “change of mind of the Romanian government favorable to us,” he noticed “certain indices” that induced him to “doubt the sincerity of such a quick and unexpected change.” See Vinogradov, p. 153.

69

also spoke about the “awkward and ugly [pénible] impression that the Russian demand produced in the entire country, and above all in Moldavia, without any party distinction. The [public] spirit is very troubled [agité].”44 The rhetorical consis-tence seems remarkable, despite Ignatiev’s claims to the contrary. The terms of the political debate spurred by Ignatiev’s official communication found their consecration in the joint resolution adopted by the Romanian Parliament on January 26/February 7, 1878. This document synthesized the various arguments presented above while clearly insisting on the legal and moral aspects of the problem without resorting to a specifically historical language. The rationale for “maintaining the integrity of the Romanian territory” and for rejecting “any alienation of whatever portion of Romanian territory against any kind of territorial compensation” was based on a set of legal, morally binding and political considerations. These included: the guarantee of the integrity of the Romanian territory by the Great European Powers; the signing by Russia of the 1877 Convention; the invocation of Romania’s faithful completion of the provisions of this Convention and the appeal to the “sentiment of justice” of the Russian monarch; the “great sacrifices” that Romania suffered during the war and, finally, the European interest in the existence of an “independent and homogeneous” Romanian state.45

As a consequence of these political acts, the Russian-Romanian relationships suffered a serious setback that triggered the efforts of the Romanian government to find a more consistent 44 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica. Bucharest, January 23 (February 4), 1878. Ibidem, pp. 30-31. Kogălniceanu again mentioned the Romanian rights “ab antique” and the place of Southern Bessarabia within the national “heritage.” 45 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiaires de S. A. le Prince de Roumanie. Buc., 1878, p. 14. The same arguments were repeated in an extended form in an official letter written by the Romanian Foreign Minister to his Russian counterpart on January 29/ February 9, as well as in the instructions to the Romanian agent in St. Petersburg compiled by Kogălniceanu on February 2/14, 1878. In the latter document, Kogălniceanu again invoked the “unanimous public opinion” that was “solemnly formulated by its legal organs” and proclaimed that the act of territorial exchange would signify a “suicide” for the national organism. He also referred to the argument of “ingratitude” that was to be expected (and was already formulated) from the Russian part while referring to the famous Austrian quip. (“our ingratitude will surprise the world”).

70

support of the other members of the “European concert.” The atmosphere of mutual suspicion and apprehension only increased after the signing of the San Stefano treaty on February 19/ March 3, 1878. Before and around that date, the rhetoric of the Russian officials attempted to resort to a strategy of “appeasement” of their Romanian counterparts by insisting on the benefits that a rational and Realpolitik approach would entail for the Romanian state. This strategy can be discerned from an article published on February 11/23 in the quasi-official organ of the Russian Foreign Ministry, Journal de St. Petersbourg, which asserted that “national susceptibilities are to be respected, on the condition that they are not exaggerated,”46 as well as from the language used by Gorchakov’s deputy, N. K. Giers, during a later conversation with Ghica. While accusing the Romanian government of “encouraging” and fomenting the expressions of public “outrage” against Russia, Giers also blamed the Romanians for “being too sensitive [susceptibles], too inclined at exaggerating [grossir] everything,”47 which amounted to a veiled appeal at pragmatism and potential compromise. However, the Romanian government also had to respond to the growing internal pressure from the opposition and to the domestic accusations of a faltering and even “treacherous” position in the dispute with St. Petersburg.48

This increase of the internal and diplomatic tension expressed itself in a series of memoranda elaborated by the Foreign Ministry (some of them clearly written by Kogalniceanu himself) which attempted to delineate a coherent position of official Bucharest on the “Bessarabian question.” The first of these memoranda was sent by the Minister to Romanian diplomats abroad on February 25 (March 9) in the form of a circular note. In the preamble explaining the necessity of such a document, Kogalniceanu stated his aim as being “to succinctly present the arguments of a historical, political and economic nature [ordre] upon which the 46 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, February 11/23, 1878. Ibidem, p. 60 47 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, February 24/ March 8, 1878. Ibidem, p. 72 48 See the series of scathing articles by M. Eminescu in the Conservative newspaper Timpul.

71

Romanian Cabinet, faithful interpreter of the national senti-ment…, bases its repudiation of an exchange of Bessarabia for Dobrudja.”49 Despite his stated intention, the document itself is rather peculiar if compared to the earlier emphasis of the Romanian official rhetoric. Far from granting the same attention to the three sets of ideas mentioned above, this memorandum is unmistakably “economic” in its thrust. The most plausible expla-nation for this is the intended audience that it was addressed to, namely, the future peace conference that the Romanians hoped would meet their multiple grievances. This is confirmed not only by the Foreign Minister’s open admission of the fact,50 but also by the main body of the text, that was structured on two fundamental premises: 1) the “European interest” that demanded the Romanian possession of the left (Bessarabian) bank of the Danube in order to secure the free navigation and unhindered commerce on the river and that conditioned the “mission” of the Romanian state on the Lower Danube and 2) the detrimental (if not disastrous) effect on Romania’s economy and “civilization” of the loss of Southern Bessarabia, which was determined by the “direct proportion” presumably existing between the country’s prosperity and its control over the whole extent of the Lower Danube.51 The author

49 Circular note of M. Kogălniceanu to the Romanian diplomatic agents abroad. Bucharest, February 25 (March 9), 1878. Ibidem, p. 73. 50 Circular note of M. Kogălniceanu to the Romanian diplomatic agents abroad. Bucharest, February 25 (March 9), 1878. Ibidem, p. 73. 51 The Memorandum defended the first point in the following eloquent terms: “The rectification of frontiers in Bessarabia, stipulated by the Treaty of 1856, and the return to the Principality of Moldavia of a portion of its ancient territory on the left bank of the Danube, had as their goal to satisfy a double interest of European public order: 1. To secure the free navigation of a river that forms the main commercial artery of Central Europe, entrusting the protection [la garde] of its mouths to a country of secondary importance whose constant deference to the intentions of the Powers was thereby assured; 2. To place the Romanian Principalities, due to the partial restoration of a province that had anciently belonged to them [Bessarabia], in the position to fulfill, according to the requirements of topography and the economic necessities, the mission that was delegated to them, with the consent and to the advantage of the whole of Europe.” The second point was summed up in the phrase: “History shows that the commercial activity of the peoples bordering the Danube slowed down or developed in direct proportion to the increase or the decrease [diminution] of their immediate contact with the river.” See Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie. Buc., 1878, p. 21.

72

also insisted upon the “sudden revivals and brusque fluctuations caused by the changes of domination upon the left bank of the [Danube] river.” The conclusion that Moldavia’s economy suffered heavily as a result of the loss of Bessarabia in 1812, while “in 1830 Wallachia has gained the most precious advantages from the recuperation of the towns and territories of Braila, Giurgevo [Giurgiu] and Turnu” was thus quite predictable.52 An especially interesting point emphasized by Kogalniceanu refers to the negative appreciation of the proposed territorial exchange, that is squarely judged to be “essentially damaging” [préjudiciable] to Romania. The supporting argument is worth being cited at length: “It is enough… to examine the configuration of those places to become convinced that the loss of the Bessarabian bank would make the maintenance of Dobrudja” under Romanian control both “awkward and onerous,” since this region was “separated by a wide river from the body of the country [corps du pays]” and, moreover, lacked any proper ways of communication with the rest of the territory (aside from some “impracticable marshes”).53 The invocation of geography as a potent (and ostensibly “neutral”) ally in this dispute is suggestive and shows to what extent the official discourse was malleable to immediate political necessity. This stance could not be more different from the later arguments that re-discovered Dobrudja’s “Romanian-ness” once it was clear that the territorial exchange was inevitable. At this stage, however, the Romanian officials perceived the relative importance of Dobrudja and Southern Bessarabia in the following terms: “it is apparent that the abandoning of Romanian Bessarabia would entail for all of Romania the most annoying results, since the acquisition of Dobrudja would be, from the moment of the loss of the left bank of the Danube, which is the true and the only key

52 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie. Buc., 1878, p. 21. The ultimate benefits of the possession of the entire left bank of the Lower Danube were not purely material, since “the [Bessarabian] districts that endow this possession with its useful value” have always led to the “almost mathematical corollary of a rapid and continuous progress [élan] of the Romanian commerce, its inudtry and its interior culture.” (Ibidem, p. 21). 53 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie. Buc., 1878, p. 22.

73

for the opposing bank, an embarrassment, a burden and, perhaps, a permanent danger [un danger à titre permanent].”54 The “material” interpretation of Romania’s “mission” on the Lower Danube was only somewhat diluted in the final phrases of the memorandum by the invocation of the moral and political considerations otherwise so important for the direct Russian-Romanian diplomatic exchanges. The tendency to alter the emphases and terms of the dispute according to the intended audience shows the multiple rhetorical methods that in fact constituted the “unitary” national discourse. To the extent that it is possible to speak about such a “discourse” at all, the combi-nation of “pragmatic,” historical and moral elements denotes the dexterity of the Romanian elite in subordinating its open rhetoric to the vagaries of the shifting “national interest.”

Following several unsuccessful attempts at finding a poten-tial “common ground” with the Russian officials, undertaken at the end of February and in early March 1878,55 the pessimism of the Romanian diplomacy was clearly expressed by the envoy in St. Petersburg in a short dispatch sent on March 2/14, 1878, where he remarked that he “[saw] the question of Bessarabia in black [tones]” and that he even lacked “belief in the [future] Congress,” since the “loss of this territory seems imminent.”56 This state of mind seemed to prevail among the Romanian leadership especially after the official reports concerning the signing of the treaty of San Stefeno reached Bucharest. The reaction of the Bratianu government was expressed in two 54 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie, Buc., 1878, p. 22. It is not clear to what extent the last words might refer to possible future conflicts with Bulgaria. 55 For the details of the continuous diplomatic tension, see the telegram sent by the Romanian agent in St. Petersburg, Gen. I. Ghica, on February 28/ March 12, 1878, as well as the response by Kogălniceanu on March 1/13, 1978. While in the first of these documents Ghica appreciated any further discussion of the Bessarabian question with the Russian Chancellor as “sterile,” Kogălniceanu resorted to a strategy of “total negation,” instructing Ghica to reassert the Romanian position as “Non possumus.” See Documente oficiale din Corespondinta diplomatica de la 5 (17) octombrie 1877 pana la 15 (27) septembrie 1878, prezentate corpurilor legiuitoare in sesiunea anului 1880-1881, p. 87-89. 56 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, March 2/14, 1878. Ibidem, p. 89.

74

lengthy letters written by Kogalniceanu to Gen. I. Ghica, respectively, on March 8/20 and March 10/22, 1878. Since both of these memoranda were meant for the “consumption” of the Russian officials, the discourse of mutual historical grievances and “national dignity” reemerged in full force. The first letter was explicitly designed in order to refute the Russian reproach of “ingratitude” that became recurrent both in the official circles of the empire and in the Russian press. Reasserting the high appreciation that Romania preserved for the “good deeds” [bienfaits] of the Russian Empire towards the Romanians, the Romanian Foreign Minister built his case upon two intercon-nected arguments that were also developed in the second document. The first of these points emphasized the “sufferings” of the Principalities as a result of their transformation into a field of battle between the Russian and Ottoman armies during the XVIII and XIX centuries: “Haven’t the Principalities been, since Peter the Great, the theater of all the major wars between Russia and Turkey? A field of battle perpetually open to the most bloody clashes, haven’t they, for one hundred and fifty years, carried all the weight and endured all the horrors of the struggles engaged on their territory?”57 This rhetoric of “national victimization” was supplemented by the motive of “Turkish vengeance” that purportedly explained not only the much abhorred Phanariot regime, but also the loss of Bessarabia in 1812, due to the “malevolence” of the Porte towards the Romanians.58 The second argument, however, was much more important, since it involved the principle of “national dignity” that demanded an energetic and unanimous reaction of the country. Far from any hint at a material interest in the possession of Southern Bessarabia, the language of official Bucharest suffered a marked shift: “The Romania of 1878 understood that it could not be less concerned about its dignity than the Moldavia of 1812 had been;59 that it should not, at the conclusion of a war 57 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 8/20, 1878. Ibidem, p. 104. 58 Ibidem, p. 105. 59 Allusion to the protests of certain Moldavian boyars after the Russian annexation of 1812.

75

during which it showed a universally recognized valor, subscribe by itself and with its own consent to the cession of a province that the transactions [convenances] of the neighboring and powerful empires had at another time stolen [enlevée] from under its authority. Faithful depositories of the heritage [patrimoine] that they have received from their fathers and for which they are responsible in front of their children, the Romanians would renege on [démentiraient] their past, would betray their present, would ruin their future if they agree to sign the renunciation to a part of their heritage [heritage].”60 Aside from the symbolic integration of the contested region into the image of the “national heritage,” another interesting aspect involves the (implicit) conflation of the three Bessarabian districts with the whole region annexed in 1812. This invocation of historical continuity was supplemented by the introduction of the element of “national will” that transformed the “manifesta-tion of national sentiment” into a “spontaneous and unanimous” act that endowed the Romanian official protests with an aura of universal consent.61 This argument, however, proved especially vulnerable to Russian accusations of manipulation and “insti-gation” of collective protests and petitions by the Romanian government (including in the contested territory) that cannot be simply dismissed, despite the claims of the Romanian Foreign Minister to the contrary.62 In a curious attempt at “re-appropriating” the motive of Russia’s “liberating mission” in the 60 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 8/20, 1878. Ibidem, p. 106. 61 Ibidem, p. 106. 62 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 8/20, 1878. Ibidem, p. 107. A similar starting point informed the recrimination addressed by the Russian diplomatic agent in Petersburg to the Romanian prince, in a later conversation held in April 1878. Baron D. I. Stuart remarked that “the complete indifference that the country exhibited towards Bessarabia until the day when the question of its retrocession to Russia arose gives [him] grounds to doubt the sincerity of the feelings that provoked the complaints in connection with the return of this piece of land.” (AVPRI, fund Chancellery, 1878, d. 15, l. 68. Cited in: Vinogradov et al., p. 162. Kogălniceanu spoke about the “explosion of a legitimate patriotism, alarmed by certain sudden revelations,” while accusing his Conservative opponents of returning to their “old errors” and of serving as a “polemical instrument.”

76

Balkans, the Romanian official did not hesitate to interpret it as a “glorious task to recall to an individual life the nationalities of the Orient and to reconstitute their patrimonial territory in its integrity.”63 This tendency to challenge the Russian visions of the empire’s role in the Romanian Principalities and the region as a whole from an “internal” point of view, insisting on the weaknesses and inconsistencies of the imperial narrative was even more pronounced in the next letter discussing the historical background of the “Bessarabian question.”

The memorandum of March 10/22, 1878, has a special signi-ficance among the plethora of official and quasi-official “signals” exchanged between Bucharest and St. Petersburg in the early months of 1878. It has an unmistakably historical character and displays Kogalniceanu’s claim to professional expertise as much as to political competence. The main focus of the document is a historical review of the Russian-Romanian relationships during the XVIII and XIX centuries, analyzed through the lens of the relative advantages and disadvantages that accrued to the Principalities as a result of the Russian- inspired peace settle-ments with the Ottoman Empire and of the regime of Russian protection that functioned from 1774 until 1856.64 The details of the account are of little relevance for the dynamics of the Russian-Romanian polemics as such. In fact, the narrative followed the usual pattern of the successive Russian-Ottoman wars and argued along the lines of the previously analyzed letter, emphasizing the “calamities” that befell the Principalities as a result of the armed clashes between the Russian and Ottoman forces. If anything, the motive of “Turkish vengeance” is elaborated in more detail. The significant exception to this bleak picture is provided by the figure of Count Kiselev, who, however, represents the exception that confirms the rule. Thus, the period of 1829-34 is described as “an epoch in which the

63 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 8/20, 1878. Ibidem, p. 108. The usual elements of Romania’s “moral superiority” were also present in the final part of the document. 64 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878. Ibidem, p. 108-115.

77

constant confidence and the traditional good feelings of the Principalities towards Russia at last found their reward,” while Kiselev himself “left indelible memories in the Romanian hearts.”65 In the final analysis, this “comparative” discussion of the Russian and Romanian mutual relationship clearly left Russia with a “moral debit” that could not be compensated by the sum total of the past historical experience. Much more relevant than the narrative part of the memorandum are several “general” remarks that the author strategically places in the introductory and final part of the document. First, Kogalniceanu displays his “belief” in history as an almost transcendental and “illuminating” force that could provide the ultimate arguments for the dispute. Though the balance between Romantic and “positivist” elements in his “appeal” to history’s “judgment” is hard to assess, his phrases are revealing: “The principles of a loyal historical criticism would demand that the parallel annals of Russia and Romania lend one another [se prêtassent] a mutual light” in order to examine “on which side there is impartiality and on which side the sincerity of history is suffering.”66 The invocation of “objectivity” is by no means accidental, since the author’s professed aim is to transcend the polemical spirit (stirred by “certain passions and a so-called [prétendue] raison d’etat”) and thus to achieve a scholarly (if not scientific) under-standing of the controversial issues.67 Second, the author displays a striking example of an “avoidance tactics” that pretends to refuse the discussion of certain aspects of the “Bessarabian question,” but in fact amounts to a condensed dismissal of a series of arguments invoked by the Russian press and official circles. This strategy of “discursive suspension” is especially important, since it touches upon the national “sensi-tivities” of the Romanian nation-builders. Thus, Kogalniceanu asserts:

65 Ibidem, p. 113. 66 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878. Ibidem, p. 108. 67 Ibidem, p. 108.

78

I refrain from discussing the question of the true nationality of the inhabitants of the Bessarabian districts and the property rights [titres de propriété] of Romania on Bessarabia. The nature of this nationality and the authenticity of these rights are sufficiently proven by irrefutable documents, and the scholarly [savantes] responses opposed by our publicists to the scientifically erroneous assertions of certain Russian [press] organs have already discre-dited [renversé] the theses that ingeniously tried to demonstrate that Bessarabia had been conquered by the Russian armies from Tatar hordes, and [thus] belongs to Russia by the sovereign right of force.68

The opposition between the “scholarly” stance of the

Romanian press and the “polemical” extremes to which its Russian opponents presumably resorted served to reinforce the veiled (but potent) claim of a “privileged” access of the Romanian public opinion to the “historical truth.” Thus, behind Kogalniceanu’s “modest” claim to provide a “balance sheet” of the Russian-Romanian relations lay a whole set of presuppo-sitions that were imbedded in the national narrative that he helped to create. Third, the Romanian Foreign Minister empha-sized a point that hinted at his appreciation of the importance of collective national “rituals” of remembrance in a symbolic competition for a part of the national body. The peculiarity of his argument resided in the “pro-Russian” twist that he endowed it with. He elaborated on an “eloquent symptom of our sentiments towards Russia” that signaled a fundamental difference in the “commemoration” of the “loss” of Bukovina in 1775 and that of Bessarabia in 1812. The 1775 events were “the object of a [yearly]

68 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878. Ibidem, p. 108. This passage is also revealing in the sense of showing to what extent the “official” Romanian discourse was aware of and exploited the rhetoric of the intellectuals, even if this rhetoric came from oppositional circles (it is almost certain that Kogălniceanu refers in this context to Eminescu’s articles, which represented the most consistent and detailed response to be found in the Romanian press of the time).

79

patriotic ceremony of a somewhat funerary character”69 that acquired the importance of a “periodic protest” (expressed by religious services in the memory of Prince Grigore Ghica, beheaded by the Ottomans for resisting the Austrian annexation of Bukovina), and this “despite our excellent relations with Austria-Hungary.”70 The attitude towards the annexation of Bessarabia was, however, totally different: “Never has the loss of Bessarabia in 1812, as alive [vivace] and painful as its memory still is, been deplored by analogous manifestations, and the respect of the Romanians towards the court of Russia has always constrained the explosion of their regrets.”71 The phenomenon of Bessarabia’s marginality within the Romanian national discourse was thus transformed into an additional argument for reinforcing the moral “superiority” that the Romanians availed themselves of in their dealings with the Russian empire. This symbolic “inversion” also sought to invalidate the Russian accusations of “disinterest” of the Romanian government in its Southern Bessarabian districts that figured prominently in the Russian rhetorical “arsenal,” as well as to rebut the accusation of “ingratitude” that constituted the starting point for this stage of the dispute.72

Both documents discussed above should be integrated into the wider effort that the Romanian diplomacy undertook in order to protest against the treaty of San Stefano. Though only tangentially referring to the narrower Russian-Romanian contro-versy on Bessarabia, a further important piece of the “puzzle” was added on March 16/28, 1878, when the Romanian Foreign Ministry sent out a circular note to its representatives abroad arguing forcefully against the provisions of the treaty. The issue 69 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878. Ibidem, p. 115. 70 Ibidem, p. 115. 71 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878. Ibidem, p. 115. 72 In a final touch of his “rhetorical pen,” Kogalnicenau accused the Russian Empire of falsely claiming to have “held its word of evacuating the Romanian Principalities every time following a military occupation,” invoking Bessarabia’s annexation in 1812.

80

of Southern Bessarabia was only discussed to the extent that it fit the “European interests” agenda and, in general, closely repeated the arguments presented in the earlier memorandum of February 25/ March 9, with more attention devoted to matters linked to the security of navigation on the Danube in case of Russia’s admission to the European Commission overseeing the river.73 The previously discussed official papers are highly relevant for one of the most detailed and cogent Russian responses to the Romanian stance. This response appeared in the quasi-official journal of the Russian Foreign Ministry, Journal de St. Petersbourg, as a front page article in the issue of March 16/28, 1878. It represented a direct reaction to the Romanian official view outlined by Kogalniceanu and, while repeating some motives of the earlier diplomatic controversy, provided a synthesis of the Russian position. The author (probably a Foreign Ministry official) used a whole array of arguments (some of them curiously reminiscent of later Soviet positions) in order to rebut the tenets of the Romanian official position held at the time. Some of these arguments are especially eloquent: 1) at the time of Southern Bessarabia’s “detachment” from Russia in 1856, the Romanian state did not exist as such and, in any case, the territorial provisions of the Treaty of Paris did not conform to any “law or right,” but purely to the “European interest;” 2) the Treaty of 1856, which serves as the only legal basis of the Romanian possession of Southern Bessarabia, has no juridical power any longer because of its constant violation by all of its signatories; 3) Romania’s military alliance with Russia presup-posed a clear knowledge of the Russian territorial demands, and all Romanian claims to the contrary are but a tactics of deliberate dissimulation, 4) the Romanian administration proved inefficient and detrimental to the territory in question and this leaves no

73 Telegram of M. Kogălniceanu to the diplomatic agents of Romania. Bucharest, March 16/28, 1878. The “Bessarabian question” was only mentioned in connection with the “competence of Europe” necessary to solve it, since it “implies an essential modification of the European accomplishment of 1856, through a displacement of domination in a region where the whole of Europe has constant interests.” Ibidem, p. 118.

81

“moral” justification for the Romanian claims; 5) the strategic and economic importance of Dobrudja as a “more than adequate” compensation for Southern Bessarabia.74 This refutation of the Romanian position, if expressed in clearer terms than the earlier fragmentary observations of the Russian officials, also signalled the “apogee” of the diplomatic dispute around the Bessarabian question. From this point forward, this issue faded from the focus of direct Russian-Romanian polemics due to several reasons. First, the controversy, while not entirely overcome, moved from the sphere of discourse to the sphere of international power. The Romanian government had now to confront the reality of the provisions of the treaty of San Stefano and to seek to accommodate the internal opposition that it faced along with the international complications that dominated the relations within the “European concert.” The Romanian leadership, while still declaring that “we have firmly decided not to negotiate [transiger]”75 any terms of a settlement with Russia regarding Bessarabia, in fact attempted to mute this issue in the hope of submitting its grievances to the peace Congress that was scheduled to open in Berlin in June 1878. Second, the “Bessarabian question” became overshadowed by more practical matters as the stipulation of the San Stefano treaty became an object of close analysis. In the lengthy protest submitted to the Russian government on March 24/ April 5, 1878, the retrocession of Bessarabia figured among other grievances only insofar as “the free and effective domination of the mouths of the great river [the Danube]”76 was concerned. Third, the efforts of the Romanian leaders now concentrated upon the presentation of their case to the Western powers and were thus directed towards arousing the preoccupation of the European chancelleries with regard to their “interests” on the Lower Danube. The two

74 V.N. Vinogradov et al., eds. Bessarabiia na perekrestkah evropeiskoi diplomatii. Dokumenty i materialy. Moscow, Indrik, 1996, pp. 157-160. 75 Circular telegram of M. Kogălniceanu to the Romanian diplomatic agents abroad. Bucharest, March 16/28, 1878. Ibidem, p. 121. 76 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 24/ April 5, 1878. Ibidem, p. 127.

82

months preceding the Berlin Congress witnessed an intense diplomatic activity pursued by the Romanian envoys in Western capitals with the aim of assessing the position of the European powers at the prospective negotiations. These attempts to exploit the rivalries within the European “concert” ultimately failed77 due to the secret negotiations between the major European powers that resulted in a preliminary settlement. The only success of the Romanian government was limited to the admission of its plenipotentiaries (M. Kogalniceanu and I. C. Bratianu) to the proceedings of the congress in order to present their case at one of its meetings. The issue of Southern Bessarabia thus gradually left the arena of international polemics.

The final attempt to use the combined strategies of Realpolitik and “historical rights” in order to defend Romania’s “territorial integrity” was undertaken in the memorandum elaborated by Kogalniceanu and read in front of the official delegations at the Berlin Congress on June 19/ July 1, 1878. By this time, as a result of a number of private conversations with the plenipotentiaries of the European governments, the Romanian delegates realized the futility of their rhetorical and diplomatic efforts. In a dispatch sent from Berlin on June 9/21 to his temporary deputy in Bucharest, Kogalniceanu admitted as much when reporting that “the illusions that we might have preserved would be fatally disappointed: Bessarabia must be regarded as lost, despite all our efforts; it would be almost too much still to believe in one favorable chance against ninety-nine unfavorable [ones].”78 The Romanian position at the Congress was outlined in two variants of the memorandum submitted first in written form and then as an oral presentation by Kogalniceanu at the meeting of June 19/ July 1, 1878. The importance of these papers derives from the peculiar combination of “legalistic,” economic and “national” arguments, all inspired by an underlying vision of a special 77 See the telegrams of the Russian diplomatic agent in Bucharest reporting the “probing” of a potential Romanian participation in the eventual war between Russia and Britain or Austria-Hungary and the angry reaction of the Russian officials in: Vinogradov et al., p. 163-164. 78 Report of M. Kogălniceanu to the interim Foreign Minister in Bucharest. Berlin, June 9/21, 1878. Ibidem, p. 165.

83

mission of “order, civilization and progress” that Romania was purportedly meant to fulfill in the “Orient.”79 The first account emphasized the evolution of the diplomatic conflict with Russia, following the usual pattern of the invocation of the April 1877 convention and insisting on Romania’s role in the hostilities. Nevertheless, the Romanian claims were reinforced by two additional considerations. One of them related to the material circumstances that transformed the Danube into a precondition for the existence of the Romanian state.80 While the first argument rested on the “particular interests” of Romania, the second referred in a somewhat veiled form to the “national sentiment” that did not square well with the mainstream stance favoring the topic of “European interest.” Significantly, the “national discourse” was diluted by emphasizing the importance of Bessarabia as an outlet to the sea.81 Further emphasizing the purported danger for Romania’s international status due to the perceived annulment of the regime of collective guarantee of the Great Powers, the Romanian delegation used these general premises in order to claim the fulfillment of five conditions that responded to “the legitimate necessities and desires of the country.”82 These five points (that provided the structure of the second memorandum) included: 1) the refusal of the detachment of any part of the Romanian territory (directly referring to

79 This characteristic motive of a “European mission” that consecrated Romania’s role in the region was expressed in the following words: “The particular interest of the Romanian nation is in complete harmony with the general interest of Europe. Because of its geographical situation, its cause is that of the Orient’s calm [repos] and peace.” See: Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie, Buc., 1878, p. 7. 80 “The country that was once called the Danubian Principalities could not give up the most important part of the river, to which it owed its ancient denomination, its commercial development and the benefits of its geographical situation.” Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie, Buc., 1878, p. 6. 81 “Romania attaches a still greater price to the preservation of a province that is a part of the country’s body [fait corps avec le pays] and puts it in contact with the sea, since it has better appreciated, after the loss of the whole of Bessarabia, suffered in 1812, the advantages of the partial restitution effected in 1856.” Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie, Buc., 1878, p. 6. 82 Congrès de Berlin, op. cit., p. 7.

84

Bessarabia); 2) the request to abolish the provision stipulating the right of passage of the Russian troops through Romania for a period of two years; 3) the restoration to Romania of the mouths and islands of the Lower Danube; 4) the awarding of a financial compensation (indemnity) proportionate to the country’s losses during the war; 5) the definitive consecration of Romania’s independence and the neutralizing of its territory.83 For our purposes, the first point is of special significance. The peculiarity of the Romanian stance concerning Bessarabia as expressed in the second memorandum resided in the change of rhetorical emphasis. Thus, aside from detailing the “argument from interest” addressed specifically to the representatives of the “European concert,” the Romanian delegates insisted to an unprecedented extent upon the “historical rights” motive usually reserved for bilateral diplomatic “skirmishes” with Russia. This discursive shift was probably meant to impress the Russian negotiators, who foresaw the potential complications and were reluctant to admit Romania’s delegation to the Congress proceedings.84 Kogalniceanu’s presentation in fact represented a systematic (if

83 Congrès de Berlin, op. cit., p. 7. 84 Les Protocoles du Congrès de Berlin avec le traite preliminaire de San Stefano et le Traite de Berlin, Bucharest : Official Press, 1878, p. 67. The debates sparked by the discussion of the conditions of Romanian independence is quite revealing for the alignment of opinions among the Great Powers. While the principle of territorial exchange was accepted by the majority of the plenipotentiaries, the only “dissident” opinion was expressed by (not surprisingly) the British Prime Minister, who declared to “regard with the deepest regret the provisions of article 19 of the treaty of San Stefano relative to Bessarabia.” His protest was of course based upon “legal” arguments (the “letter” of the Paris Treaty) and his “fears” concerning the liberty of navigation on the Danube. The objections of his Russian counterparts centered, on the one hand, upon the distinction between the legal status of Moldavia in 1856 (which was at the time part of the Ottoman Empire) from that of the Romanian Principalities and, on the other hand, upon the importance of the retrocession as a “question of honor” (as opposed to “interest and ambition”) for the Russian Empire. An additional argument invoked by Gorchakov referred to the “value of the exchange” and to Dobrudja’s superiority in comparison with Bessarabia. The Russian Chancellor remarked that the annexation of Dobrudja would entail “the augmentation of [Romania’s] territory by… 3,500 sq. km. and 80.000 souls of population” and would secure for Romania the Danube Delta, certain agricultural districts and a good commercial port on the Black Sea [Constanta]. For this polemics, see Ibidem, pp. 68-70.

85

self-contained in terms of the national discourse) rebuttal of the fundamental tenets of the Russian claims on Bessarabia. His demonstration can be interpreted as an implicit response to a series of Russian arguments discussed above. The most important among these included: 1) the presumed “right of conquest” by which the Russian Empire legitimized its possession of Bessarabia. Declaring that “the partition [morcellement] of 1812 could not be justified by the fact or the right of conquest,” the Romanian delegate based his position on a two-pronged strategy (the repeated “conflation” of the 1812 and 1878 events is conspi-cuous). First, he invoked the “external” status of the Princi-palities at the time of both “founding moments,” arguing that “in 1812 Bessarabia depended on a Principality whose autonomy had been solemnly attested by all the treaties previously concluded between the Russian and Ottoman Empires.”85 Second, as a corollary of this assertion, the Moldavian Principality acquired, under the historian’s inspired glance, a clear institutional, legal and even national identity at the time of Bessarabia’s annexation in 1812. All of this was presumably confirmed by Emperor Alexander I in the official decree sanctioning Bessarabia’s integration into the Empire;86 2) the claim of a predominantly “Tatar” historical legacy in Southern Bessarabia that rendered Russia’s “liberating” mission in the region both necessary and logical while depriving the “national” Romanian stance of its substance;87 3) the trope of “liberating

85 Congrès de Berlin, op. cit., p. 9 86 Congrès de Berlin, op. cit., p. 9-10. Kogălniceanu asserted : “It [Bessarabia] was thus a Romanian country, with Romanian institutions and laws, explicitly maintained by H. M. the Emperor Alexander I. This respect of the ancient nationality [sic] was formulated in the imperial decree, promulgating the administrative and judiciary organization of this province following its incorporation into Russia, without the least distinction being made between the Lower and the Upper Bessarabia.” The retrospective “reading” of national elements into the early imperial policy in Bessarabia is not unexpected given the polemical context. 87 Congrès de Berlin, op. cit., p. 10. “One apparently wished to conclude that Bessarabia was a Turkish or Tatar region, from the simple fact that the Ottomans occupied three fortresses there. But the history of Wallachia presents an analogous anomaly: Turkish fortresses have existed there for a long time; it doesn’t result, however, that Wallachia had ever been a Turkish country.”

86

mission” in the Balkans and the recurring memories of past military exploits that strengthened Russia’s “historical rights” in Bessarabia;88 4) the much debated reproach of “ingratitude” already laboriously refuted by the same Kogalniceanu in the earlier memoranda and treated here in the same vein of a “balance sheet” of gains and losses, of which the most significant was “the loss, to Russia’s advantage, of half of Moldavia, that is, the Bessarabia from the Prut to the Dniester.”89 Bratianu added a more “pragmatic” dimension to this polemical discourse replete with historical references, pointing to the dangers that would ensue from the projected “dispossession” for the future national development of Romania as well as for the successful accompli-shment of its progressive “mission” in the region.90 The practical impact of these impassioned pleas was minimal, but their importance as illustrations of Bessarabia’s symbolic place within the Romanian national discourse was paramount. The 1878 controversy remained a defining moment for the later nationalist re-workings of the Bessarabian issue in the XX century and provided both the lexicon and most of the topics that were merely “recycled” in later phases. The above analysis is certainly one-sided and essentialist. Thus, it accorded pride of place to the official diplomatic discourse instead of focusing of possible alter-native stances of the intellectuals and public figures opposed to the government agenda. I aimed, however, at focusing on the governmental position because of the constraints of the Realpolitik that operated on this level and in order to show how

88 Congrès de Berlin, op. cit., 1878, p. 10. “Memories of military glory and valor have been invoked to support the retrocession of Bessarabia. But, during a long series of wars, the Russian armies have distinguished themselves on plenty of battlefields, and have carried their glory as far as the walls of Adrianople. This, however, does not represent a title to the property of the Balkan region.” The impact of the recurring myth of “Russian expansionism” is scarcely veiled here. 89 Congrès de Berlin, op. cit., 1878, p. 10. 90 Congrès de Berlin, op. cit., 1878, p. 12. “I would simply allow myself to add, that our dispossession of a part of our heritage would mean not only a profound pain for the Romanian nation; it would also destroy any confidence in the effectiveness of treaties and in the observation both of absolute justice and of written law. The troubles [le trouble] that [our] belief in the future would suffer would paralyze [our] peaceful development and [our] enthusiasm [élan] for progress.”

87

flexible the “national discourse” could become under its strains. Pragmatic considerations of diplomacy and “interest” accompa-nied the organicist and “historical” spheres of the national discourse in an “uneasy alliance” whose terms shifted as much as a result of internal oscillations as of external “irritants.” Most importantly, both the Russian and the Romanian cases should be studied in close interaction, as they responded to each other’s arguments and opened new areas of controversy. My ultimate goal was to identify the terms under which Bessarabia was integrated into the Romanian national discourse. The discussion did not follow a “diplomatic history” narrative, since it would be completely inadequate for my purposes.

The Berlin Congress, aside from confirming Romania’s independence (under certain conditions),91 marked the high point of the “internationalization” of the Bessarabian question, but also induced a fundamental shift in the formulation of Romanian foreign policy up until World War I. In fact, aside from certain symbolically charged moments, like that of the anniversary of Bessarabia’s annexation in 1912, the Romanian official stance consciously avoided any kind of claims that might have been interpreted as “irredentist.” This position was clearly articulated by the same person who elaborated Romania’s foreign policy during the Russian-Romanian 1878 controversy, Mihail Kogalniceanu. In a speech held in the Romanian Parliament on September 30, 1878, on the occasion of the ratification of the Berlin Treaty, in response to a speech by D. A. Sturdza, who argued for an “intransigent” attitude towards any territorial exchange, he declared: “… what aspirations can we Romanians have? Could we harbor any beyond the Carpathians or beyond the Prut? Would [Mr. Sturdza] dare recommend to his country such a revolutionary policy, and can we hope to secure the future of our fatherland by such a policy? God can bend

91 The most important were the acceptance of the “territorial exchange” proposed by the Russian Empire, the granting of civil rights to all Romanian citizens regardless of religious confession (which provoked a fiery debate on “the Jewish question”) and the solving of certain pending financial conflicts with a number of Western (mostly German) creditors (the so-called “Strosberg affair”).

88

mountains and dry rivers in the future, but if we want to enter and live peacefully within the family of European states, we must… live in peace with our neighbors, the Russians and the Hungarians, by repudiating any policy of [territorial] claims beyond the Prut and the Carpathians.”92 Thus, the impact of Realpolitik finally superseded the motive of “national dignity” that informed so much of the Romanian diplomats’ dealings with their Russian counterparts in 1878. On the other hand, the anti-Russian inflammatory rhetoric, though sporadically present before 1878, was now systematized due to the efforts of thinkers such as Eminescu and became a commonplace of Romania’s “national narrative.” This quasi-consensus was rarely broken and was only seriously questioned during World War I.

The (implicit or explicit) comparison between the impor-tance of Southern Bessarabia and Dobrudja for the Romanian state surfaced during the early phases of the 1878 conflict, as it became apparent that a “neutral stance” of the Romanian offi-cials and public opinion on this question was no longer possible or desirable. As is obvious from the fragmentary examples discussed above, the idea of a territorial “bargain” was squarely rejected by the Romanian authorities and press during the initial phase of the conflict. An additional example of such an attitude is offered by the debates that took place in the Romanian Parliament during late January of 1878 in the context of the adoption of the resolution reconfirming Romania’s territorial integrity. The rejection of any territorial “compensation” was motivated by the nature of the Romanian nation itself, whose “essence” would be altered in case of such an event: “The Romanians are a homogeneous nation, without any expansionist ambitions, preoccupied not to sow tempests for the future.”93 In fact, this position anticipated two of the later arguments that enriched the rhetorical arsenal of the conservative opposition. One of them claimed that Russia’s “hidden intention” lurking 92 Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare [Parliamentary Speeches], Bucharest, Minerva, 1994, p. 142. 93 Apostol Stan, Rezistenţa la raptul Basarabiei în 1878, in: Revista istorică, tom. III, 1992, pp. 61-80, here p. 68.

89

behind its apparently generous proposal for Dobrudja’s inclu-sion into Romania aimed at reclaiming this territory at a con-venient time because of strategic considerations. The second was linked to the perceived “permanent threat” for the Bulgarian-Romanian relations that the contested status of Dobrudja would entail in case of a Romanian annexation of the region.

The coordinates of the discourse on Dobrudja’s role for the future Romanian development were essentially derivative from the terms in which Bessarabia’s severance from the “national body” was viewed. The image of the territory situated between the Danube and the Black Sea was thus anything but stable. While initially regarded as a barren country consisting of nothing but marshes and a few insignificant settlements on the Black Sea, mostly inhabited by a mixed Muslim and Slavic population (and thus endangering the homogeneity of the Romanian nation), the country gradually came to be seen as both materially superior to Southern Bessarabia and morally fit to become an integral part of the Romanian “heritage.” Moreover, the trope of Romania’s “civilizing mission” was invoked within an unmistakably “Orientalizing” frame of mind that turned Dobrogea into a field of the transforming designs of the Romanian nation-state. Another important feature was the “rediscovering” of the region’s historical “Romanian-ness” that provided additional arguments for the internal justification of the annexation. The motive of “European interest” that Romania had to consider was also not absent in the rhetorical arsenal used in order to integrate the new acquisition in the ideal image of the “fatherland.” In what follows, I will mostly discuss the evolving picture of the newly acquired province as it transpired, on the one hand, from a direct comparison with Bessarabia, and, on the other hand, from a broader view of Romania’s role in the Balkans.

The most consistent position in the problem of Dobrogea’s relative importance vis-à-vis Bessarabia emerged from the circles advocating a “Russophile” attitude. Meagerly represented in the overall intellectual life of the Romanian nation-state, this kind of texts fully “internalized” the logic of the Russian arguments

90

presented during the controversy on Southern Bessarabia and appreciated Dobrogea’s integration into Romania in terms of relative “gains and losses.” One of the most interesting examples of this stance comes from a later work on Russian-Romanian relations written from a pro-Russian perspective. In this rare instance of a “counter-current” to the “mainstream” of the national narrative, Dobrogea is presented as “hardly a thing to despise,” since it is “superior to Bessarabia.”94 In order to substantiate his claim, the author uses a whole set of material “arguments” meant to impress the reader: 1) Dobrogea’s greater territorial extension and its closer association with the mouths of the Danube, where a lively and flourishing commercial activity has been developing; 2) the larger dimensions of the Black Sea coast offered by Dobrogea in comparison with Bessarabia (225 km vs. 85 km of sea littoral), as well as its more favorable geographical setting; 3) the existence of three important sea ports in Dobrogea (Sulina, Constanta and Mangalia) as opposed to none in Southern Bessarabia; 4) the region’s wealth in all kinds of mineral resources and fertile soils, which clearly surpass those of Southern Bessarabia both by their number and variety; 5) the strategic and military advantages that the control of Dobrogea presents in the case of a future war and the better possibilities for constructing a solid defense line, linked to the existence of “powerful natural frontiers,” while those of Southern Bessarabia are both uncertain and indefensible.95 Significantly, the “histo-rical” argument is also present, though mostly in order to minimize the impact of Bessarabia’s “loss.” Thus, the writer emphasizes that “our rights have extended in ancient times also to Dobrogea” and that “along the Danube and in the northern part of Dobrogea there exists for a long time a numerous Romanian population,” reaching the conclusion that “the country that has been given to us is not wholly foreign.”96 The combination of “strategic-material” and historical arguments 94 Const. Calmuschi, Relaţiunile politice ale Ţărilor Române cu Rusia, op. cit., p. 288. 95 Const. Calmuschi, Relaţiunile politice ale Ţărilor Române cu Rusia, op. cit., p. 288-289. 96 Const. Calmuschi, Relaţiunile politice ale Ţărilor Române cu Rusia, op. cit., p. 289.

91

even in an account poised to defend the Russian position in the “Bessarabia vs. Dobrogea” dispute shows the salience of the discourse of “historical rights” and of its pervasive influence throughout the period.

A more interesting picture emerges from several articles written by Eminescu on the problem of Dobrogea’s annexation to Romania. While his overall contribution to the articulation of the Romanian vision of Bessarabia will be analyzed elsewhere, his articles on Dobrogea represent an object in their own right and provide a cogent counter-argument both to the intransigent position of certain dissident Liberal groups advocating the refusal of the “exchange” and to the position of the government, accused by the Conservatives of duplicity and double-dealing. Eminescu’s position is discernible mainly from two articles published in the official Conservative newspaper in August 1878.97 The first article represented, in fact, a reaction to the “skeptical” view of Dobrogea’s acquisition promoted by the so-called “free and independent faction” of the Liberal Party, consisting of a group of politicians based in Moldavia who, along with a number of other political figures of the party, notably D. A. Sturdza, rejected any compromise on the “Bessarabian question.”98 For our purposes, two of Eminescu’s 97 The first article was published in the issue of August 2, 1878, while the second (explicitly named “Dobrogea’s annexation”) appeared on August 16, 1878. As is obvious, both articles represented reactions to the provisions of the Berlin Treaty. Thus, the “conciliatory” position towards Dobrogea’s inclusion into Romania espoused by Eminescu should be viewed in this context. Both articles are included in: M. Eminescu, Basarabia [Bessarabia] (Chişinău: Hyperion, 1991), respectively pp. 43-49 and 52-62. 98 The points that Eminescu opposed can be summarized as follows: 1. the purported “contamination” of the Romanian “Latin” race with Bulgarian elements from Dobrogea, which would eventually lead to the Romanians’ “engulfing” by the Slavic element; 2. the complications that would follow for the Romanian-Bulgarian relations and Russia’s role as an “arbiter” in the dispute, that would enhance Romania’s dependence on its eastern neighbor; 3. the necessity of maintaining a standing army in Dobrogea in order to control its “savage” populations and the increasing financial burden; 4. the further financial expenses necessary to transform the “marshy” province into a productive part of the country; 5. the possibility of Bulgarian territorial claims that could be supported by Russia at a later moment and the ensuing instability of Romanian control in Dobrogea.

92

considerations are worth emphasizing. First, contrary to his implicit opponents, Dobrogea represented for him a “barrier” to Slavic advancement much more formidable than Southern Bessarabia could ever be. Far from rejecting the substance of the “anti-Slavic” argument, he turned it on its head: “By not accepting Dobrogea, we leave… a free way for Russia in the Balkan Peninsula. Moreover, the mix and contact with the Slavic race [in Dobrogea] cannot be proven, since Dobrogea is not inhabited by Bulgarians, but for the most part by Romanians, Turks and Tatars.”99 It is not the only instance when the image of Dobrogea as a “bulwark against Russian expansionism” surfaces in Eminescu’s writings. In the introduction to an earlier series of articles discussing the parallel historical “destinies” of Bessarabia and Bukovina, the same author employs the topic of Dobrogea’s “blocking” of Russia’s communication with Bulgaria.100 Ho-wever, he uses this argument to substantiate a totally different demonstration. In Eminescu’s own words, “Admitting the legitimacy of Russia’s interests, we do not understand how Russia [can] offer us Dobrogea in exchange [for Bessarabia], since, as soon as Dobrogea becomes a Romanian territory, the communication between Russia and Bulgaria could only be effected through our country… In any case, Russia can only grant us Dobrogea on the condition of later forcing us to give it up in her favor.”101 Though the “dialectics” of the two examples is curious (and revealing), the central piece of the argument stressing the comparative strategic advantage of Dobrogea’s possession for Russia is worth noticing.102 The second aspect of Eminescu’s demonstration is much more puzzling, however. His position represents a fascinating instance of the manipulation of

99 M. Eminescu, Basarabia [Bessarabia] (Chişinău: Hyperion, 1991), p. 45. 100 M. Eminescu, Bucovina şi Basarabia: Un studiu istorico-politic [Bukovina and Bessarabia : An Historical-Political Study], Bucharest, Editura Acad. De Înalte Studii Militare, 1991, p. 26. 101 M. Eminescu, Bucovina şi Basarabia, p. 26. 102 The parallel with the considerations presented in Nelidov’s abortive memorandum envisaging alternative territorial compensations for Romania is striking here.

93

“Orientalism” and suggests to what extent apparently “Orienta-list” lines of argument could in fact be subverted internally. In Eminescu’s hierarchy of “ethnic dangers” the Slavic element clearly took precedent over any other group, including the undoubtedly “oriental,” but essentially “harmless” Turkish and Tatar population of Dobrogea. The tendency to minimize the importance of the Bulgarian (i.e., Slavic) inhabitants of the region prompted him to “exonerate” Dobrogea’s Turks and Tatars from the stigma of “savagery” that transpired through the discourse of the oppositional Liberals. This rhetorical twist did not mean the abandoning of the “Orientalist” logic as such. On the contrary, Dobrogea was nothing less than a “small Orient” waiting to be cultivated by the intelligent and cautious policy of the Romanian nation-state: “To do what everybody does, that is, to take and possess [Dobrogea] through the bayonet, is an easy thing; on the contrary, to preserve this “Orient in miniature,” with its entire mix of peoples, to prove that we have enough justice and enough prudence in order to hold the most diverse elements in equilibrium and in good peace is an art, is the true and real policy, in comparison to which the policy of brute force is nothing but a toy.”103 Romania’s “mission” that was deducible from these lines rested upon the presumed moral superiority of the Romanian nation that had to invest its best qualities in the administration of Dobrogea and become a better “civilizer” than its counterparts elsewhere (the reference to the Russian Empire is almost explicit here). This “mission,” however, was also fundamentally different because of the existence, in Dobrogea, of an “oxymoron” in terms of Orientalism, that is, of a “civilized Orient.” The belonging of the local Turks and Tatars to “civilization” was based on two premises: on the one hand, the specificity of their settlement patterns and economic activity and, on the other hand, the existence of “national susceptibilities” in their midst. Thus, Dobrogea’s Tatars “are not savage,” since they “are for the most part emigrants from the steppes of the Kuban… and agriculturalists who… produced significant quantities of

103 M. Eminescu, Basarabia [Bessarabia] (Chişinău: Hyperion, 1991), p. 57.

94

grain for export. Those who are working for export, however, and who become producers and consumers in Europe’s general economy cannot be called savage.”104 The author reinforced his claim by insisting on the flourishing urban and railway development that was purportedly initiated by the same Tatars, who are thus portrayed as quintessentially modern.105 The Turks, conflated (in typically Orientalist fashion) under the same category of “Muslim population”) are nevertheless presented as both politically and nationally conscious: “With what right could we complain that our people is being divided as a silent flock, if we ourselves treated as a silent flock the parts of a people that also possesses great qualities and, especially, powerful and not entirely unfounded national susceptibilities? Or, maybe, Dobrogea’s Turks, with their magnificent military past, they, conquerors on three continents, could be regarded as a spineless herd, that doesn’t care what master rules it?”106 Thus, the local Muslims, far from being exotic and “immobile,” appear as essential allies for Romania’s “civilizing project” in the Balkan “Orient.” This eccentric (even illogical) view appears very consistent once Eminescu’s attitude towards the Russian Empire as the greatest danger for the existence of the Romanian state is taken into account. Without dwelling on this point here, it is worth noting that Eminescu’s stance is not as singular in the epoch as it might seem. His argument can be inscribed in the same logic that contributed to the earlier anti-Russian “diatribes” of Ion Heliade Radulescu, who saw the reforming Ottoman Empire of the 1850s as a “lesser evil” (if not a useful ally) in comparison with stifling and constraining influence of the “despotic” Russian protectorate.107 The rhetorical strategy of the Romanian publicist also contained a significant “historical” narrative meant to legitimize the Romanian control of Dobrogea.

104 M. Eminescu, Basarabia (Chişinău: Hyperion, 1991), p. 46. 105 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Hyperion, 1991, p. 46. 106 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Hyperion, 1991, p. 57. 107 See: I. Heliade Radulescu, Protectoratul Ţarului sau România şi Rusia: Noi documente asupra situaţiei europene, Bucharest, Cartea Românească, 2002 (reprint of the original edition).

95

Based on a personal reconstruction of the Thracian, Roman and finally Wallachian (rather short) presence in the region, the thesis of Romanian “continuity” as locally applied to Dobrogea added a post facto legitimacy to the annexation sanctioned by the European congress.108 The final part of Eminescu’s claims derived from the “moral superiority” motive referred to above. Romania’s position in Dobrogea was, in principle, congruent with “political morality” from two points of view. First, the Conservative journalist squarely rejected the logic of “territorial exchange” that informed the Liberal government’s “transac-tions” with the Russian authorities. Eminescu’s image of the Romanian nation-state as an “organic entity” naturally impelled him to protest against the view of Dobrogea as a “compensation for Bessarabia.”109 Second, this region could be integrated into Romania only on the basis of a “peaceful conquest” that would thus correspond both to Romania’s “civilizing mission” and to the perceived interest of the local inhabitants, who possessed the effective “property rights” over its territory, as opposed to the Romanians’ anciently lost historical rights. The importance of the free consent of Dobrogea’s population was especially empha-sized, since this represented the concrete application of the principle of national solidarity, which could alone, in Eminescu’s view, assure the success of Romania’s “mission” in the newly acquired province.110 The apparent pragmatism of these

108 Historical accounts constitute an important part of the substance of both articles discussed here. In both cases, Eminescu proceeds from the conclusion that “from a historical point of view, our rights over Dobrogea cannot be contested” (and that in the absence of these rights the “European interest” demanding Dobrogea’s annexation would be “null and void”) in order to present his readers with condensed presentations of the province’s history. See M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Hyperion, 1991, pp. 47-48 and 58-60. 109 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Hyperion, 1991, p. 48: “We have said from the start that there cannot be any compensations for Bessarabia, as there can never be any fee for even a small portion [palma] of the fatherland’s soil. These are holy things, that are lost or gained through historical circumstances, but can neither be sold, nor bought, nor exchanged.” 110 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Hyperion, 1991, p. 60-61. In a very interesting parallel, the principle of consent sanctioned through a referendum was illustrated through the invocation of the examples of Nice and Savoy.

96

considerations derived from the link between the expression of the “national will” and the possibility of a real “merging” of the region with the “national body.” The “national will” represented the basic moral principle upon which a reconstruction of Dobrogea along modern and national lines was feasible. In its absence, the region would continue to languish in the “state of nature” that made it a “desert” and a “marshy and unhealthy,” though “fertile” piece of land.111 Thus, the “cultivation” of Dobrogea entailed not so much a material component (that was certainly indispensable), but a “spiritual” investment that was attainable through a community of the “national psyche” of its inhabitants with the rest of the country. The motive of Dobrogea as a potential “danger” for the viability of the Romanian state thus resurfaced again, this time in the form of a warning rather than a threat. Eminescu’s distinction between principles of “political morality” and “state pragmatism” allowed him to present his case in ostensible terms of Realpolitik while in fact basing his argument upon a series of almost “metaphysical” presuppositions about the Romanian nation’s “essence” and “mission.”

Despite their political differences, the Liberals’ discourse on Dobrogea following the Berlin Congress did not significantly differ from that of Eminescu. The most important discursive shift relates to the internal evolution of the official view that was discussed above. An articulate position of the government concerning Dobrogea crystallized during the debates on the provisions of the Berlin Congress in the Romanian Parliament at the end of September 1878. I. C. Bratianu and M. Kogalniceanu presented their case as a response to the recriminations of the Conservative opposition and the accusations of the dissident Liberal faction headed by D. A. Sturdza. Aside from “recycling” the argument of the European interest on the Lower Danube that caused the Great Powers to reach a compromise on Dobrogea’s inclusion into Romania, both politicians agreed on a set of advantages that the possession of the region presupposed. The

111 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău, Hyperion, 1991, p. 62.

97

most important among these involved the strategic benefits that Dobrogea presented in comparison with Bessarabia. Thus, it provided not only a “gate through which we enter directly in connection with the entire world and with the West,”112 but also a breach in the “Slavic wall” that would surround the Romanian nation in case it did not take advantage of this commercial and territorial “outlet to the sea.” The image of Dobrogea evolved from a dangerous “Trojan horse” that could subvert the Romanian-Bulgarian entente to its exact opposite, becoming a bulwark against Russian (and, by extension, Slavic) “expansio-nism.”113 Another strategic advantage that the Romanian Prime Minister emphasized referred to the “natural defenses” that guaranteed a more solid Romanian control over this region in comparison to Bessarabia: “Dobrogea is obviously endowed with a much better natural defense against all invasions than Bessarabia. Consequently, if you say that we cannot defend the freedom of the Danube without possessing Bessarabia, which is much easier to conquer, how can you claim that we cannot protect this freedom by having Dobrogea?”114 Bratianu did not omit the “historical argument” from his demonstration, though it was subordinate to more “pragmatic” considerations. The “ethnic priority” of the Romanians in the region was an addi-tional factor that de-legitimized any serious Bulgarian irredentist claims. Moreover, Bratianu made a revealing comparison between the Bulgarians from Dobrogea and those from Bessarabia. The latter appeared as both more numerous and more articulate and, thus, as a potentially greater danger for the homogeneity of the Romanian nation, that, however, was not endangered by this mutual contact. Thus, Bratianu appeased his

112 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu: Acte şi cuvântări [I. C. Brătianu. Documents and Speeches]. Vol. IV., Bucharest, Cartea Româneasca, 1932, p. 103-104, also p. 122. 113 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 104. 114 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 121. Brătianu reinforced his point by stating: “it is incontestable, that the Bessarabia that we lose has no boundaries that could be defended… against an invasion, that it is an open field impossible to protect.” Ibidem, p. 121.

98

colleagues’ fears of an active resistance of the local population.115 In a similar intervention in the Senate, Kogalniceanu con-centrated mostly on the material and economic advantages that the annexation of the new province would provide. On the one hand, he emphasized the outstanding fertility of a major part of the province’s territory (in stark contrast to the earlier vision of a “marshy and unhealthy desert”). On the other hand, he rejected D. A. Sturdza’s assertion that viewed Dobrogea as a “nest of fevers.” This “epidemiological” aspect is rather important, since it directly refers to the degree of “cultivation” (in both senses of the word) that the newly acquired territory enjoyed. In this context, Kogalniceanu invoked the example of the “Tatar agriculturalists” already used by Eminescu and spoke about the “rare energy” that these atypical “Orientals” displayed in transforming Dobrogea’s “virgin land” into a cultivated soil.116 Dobrogea’s belonging to “civilization” was further demonstrated by the invocation of the economic productivity of the land and by the minimal efforts and financial expenses that the Romanian government would have to invest in its further development.117 All these material considerations were subsumed, however, by the “mission” that the Romanian state had to turn Dobrogea into a “truly Romanian country,” this being the only precondition for the fulfillment of the larger role of Romania bestowed upon it by the “European concert:” the guardianship of the mouths of the Danube. The process of Dobrogea’s inclusion into the national “body” was rhetorically expressed through a lexicon of “national vitalism.” This region now became not only a “moral” compen-sation for Bessarabia’s loss, but the preferred field for the display of the Romanians’ “national energy.” Bratianu put it as follows:

115 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 124. 116 Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare [Parliamentary Speeches], Bucharest, Minerva, 1994, p. 139-140. 117 Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare [Parliamentary Speeches], Bucharest, Minerva, 1994, p. 141. In a vein repeating Brătianu’s stance almost ad litteram, Kogălniceanu insisted that Dobrogea represented “a country given to us by Europe, a country that places us in contact with Western Europe, that from the first day secures commercial advantages for us …”. Ibidem, p. 141.

99

“it has been said… that, in case we take Dobrogea, we will not be able to transform it into our own land [pamant al nostru]. But these… doubts can only arise in the mind of those who do not have faith in the vitality and the nature of the Romanian nation.”118 The same national framework informed Bratianu’s appeal to the “bravery of the Romanians,” who “will know how to create a free Romanian [land] from a country that had belonged to our ancestors, from a rich country that secures for us the mouths of the Danube.”119 The same symbolic appropriation of Dobrogea (prefiguring its effective integration) was expressed in more eloquent terms by Kogalniceanu: “I believe that what we have to do in this situation is to surrender to Europe’s decision, to take Dobrogea, to rule it well, to make it truly ours [să o facem a noastră], to make it one with Romania’s body, to make it the heritage [patrimoniul] of our children. From the first day, let us prove to Europe that we take it for [all the] Romanians and that we do not intend to sell it to the Bulgarians.”120 Thus, Dobrogea became not only a suitable “replacement” for Bessarabia as an element of the Romanian national discourse, but also proved a welcome substitute for “nation-building” in practical terms. Aside from the diplomatic conjunctures that determined the reality of the “territorial exchange,” Dobrogea served as an appropriate moral compensation for the damage dealt to the “national prestige” by the loss of Southern Bessarabia. The offi-cial stance proved extremely flexible in realizing this symbolic “transfer” and in endowing a previously ignored region with the aura of “national destiny.” More importantly, the palpable successes achieved in the “merging” of Dobrogea with the rest of the country secured for it a place on the map of national ima-gination that not only Southern Bessarabia, but also Bessarabia as a whole never came close to matching before World War I.

Romania and the Russian Empire completed the formal transfer of powers by December 1878 (in a gesture that pre- 118 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 103. 119 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 124. 120 Mihail Kogălniceanu. Discursuri parlamentare [Parliamentary Speeches], Bucharest, Minerva, 1994, p. 142.

100

tended to be symbolically charged, the Romanian Parliament never gave its official consent to the cession of the Bessarabian districts in a separate act). The former “Romanian Bessarabia” (re-united into one district under the Russian administration, having its center in Ismail) retained its peculiar position within the structure of the Russian Empire, being governed internally according to the old Romanian laws and possessing a “communal” administration and a judiciary constructed on the Romanian (in fact, the French) model. The administrative and judicial reforms undertaken in the 1860s were never applied to the Ismail district, which remained an awkward reminder of a nationalizing state’s agenda in a slowly evolving imperial framework. Despite the intense debates raging up until World War I concerning the necessity of “harmonizing” the adminis-tration of the Ismail district with the rest of the Empire, no practical consequences followed. Some of the more insecure local Russian officials even voiced their apprehensions about the possibility of this region’s “estrangement” from the wider impe-rial economic and even cultural sphere due to its purported “orientation” towards Romania. Though these fears proved unfounded, the loyalty of the local inhabitants remained a matter of contention in a way that had not been possible before 1856. The “contested” character of this “strip of land” thus spilled over (in a rather more benign form) from the realm of discourse, rhetoric and representation into the more complex world of “reality.”121

In the Romanian case, the dilemma between the require-ments of Realpolitik and the rhetorical accouterments of the “national discourse” provided the framework for the internal political debate sparked by the provisions of the Berlin treaty. While the Conservative opposition emphasized the moral impossibility of accepting the “mutilation of the national body” under any form, the government defended the Realpolitik

121 “Pravila, podlezhashchie sobliudeniiu pri rassmotrenii ugolovnyh I grazhdanskih del, voznikshih pri Rumynskom pravitel’stve v prisoedinennoi k Rossii po Berlinskomu traktatu chasti Bessarabii.” See ANRM, fond 2, op. 1, d. 8465.

101

approach, best exemplified by I.C. Bratianu’s declaration that “the country should have enough reason and enough patriotism to submit itself to Europe’s will.”122 This stance was a part of a strategy of defense of the Romanian claims that involved a dualistic discourse with reference to Russia and the European “Great Powers” assembled at the Berlin Congress. The Romanian Prime Minister again explained this in unambiguous terms during the debates in Parliament: “To Russia we presented [our case at the Congress] by means of invoking our rights [over Bessarabia] ab antiquo; we told her [diplomats]: Bessarabia was never yours, but ours, and you took it from us without any legal basis; [you did this] before as you are doing it now, by breaking the formal engagements that you have agreed to; whereas Europe we told that it is a European interest that Bessarabia remain in our hands.”123 However, the fault lines between the two rhetorical strategies were not those of Conservative vs. Liberal political factions. The national discourse was divided internally and was expressed through a constant oscillation between the lexicons of “national dignity” and Realpolitik. The “reactive” nature of the Romanian position, as well as its uneasy adaptation to different “audiences,” also contributed to its unstable character. The most important conceptual shift linked to the Russian-Romanian controversy concerns the emergence of Bessarabia (paradoxically, of its southern part, which comprised the least ethnically Romanian parts of the province) as an identifiable object of the Romanian “national space.” Similarly, the analysis of the shifting discourses on the relative importance of Southern Bessarabia and Dobrogea provides an illuminating example of the ambiguities and dilemmas of the Romanian national discourse. It also points to the varied and sometimes ingenious solutions that the government and the intellectuals coined to supersede (or at least lessen) these ambiguities and dilemmas. 122 N. Georgescu-Tistu, ed. Ion C. Brătianu, Acte şi cuvântări. [Documents and Speeches]. Vol. IV. Bucharest, “Cartea Românească,” 1932, p. 115. 123 N. Georgescu-Tistu, ed. Ion C. Brătianu, Acte şi cuvântări. [Documents and Speeches]. Vol. IV. Bucharest, “Cartea Românească,” 1932, p. 120.

102

Boierimea română în viziunea lui Nicolae Iorga

Andrei PROHIN

Schimbările social-politice din epoca modernă au promovat în poziţii-cheie anumite grupuri ale societăţii (deţinătorii de capital, liber profesioniştii, femeile, unele segmente ale tine-retului etc.), lăsînd în umbră stări care, odinioară, beneficiaseră de un prestigiu considerabil (nobilimea, clerul, militarii, bătrînii ş.a.). Pentru spaţiul românesc de astăzi, boierimea poate fi consi-derată un relict socio-cultural: termenul nu mai exprimă realităţi actuale, lipseşte din documentele contemporane, nu-şi mai gă-seşte locul în structurile instituţionale. Acest lucru nu înseamnă însă că misiunile economice, sociale şi politice, asumate cîndva de boieri, au încetat a fi îndeplinite. Analizînd diverse ipostaze sociale dintr-o perspectivă de lungă durată, am putea identifica „urmaşii” vechii boierimi între reprezentanţii intelectualităţii de astăzi, ai elitei financiare şi politice. Deşi nu sînt consfinţite oficial, practicile de dobîndire a privilegiilor, titlurile onorifice, ocuparea posturilor prin succesiune ereditară, „vasalitatea” şi „legarea de pămînt” chiar, supravieţuiesc tacit la nivelul relaţiilor interpersonale. Iată de ce, a examina specificul istoric al clasei boiereşti, destinul ei, reprezintă nu doar o ambiţie de ordin ştiinţific, ci şi o temă actuală, generatoare de sugestii privind modelele de organizare şi conducere a comunităţii umane.

În lucrările cu caracter istoric şi publicistic ale lui Nicolae Iorga, întîlnim mai multe referiri la boierimea românească – privită în ansamblul ei, ca stare socială, precum şi în particular, prin personalităţi concrete. Fireşte, dacă am valorifica un număr impunător de opere ale istoricului, se pot scrie articole separate despre boierii din diferite secole, despre anturajele boiereşti ale unui anumit domn etc., după cum i-a descris Iorga. În studiul de faţă, ne propunem să examinăm cîteva dintre ideile lui N. Iorga cu privire la semnificaţia generală a boierimii în trecutul românesc. Concomitent, demersul nostru va pune în lumină gîndirea istorică, metodele de cercetare şi scriere ale celui care a fost supranumit „Titus Livius al poporului său”.

103

Instituţia social-politică a boierimii, după Iorga, reprezintă un model împrumutat din statul bulgar şi din realităţile Imperiului Bizantin, avînd, astfel, ascendenţa în vechea lume romană1. Însuşi lexemul boier, N. Iorga îl deriva din bolliar, bolgar, substituind titlul de jupan, dat conducătorului unei formaţiuni politice regionale2. În perioada anterioară formării statelor medievale, „în fruntea poporului nostru nu stăteau boieri, ci alţi cîrmuitori şi îndreptători, cari nu părăsiseră întru nimic haina şi firea ţărănească”3. Iorga sublinia că, în vechea societate românească, nu se putea forma o nobilime, conducătorii de obşti săteşti fiind înconjuraţi „numai de sfetnici în port românesc, asămănători cu bătrînii chemaţi la judecăţile ţerăneşti”4. De aceea, cînd s-a constituit totuşi o clasă boierească, ea era alcătuită, după N. Iorga, din „foşti ţerani, sau străini”5. Această viziune se înscrie într-o concepţie mai largă a lui Iorga despre vechea organizare a satului românesc, alcătuit din comunităţi înrudite care stăpînesc pămîntul în devălmăşie, sub un regim politic pe care îl numeşte „democraţia ţărănească de la 1300”6. Tabloul acelei epoci arhaice, din perioada prestatală, – asupra căruia totuşi a revenit, ajustîndu-l noilor cercetări – este sintetizat în următoarea teză: „Eram, la începuturile vieţii noastre naţionale, un popor cinstit de ţerani harnici; ţerani erau boierii noştri”7.

În primele veacuri după întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, raporturile dintre boieri şi ţărani s-au caracterizat 1 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, p. 220. 2 N. Iorga, Sfaturi pe întunerec. Conferinţe la radio 1931-1940, ed. S. şi V. Rîpeanu, Bucureşti, Ed. Casa Radio, 2001, p. 377. 3 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 219. 4N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a II-a, Vălenii-de-Munte, Ed. Datina Românească, 1925, p. III. 5 Ibidem, p. IV. 6 Apud, H.-R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, ed. a V-a, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 79.Apud H.-R. Patapievici. Cerul văzut prin lentilă. – Iaşi: Polirom, 2005, ed. a V-a, p. 79. 7 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. V. Durnea, Iaşi, Polirom, 1999, ed. a IV-a, p. 82. N. Iorga. Generalităţi cu privire la studiile istorice (ed. V. Durnea). – Iaşi: Polirom, 1999, ed. a IV-a, p. 82.

104

printr-o „solidaritate românească desăvîrşită”8. Deşi în textele consultate, Iorga nu fixează limite cronologice exacte, el sugerează că este vorba despre secolele XIV – prima jumătate a sec. XVI9. Ca să argumenteze lipsa antagonismelor sociale, istoricul invocă formulele de politeţe utilizate în Maramureş şi în alte provincii româneşti, prin care ţăranul era numit „cinstit boier”, iar copiii săi – „coconi” şi „cocoane”10. Mărimea proprie-tăţii funciare deţinute de boier depindea de meritul personal manifestat în muncă, în serviciul militar şi în fidelitatea faţă de domn11. Liantul care a transformat boierii într-o stare socială distinctă, se compunea din „faimă”, „amintiri frumoase”, „odoare strînse din neam în neam”, „moşii” şi „oameni”12. Istoricul a încercat să reconstituie valorile morale împărtăşite de vechea boierime, considerînd că aceasta locuia într-un „regim patriarhal, egalitar, al gospodăriilor independente şi al schim-bului în natură”13. În ediţia germană a Istoriei poporului românesc, lucrare ce trebuia să familiarizeze cititorul european cu specificul românesc, N. Iorga zugrăveşte plastic imagini din anturajul boieresc, comparabile cu idealurile casnice ale autorilor antici romani: casa „strălucea veselă şi modestă în lumina soarelui”, „nobila jupîneasă stătea în cămara ei de lucru, pregătind, împreună cu roabele, cele mai de trebuinţă pentru casă”14. Boierilor le lipsea o cultură elitară (nu ştiau să scrie, să citească, nu cunoşteau limba slavonă), se aflau într-o stare de „barbarie desăvîrşită”15, în schimb posedau un orizont etic format din învăţăturile părinteşti, ale preoţilor. Fragmente din gîndirea

8 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 378. 9 Idem, Scrisori de boieri, p. V-VI. 10 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 378. 11 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 225; Idem, Scrisori de boieri, p. IV-V. 12 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 228. 13 Idem, Scrisori de boieri, p. V. 14 N. Iorga, Istoria poporului românesc, ed. G. Penelea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 507-508. N. Iorga. Istoria poporului românesc (ed. G. Penelea). – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 507-508. 15 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Chişinău, Ed. Litera, 1990, p. 69.Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 206.

105

boierilor au supravieţuit în cronici şi în scrisorile particulare (dintre care N. Iorga a publicat un volum separat), de unde autorul conchide că boierii au fost „oameni de înţeles”, iar virtutea lor supremă constituia „această putinţă de a prinde îndată lucrul care interesează, fără să fi dat atîtea explicaţii preliminare”16. Din rîndurile acestei boierimi proveneau tova-răşii de război ai lui Mircea cel Bătrîn sau ai lui Ştefan cel Mare, personajele unei epoci legendare. În descrierea bătăliei de la Lipnic, istoricul scoate în relief contrastul dintre nobilimea polo-neză, iubitoare „de haine frumoase şi de petreceri”, şi curtenii Ţării Moldovei, „apărători aspri ai unui pămînt sărac”17. Boierii căzuţi la Valea Albă „se închinară frumos înaintea morţii şi o primiră în faţă. Pieriră astfel – bunicii lîngă nepoţi, înveşmîntaţi în acelaşi giulgiu de glorie”. Iorga scrie un adevărat pomelnic cu numele participanţilor la luptă, menţionînd „şi atîţia alţii vrednici de a fi pomeniţi în veci pentru bucuria cu care şi-au vărsat sîngele gîndindu-se la cei ce vor veni după ei”18.

Fără a se opri doar la aceste scene idealizate din lumea boierilor, Nicolae Iorga semnalează transformările intervenite în raporturile sociale. Astfel, în cadrul luptelor pentru domnie din Moldova, în jurul anului 1560, Iorga situează „antagonismul dintre ţeran şi stăpînul cel nou”19. Aceste schimbări sînt explicate prin influenţa moravurilor aristocraţiei ungureşti, poloneze şi otomane, care ar fi trezit gustul pentru lux, pentru o existenţă leneşă. Multiplicarea numărului titlurilor nobiliare şi a funcţiilor oficiale se datora prezenţei mai multor urmaşi ai boierilor. Este limpede că Nicolae Iorga, care subordona evenimentele istorice idealurilor naţionale, aduce acuzaţii în următoarele formulări: „Dezertă Domnul, dezertară boierii mari, restul boierimii”, „Boierimea se deznaţionalizase, se levantinizase în cea mai mare parte”20. Cu toate acestea, autorul sugerează că proprietatea funciară şi gospodăria adiacentă rămîneau, în secolele XVII- 16 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 360. 17 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Chişinău, Ed. Litera, 1990, p. 69. 18 Ibidem, p. 101. 19 Idem, Scrisori de boieri, p. V-VI. 20 Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 82.

106

XVIII, cele mai sigure averi: „Boierii cari au avut pămînt s-au păstrat în dregătorii aproape neîntrerupt. [...] Dimpotrivă, cîţi s-au rezemat numai pe bani sau pe sprijinul unor domni, au trecut repede pe la curte pentru a se întoarce în răsărit sau pentru a pieri în nenorocire ori sărăcie”21.

Istoricul a consacrat pagini aparte boierilor cărturari, apre-ciind în operele lor sentimentele naţionale, valorile etice, con-ştiinţa propriei misiuni culturale. Meritului lor le atribuie Iorga „tot ce-am dobîndit în acest secol [XVII]”22. Mai întîi, menţio-nează că în familiile boiereşti s-au scris expuneri istorice, în timp ce unii boieri, precum Radu Greceanu, au redactat versiuni oficiale ale cronicilor23. Aminteşte pe feciorii de boieri care, studiind în Polonia, au descoperit originea romană a neamului lor: „Şi astfel deodată se ridică perdeaua greoaie de dispreţ, de sărăcie şi umilinţă care ne acoperea. Aureola Romei înconjura fruntea ţăranului robit, a boierimii supuse tuturor poftelor turceşti”24. Miron Costin este caracterizat drept „boier inimos şi cărturar”, în timp ce fiul său, Nicolae, apare ca „un harnic întregitor şi compilator”25. Constantin Cantacuzino a fost „un tînăr foarte bine înzestrat, foarte activ”, „un om superior, în adevăratul înţeles al cuvîntului, străbătut de cultură italiană”26, iar Udrişte Năsturel – „un boier învăţat”27. Urmărind, în paralel, eforturile lui Miron Costin şi ale lui Constantin Cantacuzino pentru a argumenta originea şi continuitatea românilor, cititorul asistă la „spectacolul interesant a două spirite agere, a două minţi cultivate, cari [...] se sîrguiesc, dorite de adevăr şi de iubire de ţară”28. N. Iorga subliniază valoarea acestor scrieri şi din perspectiva construirii unei culturi naţionale: „şi astăzi poporul

21 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 229. 22 Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 82. 23 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 149. 24 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 182. 25 Ibidem, p. 183. 26 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Chişinău, Litera, 1997, p. 104. 27 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 211. 28 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (ed. B. Theodorescu), Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogică, 1969, vol. I, p. 138.

107

înţelege mai bine pe vechii cronicari, cari scriau pentru toţi, într-un grai care nu era încă osebit după clase”29. Într-o altă lucrare, comentînd operele lui Dosoftei şi ale lui Cantemir, Iorga vorbeşte de „curentul indigen” din literatură, „care trece din secol în secol”, „un glas al obştii româneşti”, a cărei trăsătură esenţială este că „la noi, între cel mai mare cărturar şi cel mai umil ţăran a fost totdeauna o legătură aşa de veche, şi aşa de sacră, încît nici un fel de pretenţie modernă nu izbuteşte s-o rupă”30.

Secolul XVIII este descris de istoric în tonalităţi sumbre, între care mai răzbat totuşi cîteva unde luminoase. Respectiv, aceleaşi semnificaţii le capătă şi figurile de boieri din acele vremi. Preocupat constant de afirmarea naţional-statală a românilor, N. Iorga aduce invective boierilor care, în opinia sa, nu şi-au îndeplinit misiunea politică: „Grija pentru ţară şi apărarea ei de drept ar fi trebuit să cadă aspra lor, dar ei nu erau în măsură să răspundă acestei datorii, căci se certau mereu între dînşii în favoarea unui nou domn sau pentru a primi un loc la Curte”31. Din nou, este atent la schimbarea de moravuri („boieri ghiftuiţi, somnoroşi şi fără grijă”) şi gravele sale consecinţe sociale („Ei răpiseră ţăranului averea, libertatea şi toate drepturile”)32. Într-un valoros pasaj istoriografic, aflăm care erau aşteptările lui Iorga vizavi de clasa boierească: aceasta trebuia să se sprijine pe „un ideal”, să scrie şi să promoveze „mîndre cărţi de afirmaţie românească”33.

Veacul al XVIII-lea a fost marcat de domniile fanariote, faţă de care, se ştie, N. Iorga a avut o atitudine deosebită de cea a altor istorici români. El preciza că „Epoca fanariotă nu înseamnă stăpînirea prin Greci”, deoarece şi-au menţinut autoritatea poli-tică în stat marii proprietari funciari, boierii34. Graţie influenţei lor, s-a menţinut vechea tradiţie de cîrmuire a ţării, iar fanarioţii

29 N. Iorga, Din faptele străbunilor, Bucureşti, Chişinău, Ed. Litera Int., 2004, p. 25. 30 Idem, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, p. 157. 31 Idem, Istoria poporului românesc, p. 507. 32 Ibidem. 33 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 215. 34 Idem, Scrisori de boieri, p. VII.

108

nu au încălcat-o, ci, dimpotrivă, au încercat să se integreze în ea, chiar şi la nivel literar, poruncind a scrie cronici în limba română35. Făcînd bilanţul epocii fanariote, Iorga ajunge la concluzia judicioasă că „stăpînii ţării sînt boierii români”36.

Între boierii din sec. XVIII n-au lipsit nici preocupări cărturăreşti. În generaţia de la începutul veacului, erau boieri „însufleţiţi de dragoste aprinsă pentru ţara subjugată”, purtînd „în pieptul lor scînteia sfîntă a inspiraţiei”37. Pe cei de la sfîrşitul secolului, familiari cu scrieri şi preceptori din Apus, N. Iorga îi prezintă drept „bătrîni foarte respectaţi”, „tineri cu totul cuviin-cioşi, iubitori de cărţi, tineri cari traduceau lucrările literare ale străinilor”, „boieri patrioţi cari nu se împăcară niciodată cu domni prin străini”, „oameni vrednici de stimă, cari iubeau a doua ţară a lor”, adăugînd că „existau tradiţii morale pe care am fi bucuroşi să le avem acum”38.

Ideea despre misiunea politică şi naţională a boierilor reapare în legătură cu anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. Istoricul formulează aprecieri contradictorii. Într-un discurs rostit la 1912, el acuză boierii din Moldova care au acceptat autoritatea ţarului, iar unii chiar au trecut în stînga Prutului: „Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcînd astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mîndria şi onoarea unui popor”39. Rusificarea spaţiului pruto-nistrean, considera Iorga, s-ar fi realizat mult mai anevoios „dacă ar fi fost boieri mari în număr mare”40. Puţin mai tîrziu, la 1918, argumentînd continuitatea spiritului românesc în Basarabia, afirma că, în momentul anexării, „mulţi dintre vechii fruntaşi ai

35 N. Iorga, „Au fost Moldova şi Ţara Românească provincii supuse fanarioţilor?” în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, tomul XVIII, mem. 12, Bucureşti, 1937, p. 356. 36 Ibidem, p. 360. 37 Idem, Istoria poporului românesc, p. 508-509. 38 Idem, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, p. 452. 39 N. Iorga, Comemorarea pierderii Basarabiei în M. Eminescu, N. Iorga, I. I. Nistor, Cartea vie a Basarabiei şi a Bucovinei (ed. C. Barbu), Craiova, Ed. Sitech, 2007, vol. I, p. 54. 40 Idem, Veşti din Basarabia, în op.cit., p. 12.

109

acestor ţinuturi au preferat să rămîie decît să se vadă siliţi la o asemenea vînzare”41.

N. Iorga elaborează un ultim portret elocvent al boierilor atunci cînd se referă la generaţia paşoptistă şi la precursorii săi. De la început, se opune imaginii stereotipe a acestei categorii sociale: „Boierul de la 1822 nu ducea existenţa trîndavă pe care o descriu cu plăcere autorii cărţilor de istorie”42. Despre virtuţile boierului tradiţional, aflăm că, între multele vicisitudini, „nu-şi pierdea nădejdea, nu se simţea lipsit deodată de scop şi de orientare”, „era înainte de toate capul gospodăriei sale, adminis-tratorul unei averi”. În relaţiile dintre membrii familiei sale, predominau „sentimentul respectului faţă de tată, de soţ, de stăpîn”, „sentimentul demnităţii personale” al boierului, „în cuvîntul lui te puteai încrede, sfatul lui puteai să-l urmezi”. Lui Nicolae Iorga, care-i privea la distanţă de un secol, acei boieri i se păreau „serioşi, demni”, avînd „o măreţie antică sau biblică”43. Întruparea concretă a cîtorva dintre aceste valori o întîlnim în tatăl lui Mihail Kogălniceanu, care a fost „un gospodar bun, un socotitor sigur”44. În discuţiile dintre boierii anilor 20-30 ai secolului al XIX-lea, s-au dezvoltat idei politice moderne45, s-a conturat o nouă epocă în literatură46, idealuri care au condus societatea la „România largă şi tare de astăzi”47.

Cum şi de ce s-a încheiat îndelungata istorie a clasei boiereşti? Această categorie socială, conform opiniei lui Iorga, a fost subminată de ocupaţia rusească a Principatelor, de preve-derile Regulamentului Organic şi „dictatura lui Chiselev”: ele „uciseră boierimea supt raportul politic”48. Pe fundalul transfor-mărilor modernizatoare care au cuprins societatea românească la sfîrşitul secolului al XIX-lea, urmaşii boierimii au preferat să se 41 Idem, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia // Ibidem, p. 77. 42 N. Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot (trad. A. Pippidi), Bucureşti, Ed. Humanitas, 2008, p. 206. 43 Ibidem, p. 206-207. 44 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 126. 45 Idem, Scrisori de boieri, p. VIII. 46 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 230. 47 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 150. 48 Idem, Scrisori de boieri, p. VIII.

110

închidă într-o cultură străină sau chiar să emigreze în Franţa: „Înstrăinîndu-se astfel cu totul de naţiunea pe care o condusese pănă acum, ea se sinucise moral”49, „Sufletul limpede românesc al boierimii dispăru în acest vălmăşag de prefacere şi rămaseră numai forme goale”50.

La sfîrşitul acestor lecturi din opera lui N. Iorga, se cuvine să adăugăm cîteva comentarii. Boierimea a ocupat un loc notabil nu doar în studiile lui Iorga, dar şi în biografia sa. După cum mărturiseşte în cartea O viaţă de om, a avut, printre strămoşii săi, mai multe figuri de boieri. Unul dintre aceştia se numea Ioan Arghiropol care, luînd în căsătorie o româncă, a ajuns să arate „un gospodar îmbrăcat moldoveneşte, un boier bizantin cu suman şi iţari”. Aici, autorul face o apreciere interesantă: „de la dînsul şi de la ai lui îmi vine ce e mai istoric în fiinţa mea”51. Bunica lui Nicolae Iorga provenea „din boierimea cea mai înrădăcinată a ţerii”52. De la ei, afirmă Iorga, „am acea simţire pentru tot ce se leagă de acest pămînt”53. Evocînd educaţia primită în familie, istoricul susţine că a însuşit o limbă şi o manieră specifică de exprimare „de la cine păstra o lungă şi folositoare tradiţie boierească, în care cuvintele se selecţionaseră, se îmbogăţiseră în nuanţe”54. Între primele lucrări ştiinţifice şi colecţii de documente îngrijite de N. Iorga se numără acte provenite din arhivele familiilor boiereşti: Scrierile Cantacuzinilor (1901), Despre Cantacuzini. Studii istorice (1902), Documente privi-toare la familia Cantacuzino (1902), Genealogia Cantacuzinilor de Banul Mihai Cantacuzino (1902), Documente privitoare la familia Callimachi (1902-1903), Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către casa de comerţ sibiană Hagi Pop (1906)55 etc. Pentru contemporanii săi, N. Iorga părea „un om al Lumii vechi”, fidel 49 Ibidem. 50 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 218. 51 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost (ed. V., S. Rîpeanu), Bucureşti, Minerva, 1972, p. 5. 52 Ibidem. 53 Ibidem. 54 Ibidem, p. 79. 55 L. Predescu.,Enciclopedia României Cugetarea, Bucureşti, Ed. Saeculum I. O., Vestala, 1999, p. 437.

111

valorilor tradiţionale româneşti, valori împărtăşite odată de boierime. Din acest motiv, întreaga operă a istoricului s-a dorit o restituire a „icoanei” acelei societăţi56. Anumite trăsături boie-reşti, de dominare asupra altora, se desprind din portretul bătrînului Iorga: înalt, masiv, cu o barbă impunătoare, acoperit de multiple distincţii, irascibil, spirit polemic, intolerant... Proprietar de tipografie şi autor al unui număr impresionant de lucrări de popularizare, N. Iorga relua, de fapt, opera cărturarilor din secolele XVII-XVIII îndreptată spre afirmarea demnităţii neamului său. Boierii i-au revenit în amintire, ca modele de gospodărire, în legătură cu discuţiile din Senatul României privind reforma agrară. Politicianul invoca în faţa celor prezenţi „splendidele curţi ale marilor proprietari de odinioară”, menţionînd şi dispariţia acestei categorii pe care „am distrus-o economiceşte, am scos-o din politică şi i-am interzis pînă şi intrarea în funcţiuni”57. Din pasajele citate în cuprinsul artico-lului, se poate observa că unele aprecieri date boierimii se bazau pe experienţe personale, pe cunoaşterea realităţilor etnografice româneşti. Tendinţa lui spre idealizare, spre zugrăvirea unor adevărate scene dramatice din trecut, proiectînd asupra lor propriile valori, ne sugerează că Iorga a căutat în trecutul românesc modelul unei elite politice şi culturale naţionale, pe care el însuşi o reprezenta la vremea sa. În acest sens, misiunea istorică pe care Iorga o atribuia boierimii româneşti, coincide perfect cu opţiunile sale: „datoria [...] de a sprijini din răsputeri, cu orice jertfe, agonisirea prin muncă a culturii neamului”58.

56 Dicţionar analitic de opere literare româneşti (coord. I. Pop), Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2002, vol. III, p. 242-243. 57 N. Iorga, „Discurs în Senatul României la proiectul legii pentru valorificarea grîului, 6 iulie 1939;” apud I. Ţurcanu, Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1940, Chişinău, Ed. Universitas, 1991. 58 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 231.

112

Implicarea elitelor intelectuale în mişcarea naţională din Basarabia, înainte şi după 1918. Consideraţii preliminare

Lilia CRUDU

Formarea Sfatului Ţării la Chişinău, votarea Unirii la 27

martie 1918 şi apoi situaţia fostei gubernii ruseşti a Basarabiei în cadrul României Mari constituie, vreme de două decenii, teme pe larg analizate de istoricii din Republica Moldova şi România. De fapt, primele reflecţii privitoare la experienţele elitei politice basarabene în Regatul Român datează chiar din perioada interbelică, aparţinînd unor nume marcante ale Sfatului Ţării precum Elena Alistar1 şi Emanuil Catelly2. Ulterior, mai ales după 1945, memoriilor acestora li se vor alătura alte scrieri similare. Rămase însă în formă de manuscris şi păstrate în parte la Arhivele Naţionale din Bucureşti, acestea continuă să fie inaccesibile publicului larg interesat de istoria provinciei dintre Prut şi Nistru. În România, pe de altă parte, sînt necunoscute studiile istoricilor sovietici, cum ar fi contribuţiile istoricului „de curte” din Moldova sovietică, Artem Lazarev3.

În continuare propunem o analiză a locului şi rolului elitei basarabene la începutul secolului al XX-lea în mişcarea naţională a acestei regiuni. De la început se impune o observaţie legată de o trăsătură specifică a elitelor româneşti din partea de est a vechii Moldove. Spre deosebire de elitele românofone din Transilvania şi Bucovina, majoritatea absolută a reprezentanţilor de vază ai populaţiei româneşti din Basarabia s-a format şi a activat în afara provinciei, ajungînd să ia parte la evenimentele decisive din viaţa acesteia doar în urma declanşării mişcărilor revoluţionare din Rusia. De asemenea, se cuvine a fi reţinut şi faptul că pînă în 1917-1918 Basarabia a fost izolată de România printr-un zid informaţional aproape impenetrabil. Potrivit lui Paul Gore, în ultimele două-trei decenii de existenţă a Imperiului Rus, studiile 1 Elena Alistar, Mişcarea naţională în Basarabia, Chişinău, 1930. 2 Emanuil Catelly, Din trecutul îndepărtat al Basarabiei, Bălţi, 1935. 3 A se vedea, pe larg, Artem Lazarev, Moldavskaia sovetskaia gosudarstvennost' i bessarabskii vopros, Chişinău, 1974.

113

la universităţile din Austro-Ungaria, Germania sau Franţa erau mult mai accesibile tinerilor proveniţi din familii basarabene înstărite, decît la universităţile din Iaşi sau Bucureşti4. Odată ajunşi în Europa, mulţi dintre aceştia încetau să se mai intereseze de situaţia din Basarabia. Acest fapt explică în parte de ce, spre deosebire de polonezi, baltici, ucraineni sau georgieni, vîrfurile culte ale nobilimii basarabene nu s-au implicat aproape deloc în mişcarea naţională din provincie. Locul lor va fi ocupat, inclusiv în cele patru dume de stat (parlamentele) de la începutul seco-lului al XX-lea, de către persoane care aveau prea puţine legături cu populaţia românească din Basarabia. În acest sens trebuie amintit grupul format în jurul lui Al. Krupenski şi a influentei sale familii (cu rădăcini în vechea boierime moldovenească, rusificată însă), care a reuşit să impună o credibilitate însemnată autorităţilor imperiale. De asemenea, un timp, Vl. Purişkevici, considerat de către intelectualii patrioţi ai vremii drept un şovin notoriu, a revendicat statutul de portavoce al Basarabiei. Astfel, într-o şedinţă din 1911 a Dumei de stat, în care se discuta proiectul unei legi a instrucţiunii publice, Purişkevici afirma că introducerea în şcoală a limbilor naţionale ar echivala cu un dezastru pentru imperiu.

Beneficiind de o relativă liberalizare a vieţii publice din Imperiul Rus la începutul secolului al XX-lea, apar şi primele elemente, încă slabe, ale unei mişcări naţionale şi în Basarabia. Un anumit timp, motorul acesteia a fost Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia, care însă nu a reuşit performanţe deose-bite la alegerile în prima Dumă de stat5. Un aspect important al

4 A se vedea, Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), Fond P. Gore, dosar 21, f. 23. 5 În acest sens este reprezentativ cazul lui I. Pelivan. A se vedea, ANIC, Fond I. Pelivan, dosar 445, f. 1-5. O analiză a vieţii politice din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în Basarabia o propune P. Gore. Acesta remarca de pildă faptul că membrii Partidului Moldovenesc au fost atraşi în mod special de Viena şi mai puţin de Petersburg, că preferau universităţile germane în locul celor ruseşti. Printre consecinţele unei astfel de atitudini s-a numărat şi faptul că, spre deosebire de Finlanda, Polonia, guberniile baltice şi chiar Caucaz, elita locală din Basarabia a fost mai puţin conectată la viaţa politică din Imperiul rus. Vezi, în acest sens, ANIC, Fond P. Gore, dosar 21, f. 23.

114

activităţii intelectualilor moldoveni din Basarabia, înregistrat şi de către instituţiile de cenzură şi represiune ruse, a fost contactul cu mediul cultural de la vest de Prut. Astfel, din 1905, cărţile şi ziarele româneşti au început să ajungă şi în Basarabia, iar la Universitatea din Iaşi, cu concursul direct al lui Constantin Stere, au fost înscrişi şi primii studenţi basarabeni6. Contactul direct cu mediul intelectual românesc şi-a găsit ecoul şi în primele organizaţii moldoveneşti de orientare naţională şi democratică de la Chişinău, avîndu-i în frunte pe Emanuil Gavriliţă şi Pavel Dicescul. La solicitarea acestuia din urmă, Zamfir Ralli-Arbore organiza trimiterea la Chişinău a unei tipografii, numite simbolic „Dezrobirea Basarabiei”, la care urma să se tipărească un ziar în limba română, deşi cu litere chirilice. De asemenea, „Liga culturală a românilor din Basarabia” a colectat publicaţii pentru deschiderea la Chişinău a unei biblioteci publice de carte românească.

O istoriografie a mişcării naţionale a românilor din Basarabia la începutul secolului al XX-lea ar fi incompletă dacă nu s-ar lua în calcul şi implicarea organizaţiilor basarabenilor – în principal studenţi – din oraşele Imperiului Rus, ca Dorpat (în prezent Tartu, Estonia) şi Kiev. Aceştia organizau frecvent conferinţe şi dezbateri publice pe teme legate de istoria şi actualitatea Basarabiei, întreţineau corespondenţă cu emigranţi basarabeni din România şi colegii de la Chişinău, făceau schimb de publi-caţii în limba română. Un alt moment important pentru mişcarea naţională din Basarabia l-a constituit inaugurarea cu sprijinul lui C. Stere a ziarului „Basarabia”, prima publicaţie de limbă română de la Chişinău.

Constantin Stere a fost una din figurele de vază ale intelec-tualităţii basarabene de la sfîrşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, către el îndreptîndu-şi privirea şi speranţa majoritatea tinerilor interesaţi de problematica naţională. Aflat în 6 Printre cei care au studiat la Universitatea din Iaşi s-a numărat şi E. Alistar. Aceasta va susţine mai tîrziu că Stere inspira studenţimii basarabene cea mai adîncă dragoste faţă de neam, fapt care îi va determina pe mulţi să se întoarcă în Basarabia şi să se implice în mişcarea naţională. A se vedea, Alistar, Mişcarea naţională în Basarabia, p. 8.

115

Regatul Român, dincolo de limitele de acţiune directă a autorită-ţilor ţariste, alături de implicarea în evenimentele din Basarabia, C. Stere încerca să stimuleze şi interesul elitei politice şi al intelectualilor din Bucureşti şi Iaşi pentru situaţia provinciei de la est de Prut. Chiar dacă se implica în activităţile culturale legate de Basarabia, Stere era convins că emanciparea acesteia nu era posibilă decît în urma unui conflict armat, susţinînd ideea alătu-rării României la o alianţă europeană în cazul izbucnirii unui război cu Rusia. Era însă o idee care la acea vreme avea în România un număr redus de simpatizanţi, miza principală pentru majoritatea absolută a elitei româneşti constituind terito-riile populate de români din Austro-Ungaria. Relevante în acest sens sînt mărturiile lui Pantelimon Halippa7. Spre deosebire de basarabeni, ardelenii şi chiar bucovinenii au avut o prezenţă remarcabilă în spaţiul public românesc, reuşind să atragă simpatia populaţiei din Regat.

Izolarea relativă a lui Constantin Stere, din punct de vedere politic şi intelectual, a avut urmări şi pentru situaţia studenţilor basarabeni din România, un exemplu în acest sens fiind ostili-tatea faţă de aceştia a profesorului A. C. Cuza de la Universitatea din Iaşi8, ostilitate care avea să aibă la un moment dat drept consecinţă unele incidente în sălile de curs. Printre alte pre-supuse învinuiri, studenţii basarabeni şi mentorul acestora, C. Stere, erau acuzaţi de propagandă bolşevică. Aceste dispute vor continua, cu o intensitate chiar mai mare, şi după 19189, alimentînd o stare continuă de suspiciune a unei părţi a societăţii din Vechiul Regat faţă de intelectualitatea basarabeană10.

Revenind la opţiunile de politică externă ale lui Stere, carac-terizate în mare parte de sentimente filo-germane, se cuvine a fi

7 A se vedea, ANIC, Fond P. Halippa, dosar 1166, f. 23-27. 8 Halippa aminteşte în acest sens faptul că studenţimea basarabeană era foarte atentă la situaţia ţăranilor (ANIC, Fond P.Halippa, d. 1166, f. 27-31). 9 Constantin Stere, Documente politice, 1930, p.15-17. Despre presa timpului, vezi şi materialele Siguranţei (ANIC, Fondul CC al PCR, colecţia 50, dosar 3669, f. 121-124). 10 În rapoartele Siguranţei se sublinia însă faptul că propaganda comunistă prinsese rădăcini doar printre grupurile etnice minoritare din Basarabia (Drept exemplu, a se vedea: ANIC Fond CC al PCR, colecţia 50, dosar 3669, f. 407.

116

amintit faptul că acestea erau în contradicţie cu orientările dominante ale elitelor româneşti, marcate mai ales de simpatia deosebită pentru Franţa11. Stere îşi justifica pledoaria pentru Basarabia nu doar prin originea sa, ci şi prin raţionamente prac-tice. El afirma de pildă că separarea politică a provinciilor româ-neşti a lăsat urme adînci şi la nivelul mentalităţilor, a stilului de trai al românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Una dintre deosebiri ţinea chiar de sentimentele naţionale ale aces-tora. Astfel, potrivit lui Stere, graţie unui învăţămînt modern, a existenţei unor libertăţi cetăţeneşti elementare, românii din Austro-Ungaria au putut dezvolta o conştiinţă naţională compa-tibilă cu aceea a românilor din Regat12. De aceea, credea Stere, pentru România ar fi fost mult mai indicat să se orienteze către alianţe care ar fi deschis calea recuperării Basarabiei, provincia care ar fi cea mai ameninţată de pericolul înstrăinării definitive de statul român modern13. Tocmai prin această grilă trebuie interpretată şi poziţia lui Stere din timpul Primului Război mondial.

Dacă intrarea României în război de partea Antantei l-a dezamăgit profund pe Stere, eşecurile militare ale armatelor române dîndu-i chiar dreptate într-o primă fază, evoluţiile interne din Imperiul Rus din anul 1917 au reaprins speranţa emancipării Basarabiei. Încurajate de evenimentele de la St. Petersburg, forţele de orientare naţională din Basarabia au început să cîştige tot mai multă importanţă. În acest sens, con-tribuţia unor originari din provincia dintre Prut şi Nistru, pe care revoluţia din 1917 i-a prins în oraşe importante ale Rusiei sau pe front, nu a fost deloc neglijabilă. Imediat după înlăturarea de la putere a ţarului şi instituirea guvernului provizoriu, tendinţele centrifuge din teritoriile imperiului au intrat într-o dinamică nemaicunoscută pînă atunci. Mulţi dintre basarabenii aflaţi în capitala Imperiului făceau parte la acea vreme din partidele revoluţionare ruse. Unii dintre aceştia, printre care I. Inculeţ, P. 11 Exemplul lui C. Stere este comparabil cu cel al lui J. Pilsudski, patriot apoi om politic lituanian şi polonez din acea epocă. 12 Vezi ANIC, Fond P. Gore, dosar 44, f. 2. 13 C. Stere, Documente politice, p. 23-24.

117

Erhan, V. Cristi, vor fi trimişi în Basarabia cu misiunea clară de a consolida revoluţia şi de a încerca să contracareze mişcarea naţională de aici. Într-adevăr, la început, emisarii de la Chişinău ai guvernului Kerenski s-au dovedit mai puţin interesaţi de revendicările naţionale ale unei părţi a elitei moldoveneşti14, concentrîndu-se asupra problemelor sociale din gubernie. Graţie simpatiei unei părţi însemnate a populaţiei rurale pentru ideile reformatoare, Inculeţ, Erhan şi Cristi au fost aleşi deputaţi în Sfatul provincial al ţăranilor, avînd astfel deschisă calea accederii în Sfatul Ţării. Toţi trei au făcut politică şi după 1918, deţinînd funcţii importante în administraţia din Basarabia şi România. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat nici faptul că cei trei, la fel ca şi alţi basarabeni activi la început în organizaţiile ruse de orientare socialistă, au avut şi un merit incontestabil în promovarea la început a autonomiei, apoi a independenţei Basarabiei faţă de Rusia şi în sfîrşit a unirii acesteia cu România. De reţinut mai este contribuţia lor în convingerea unei părţi importante a populaţiei locale, reticentă la acea dată faţă de ruperea Basarabiei de Rusia.

Alături de activiştii basarabeni de orientare socialistă, un alt grup al mişcării reformatoare din Basarabia anului 1917 şi începutului anului 1918 a fost format de către cercurile unor intelectuali cu o orientare naţională clară. Printre aceştia, un loc deosebit de important l-au avut Ion Pelivan şi Pantelimon Halippa. Spre deosebire de Inculeţ şi apropiaţii săi, concepţiile naţionale promovate de Pelivan şi Halippa au fost primite cu răceală de către reprezentanţii altor grupuri naţionale, pentru care independenţa Basarabiei sau, mai mult, unirea acesteia cu România ar fi putut diminua statutul lor faţă de grupul etnic majoritar. Astfel putem înţelege şi alegerea în fruntea Sfatului Ţării a lui Ion Inculeţ, caracterizat de către cei mai mulţi contem-porani ai săi ca o personalitate pragmatică, care ştia să se acomodeze cu uşurinţă la condiţiile politice ale momentului. Nu 14 În scrierile sale P. Halippa trimite la o relatare a lui V. Bîrcă, potrivit căruia I. Inculeţ ar fi înfiinţat la Petrograd o „pămîntenie basarabeană” (asemănătoare cu cele din Tartu şi Kiev). Halippa combate însă aceasta afirmaţie, susţinînd că la venirea sa la Petrograd, în vara anului 1917, nu a găsit nici o „pămîntenie” de acest fel (ANIC, Fond P. Halippa, dosar 1167, f. 32-44).

118

e de mirare deci faptul că ulterior Inculeţ a trecut în tabăra PNL, bucurîndu-se de o apreciere deosebită din partea lui Ionel Brătianu15. De altfel, apropierea de liberali i-a permis lui Inculeţ să desfăşoare o strălucită carieră politică, ajungînd la un moment dat vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri din România16.

Spre deosebire de grupul Inculeţ, Erhan şi Cristi, susţinătorii ideilor naţionale au avut de înfruntat mult mai multe dificultăţi în tentativele lor de a convinge populaţia basarabeană reticentă faţă de discursul naţionalist sau unionist. Potrivit relatărilor din epocă, aceştia au fost practic condamnaţi să desfăşoare o activi-tate de pesuasiune „de la om la om”, fie aceştia preoţi, învăţători sau simpli ţărani. Din cauza afirmării deschise a idealului naţional românesc, unii dintre aceştia au trebuit să suporte chiar anumite măsuri represive din partea autorităţilor, aşa cum a fost cazul lui I. Pelivan, îndepărtat la un moment dat din postul de judecător al judeţului Bălţi. Chiar şi în aceste condiţii, ajuns simplu avocat, Pelivan a continuat să militeze pentru cauza naţională românească. Datorită activităţii sale, judeţul Bălţi a votat încă la 3 martie 1918 unirea cu Regatul Român. Asemănă-toare cu cea lui Pelivan este şi preocuparea lui P. Halippa, implicat direct în activitatea mai multor asociaţii culturale, naţio-nale şi politice şi susţinător fervent al ideii unirii cu România, mai cu seamă în ultima parte a războiului.

Am invocat în mod special traiectele politice ale lui I. Inculeţ, I. Pelivan şi P. Halippa deoarece, alături de C. Stere, aceştia au avut un rol important şi în viaţa politică din Regat de după 1918, fiind aleşi inclusiv în Parlamentul României. În acest context este de observat însă că modul în care au fost aplicate principiile stabilite prin Actul Unirii din 27 martie 1918 a provocat nemulţumiri în sînul majorităţii politicienilor basarabeni17. Autorităţilor centrale de la Bucureşti li s-a reproşat mai ales

15 Halippa invocă următoarea apreciere a lui I. Brătianu: „I. Inculeţ a fost singurul om politic pe care l-a dat provinciile alipite la România în 1918”, afirmaţie care i se pare totuşi exagerată. ANIC, Fond P. Halippa, dosar 1167, f. 32-44. 16 ANIC, Fond „P. Halippa”, dosar 1167, f. 32-44. 17 Stere a fost ultimul preşedinte al Sfatului Ţării, apoi senator în Parlamentul român.

119

faptul că foarte multe legi şi decizii de guvern nu ţineau cont de realităţile din Basarabia. Potrivit lui Stere, de pildă, proasta organizare a administraţiei locale a stat la originea haosului din provincie şi la apariţia unor nemulţumiri chiar şi în rîndul populaţiei moldoveneşti. Faptul de pildă că a fost desfiinţată efectiv instituţia zemstvei a condus la lipsirea prefecţilor de mijloace financiare sigure şi de un personal calificat.

Imediat după Unire, în Basarabia a fost aplicat principiul „mîinii forte”, care, potrivit lui Stere şi Halippa, nu îşi găsea nici o justificare în situaţia reală din Basarabia. Ambii constatau că problemele Basarabiei nu au fost gestionate suficient de bine, provincia fiind supusă practic unei permanente stări de asediu, în care cenzura şi arestarea persoanelor indezirabile se numărau printre puţinele certitudini ale cotidianului. Acest lucru nu înseamnă însă că reprezentanţii importanţi ai elitei basarabene nu au lăsat şi reflecţii autocritice. P. Halippa, de pildă, regreta faptul că generaţia 1917-1918 s-a implicat după Unire prea puţin în dezbaterile care priveau realităţile din Basarabia, acceptînd să se mulţumească doar cu roluri mai degrabă secundare în acest sens, aşa cum a fost şi cazul lui I. Inculeţ18.

Mult mai radicale au fost observaţiile lui Constantin Stere, care, în clipe de dezamăgire, a pus administraţia românească pe acelaşi cîntar cu regimul ţarist. Printre altele, Stere se întreba de ce a fost nevoie ca administraţia locală din Basarabia să fie recrutată cu predilecţie din persoane venite din Vechiul Regat, observînd că teritoriul dintre Prut şi Nistru nu era nici ţară cucerită, pe care trebuia să o controleze cuceritorul, nici deşert care ar avea nevoie de colonizare. Faptul că foarte mulţi dintre noii veniţi nu îi cunoşteau pe localnici şi ignorau particularităţile locale a condus la apariţia şi întreţinerea unei agitaţii şi stări de încordare care ar fi putut fi evitate. Rezumînd, Stere scotea în evidenţă faptul că în Basarabia nu numai că nu au existat condiţii esenţiale pentru o administraţie modernă, ci şi că aceasta nu s-a bucurat nici de susţinerea presei şi opiniei publice româneşti19.

18 ANIC, Fond P. Halippa, dosar 1167, f. 32-44. 19 C. Stere, Documente politice, p. 59.

120

În încheierea acestei scurte incursiuni, bazată pe surse de arhivă mai puţin sau deloc cunoscute, se poate spune că studiul intelectualităţii basarabene de la începutul secolului al XX-lea ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine condiţiile în care a apărut şi s-a dezvoltat mişcarea naţională românească din afara României în ajunul Primului Război mondial şi particularităţile de integrare a provinciilor alipte după 1918 în statul român.

121

Ritualurile puterii: vizita regelui Ferdinand I în Bucovina şi Basarabia în 1920

Daniel-Valeriu BOBOC

Pe data de 16 mai 1920 începea vizita pe care familia regală

română a întreprins-o în Bucovina şi Basarabia. Ajuns la Cernăuţi, regele Ferdinand I era salutat de către ministrul Bucovinei Ioan Stîrcea cu următoarele cuvinte:

Maiestate! Zilele de 16, 17 Mai 1920 sînt zile care vor rămîne

înscrise în cartea de aur a frumoasei Bucovini. După 145 de ani de dor arzător după patria mumă, poporul bucovinean a putut avea în aceste zile strălucite pentru el nespusa bucurie de a primi, de a vedea şi de a saluta pe cel mai viteaz şi pe cel mai bun urmaş al Domnului Moldovei Ştefan cel Mare şi Bun, pe regele Ferdinand I făuritorul României Mari1.

Utilizarea unor registre simbolice cu conotaţii grandiloc-

vente era o practică destul de frecventă în epocă la asemenea evenimente. Cu toate acestea, vizita familiei regale, şi în primul rînd a lui Ferdinand I, era de o importanţă indiscutabilă: pentru prima dată regele român venea pe teritoriul acestor două provincii după unirea din 1918, afirmînd printr-un gest simbolic prezenţa autorităţii regale în Bucovina şi Basarabia2.

Pornind de la acest eveniment, ne propunem să evidenţiem, pe de o parte, modalităţile prin care vîrfurile puterii au construit simbolic, cu ajutorul unor ritualuri, imaginea autorităţii centrale, iar pe de altă parte, felul în care locuitorii din cele două provincii s-au „pus în scenă” faţă de această construcţie ritualică. Prin acest studiu de caz, intenţionăm să identificăm anumite elemente de cultură politică specifice bucovinenilor şi basarabenilor din acea perioadă. 1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Direcţia Generală a Poliţiei (DGP), Dosar 6/1919, vol. I, f. 197. 2 Gestul era cu atît mai important ca urmare a faptului că din punct de vedere juridic internaţional statutul Basarabiei nu fusese încă hotărît.

122

În vederea realizării acestui demers am utilizat atît datele furnizate de presa timpului (destul de bogată în informaţii cu privire la ceremoniale şi discursuri), memorii, cum ar fi cele ale reginei Maria, şi mai ales rapoartele întocmite de Direcţia Generală a Poliţiei cu privire la starea de spirit a locuitorilor, măsurile de siguranţă luate în vederea desfăşurării fără incidente a vizitei, precum şi datele culese de la informatori cu privire la opiniile bucovinenilor şi basarabenilor despre rege şi familia regală.

Decizia suveranului de a vizita Bucovina şi Basarabia în acea perioadă a fost comentată în diferite feluri. Unele cercuri politice din opoziţie (mai ales din zona Partidului Naţionalist Democrat şi a Partidului Ţărănesc) au afirmat că prin acest gest regele acceptase să se pună în slujba unui partid politic – Partidul Poporului – căruia îi făcea campanie electorală3. Într-adevăr, prezenţa generalului Alexandru Averescu, şeful guvernului, în cadrul alaiului regal putea fi cu uşurinţă interpretată drept un gest de susţinere a guvernului în alegerile care aveau să se desfăşoare la finele lunii, mai ales că în provinciile vizitate, Partidul Poporului stătea destul de slab, avînd organizaţii încropite în grabă şi neavînd nici ascendentul popularităţii lui Alexandru Averescu din vechiul regat.

Aceste acuzaţii au fost însă în bună măsură nefondate. Regele a transmis invitaţii de a participa şefilor tuturor parti-delor politice, dar aceştia au preferat să privească vizita în termenii luptelor politice şi au refuzat să participe4.

Vizita în Bucovina şi Basarabia reprezenta o continuare firească a celei efectuate de către rege un an mai devreme în Transilvania. Călătoria lui Ferdinand I în teritoriile unite cu România era necesară mai ales din alte puncte de vedere. Prezenţa fizică a regelui într-un teritoriu reprezintă un act de afirmare a legitimităţii şi suzeranităţii, mai ales în cadrul 3 G. Rosin, Rostul vizitei regale în Bucovina şi Basarabia. În Bucovina d. Averescu a pierdut situaţia. Rupturi şi candidaturi suspecte, în „Adevărul”, XXXIII, nr. 11679, 14 mai 1920, p. 1. 4 Maria, Regina României, Însemnări zilnice, vol. II (ianuarie 1920-decembrie 1920), traducere de Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. 146.

123

societăţilor în care elementele culturale de factură pre-modernă sînt puternic înrădăcinate. Bucovinenii şi basarabenii trăiseră mai bine de o sută de ani în cadrul unor regimuri imperiale în care figura împăratului fusese puternic impregnată în mentalul colectiv. Prăbuşirea celor două mari imperii produsese un vid care risca să conducă la grave tensiuni şi frămîntări, dacă imaginii foştilor monarhi nu i se substituia o alta, fapt surprins şi de către Regina Maria în memoriile sale. La data de 22 decembrie 1918 / 4 ianuarie 1919 ea a primit o delegaţie basarabeană în frunte cu Pantelimon Halippa care „s-a plîns că nu este nici un şef, nici o organizare, nu au un conducător adevărat sau un stăpîn (...) că ei iubesc pe rege şi pe regină şi contează pe noi şi că toată puterea ar trebui să fie în mîinile noastre”5.

Nu în ultimul rînd, trebuie avută în vedere şi starea de spirit a populaţiei din acea perioadă. Atît în Bucovina, cît şi în Basarabia, minorităţile naţionale reprezentau o proporţie impre-sionantă şi nu toate manifestau entuziasm faţă de unirea cu România. Rapoartele informative realizate de către Direcţia Generală de Poliţie în Bucovina la sfîrşitul anului 1919 şi începutul anului 1920 arătau că rutenii ar fi dorit mai degrabă alipirea la Ucraina, iar mişcarea lor avea tendinţa de a se „bolşe-viza”6. Evreii, în principal comercianţii, considerau România un stat sărac şi înapoiat, susţinînd că scumpetea vieţii se datora apariţiei noului stat7, germanii erau nemulţumiţi de administra-ţia românească8, în timp ce printre poloni circula zvonul că la conferinţa de pace se va lua hotărîrea ca nordul Bucovinei să fie alipit la Polonia9. Victoriile bolşevicilor din martie 1920 au impresionat pozitiv multe din minorităţile bucovinene10. Chiar şi în rîndul românilor situaţia economică dificilă şi corupţia din administraţie şi de la Căile Ferate produceau numeroase nemul-

5 Maria, Regina Romaniei, op. cit., vol. I (decembrie 1918 – decembrie 1919), p. 19. 6 ANIC, Fond DGP, Dosar 1/1920, f. 33. 7 Ibidem, f. 5. 8 Ibidem, f. 35. 9 Ibidem, f. 33. 10 Ibidem, f. 98.

124

ţumiri11. Nici în Basarabia situaţia nu stătea mai bine. Minori-tatea rusă, mai ales printre intelectuali, era nemulţumită de administraţia românească şi de acordarea dreptului de vot universal unei ţărănimi cvasi-analfabete12, numeroşi evrei aderau la ideile comuniste, iar preoţimea era dominată de un spirit separatist şi revoluţionar13.

Călătoria a început la 16 mai 1920, regele Ferdinand I fiind însoţit de regina Maria, principesa Elisabeta, primul ministru Alexandru Averescu şi directorul Poliţiei şi Siguranţei Generale Romulus P. Voinescu. Absenţa – remarcabilă – în cadrul alaiului oficial a fost cea a principelui moştenitor, Carol, care se mai afla încă sub efectul aventurii Zizi Lambrino.

Traseul regelui a urmat itinerariul Iţcani, Suceava, Putna, Rădăuţi, Cernăuţi, Noua Suliţă, Hotin, Bălţi, Chişinău, Cetatea Albă, Şaba, Leipzig, Basarabeasca, Valul lui Traian, Bolgrad, Reni, Ismail. Localităţile vizitate nu au fost alese întîmplător. Au fost vizate în primul rînd acele localităţi legate simbolic de ele-mente ale românismului şi în primul rînd de figura emblematică a lui Ştefan cel Mare. De altfel, voievodul moldovean şi reîntruparea calităţilor sale în persoana regelui Ferdinand I au fost leit-motivul simbolic al întregii călătorii.

În Bucovina elementele centrale ale călătoriei au fost vizita la cetatea de scaun din Suceava, slujba religioasă de la Putna, Biserica Sf. Neculai de la Rădăuţi cu criptele domneşti şi mani-festările de la Cernăuţi, iar în Basarabia – cetatea de la Hotin, manifestările de la Chişinău, vizita la Cetatea Albă şi Valul lui Traian.

Primirea regelui presupunea un ritual ales cu grijă. Regele era întîmpinat cu pîine şi sare, era salutat de cele mai importante oficialităţi locale, care rosteau discursuri în cinstea iluştrilor oas-peţi. După vizitarea locurilor simbolice ale identităţii naţionale româneşti – cripte voievodale, cetăţi, cîmpuri de luptă (ca în cazul vizitei la Codrii Cosminului) etc., regele trecea în revistă

11 Ibidem, f. 32. 12 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 133. 13 Ibidem, f. 126.

125

trupele – element simbolic al prerogativelor monarhice -, decora drapele şi vizita diferite şcoli sau instituţii de cultură din locali-tate. Un rol central în cadrul acestui ritual era jucat de slujbele de pomenire – a lui Ştefan cel Mare, la Putna,14 şi a „eroilor martiri” căzuţi în timpul Marelui Război, slujbă oficiată la Catedrala din Chişinău15.

Legătura cu trecutul ştefanian era subliniată prin tehnici variate – discursuri, gestică, alegorii. Astfel, la Putna cuvîntarea regelui accentua asupra îndeplinirii mandatului testamentar al marelui voievod:

Ştefan al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele româneşti şi vei

trăi deapururea. Sămînţa ce-ai pus în inimile noastre a rodit şi poruncile tale s’au îndeplinit. Prin jertfa de sînge a sute de mii din fiii patriei am împins hotarele pînă la marginile însemnate de graiul şi de sîngele românesc. Chilia şi Cetatea Albă, la pierderea cărora a sîngerat inima Ta sînt ale noastre, şi Ardealul, pentru care Tu şi viteazul tău fiu Petru Rareş aţi purtat armele victorioase peste munţi, este al nostru16.

Pentru a sublinia şi mai clar legătura cu trecutul, regele a

îngenuncheat în faţa mormîntului de la Putna, iar în cadrul ceremoniei oficiale de primire Ferdinand I era întîmpinat atît în Bucovina cît şi în Basarabia de tineri călare, simbolizînd plăieşii17.

Totuşi, gestica regală nu s-a oprit doar la elementele de identitate naţională. Prezenţa unor grupuri minoritare însemnate în provinciile vizitate l-a convins pe rege că în cadrul călătoriei anumite gesturi simbolice trebuiau făcute la adresa lor. Astfel, în Bucovina, regele a vizitat la Cernăuţi lăcaşurile de cult ale tuturor confesiunilor – evanghelică, Templul Evreiesc (de unde a primit binecuvîntările rabinului), armeană, greco-catolică

14 Ibidem, f. 188. 15 Ibidem, f. 223. 16 Ibidem, f. 190. 17 Ibidem, f. 195 şi C. D. B., Vizita Maiestăţilor Lor în Basarabia, în „Sfatul Ţării”, An III, nr. 614, 28 mai 1920, p. 1.

126

(ruteană) – precum şi aşezămintele culturale Casa Polonă şi Casa Germană18. În Basarabia, ceremonialul s-a repetat, regele vizitînd spitalul evreiesc, azilul evreiesc, sinagoga, şi bisericile catolică, polonă, grecească şi armeană19.

Într-un editorial consacrat vizitei suveranilor publicat în ziarul „Sfatul Ţării” din Chişinău, autorul aprecia că vizita suveranilor în Basarabia

a spulberat legenda că duhurile rele, duhurile anarhiei şi

distrugerii de peste Nistru, s’au putut încuiba în sufletele cetăţenilor Basarabiei, (...) iar conştiinţa şi mîndria naţională a reînviat, a încolţit mai adînc în sufletele plugarilor ca şi ale intelectualilor20.

Indubitabil, vizita familiei regale în ambele provincii a fost

un succes. Oamenii s-au adunat de fiecare dată în număr foarte mare şi şi-au exprimat entuziasmul. Regina Maria consemna în însemnările sale în legătură cu primirea făcută la Chişinău că

întreaga atmosferă a fost caldă şi de adevărată simpatie

reciprocă şi cînd, în final, a venit ora despărţirii, am simţit că oraşul ne-a îndrăgit din felul entuziast în care ne-au condus la plecare, atît oamenii de pe stradă, cît şi oficialităţile. Am avut plăcutul sentiment că ne-au acceptat şi că acum ovaţiile nu mai erau un lucru aranjat, pentru că oamenii veneau bucuroşi din toate părţile să ne salute şi să-şi ia un afectuos rămas bun cu multe lacrimi şi rugăminţi de a reveni cît mai curînd posibil. Am senzaţia certă că vizita noastră a fost de un mare impact, din toate punctele de vedere. Oamenii pluteau, erau în al nouălea cer21.

Totuşi, pentru a surprinde mai bine modul în care familia

regală a fost percepută, informaţiile culese de către agenţii

18 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 196 şi 199-200. 19 Ibidem, f. 223-224. 20 N. F., Efectul vizitei Suveranilor, în „Sfatul Ţăriii”, An III, nr. 612, 24 mai 1920, p. 1. 21 Maria, Regina Romaniei, op. cit., vol. II, p. 156.

127

Siguranţei sînt mai detaliate şi pot fi considerate chiar şi mai obiective.

Unele atitudini şi reacţii au fost comune atît în Basarabia, cît şi în Bucovina. În acelaşi timp au existat şi elemente de dife-renţiere.

Astfel, în Bucovina, o provincie cu un grad mai ridicat de alfabetizare şi în care elementele de modernitate politică pătrun-seseră mai bine ca urmare a stăpînirii austriece, putem surprinde chiar şi unele elemente de factură civică.

În comuna Dorneşti, judeţul Siret, locuită în proporţie de peste 90% de unguri, atunci cînd a venit regele, el a fost întîm-pinat de o mulţime numeroasă, venită chiar şi din localităţile învecinate, în principal ruteni, evrei şi români. La început au venit din curiozitate, dar apoi au devenit brusc contagiaţi de un entuziasm general. Ei îl catalogau pe Ferdinand I drept popularul şi democratul rege22. În acelaşi timp, agenţii Siguranţei care se ocupau cu securitatea familiei regale au fost profund impresio-naţi de faptul că populaţia, chiar şi cea minoritară, are un respect deosebit faţă de jandarmi, la care apelează cu încredere şi faţă de care nu sînt nemulţumiri23. În aceeaşi comună, în cinstea evenimentului maghiarii au organizat din proprie iniţiativă o defilare de retragere cu torţe24.

Prezenţa regelui între oameni, apropierea de aceştia a fost în mod constant comentată pozitiv, deşi avea să stea şi la baza unui incident nedorit. La Putna, regina Maria a fost lovită la ochi de un buchet de flori care avea şi ramuri de brad ce fusese aruncat spre ea de la mică distanţă25. De altfel, la Putna autorităţile locale erau complet depăşite de situaţie, neştiind cum să se organizeze şi nici ce discursuri să ţină, dar totul a fost promt organizat de către comisarul de poliţie. Cu toate acestea, populaţia a mani-festat şi aici un entuziasm ridicat26.

22 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 138. 23 Ibidem, f. 139. 24 Ibidem, f. 193. 25 Maria, regina României, op. cit., vol. II, p. 146. 26 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 141.

128

La Suceviţa, atunci cînd locuitorii au aflat că va veni regele, au fost foarte încîntaţi de faptul că Măria sa vine să îşi vadă noii supuşi, dar atunci cînd, datorită unor modificări de ultim moment, a fost anunţat faptul că regele nu va mai trece, locuitorii au fost foarte supăraţi, mulţi dintre ei începînd chiar să plîngă, fapt ce a determinat autorităţile locale să insiste pe lîngă rege să vină şi acolo27.

În toate gările pe unde trenul a trecut, oamenii s-au strîns pentru a aclama familia regală, fiind necesare numeroase opriri neprogramate prin diferite gări28.

Şi în Basarabia pot fi identificate anumite percepţii întîlnite în cazul Bucovinei, doar că aici elementele culturale de factură pre-modernă sînt mai accentuate, ceea ce face ca anumite raportări la persoana regelui să fie ceva mai diferite.

Populaţia, mai ales românii, au primit încă de la început cu entuziasm familia regală. Şi aici, apropierea regelui de oameni a surprins în mod plăcut. La Hotin au venit foarte mulţi să îl întîmpine, mai puţin ruşii care au participat în număr redus. Evreii în schimb au venit în număr foarte mare. Pe toată lumea a impresionat popularitatea şi democratismul regelui. Mulţimea a fost impresionată că regele venea spre ea şi se întreţinea cu fiecare în parte29.

În Chişinău, minoritatea rusă şi într-o anumită măsură cea evreiască au tratat regele la început cu neîncredere, dar răceala manifestată în prima zi avea să se transforme în acceptare în zilele următoare, mai ales după vizita la sinagogă şi întîlnirile cu reprezentanţi ai intelectualităţii ruse din oraş30. Entuziasmul avea să ajungă la apogeu în ultimele zile ale vizitei, toată lumea, indiferent de naţionalitate, apreciind democratismul familiei regale române31.

27 Ibidem, f. 147. 28 Ibidem, f. 202. 29 Ibidem, f. 230. 30 Ibidem, f. 126. 31 Ibidem, f. 224.

129

Şi locuitorii satelor au fost încîntaţi de sosirea regelui. Atunci cînd Ferdinand I străbătea diferite zone ale Basarabiei cu maşina, „grupuri de plăieşi” erau improvizate pe loc, numeroşi tineri intrînd în cadrul unei cete care escorta călare automobilul regal, uneori spre puţina încîntare a familiei regale care, din cauza călăreţilor apropiaţi şi a noroiului, a fost împroşcată din cap pînă în picioare pe drumul de la Basarabeasca la Bolgrad32.

Reprezentările de factură patriarhală, pre-modernă, transpar atunci cînd oamenii de rînd comentau în piaţa din Chişinău că Vodă al nostru este om cu noroc şi bun la suflet33, regele fiind aici reprezentat prin atributele prosperităţii şi milosteniei. Mai mult decît atît, atributele regalităţii, în această accepţiune, ar fi de natură divină sau cerească, ei avînd şi puterea de a săvîrşi acţiuni supra-naturale. Înainte de venirea familiei regale în Basarabia a fost secetă, iar ploaia care a căzut în timpul vizitei a fost interpretată ca un semn divin. La Chişinău ţăranii spuneau că Vodă le-a adus ploaia care s-a revărsat asupra Basarabiei34, iar la Basarabeasca afirmau că regele este trimisul lui Dumnezeu şi de aceea el a adus ploaia35.

Construcţiile simbolice sînt foarte importante în politică.

Simbolurile pot fi folosite atît pentru afirmarea şi întărirea auto-rităţii, cît şi pentru contestarea acesteia36. Realizarea construcţii-lor simbolice este strict legată de crearea şi punerea în scenă a unor ritualuri standardizate exprimînd un determinism social.37 Ritualurile sînt utilizate în politică cu aceleaşi scopuri ca şi în religie: ele oferă cunoaştere, dar mai ales contribuie esenţial la realizarea unui impact emoţional care mobilizează şi oferă elemente identitare participanţilor. Oamenii sînt cuprinşi de un

32 Maria, regina României, op. cit., vol. II, p. 160. 33 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 126. 34 Ibidem. 35 Ibidem, f. 224. 36 David I. Kertzer, Ritual, politică şi putere, traducere de Sultana Avram şi Teodor Fleşeru, Editura Univers, Bucureşti, 2002, p. 14-17. 37 Ibidem, p. 22.

130

mare sentiment de satisfacţie atunci cînd participă la un rit, iar de-a lungul mileniilor guvernanţii au plănuit şi folosit ritualurile atît pentru a se legitima, cît şi pentru a stîrni entuziasmul maselor în favoarea programelor lor politice38.

Din acest punct de vedere, vizita familiei regale în Bucovina şi Basarabia a reprezentat un succes. Ea a afirmat suveranitatea şi legitimitatea monarhică în aceste teritorii, a produs o imagine simbolică menită să se substituie imaginii foştilor suverani, iar prin participarea la ritualuri colective a reuşit să convingă într-o măsură ridicată noii supuşi să o accepte.

38 Ibidem, p. 27.

131

Интеграция кочевников в социалистическую систему

(на примере Кыргызстана - 1917-1950 гг.)

Руслан РАХИМОВ

Спустя почти 20 лет после распада Советского Союза, осмысление национальных историографий и нарративов обретает новую волну интереса, что говорит о достаточном времени для создания интеллектуальной дистанции и научной объективизации исследовательских тем, которые воспринимались, как уже достаточно изученные или же понятные и не вызывающие особого интереса для местных исследователей. Появление на Западе таких теоретических областей и концепций, как советология, постсоциалисти-ческие, постсоветские или постколониальные исследования, “провоцируют” и заставляют по-новому взглянуть на во-просы, связанные с социалистическим прошлым в частности и советской культурой в целом.

Современные дебаты относительно советского влияния в рамках постколониальной теории строятся вокруг двух основных вопросов: насколько применима данная теория в контексте Центральной Азии, и в частности, для анализа процесса советизации Кыргызстана? Являлся ли советский режим модернисткой политией или же империей? Эти вопросы требует пристального внимания и в методологи-ческой сфере в том числе. В данной статье рассматривается процесс интеграции кыргызских кочевников в социалисти-ческую систему, которая включила их в новое идеологи-ческое поле, советское политическое пространство. Данный вопрос в историографии совесткого периода представлен довольно монолитной интерпретацией в терминах модер-низации отсталых обществ. Однако сегодня появляются новые точки зрения на данный процесс, в том числе и в работах западных исследователей. В этом контексте в пред-лагаемой публикации представлен анализ работ западных исследователей, рассматривающих предмет статьи с иной по

132

отношению к традиционным взглядам на данную проблема-тику, теоретической перспективы.

Cчитается, что седентаризация происходила главным образом, “благодаря” или “из-за” модернистского проекта советской власти, организовавшей сначала идеологическую пропаганду земельной реформы 20-х годов ХХ века, при-ведшей к организации коллективных советских хозяйств. Кыргызские кочевники, несмотря на колониальное правле-ние, в большинстве своем практиковали полный календар-ный цикл пасторальной жизни, который заключался в том, что скот зимой выпасался на солнечной стороне в течение дня на пастбищах, прилегающих к зимнему стойбищу , где он питался высохшей травой. Каждое племя и родкочевали по определенным маршрутам, имевшим вертикальный ха-рактер, т.е. из долин к альпийским лугам и обратно. Зимой скотоводы находились в защищенных от ветра ущельях. После окончания зимнего периода, кочевники перебира-лись на весенние пастбища, где ожидали ягнение овец (в марте или апреле). С насуплением жары скотоводы пере-кочевывают еще выше в горы, где в течение лета постоянно передвигаются со своим скотом, на выскогорные пастбища, с таким расчетом, чтобы в начале сентября оказаться около зимовки, где выпадает снег. Осенью скот снова выпасается в предгорьях, зимой же - на долинных пастбищах1. Таким образом, родоплеменные кочевые объединения были орга-низованы в оседлые поселения, социальная организация и родственные связи были частично разрушены, нарушен традиционный уклад жизни, произошло обобществление скота, наконец, миграция в разные страны и сопротивление со стороны определенной части населения. Очевидно, что нужно различать присоединение кыргызов в северных и юж-ных регионах, к повстанческому движению “Басмачество”. Излишне говорить, что данный процесс был большим пси-хологическим шоком для кочевников. Большинство работ

1 См. например, С. М. Абрамзон ., Киргизы и их этногенетические и историко-культурные связи, Ленинград, 1971, с. 71-78

133

советских и постсоветских исследователей принимают факт вхождения кыргызов в Советский Союз, как историческую данность, без объяснения многогранных факторов данного процесса и анализа того, как это происходило и, самое главное, воспринималось меcтными сообществами. Отноше-ние людей к предлагаемым реформам,, их воприятие, пони-мание советских проектов индустриализации и модерни-зации местных сообществ остается за рамками совесткой историографии. С этнопсихологической позиции “ethic” и “emic” подходов, для того, чтобы объяснить то или иное социокультурное явление, необходимо попытаться понять происходящее с точки зрения категорий восприятия и понятий местного контекста и культуры. Методы устной истории, опираясь на этнографические методы, могут зна-чительно дополнить историческую интерпретацию, более полноценно отразить “местное” видение и специфику куль-турного контекста. Методологически роль устной истории в исторических постсоветских исследованиях, еще не полу-чила определенного развития, и ограничивается лишь архивными исследованиями, которые выражают зачастую одностороннее видение и связаны с государственно цент-ричным и идеологическим подходом.

Согласно Яну Вансина (Jan Vansina), устные традиции могут выступать в качестве надежной информации при условии, если они используются с осторожностью, которого требует историческая методология к какому бы то ни было источнику.2 Это означает, что исследования устных тради-ций не может осуществляться без тщательного изучения культуры и языка. Это может восприниматься как нечто очевидное для историков, которые работают над письмен-ными источниками, но иногда совершенно забывается теми, кто исследует прошлое дописьменных народов. В данном случае, устная история помогла бы услышать “локальный голос”, в целях сопоставления повседневного восприятия

2 Jan Vansina, Oral tradition and: A study in Historical Methodology, trans. H.M. Wright, Chicago, 1965, c. 123.

134

происходящих событий с официальной позицией правя-щего режима.

В этом контексте интерес представляют работы, посвя-щенные постколониальному анализу и конструктивистской природе советизации центрально- азиатских обществ. В частности, в работе Оливье Роя коллективизация характери-зуется как, социальная инженерия, цель которой было не только создать национальную идентичность, но и посредст-вом новых административных мероприятий инициировать новое общество и реальность3. Роль социальных наук имеет стратегическое значение; стараясь оправдать политику, они не носят индивидуальный характер, а развиваются в целую мануфактуру. Советские лингвисты создавали языки, чтобы соответствовать политическим директивам. Интересно отме-тить, что на советского этнографа, была возложена задача изобрести обряды, цель которых - как можно лучше закре-пить “советскость” или “советизм” в изучаемую им социаль-ную реальность. Исторические исследоавния были, естест-венно, более проблематичными, политическая цензура вмешивалась даже в процесс поиска источников и фактов. Другой советолог, историк раннего советского периода в Средней Азии, Адиб Халид, ссылаясь постоянно на больше-виков, утверждал, что они не были заинтересованы в стиму-лировании инициатив со стороны местного населения. Напротив, были постоянные попытки инкорпорировать их в новые советские органы. Запущенная программа «корениза-ции», посредством создания этнических и административ-ных единиц, представлялась выходцами местных этниче-ских групп. Кроме того, подчеркивается интеграция бедных слоев населения в профессиональные союзы, которые слу-жили бы посредническими каналами с обществом4.

3 Olivier Roy, The New Central Asia, I.B. Tauris Publishers, London-New York, 2000 p. 74-75. 4 Khalid Adeeb, “The Soviet Union as an Imperial Formation: A View from Central Asia,” in Imperial Formations, ed. Ann Stoler, Carole McGranahan, and Peter Perdue, Santa Fe, School of Advanced Research Press, 2007, p. 123-131.

135

Интересны компаративные исследования относительно постколониального влияния на социалистическое простран-ство. Так, например, известная работа Дениза Кандиоти анализирует лимиты и потенциал данной теории в рамках двух регионов: Ближнего Востока и Центральной Азии. Основные постулаты сводятся ко многим общим и отличи-тельным элементам. Например, русификация была значи-тельно глубже в качестве внедрения ценностей метрополии, чем распространение западных ценностей на Ближнем Востоке. Это касается вопросов запрета исламских практик и мусульманской политики5. Очевидно, что необходимо учи-тывать научный опыт индийских исследователей в этой сфере. В статье Гайатри Спивак, «Может ли говорить угне-тенный?», предлагается интересная гипотеза о том, что угнетенный в рамках постколониальной ситуации, не смеет подать голос до репрезентации, соответственно за него говорит и транслирует реальность «другой»6.

Анализируя позиции западных исследователей, можно прийти к выводу, что вопросы, связанные с советским влия-нием в Центральной Азии, часто обобщаются с попыткой создать мета нарративы, то есть модели, стремящиеся объяс-нить проблематику для всего региона, что создает проблему методологического характера. Модернизационный проект в каждой республике Центральной Азии имел разный опыт и историко-культурные факторы. Кроме того, некоторые ис-следования также не отличаются эксплицитностью полевых данных и устных историй различных исторических перио-дов.

5 Kandiyoti Deniz, “Post-Colonialism compared: potentials and limitations in the Middle East and Central Asia”, int. j. Middle East Studies, 34 (2002), p. 295. 6 Spivak, Gayatri Chakravorty, “Can the Subaltern Speak?” in Marxism and the Interpretation of Culture. Eds. Cary Nelson and Lawrence Grossberg. Urbana, IL, University of Illinois Press, 1988, 271-313.

136

Царский колониальный проект Чтобы ответить на вопрос, почему советский опыт был

негативен, нужно также определить и сопоставить картину повседневности, предшествующую советскому режиму. Социально-политическая и геполитическая ситуация в регионе, описываемая в терминах «Большой игры», показы-вает в каких аспектах кочевой образ жизни имел свои преимущества. Необходимо отметить, что в ходе строитель-ства домов, получивших распространение благодаря рус-ским переселенцам, главы родов и зажиточные баи7 строи-лись и огораживались только для того, чтобы переждать зимовку (кыштоо), и затем устремиться на джайлоо (летовка). При таком раскладе кочевой уклад жизни как таковой практически не был изменен. Царские чиновники имели возможность изучать быт и социальную структуру кочев-ников, вырабатывая различные концепции восприятия и рапортуя имперскому правительству. Это способствовало созданию образа дикости, отсталости обществ ЦА в России, где также имели место различные взгляды и дискуссии о роли российской колонизации8. В полемике относительно применимости постколониальной теории к практике сове-тизации Центральноазиатских обществ возникает вопрос сравнительной перспективы: можно ли проводить аналогию между советским колониальным проектом и проектом Бри-танской короны на африканском континенте? Существует мнение, согласно которому Британский проект отличался относительной либеральностью, опираясь на изучение и описание образа жизни и социально-политической струк-туры. Именно в этих условиях зародилась российская этнография, трансформировавшаяся в советскую науку. Возможно, данный пример слишком далек географически и культурно, но такие сопоставления могут помочь лучше по-

7 Зажиточные вожди племен. 8 И. П. Седельников, Борьба за землю в киргизской степи, С. Петербург, 1907, с. 72-73.

137

нять природу колониального проекта Российской Империи, в частности, в контексте кыргызских и казахских кочевни-ков.

К сожалению, теоретические позиции в отношении царского и советского периодов, устоявшиеся в советской этнографии, до сих пор воспроизводятся, что не позволяет создать условия для появления альтернативной истори-ческой дискуссии. Это связано, как было указано выше, с недостаточностью исследования повседневности того вре-мени через устную историю и местные нарративы, которые могли бы создать важный источник дополнения картины происходящего. Данный императив относительно трудно выполним для местных исследователей (тем более сформи-ровавшихся в советское время), с точки зрения близости интеллектуальной дистанции, исследующих свою культуру, и более доступен для зарубежных этнографов и антропо-логов. Несмотря на то, что постоянно подчеркивалась “добровольность” оседания кочевников, у них фактически было только несколько путей реагирования на «проект», представленный Советской властью: мигрировать в несо-циалистические страны или уйти в активную, даже воен-ную, оппозицию происходящему.

Модернистская логика Процесс модернизации обществ Центральной Азии,

проводимый советской властью, остается мало изученным и требует переосмысления и переоценки. К сожалению, доми-нировавшее в СССР понимание советской модели модерни-зации как единственного способа встать на путь «прогресса» для кочевых обществ, находит продолжение в современной национальной историографии. Такое состояние сохраняется из-за отсутствия исследований истории советского периода с позиции различных концептуальных школ, с одной сто-роны, а с другой, связанно с минимальной диверсифика-цией источниковедческой базы. В данном случае, земельные реформы и модель восприятия и взаимоотношений внутри

138

кочевого общества, были навязаны посредством пропаганды новой модели деления общества на классы и их антаго-низмы. Серия этнографических экспедиций об обосновании земельных реформ, исследующие кочевые хозяйства, объяс-няют социально-экономические отношения и стратегии обогащения кочевников с точки зрения вложения капитала в тот или иной племенной скот. Джатачные (т.е. оседлые) хозяйства определяются, в основном, как индивидульно-семейный тип. Они не носят масштабного характера и демонстрируют более естественный путь оседания в кочевой среде. При этом оседание происходит за неимением ресур-сов для кочевания (т.е. когда в наличии имеется как мини-мум, одна лошадь). Группа этнографических экспедиций, организованных с целью обоснования оседания кыргызских кочевников, часто, напрямую была связана с идеологией. Необходимо отметить, что механизм пропаганды имел опре-деленную схожесть в разных регионах Кыргызстана и Казахстана. В рамках мероприятий коммунистической партии и советского правительства по созданию условий к переходу кочевников киргизов на оседлый образ жизни, были приняты декреты Всероссийского съезда Советов о земле и о мире, а также приняты Декларации прав народов России, провозгласившие равноправие и суверенность наро-дов.9 После конфискации имущества и скота крупных баев в 1929 г., были организованы кредитные товарищества, началось массовое оседание кочевого населения. Согласно В.Ленину, единственный выход из нищеты – кооперирова-ние и коллективизация крестьянских хозяйств. Кочевники - не крестьяне, но попадали под эту категорию «по умолча-нию», тем более учитывая «отсталость», отсутствие всякого намека на промышленность, безграмотность и прочее. Кроме того, дискуссии советских историков о феодализме и патриархально-родовом строе кочевых народов10 всячески 9 П. К.Алпацкий, К историии оседания кочевых и полукочевых хозяйств Киргизии, Фрунзе, 1959, с. 24. 10 Н. Н. Крадин, Кочевые общества (проблемы формационной характеристики), Владивосток, 1992, с. 32-38.

139

оправдывали модернизационную политику Советского Союза, без единого предположения об альтернативности данной модели, или хотя бы частичной коллективизации, с правом предоставления части населения традиционного уклада жизни. Важно отметить, что тоталитарный режим исключал свободу выбора. Пропагандистская схема заклю-чалась в выявлении убежденных активистов и коммунистов из числа местного населения, а также в создании товари-ществ по обработке земли (ТОЗ-ов), которые затем перехо-дили в артели, колхозы и совхозы. Были среди местной знати и убежденные в позитивности советской власти. Так, например, в селе Тоголок Молдо, Нарынской области, зажиточный бай Кожо Муса агитировал простой народ за принятие советских идей и реформ, со словами, что русские помогут с земледелием и обустройством кочевников11. С точки зрения советской стратегии, необходимо было подор-вать экономическое могущество баев и кулаков, уничтожить их политическое доминирование. Различные обращения к “трудящимся”, использования техник протоколирования, массового распространения культуры письма, через ликви-дацию безграмотности среди кочевого населения, доста-точно эффективно достигали своей цели. Вот, например, выдержка из воззвания киргизского обкома партии:

Манап – враг трудящихся “Киргизская беднота и батрачество уже понимают, что

манапство – враг, жестокий классовый враг, живущий за счет их, из их труда создающий свои богатства. Даже тогда, когда манап уходит на джайлоо, оставляя часть своего молочного скота: коров, лошадей, коз, той части бедноты, которая не в состоянии кочевать, при этом без всяких условий и видимой для себя выгоды (саан), даже тогда он эксплуатирует,

11 Интервью с Кубанычбеком Мамбетовым (село Кара ОЙ), полевая запись от 23 авг., 2004 г.

140

обирает бедноту. Разве обычаи, которые прежде всего под-держивают сами манапы, не заставлют бедноту впоследст-вии отслуживать саан топливом, личными услугами, на тех работах, которые имеются в хозяйстве манапа?”12

Из данного обращения видно, что на выделении манапа в особый негативный слой-врага кыргызов заостряется особое внимание, чему придается систематический характер с наделением особой символики. Другой аспект полити-ческой пропаганды был связан с внушением об отсталости кочевого образа жизни и внедрения в сознание кочевников существования другого, “лучшего”, образа жизни. Инте-ресно отметить, что в языке , риторике, которые нашли свое выражение в листовках, плакатах и других пропагандист-ских инструментах того времени, преобладают такие клю-чевые слова,как бай, манап, трудящийся, класс, классовый враг, эксплуатация, эксплуатируемый, бедняк, кулак, серед-няк, батрак и.т.д.

Анализ дискурса периода становления Советской власти отражает создание понятийного аппарата, который не был бы самостоятельно осознан местным населением. Соответст-венно, большую роль играли кыргызы - активные сторон-ники Совесткой власти, свободно говорившие по–русски, с опытом проживания в русскоязычной среде и обладающие определенным уровнем образования. Интересно отметить, что анализ дискурса необходим также с целью понимания восприятия местной стороны. Для целостности картины источником может служить анализ фольклорного исскуства того времени. Например, кыргызский акын Молдо Кылыч акцентировал внимание на отсутствие классов и классовой борьбы в кыргызских сообшествах и восхвалял родовую солидарность13.

Распространение советских идей являлось длительным процессом, который охватил несколько десятков лет,, с 12 С. И. Ильясов, Кооперативно-колхозное строительство в Киргизии (1918-1929), Фрунзе, 1969, с.222-223 13 М. Т. Айтбаев, Социально-экономические отношения в киргизском ауле в XIX и начале XX веков, Фрунзе, 1957, 1962, с. 84.

141

момента прихода Советской власти, вплоть до послевоен-ного времени. Исследователь П.Кушнер в своей монографии “Горная Киргизия: социологическая разведка” пишет о Керимбае, богаче (бае) на Суусамыре, устроившего празд-ник (той) на целую неделю, куда были приглашены члены колхозов, милиция и,т.д. Автор анализирует стратегии баев, как врагов социалистического строя, которые внедряются в колхозы и совхозы с целью сохранения своего влияния и имущества. Можно сделать вывод, что процесс инкорпо-рации в советскую сферу был неодназначным и носил противоречивый характер . в 20-30 –е годы прошлого века.14

С приходом Советской власти, кочевники, объединяясь в колхозы и совхозы, вынуждены были адаптироваться к оседлому образу жизни,Теперь уже практически круглый год большая часть населения начинает проживать в селе-ниях и ориентироваться на новый тип социалистических отношений, где скот становится общим. Практика коллек-тивного труда выражается в новых отношениях, родовые объединения учатся жить вместе, стационарно, где главным мотиватором выступает социалистическое накопление иму-щества, выполнение плана. Частная собственность на скот исчезает из семейно-индивидуальной плоскости и перехо-дит в новую,, общинную , сферу.

Кроме оседания и коллективизации имущества, что само по себе носит переломный характер, местное население привлекается к строительству больших социальных и инфраструктурных объектов. Необходимо отметить, что практика труда меняет свою природу в социальной органи-зации. Если раньше кочевое хозяйство имело родо-племен-ной тип, а разделение труда было по принципу “каждый род и семья выживает самостоятельно”, то теперь различные родовые объединения вынуждены адаптатироваться к совместному проживанию с другими родами, например, в Таласской долине Кыргызстана.

14 П. Кушнер, Горная Киргизия: социологическая разведка, Москва, издание КомУниверситета им. Сталина, 1929, с. 111-132

142

Так, строительство железной дороги, пастбищной инфраструктуры, было эффективным методом реконфигу-рации практики труда кыргызских кочевников по совет-скому принципу. Очевидно, что культура труда коченивков отличается от практики труда в оседлых культурах.

Коллективный труд - мощное “оружие” инкорпорации советской идеологии. Мы не имеем в виду сознательную политику местной партийной элиты, направленной на соз-дание рабочего класса, и только рабочего класса. Данная активность была продиктована более скорой инкорпора-цией Киргизстана в социально-экономическое хозяйство СССР. Тем не менее, индустриализация вызывала неодно-значную реакцию у местных партийных лидеров. Абдрахманов, Тынаев, Рыскулов,, секретари коммунисти-ческих партий Кыргызстана и Казахстана, были против индустриализации, опасаясь, что дым фабрик и завод загрязнит пастбища.15

Другим фактором распространнения и закрепления советской идеологии мы можем считать вступление Совет-ского Союза во вторую мировую войну, когда много кыргызов, ушли на фронт, “проливать кровь” и “бороться” за советскую идею. В военные годы весь кыргызстанский народ, оставшийся в тылу, героически трудился и ждал возвращения своих мужей, отцов и братьев, что способст-вовало созданию местных нарративов. Таким образом, дан-ные события служили мощным источником распростране-ния и закрепления советской идеологии, утверждающей легитимность модернистких реформ.

Через несколько поколений социальная структура начи-нает сегментироваться с оседанием значительной части населения и с появлением уже оседлого населения, где пасторальная практика становится частью специализиро-ванной профессии. В официальном дискурсе и риторике кочевники превращаются в советских животноводов и ското-водов. Появляются такие газеты, как «Животновод», «За

15 Х. М. Мусин, Формирование рабочего класса в Киргизии, Фрунзе, 1950, с. 8.

143

кадры животноводства», «За коллективизацию», «За молоко-сдачу», «За образцовое хозяйство», «За образцовый мясоком-бинат», «За социалистическое животноводство», «Овцевод-ство», «Племсовхоз», «Путь животновода», «Совхозное овце-водство», «Ударник животноводства», «Ударник овцевод-ства». Таким образом, кочевничество превращается в про-фессию, а чабаны в ударников социалистического труда. Теперь пастушество становится достаточно престижной специальностью, на котором держится социалистическое хозяйство, и которое всячески поддерживается государством. Многие чабаны, с ностальгией вспоминают о советских временах. Так, например, регулярно в зависимости от запроса самих чабанов или установленного графика кол-хоза, на пастбища отправлялись периодически так называе-мые автолавки, то есть грузовые автомобили, приспособлен-ные под магазин с товарами первой необходимости с до-статочно низками ценами, с целью поддержать скотоводов на пастбищах. Иногда в этом направлении совершали рейсы автопарикмахерские, автобани и автопоезда - концерты групп самодеятельности, кинопоказы на близлежащих по-граничных заставах. Все это делалось с целью максимально обеспечить быт и досуг тружеников села. В труднодо-ступные места в горной местности с помощью вертолета доставлялись врачи для осуществления медицинского осмотра16.

Перевыполнившие план чабаны получали регулярно премии и скидки на приобретение бытовой техники. За счет профсоюзных путевок казахские и кыргызские скотоводы могли позволить себе отдых на лучших курортах Советского Союза.

Немаловажноотметить фактор переселения и депорта-ции различных этнических групп с разных уголков Совет-ского Союза - карачаевцев, курдов-месхетов, греков, венгров, чехов и.т.д. Депортированныенароды, направленные на

16 Материалы интервью с Б. Жумановом и Мамбетовым, с. Тоголок Молдо, полевая запись от 17 июля 2005 г.

144

строительство больших объектов, выполняли также цель интернационализации Средней Азии, населения которой расширяло контакты с другими культурами.

На примере другого села, в местности Кара-Ой (Талаская область, Кыргызстан), где была образована первая артель из близлежащих долин, таких как Кара-Булун, Кулун Эмбес, Чон Чычкан, Таш-Добо, Ит-Албарс и Солтонун Сазында потянулись представители следующих родов: чылпак, канай баян, сакалды, торпок и чылпак бейбит. Процесс оседания проходил примерно по такой же схеме, как и в Нарынской области, по выработанному сценарию организации артелей, то есть создавалась группа единомышленников из бедных слоев местного населения. Батрачкомы17 выполняли функ-цию консолидации рабочего населения. Согласно новой идеологии, предложенной советской властью, батраки полу-чили новый статус и трансформировались из низших групп традиционного общества в прог рессивный слой нового общества. Роль батрачкома в селе Кара-ой выполнял Качканов Мусуралы18.

Седентаризация, по мнению исследователя А.Хазанова, означала психологическую ломку поведения, традицион-ного образа жизни, наконец, разрыва социальных связей. Все это, так называемая кочевническая идеология, сознательно или бессознательно поддерживалась кочевой знатью19. Можем ли мы говорить о существовании некой кочевой идеологии? Была ли это формой противостояния советской идеологии? Насколько эти идеи могли быть убедительными для членов своего рода?

Согласно Британской энциклопедии, пропаганда (от лат. propaganda — подлежащее распространению) опреде-ляется как распространение информации: фактов, аргу-ментов, слухов и других сведений, в том числе заведомо ложных, для оказания воздействия на общественное мнение

17 Объединение бедных слоев села. 18 Полевая запись от 21.10.08. 19 А. М. Хазанов, Кочевники и внешний мир, Алмата, Дайк-Пресс, 2000, с.324

145

или иную целевую аудиторию. Нельзя сказать, что полити-ческая пропаганда оседания была только лишь идеологи-ческим навязыванием со стороны советской власти, это было также связано с реальными проблемами кочевых кыргызов того периода и, возможно, была объективным отражением сложившейся негативной политической ситуации, в которой оказались кыргызские кочевники. Основываясь на данных полевых исследований в северных областях Кыргызстана, можно сделать следующие выводы:

- оседание как процесс начался уже в XIX веке, был связан с политикой царизма, в частности, с переселением русских в Иссык-кульские и Чуйские области;

- седентаризация носила более частный характер, в связи с диверсификацией кочевого населения и смешиванием с другими этническими, оседлыми группами;

- появление земледельческих зон меняло маршруты, развивало торговые контакты между кочевым и растущим оседлым населением, что благоприятствовало альтернатив-ной хозяйственной деятельности и образу жизни.

Наконец, приход Советской власти и мощная полити-ческая пропаганда коллективизации стало основным факто-ром, приведшим к вынужденному оседанию кочевников. Кочевники всегда были трудно контролируемыми гражда-нами, и если, царское правительство позиционировало более или менее либеральную политику в отношении кочевого образа жизни, то оседание и коллективизация были необходимым условием для идеологической инкор-порации кочевников в социалистическую систему.

Также представляется интересным применение постко-лониальной теории в контексте анализа кочевничества. Очевидно, что наиболее сложным для исследователя является оценка исторического периода, с которым он себя ассоциирует и связан, тем более применение данной теории в контексте постсоветского пространства. Вызов состоит в том, чтобы, не поддаваясь идеологическому «искушению» и сталкивая два культурно-исторических пласта, удержать научную объективизацию темы.

146

Национальная историография играет ключевую роль, которая состоит из текстов и наративов: как мы передаем информацию о нашей истории в исторической ретроспек-тиве. Колониализм поглощает исторический дискурс и включает в себя закон, методы и термины для описания локального общества. Согласно тезисам данной теории, колониальное правление всегда представляется в качестве прогресса над прошлым. Колониализм представляет модер-низацию в качестве прогресса, принесенным колониальным правительством.

Является ли признаком постколониального человека утеря своей идентичности? Можно ли сказать, что советский режим был, в конце концов, навязанной моделью и прину-дительным образом жизни для кыргызских кочевников начала ХХ века? Применима ли вообще данная теория к советскому периоду в контексте Кыргызстана, в частности, к реформам коллективизации и седентаризации? Как опреде-ляется грань между модернистким государством и коло-ниальной империей? Все эти вопросы бурно обсуждаются как на Западе, так и на постсоветском пространстве.

Немаловажен учет поколенческого фактора, т. е. в каких социально-экономических условиях формировалось каждое поколение, насколько взаимосвязана была советская идеоло-гия с повседневностью, и наконец, как одно поколение передавало знание и ценности следующему поколению? В контексте кочевничества первое поколение “советских” граждан среди осевших кочевников перенесло все трудности перемен, связанных с трансформацией образа жизни, а также с принятием нового социального порядка и идеоло-гии. Данное поколение, создавая первичную инфраструк-турную и идеологическую базу для следующего поколения, выполняла роль трансфера ценностей и передачи поведен-ческих, уже “советских” установок.

Подводя итоги, отметим, что период вхождения, социа-лизации и инкорпорации кочевников являлся длительным и противоречивым этапом оседания, пропаганды и создания рабочего класса через практику коллективного труда.

147

“Изобретение” классов, антагонизма, социалистической модели общества, пролетарского лидерства, изменение понятий социальной справедливости, - все это значительно трансформировало кочевое сообщество в новый тип совет-ских отношений. Данная тема предполагает длительное и дальнейшее исследование в целях воссоздания объективной и целостной картины в рамках постсоциалистического про-странства.

148

Les « idéologies bessarabiennes ». Les écrivains bessarabiens des années 1930,

entre régionalisme culturel et quête d’identité nationale

Petru NEGURĂ

Tout au long des années 1920, les intellectuels bessarabiens – pédagogues, journalistes, gens de lettres – travaillent et militent côte à côte pour arracher leur province à l’arriération et pour l’intégrer dans la Grande Roumanie, poursuivant la cause qu’ils ont embrassée depuis le début du siècle. Mais ces intellectuels autochtones ont tous été formés sous le tsarisme dans l’esprit de la culture russe. Malgré le credo unioniste inébranlable qu’ils affichent, l’éducation russe et la synchronisation tardive - et sans doute partielle - à la culture roumaine leur posent des entraves sérieuses à l’intégration aux valeurs et aux aspirations des milieux intellectuels du Royaume. Après avoir réalisé l’unification politique, il leur reste encore à faire l’unification « spirituelle » de la Bessarabie avec la « Mère-Patrie ». Incapables de l’accomplir eux-mêmes en raison de leur éducation russe, ils délèguent cette tâche à la future génération des gens de culture, autochtones et entièrement instruits dans l’École roumaine. Mais ce Messie tant attendu n’annonce vaguement son apparition que vers le milieu des années 1930. Et sous une forme pour le moins surprenante. Alors que l’ancienne génération se déclare unioniste, de vocation occidentaliste et traditionaliste sur le plan esthétique, la nouvelle génération se présente comme éprise de poésie moderniste, résolument autochtoniste et régionaliste par-dessus le marché. La cohabitation s’annonce difficile. Les rapports entre la génération dite « de l’Union » et la jeune génération (des régionalistes) rappellent certaines relations entre pères et fils, lorsque ces derniers atteignent l’âge trouble de l’adolescence. En dépit de l’impétuosité iconoclaste des jeunes, les espérances initiales des anciens à leur égard s’avèrent, du moins en partie, justifiées. Complètement intégrés au point de vue de la langue et du goût esthétique par rapport à leurs

149

congénères de tout le pays, les jeunes régionalistes bessarabiens ne font que déplacer l’accent dans un processus entamé par leurs aînés. En s’opposant à la « standardisation » de la région à partir du Centre, ils plaident pour une unification spirituelle à partir de la région1. Mais n’est-ce pas là l’aspiration la plus profonde, mais inavouée, des unionistes de l’ancienne génération ? Le conflit entre les générations n’est que de surface. En fait, les « jeunes » continuent avec des ressources différentes (dues à leur éducation roumaine) et avec plus de courage (et de légitimité ?) l’œuvre commencée par les « anciens », à savoir l’éveil de la conscience et de la dignité régionales des Bessarabiens dans le cadre d’une entité nationale pan-roumaine, par le moyen de l’École et des institutions culturelles autochtones.

Les cadres littéraires des « idéologies bessarabiennes » À partir de 1934, plusieurs jeunes collaborateurs de la revue

Viaţa Basarabiei publient régulièrement des articles-manifestes revendiquant de plus en plus fermement la spécificité foncière de leur province. Tout ce qui est émanation de l’esprit humain – culture, économie, politique, etc. - et qui naît sur le sol de la Bessarabie doit nécessairement porter l’empreinte – profonde – de la particularité de cette région. Mais pour prendre conscience de cette unicité régionale, il faut que les fils et les filles de la Bessarabie la découvrent et la cultivent en eux-mêmes. Le ton de ces écrits programmatiques est tranchant et péremptoire. Les manifestations énergiques de régionalisme sur les pages d’une revue fondée par les « apôtres » mêmes de l’Union créent un effet mêlé de scandale – surtout auprès des nationalistes les plus ardents du Royaume - et de fascination, particulièrement chez les jeunes intellectuels locaux. Entre le rejet ferme des uns et l’adhésion sans réserves des autres, les écrivains de « la génération de l’Union », les seuls qui pourraient avoir une certaine emprise sur le comportement provocateur de leurs

1 Paraphrase de l’affirmation faite par Bogdan Istru dans Viaţa Basarabiei (désormais VB), novembre-décembre 1935, p. 92.

150

cadets, préfèrent longtemps rester « au-dessus de la mêlée », avant d’afficher une attitude conciliatrice. Mais ils deviennent ainsi les compagnons de route inavoués du régionalisme des « jeunes ».

Vers 1935, le régionalisme suscite un large engouement parmi les jeunes écrivains bessarabiens. De même que dans l’Ancien Royaume le nationalisme le plus radical obtient à cette époque une légitimité quasi nationale, confirmée par la bénédiction (souvent tacite) des politiciens et des intellectuels d’arrière-garde les plus en vue2, en Bessarabie, le régionalisme devient une référence symbolique incontournable dans les discours portant sur la province natale. Le régionalisme est désormais un lieu commun à formes et contenus variables en fonction du groupe d’appartenance de la personne qui s’en réclame. L’élément central du discours régionaliste des « jeunes » est l’autochtonisme, idée qui prône le « salut » de la province par la découverte et la transmission de valeurs établies comme autochtones, par des représentants marquants de la population autochtone. Les « anciens », eux, formulent leur conception régionale autour de la nécessité de l’intégration nationale. Selon eux, il ne peut y avoir d’unification effective de la Bessarabie avec la Mère-patrie que par la suppression de tous les défauts propres à cette province qui font obstacle à son intégration : analphabétisme, précarité économique ou hétérogénéité culturelle de la population. Vers la fin des années 1930, certains représentants de la génération « intermédiaire » (ni jeunes ni anciens), comme Petre Ştefănucă, essaient de s’approprier (et d’officialiser) le phénomène régionaliste, en lui donnant une définition fortement chargée de prénotions nationalistes (à caractère ethniciste) qui, à cette époque, gagnent progressivement de l’ampleur. Mais au-delà de la classe d’âge, de l’adhésion politique ou de la conviction esthétique, les écrivains bessarabiens, y compris les plus jeunes et donc les plus

2 Voir Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930 (Culture et nationalisme en Grande Roumanie. 1918-1930), Bucarest, Humanitas, 1998, pp. 289-346.

151

radicaux, adoptent une attitude régionaliste sans mettre en question la légitimité de l’appartenance nationale de la Bessarabie et des Bessarabiens à la Grande Roumanie.

L’idée régionaliste apparaît en Grande Roumanie comme une réaction manifestée par les intellectuels des provinces nouvellement intégrées par rapport à la centralisation à outrance engagée par le gouvernement en vue de consolider les prérogatives de l’État et les fondements culturels de la Nation sur toute l’étendue de ses territoires. En Bessarabie, les régionalistes remettent en question le rapport – jusque-là fortement inégal – entre cultures populaires et culture savante, entre langages locaux et langue nationale, entre appartenances régionales et identité nationale.

Compte tenu des rapports privilégiés qu’entretiennent les écrivains à la langue littéraire et aux traditions culturelles, il n’est pas surprenant que le régionalisme bessarabien se soit affirmé principalement au sein du milieu littéraire. La naissance du « régionalisme culturel » modifie fondamentalement la hiérarchie des valeurs littéraires en leur attribuant des valences idéologiques extérieures au « marché restreint » de l’espace littéraire. En même temps, le régionalisme exprime une nécessité inhérente au milieu des écrivains provinciaux, celle de la décentralisation et de l’autonomisation vis-à-vis de la capitale et de ses instances de promotion et de consécration.

La Bessarabie : une roumanité mal mise au point Le régionalisme « culturel » est engagé par les nouvelles

élites culturelles de la Bessarabie afin de favoriser une prise de conscience collective de l’identité régionale, jusque-là déniée et refoulée du fait de son discrédit par les agents officiels de la « roumanisation ». Comme dans l’émergence des identités nationales en situation coloniale – ou de « colonialisme interne » –, l’appartenance bessarabienne s’affirme dans la mesure où elle est attribuée – négativement – de l’extérieur, du fait de son

152

arriération économique et culturelle et de son hétérogénéité ethnique.3

La perception de l’identité régionale dans le cadre de l’appartenance nationale varie considérablement d’une génération à l’autre. Les écrivains de l’ancienne génération militent dès leur jeunesse sous le régime tsariste pour l’autonomisation, puis pour l’indépendance et ensuite pour l’unification de la Bessarabie avec la Mère-Patrie. Une fois leur province natale intégrée, ils œuvrent à bâtir un système scolaire et culturel pour supprimer les différences culturelles qui séparent les Bessarabiens des autres Roumains. En revanche, pour les écrivains formés dès leur enfance dans le système d’enseignement roumain, la spécificité régionale n’est guère une évidence. En principe, l’éducation qu’ils ont acquise à l’école les met sur pied d’égalité par rapport à tout autre jeune Roumain. Toutefois, ils ne tardent pas à apprendre, quelquefois de façon déplaisante, leur différence. Dans un article se revendiquant de la « nouvelle génération », Vladimir Cavarnali, jeune écrivain provenant du sud de la Bessarabie, issu de parents d’origine bulgare, dit avoir découvert douloureusement son appartenance régionale :

« (…) dès le moment de la réalisation de l’acte de l’Union,

nous autres [représentants de la « jeune génération »] n’avons pas fait la différence entre nous et les « Roumains du Royaume »4. Pour nous, ce mot n’avait aucune valeur et aucune signification. Il

3 Voir sur l’émergence des nationalismes ethniques et des régionalismes dans les régions pauvres, lors d’un « colonialisme interne », comme ce serait le cas de l’Irlande du Nord (et de la Bretagne), Michael Hechter, Internal Colonialism : The Celtic Fringe in British National Development, 1536-1955, Londres, Routledge & Kegan Paul, 1975 et Anthony D. Smith, Nationalism and modernism : a critical survey of recent theories of nations and nationalism, Londres, Routledge, 1998, pp. 57-63. Voir aussi sur la création des identités de groupe en condition de discrédit venu de la part du groupe majoritaire (les "normaux") , Erving Goffman, Stigmate. Les usages sociaux des handicaps, Paris, Minuit, 1975, pp. 127-148. 4 En roumain : « regăţeni », c’est-à-dire les habitants du Royaume. Dans les provinces nouvellement intégrées, ce nom était attribué aux Roumains de Valachie et de Moldavie, les anciennes principautés unifiées en 1859.

153

nous a été extrêmement douloureux de comprendre, lors d’une connaissance réciproque plus détaillée, que ceux qui venaient de là-bas faisaient cette différence. »5

Les jeunes Bessarabiens apprennent également le stigmate

pesant sur leur origine lors du concours d’admission aux écoles préparant des cadres pour les institutions publiques. Après avoir terminé l’école orthodoxe avec les félicitations du jury, N. Costenco, le futur chef de file des écrivains régionalistes, dépose le dossier pour l’admission au lycée militaire.

« Les documents ont été envoyés et moi, écrit Costenco dans

ses mémoires, j’ai été… rejeté avec succès, parce que je portais un nom russe. Quand je me suis vu dans les listes des rejetés, c’était comme si j’avais pris une douche froide. J’étais donc un Russe ! »6

Les efforts d’intégration dans la culture roumaine manifestés

par un groupe de jeunes écrivains originaires de la minorité bulgare d’une petite ville du sud de la Bessarabie cachent mal l’appartenance marginale qu’ils adoptent par rapport à la roumanité. Leur attitude est emblématique de l’identité de groupe de la nouvelle génération des écrivains bessarabiens. Dans l’un de ses poèmes, Vladimir Cavarnali se dit slave et désigne la Roumanie comme « ma nouvelle patrie »7. Un autre poète de la « Bessarabie du Sud », Teodor Nencev, fait l’apologie de sa double origine : « Je verse dans le chant mon âme slave / Trempée sous le ciel doux, moldave / Je suis né de deux mondes (…) »8. Pour ces poètes de provenance minoritaire, comme pour beaucoup de jeunes écrivains bessarabiens d’origine ethnique mixte, la découverte de l’identité régionale est une alternative au « dépaysement ».

5 Vladimir Cavarnali, « Revendicări » (Revendications), VB, 1936 octobre, p. 2. 6 Nicolai Costenco, Povestea vulturului (Le conte du vautour), mémoires écrites pendant son exil en Sibérie, en 1954, Chişinău, Arc, 1998, p. 212. 7 Vladimir Cavarnali, cité par Burlacu, Alexandru, Tentaţia sincronizării (La tentation de la synchronisation), Timişoara, Augusta, 2002, p. 119. 8 Teodor Nencev, « Origine » (ibid., poème), VB, 1939 mai, p. 49.

154

Agents fervents de l’unification, les écrivains de l’ancienne génération – de Bessarabie comme de l’Ancien Royaume – sont aussi les premiers à percevoir les différences entre les « nouveaux » Roumains et les « anciens ». En mission de service ou poussés par des sentiments patriotiques, les écrivains roumains constatent dans la province de l’Est nouvellement intégrée – les uns avec enthousiasme, d’autres avec condescendance – l’arriération profonde des Bessarabiens et, pour cette raison, la primitivité intacte de leur roumanité. Ce tableau archaïsant et, du coup confortant un certain sentiment national, n’apparaît pas dans toutes les descriptions que les visiteurs roumains font de la nouvelle province roumaine. Geo Bogza, un jeune écrivain roumain ayant visité la Bessarabie en 1933 dit avoir découvert un pays et une population profondément différents des provinces de l’Ancien Royaume. Se référant à la pénurie des villages bessarabiens, Geo Bogza estime :

« (…) en Valachie, la misère, aussi terrible soit-elle, reste une

misère ; pénible, atroce, mais pure misère. Avec combien de choses se complique-t-elle en Bessarabie ! Avec une sorte de mysticisme bizarre, avec une frénésie du désespoir, avec des contes et des légendes et surtout avec ce trait général d’une vie condamnée à la folie et au cauchemar. »9

L’impression d’étrangeté que cet écrivain de l’avant-garde

bucarestoise éprouve pendant son voyage dans les localités de Bessarabie découle surtout de l’hétérogénéité culturelle de cette province. En effet, le recensement de 1930 désavoue toutes les spéculations concernant la présumée pureté ethnique des Bessarabiens : 45 % des habitants de la Bessarabie sont d’origine « étrangère ».

Désormais, les partisans de l’unité roumaine manifestent ouvertement leur déception à l’égard du manque de volonté des

9 Geo Bogza, Basarabia, ţară de pămînt (Bessarabie, terre de glèbe), Bucarest, Ara, 1991, p. 62.

155

Bessarabiens à progresser dans la campagne de « roumanisation culturelle ». Nichifor Crainic, professeur de théologie à l’université de Iasi et directeur de conscience de la « nouvelle génération » des nationalistes radicaux, déclare à ce propos :

« (…) le nom de la Bessarabie est un artefact politique.10 Dans

la Grande Roumanie celui-ci devrait disparaître pour revenir à l’état d’avant 1812. Si le langage courant l’a adopté c’est, peut-être, pour définir un état culturel transitoire qui tarde trop longtemps. La Bessarabie et les Bessarabiens signifient une roumanité non encore mise au point avec notre culture nationale. »11

Le professeur Crainic (devenu ministre de l’Instruction dans

le gouvernement d’Antonescu) met ce phénomène sur le compte de la russification et de la judéisation des élites urbaines et sur la « formation non roumaine de la classe gouvernante [de Bessarabie] »12 Pour la « mise au point » de la roumanité de cette province périphérique, N. Crainic propose le remplacement de l’ancienne élite issue de l’Empire tsariste par des cadres invités de l’Ancien Royaume et par des jeunes Bessarabiens formés à l’École roumaine.

Les jeunes écrivains bessarabiens reprennent alors à leur compte l’état d’esprit nationaliste des intellectuels et des politiciens du Royaume qui mettent en cause la crédibilité des « unionistes » bessarabiens de l’« arrière-garde ». À partir de 1934, plusieurs poètes de la « jeune génération » occupent des postes de responsabilité dans diverses revues littéraires d’envergure et deviennent, au sein du milieu littéraire de Bessarabie, une force de décision et de reconnaissance incontournable. Mais les attentes des nationalistes roumains sont

10 Le nom de la Bessarabie est attribué à l’ancienne région de l’Est de la principauté moldave par les autorités tsaristes. Avant 1812, ce toponyme désignait seulement le sud de cette région. 11 Nichifor Crainic, cité par Terziman, Alexandru, dans une chronique sur le dernier numéro de la revue Gândirea (dirigée par Nichifor Crainic), dans VB, 1932 mai, p. 74. 12 Nichifor Crainic, Idem.

156

trompées d’autant plus durement que les revendications générationnelles et avant-gardistes des écrivains bessarabiens de la nouvelle génération sont accompagnées de prétentions régionalistes, portées contre l’idéologie même de l’unité et de la pureté de la nation roumaine.

Un combat à coups d’encre se déclenche alors entre certains adeptes du nationalisme officiel et les jeunes régionalistes de la revue Viaţa Basarabiei, avec pour enjeu le degré d’autonomisation (et d’intégration) de la Bessarabie et de la littérature bessarabienne dans les cadres respectifs de la nation et de la culture nationale. Écartés tour à tour par les nationalistes du Royaume et par la « nouvelle génération » locale, les écrivains bessarabiens de l’ancienne génération acceptent pourtant de nouer des alliances avec leurs cadets, auxquels ils facilitent la relève, tout en restant fidèles à leurs idéaux d’« unification spirituelle ».

En juin 1936, Liviu Rebreanu, grand romancier roumain de la paysannerie, visite Chisinau pour donner une conférence littéraire. À cette occasion, il s’entretient avec Pan. Halippa sur les progrès enregistrés par les écrivains bessarabiens. Informé sur les réalisations et les difficultés de la revue Viaţa Basarabiei, Rebreanu estime :

« Pour moi, personnellement, votre revue, des Bessarabiens,

représente un foyer de culture roumaine. Au-delà des égarements des soi-disant modernistes, bâtissez avec persévérance et sagesse l’âme de la Bessarabie future. »13

S’attaquant aux « modernistes » dans le contexte de

l’édification de « l’âme de la Bessarabie », le romancier patriote vise les « égarements » des jeunes écrivains régionalistes.

Trois mois plus tard, en septembre 1936, un autre partisan de la cause nationale, le professeur Onisifor Ghibu, d’origine transylvanienne comme Rebreanu, publie dans un journal roumain une « Note sur la Bessarabie d’aujourd’hui » où,

13 Liviu Rebreanu, cité par un chroniqueur anonyme de VB, 1936 mai-juin, p. 125.

157

passant en revue les graves problèmes d’intégration culturelle – en l’occurrence, linguistique – de la province de l’Est, il déplore l’engouement des jeunes écrivains de Viaţa Basarabiei pour le régionalisme, qu’il dénonce comme un « danger national ». La revue visée réplique aussitôt par une chronique signée par Petre Ştefănucă, représentant de la génération « intermédiaire ». Le chroniqueur accuse à son tour le professeur transylvanien de manque profond d’originalité dans son approche des difficultés d’intégration de la Bessarabie. Bien avant lui, les « régionalistes » de Viaţa Basarabiei, qu’il blâme comme un « danger national », auraient clairement identifié le problème de la russification des professeurs formés sous l’ancien régime et proposé des solutions. Selon P. Ştefănucă, le professeur O. Ghibu ignore complètement le sens des « tourments culturels » du groupe de Viaţa Basarabiei. Son ignorance serait une preuve de plus qu’aucun originaire de Transylvanie ou d’ailleurs n’est qualifié pour clamer dans tout le pays les besoins de la Bessarabie, d’autant que la première promotion des jeunes formés dans l’École roumaine est arrivée à la maturité.14

Les réactions des jeunes collaborateurs de Viaţa Basarabiei aux tracasseries venues de la part des nationalistes de l’Ancien Royaume sont nettement plus défensives dans la seconde moitié des années 1930 que les répliques – fortement pacifiques - données jusqu’en 1934 par les rédacteurs de l’ancienne génération aux zélateurs de l’unité nationale. En 1932, lorsque N. Crainic accuse Pan. Halippa d’avoir fait « l’apologie stupide de la culture russe », le secrétaire de la revue demande prudemment des arguments.15 Autre exemple : en 1933, dans le compte rendu du livre d’un chercheur roumain sur « l’influence de la psychologie sociale russe sur la Bessarabie », l’auteur de la chronique salue l’intention du chercheur de comprendre l’histoire et la « psychologie » de la Bessarabie et des

14 Je résume ici l’article de Petre Ştefănucă, « Le phénomène de la langue roumaine et le bessarabisme », VB, 1936 novembre-décembre, pp. 116-117. 15 Voir Alexandru Terziman, article cité, VB, 1932 mai, p. 74.

158

Bessarabiens avant de les juger, rappelant que cette dernière attitude est la plus courante dans les situations de ce type.16

Quelques années plus tard, la réaction des jeunes écrivains bessarabiens est déjà à la mesure des diatribes dont la revue Viaţa Basarabiei fait de temps en temps l’objet. En juin 1937, un auteur anonyme déclare dans l’un des journaux littéraires d’envergure de Bucarest17, à la rubrique « Polémiques », que « la tolérance accordée jusqu’aujourd’hui à la revue de Chisinau [Viaţa Basarabiei] touche à son terme. ». Offensé par l’autorité justicière adoptée par le polémiste anonyme à l’adresse de « l’œuvre à laquelle pendant six ans ont collaboré le désintérêt, l’enthousiasme et l’amour de la jeunesse bessarabienne », Nicolai Costenco (qui est à cette époque le rédacteur en chef de la revue) lui jette un violent « Bas les pattes ! ».18

En Bessarabie et dans le milieu littéraire bessarabien, qui n’est pas spécifique, la naissance de l’identité régionale ne résulte pas des seuls facteurs « internes ». Elle apparaît comme le résultat des politiques de centralisation et d’unification nationales mises en place par l’État roumain et, ainsi, de la disqualification progressive des appartenances locales.19 Le discrédit des appartenances minoritaires est réhabilité par les jeunes intellectuels bessarabiens scolarisés dans le système d’enseignement roumain (dotés pour ce fait d’un surcroît de légitimité par rapport à leurs précurseurs, mais d’origine

16 La chronique est signée par D. Remenco, dans VB, 1933 avril-mai, p. 99. 17 Il s’agit de l’hebdomadaire Adevărul literar şi artistic (La Vérité littéraire et artistique). 18 Rafail Radiana (alias Costenco, Nicolai), « Pentru adevărul literar şi artisitic » (Pour la vérité littéraire et artistique), VB, 1937 septembre, p. 62-63. 19 Sur la formation des régionalismes français, voir Anne-Marie Thiesse, Écrire la France. Le mouvement littéraire régionaliste de langue française en France entre la Belle Époque et la Libération, Paris, PUF, 1991, précisément aux pages 57-62 (« L’émergence du régionalisme politique ») et 103-107 (« Retourner le handicap »). Le régionalisme bessarabien diffère du mouvement régionaliste français (bien qu’il l’imite à plus d’un titre) dans la mesure où la Bessarabie est, pendant l’entre-deux-guerres, une province de date récente dans le cadre de la Roumanie. Les efforts d’intégration (au niveau de la province et de l’État) y sont donc plus forts et en même temps plus difficiles. Le cas de la Bessarabie serait, en un sens, comparable à celui de l’Alsace et de la Lorraine, après la Première guerre mondiale.

159

ethnique diverse) dans le contexte de la valorisation de l’identité régionale, en tant que partie autonome mais intégrante de l’entité nationale. Les nationalistes roumains, qui deviennent les adversaires fervents du régionalisme bessarabien, ne font que développer chez les régionalistes de Chisinau un esprit défensif, tout en leur prêtant des instruments théoriques et des modèles d’action.

Les discordes de la langue L’analphabétisme de masse des paysans, la russification de

la classe cultivée et, enfin, l’hétérogénéité ethnique de la population générale de la Bessarabie soulèvent autant de barrières culturelles dans la voie de l’intégration nationale de la nouvelle province. Mais le problème le plus urgent, puisque le plus sensible, est l’écart linguistique qui sépare une partie considérable des Bessarabiens de la langue roumaine littéraire et une autre partie – non moins importante - du roumain tout court.

Les premiers visiteurs roumains de la Bessarabie expriment leur satisfaction devant ce qu’ils considèrent comme la résistance des Roumains de cette région à la russification. Pour certains d’entre eux, le roumain parlé par les Bessarabiens, familier et en même temps exotique, n’est pas dépourvu de charme. Ainsi, le critique et l’historien littéraire roumain George Calinescu trouve que « ce qui est sympathique (…) chez les Bessarabiens en général, c’est ce parler brut qui sonne à nos oreilles d’aujourd’hui comme probablement le français des Canadiens sonne pour les Français. »20 Parce qu’il n’a pas été touché par la « francisation » de la langue roumaine littéraire, entreprise en Roumanie durant la seconde moitié du XIXe siècle, l’idiome parlé par les Bessarabiens roumanophones apparaît, à l’oreille d’un Roumain « de souche », comme une version primitive du roumain littéraire. Son aspect archaïque passe pour une preuve 20 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Histoire de la littérature roumaine des origines jusqu’à présent), Bucarest, p. 941, cité par Alexandru Burlacu, Critica în labirint (La critique dans le labyrinthe), Arc, Chişinău, p. 66.

160

incontestable de la roumanité de ses locuteurs. Découvrant des paysans de Bessarabie, peu après l’unification, Mihail Sadoveanu éprouve

« (…) un sentiment de douceur infinie (…), en les écoutant et

en les regardant. Comme dans d’autres endroits, mais plus qu’ailleurs [en Roumanie], je trouvais à Frumoasa [nom d’un village en Bessarabie] l’âme pure du pays. Je la trouvais immaculée, moldave comme en 1812, en harmonie avec ce paysage unique tellement distinct, tellement pénétrant, plein des douleurs et des souvenirs du passé. »21

Bien sûr, la situation linguistique n’est pas toujours aussi

« idyllique », de même que la perception des visiteurs de la Bessarabie n’est pas toujours aussi exaltée que celle de Sadoveanu. Organisant entre 1917 et 1918 des cours de roumain pour les professeurs bessarabiens, Onisifor Ghibu, propagandiste assidu de l’unification de la Bessarabie à la Mère Patrie, se heurte à une situation de nature à décourager toute aspiration unioniste :

« La majorité des professeurs n’étaient guère familiarisés avec

la culture roumaine – ils ne savaient même pas l’alphabet latin – et ne manifestaient aucune sorte de conscience nationale. »22

Une vingtaine d’années après, en 1936, lors d’une visite en

Bessarabie pour des examens de baccalauréat, O. Ghibu retrouve chez les citadins bessarabiens le même état d’esprit apathique, parfois hostile, aux efforts de roumanisation menés par l’État :

21 Mihail Sadoveanu, Drumuri basarabene (Routes bessarabiennes), Chişinău / Bucarest, Saeculum / Ştiinţa, 1992, p. 92. 22 Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii :îin Basarabia revoluţionară (1917-1918), Amintiri (Sur les barricades de la vie : dans la Bessarabie révolutionnaire (1917-1918), Souvenirs), Chişinău, Universitas, 1992, p. 244-245, cité par King, Charles, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală (Les Moldaves, la Roumanie, la Russie et la politique culturelle), Arc, Chişinău, 2002, p. 31.

161

« (…) contrairement aux apparences, on ne parle pas beaucoup le roumain dans les villes de Bessarabie et surtout on ne le parle ni bien ni joyeusement. »23

Comme d’autres intellectuels patriotes, le professeur Ghibu

déplore l’avancement modeste de la campagne de roumanisation en Bessarabie et attribue cette difficulté à l’activité persistante des pédagogues formés sous l’ancien régime.

Dans les villes bessarabiennes surtout, l’usage officiel de la langue roumaine rejette le russe dans la sphère privée. En 1922, bien que la totalité des professeurs du district de Soroca passe avec succès l’examen de langue, la plupart d’entre eux, « dans leurs conversations privées et aux réunions, même officielles, mais surtout en famille, parlent en russe. »24 Vers le milieu des années 1930, les inspecteurs constatent, au lieu d’une amélioration attendue, la dégradation de la maîtrise linguistique d’une partie considérable des professeurs bessarabiens de l’ancienne génération. Cette fois, la méconnaissance de la langue roumaine par les professeurs bessarabiens (et par les Bessarabiens en général) est imputée explicitement à la reproduction de la langue et de la culture russes dans les foyers familiaux des pédagogues.25

Les écrivains bessarabiens formés dans les lycées roumains de la province et du pays rejoignent alors la campagne déclenchée par les autorités contre les professeurs formés sous l’ancien régime, pour saper l’autorité – devenue vulnérable sur le plan des nouvelles valeurs légitimes - des représentants de l’ancienne génération des lettrés bessarabiens. Ce faisant, les jeunes écrivains poursuivent leur propre stratégie consistant à succéder à leurs précurseurs. Dotés de la qualification scolaire appropriée et investis du statut de nouvelle élite culturelle de la

23 Onisifor Ghibu, « Notes sur la Bessarabie d’aujourd’hui », article cité, VB, 1936 novembre-décembre, p. 116. 24 D’après un document d’archives, cité par Irina Livezeanu, Culture et nationalisme, ouv. cité, p. 147. 25 Cf. F. Săgeată, « Cultura rusă în Basarabia s-a refugiat în familie » (La culture russe en Bessarabie s’est réfugiée en famille), VB, 1935 avril, pp. 31-34.

162

province, ils veulent instaurer, enfin, des rapports équitables avec l’intelligentsia culturelle de l’Ancien Royaume et les autorités en place.

Munis d’une excellente connaissance de la langue littéraire et de la culture nationale, les écrivains bessarabiens de la « nouvelle génération » s’en prennent néanmoins aux valeurs qui sont censées garantir l’unité même de la nation roumaine. Ils revendiquent à partir de 1934 « l’indépendance culturelle » et « l’autodétermination spirituelle » de la province. Ces déclarations régionalistes rappellent toutefois, par leurs style et langage, les manifestes que les étudiants nationalistes n’arrêtent de produire, à Iasi et à Bucarest, depuis une décennie. La chronique d’une revue littéraire de Iasi, capitale de l’ancienne principauté moldave, vise précisément cette inconséquence entre message et expression dans les textes programmatiques des régionalistes bessarabiens :

« Les éléments autochtones réunis autour de la revue Viaţa

Basarabiei manifestent une aspiration parfaitement légitime lorsqu’ils veulent canaliser la vie culturelle de la province. Mais il est regrettable que la spécificité bessarabienne se produise dans un cadre qui paraît ne pas convenir du point de vue de la langue. Il est curieux, ainsi, que les « valachismes » [mots et expressions employés en Valachie] abondent dans les pages de la revue, c’est-à-dire des formes absolument pas spécifiques à la Bessarabie. (…) Seraient-ils plus « conquis » qu’ils ne le pensent ? »26

Le défi jeté par le chroniqueur de la revue de Iasi sera

prochainement prise en compte par les jeunes rédacteurs de Viaţa Basarabiei, lorsqu’ils chercheront une formule de langue littéraire adéquate à leurs conceptions de la spécificité bessarabienne.

Sans partager les aspirations régionalistes - jugées trop téméraires - des « jeunes », les écrivains de l’ancienne génération

26 Dans une chronique de la revue Însemnări ieşene (Les Notes de Iaşi), 1936, nos 13-14, p. 75, cité par Alexandru Burlacu, La critique dans le labyrinthe, ouv. cité, p. 74.

163

sont, eux aussi, à la recherche d’une langue littéraire représentative de leurs origine et expérience régionales. Malgré les stages (ou même les études) que plusieurs d’entre eux font au début du siècle à l’université de Iasi, dans l’intention expresse d’apprendre la langue littéraire et la littérature roumaines, le langage parlé par les personnalités culturelles et politiques bessarabiennes est, à l’époque de l’Union, sensiblement marqué par le dialecte local et par la langue russe. Plusieurs années après 1918, les créations poétiques des « apôtres de l’Union » ont une prosodie et un langage poétique passablement vétustes. Vers le milieu des années 1930, parallèlement aux premières tentatives régionalistes manifestées dans la revue Viaţa Basarabiei, certains écrivains de l’arrière-garde essaient de « retourner le handicap » linguistique, conférant au dialecte bessarabien des valeurs ethnographiques. Ainsi, Gheorghe Madan, un écrivain-folkloriste de la génération « de l’Union » (dans laquelle il exerce un rôle passif et marginal), publie un texte en prose où il mêle l’observation ethnographique à la création folklorique, tant dans l’intrigue qu’au niveau narratif. La réaction venue promptement de la part de Petre Ştefănucă, directeur de l’Institut Social de Bessarabie (filiale de l’Institut dirigé à Bucarest par Dimitrie Gusti), met fin - décidément et une fois pour toutes - aux essais de « folklorisation » appliqués à la langue :

« Le dialecte moldave (…) apparaît horriblement mutilé et

impossible à lire. Peut-être l’auteur voulait-il faire du folklore ? La composition du morceau montre pourtant (…) la participation de l’auteur. Son intention était donc littéraire. La beauté du langage populaire apparaît moins à travers l’usage du vocabulaire dialectal et de l’aspect phonétique (impossible à représenter) mais du ton de la narration, de l’ordre des mots dans la phrase, des images, des expressions, des proverbes, etc. L’essai de Monsieur Madan n’est utile ni à la dialectologie, ni à la littérature. Demandons-lui d’arrêter. »27

27 Cf. Petre Ştefănucă, « Dialectul moldovenesc în literatură » (Le dialecte moldave dans la littérature), VB, 1933 novembre, p. 59.

164

Du côté des « jeunes », les expériences linguistiques, effectuées par la contribution des tournures dialectales ou empruntées du russe, sont exploitées pour atteindre une plus haute suggestibilité de leurs œuvres. Il est vrai que, plus que les essais de « folklorisation », les recherches esthétiques à volonté innovatrice tentées par les jeunes écrivains bessarabiens sont durement attaquées par les critiques littéraires du Royaume. Le critique George Calinescu s’attaque ainsi au poète Alexandru Robot (alias Alter Rottmann), né à Bucarest mais juif d’origine et Bessarabien d’adoption, et donc doublement passible de sanction devant la pureté de la langue roumaine. Calinescu déclare que A. Robot a créé l’hermétisme de ses poèmes par « une ignorance terrible de la langue roumaine », « presque inconnue à l’auteur dans sa logique interne »28.

Alexandru Robot est le poète bessarabien le plus avancé dans la recherche formelle de l’expression poétique. Selon Nicolai Costenco, les poèmes que Robot publie à Chisinau en 1936 « ne sont pas écrits pour le grand public et encore moins pour le public bessarabien. » De ce point de vue, il fait figure d’un solitaire, voire d’un exilé, dans l’espace des lettres bessarabiennes. En général, « la maîtrise artistique de Monsieur Robot est tellement peu roumaine », qu’elle semble être dérivée de « la vieille civilisation française ».29

En d’autres occasions, Nicolai Costenco s’en prend au snobisme linguistique des écrivains bessarabiens qui font un usage abusif des néologismes d’origine française :

« (…) j’ai vu un érudit bessarabien qui lisait la Revue

roumaine des Fondations royales avec le Larousse. Mais pour ne pas aller trop loin : Cuvantul moldovenesc [revue bessarabienne : La Parole moldave], feuille pour le peuple de Chisinau, n’est

28 George Călinescu, « Al. Robot. Apocalips terestru. Poeme » (Al. Robot. Apocalypse terrestre. Poèmes), Adevărul literar şi artistic (hebdomadaire littéraire roumain), 1932, le 21 août, cité par Alexandru Burlacu, La tentation de la synchronisation, ouv. cité, p. 141. 29 Nicolai Costenco, « Al. Robot. Somnul singurătăţii » (Al. Robot. Le sommeil de la solitude), VB, 1937 janvier-février, p. 120.

165

pas lue, puisqu’elle n’est pas comprise par le peuple. Les journaux Viaţa Basarabiei et Gazeta Bassarabiei de Chisinau sont écrits dans une langue francisée, dans « du chinois », comme diraient les paysans. »30

Selon le chef de file des écrivains régionalistes bessarabiens,

l’élitisme culturel et linguistique des écrivains mène à l’éloignement croissant de la classe cultivée et du « petit peuple », perpétuant l’analphabétisme de ce dernier.

La conception de la langue littéraire, qui est en train de prendre forme chez les régionalistes bessarabiens de la « jeune génération » vers la seconde moitié des années 1930, est influencée par certaines idées populistes de type marxiste et par le nationalisme. Cherchant une langue et une littérature légitimes dans l’espace de la province, les régionalistes de Chisinau s’efforcent de faire un compromis entre l’éducation qu’ils ont reçue en famille et leur formation scolaire.

L’esprit autochtone L’une des revendications principales avancées par les jeunes

écrivains régionalistes de Chisinau est l’autochtonisme, soit, pour dire vite, « la Bessarabie aux Bessarabiens ! »31. En lui-même, ce principe n’est pas nouveau. Depuis le début des années 1920, le mot d’ordre « la Roumanie aux Roumains ! » est inséparable du discours des nationalistes radicaux des universités de Iasi et de Bucarest, avec une connotation nettement xénophobe, voire antisémite.32 À partir du milieu des années 1930, les écrivains bessarabiens de la « nouvelle 30 Nicolai Costenco, « La nécessité du régionalisme culturel », VB, mars-avril, p. 114. 31 « Voilà pourquoi je demande la Bessarabie aux Bessarabiens : [selon la nécessité de la création d’une culture « hybride », savante et populaire] l’âme, les coutumes, les lois non écrites, le battement du cœur, le patois doivent se combiner dans une parfaite harmonie avec [la vie et les sentiments] du peuple. » Nicolai Costenco, « Necesitatea regionalismului cultural » (La nécessité du régionalisme culturel), VB, mars-avril, p. 114. 32 Voir Irina Livezeanu, « Les universités : des laboratoires pour une élite nationale », dans Culture et nationalisme en Grande Roumanie, ouv. cité, pp. 251-288.

166

génération » se l’approprient à leur guise. L’autochtonisme prôné par les régionalistes de la « province roumaine de l’Est » se dresse cependant contre son propre modèle. Les jeunes intellectuels provinciaux s’opposent ainsi à l’installation en Bessarabie, à partir de 1918, d’un nombre croissant de fonctionnaires, pédagogues et gendarmes originaires de l’Ancien Royaume. L’ancienne élite intellectuelle et administrative étant d’origine russe ou russifiée, l’importation des cadres était justifiée après 1918. Mais à partir des années 1930, lorsque les premières promotions des jeunes Bessarabiens sortent des lycées roumains de la province, cette politique de « colonisation interne » de la Bessarabie apparaît, aux yeux des jeunes régionalistes, comme de plus en plus discriminatoire et injuste.

Sur le plan littéraire, plus qu’en politique, l’autochtonisme des écrivains bessarabiens de la « nouvelle génération » rejoint le modèle offert par les intellectuels roumains conservateurs (Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, etc., eux-mêmes inspirés de théoriciens étrangers comme Charles Maurras, Oswald Spengler ou Nicolas Berdiaev) aux écrivains roumains de la « génération de 1922 »33. Pour les jeunes écrivains bessarabiens, il s’agit notamment de retrouver un caractère spécifique, propre à la littérature bessarabienne et à elle seule. Pour y arriver, les créateurs de la « littérature bessarabienne » doivent renoncer une fois pour toutes aux modèles occidentaux (en particulier français) et retourner aux sources pérennes de la culture populaire pour y puiser l’inspiration authentique de leurs œuvres. D’ailleurs, « tous les courants de la littérature cultivée, mais absolument tous, du classicisme au romantisme, au symbolisme et même jusqu’à la littérature absurde de la modernité » tirent leurs origines des fonds de la culture populaire propre à chaque nation.34 « La Bessarabie littéraire n’a pas le droit d’emprunter ! »35 - proclame l’un des adeptes de l’autochtonisme. Par voie de conséquence, les écrivains 33 Les écrivains roumains dont les représentants les plus connus aujourd’hui sont Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Émile Cioran, Constantin Noica. 34 Nicolai Costenco, « La nécessité du régionalisme culturel », article cité, p. 114. 35 Sergiu Matei Nica, « Teodor Vicol. Dureri si nadejde », VB, février, p. 67.

167

bessarabiens doivent tout réinventer à partir des sources et du terreau des traditions vernaculaires. La tâche s’annonce difficile, puisque « nous devrons créer, à la fois pour les classiques et pour les romantiques, pour les parnassiens et pour les samanatoristes, pour les populistes et pour les modernistes ».36

À mesure qu’ils rejettent les tentations des avant-gardes occidentales, les jeunes littérateurs bessarabiens veulent récupérer l’héritage de la spiritualité slave et orientale. Pour certains d’entre eux, l’influence des cultures slave et orientale serait à l’origine de la spécificité bessarabienne. L’imitation excessive de la poésie russe, en l’occurrence de l’œuvre d’Essénine, peut également nuire à la recherche de la spécificité de la « littérature bessarabienne ». Le rejet des modes et des modèles étrangers est enfin invoqué au nom de l’originalité littéraire, principe cher aux écrivains se revendiquant de la nouvelle génération. Pour les jeunes écrivains régionalistes, la recherche de l’originalité esthétique doit être subordonnée à la quête de l’identité régionale.

Dans la première moitié des années 1930, les jeunes écrivains bessarabiens pratiquent le vers libre et les « métaphores vives » de la poésie symboliste ou expressionniste. À partir de 1934, attirés par le régionalisme, plusieurs d’entre eux proclament la nécessité de récupérer la prosodie et la sagesse de la création populaire. Le retour aux traditions populaires dépasse, dans ce cas, les inquiétudes et les recherches strictement littéraires. Par la revendication de l’« esprit autochtone » en littérature, les écrivains bessarabiens de la « nouvelle génération » se mobilisent à la recherche d’une nouvelle esthétique littéraire. Cette esthétique doit faciliter la communication entre la classe cultivée en ascension continue et la population rurale condamnée à l’isolation et à l’immobilisme.

36 Nicolai Costenco, « Literatura basarabeană de astăzi » (La littérature bessarabienne d’aujourd’hui), VB, 1937 mai-juin, p. 114.

168

Les paradis ruraux de la littérature régionale Au « pays des paysans » - comme le sociologue Dimitrie

Gustie appelle la Roumanie pendant l’entre-deux-guerres - la Bessarabie est la province avec un taux de population rurale le plus élevé.37 La prédominance de la population rurale apparaît pourtant comme un avantage aux yeux des partisans de l’intégration nationale. En Bessarabie, comme en d’autres régions issues à la fin de la Première guerre mondiale des empires russe et austro-hongrois, la paysannerie comporte une proportion relativement élevée de représentants du groupe ethnique autochtone.38 En revanche, les villes apparaissent comme « complètement étrangères à l’âme du peuple roumain d’entre le Prut et le Dniestr »39. Dans ces conditions, les intellectuels patriotes – d’un côté et de l’autre du Prut – sont fortement enclins à revêtir le paysan bessarabien de toutes les valeurs constitutives de la nation roumaine, et ce non en dépit mais en vertu même de son arriération et de son analphabétisme.40

L’idée qui fait du paysan roumain un archétype de la nation roumaine tout entière est développée et théorisée par plusieurs savants et penseurs roumains nationalistes de l’entre-deux-

37 En 1930, les paysans constituent 87% de la population totale de la Bessarabie, alors que, sur l’ensemble de la Roumanie, la proportion de la classe rurale s’élève à 80%. D’après Nicolae Enciu, Populaţia rurală a Basarabiei în anii 1918-1940 (La population rurale de Bessarabie dans les années 1918-1940), Chişinău, Epigraf, 2002, p. 14. 38 Ainsi, en 1930, le groupe roumanophone représente 60 % de la population rurale, alors qu’il remonte à seulement 30 % de la population urbaine de la Bessarabie. D’après Nicolae Enciu, ibid., pp. 136, 149. 39 Stefan Ciobanu, Chişinău, l’Édition de la commission des monuments historiques, Chişinău, 1924, p. 74, cité par Nicolae Enciu, ibid., p. 136. 40 Dans ce sens aussi, le cas de la Bessarabie est analogue à d’autres situations de construction des identités régionales et nationales. Voir par exemple le cas de la Bretagne : « Cette terre où finit la France est perçue comme musée et résumé du pays tout entier : « (…) le réel retard économique du pays a renforcé l’impression d’un monde archaïque. (…) » (Catherine Bertho, « L’invention de la Bretagne, genèse d’un stéréotype », Actes de la recherche en sciences sociales, novembre 1980, p. 45) », cité par Anne-Marie Thiesse, Écrire la France, ouv. cité, p. 41, voir aussi p. 242.

169

guerres41. Elle n’est pas neuve : les idéologies nationales créées en Europe au XIXe siècle ont offert dans ce sens maints modèles à suivre42. Ces modèles sont d’autant plus attractifs pour les adeptes du nationalisme roumain en Bessarabie que les élites urbaines sont ici presque complètement russifiées. Les théories nationalistes qui font du village et des paysans le fondement de la nation roumaine s’accordent pourtant mal à la réalité bessarabienne. Les paysans bessarabiens sont, eux, peu attachés aux idéaux de la roumanité, non seulement parce que 40 % d’entre eux sont d’origine « allogène », mais surtout parce que les villages – et particulièrement les villages bessarabiens, caractérisés par un taux très élevé d’analphabétisme – représentent des communautés closes sur elles-mêmes, isolées de la « communauté imaginée » qui se forme à cette époque à l’échelle de la Roumanie. L’illettrisme rural de Bessarabie ne décourage pourtant pas les idéologues de la nation roumaine. Parce qu’ils n’ont pas suivi l’école tsariste, les paysans bessarabiens auraient échappé aux influences néfastes de la russification et auraient gardé leur pureté ethnique et éthique originaire. En revanche, le système pédagogique et culturel instauré en Bessarabie après 1918 se doit d’élever chez ces paysans leur conscience nationale propre en les transformant en des citoyens actifs et conscients.

Du « samanatorisme » au réalisme socialiste, le village est le cadre et la référence symbolique capitale de la littérature roumaine.43 Le village symbolise la nation roumaine tout entière. L’image de la localité rurale pouvait aider la majeure partie de la population roumaine à penser, en termes plus familiers, l’appartenance à une collectivité aux limites bien plus étendues. D’autre part, la représentation de la nation comme village s’érige

41 Voir en particulier Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Nichifor Crainic. 42 Voir Anne-Marie Thiesse, « Ruralisme et nationalisme », ibid., p. 241-257 et « Folclorul », dans Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX (La création des identités nationales. Europe XVIIIe-XXe siècle), Iaşi, Polirom, pp. 115-169. 43 Voir à ce propos Ion Tiba, Univers rural în romanul românesc (Univers rural dans le roman roumain), Chişinău, Ştiinţa, 2002, pp. 87-88.

170

sur l’idée de la cohésion très forte de la société rurale. Au sein du village, les individus sont liés entre eux par des relations parentales et par une proximité physique immédiate. À l’opposé des villes où la société serait atomisée par l’anonymat et la désaffection, où les communautés de masse ne peuvent exister que dans la mesure où elles sont « imaginées », les villages, « où le face-à-face est de règle »44, représentent le cadre concret et familier d’une communauté bien soudée.

Le modèle de la littérature rurale trouve de nombreux épigones parmi les écrivains bessarabiens de l’entre-deux-guerres. Après 1918, les écrivains de l’ancienne génération se disent les porte-parole ardents de la paysannerie, dans la politique (ils sont membres du Parti National Paysan45) et dans la littérature. Le monde rural, dont les problèmes sont à l’ordre du jour des politiciens, apparaît complètement transfiguré dans les œuvres des littérateurs. Au moment même où les agriculteurs se confrontent avec les effets dévastateurs de la grande crise économique, les paysans des poèmes de Pan. Halippa ou d’Ion Buzdugan - l’un ministre, l’autre député – continuent à cultiver avec amour et sagesse leur terre. Quand, par des temps difficiles, le paysan se montre accablé par des soucis (accident rare dans les œuvres des « paysannistes »), le poète le console en lui rappelant l’exemple du Christ et en l’exhortant : « Laissez donc la plainte insensée ! / Allons tous ensemble au travail / Avec assiduité et croyance profonde (…) »46

Dans un premier temps, les écrivains de la jeune génération opposent au patriotisme et au didactisme des œuvres des écrivains « paysannistes » une conception de la création poétique

44 « En vérité, au-delà des villages, où le face-à-face est de règle, il n’est de communauté qu’imaginée. » Benedict Anderson, L’Imaginaire national. Réflexions sur l’origine et l’essor du nationalisme, Paris, Éd. La Découverte, 1996, p. 20. 45 Le Parti National Paysan est une formation politique qui a bénéficié d’une large audience en Bessarabie pendant l’entre-deux guerres. Ce parti se proposait de représenter et de promouvoir les intérêts de la population rurale. En Bessarabie, les animateurs du PNP sont les écrivains les plus illustres de la génération « de l’Union » : Pan. Halippa, Ion Buzdugan, Sergiu Cujbă. 46 Pantelimon Halippa, « Pe urmele Mielului Divin » (Sur les traces de l’Agneau Divin), VB, 1932 mai, p. 17-18 (la traduction littérale m’appartient).

171

qui accorde la primauté à la forme esthétique et à la charge affective. Sous l’influence des épigones roumains du symbolisme, les jeunes écrivains bessarabiens renversent le cadre idyllique des poèmes agrestes de leurs précurseurs et prennent pour toile de fond de leurs œuvres des paysages sombres, mélancoliques qui deviennent dans cette poésie d’« avant-garde » la substance lyrique même. Les « vents tristes, brisés »47, « l’eau des morts »48, « les routes délabrées »49, « l’ordure et la boue »50 sont autant d’images qui expriment la misère de cette « Arcadie négative »51. Par la suite, les poètes de la « nouvelle génération » intègrent dans leur création la composante politique. Ils lancent dans leurs manifestes et dans leurs vers un message social contestataire. Ils refusent toutefois le double discours des « anciens » - selon le type d’activité, politique ou littéraire - par rapport à la classe paysanne dont ils prétendent défendre les intérêts. Les « jeunes » se revendiquent désormais d’un « réalisme poétique, d’un réalisme cru » pour dépeindre

« notre vie provinciale (…), [avec] les affres de la vie réduite

aux limites, le grand combat pour un bout de mamaliga, les besoins de l’agriculture, l’épopée du travail rural, soutenu par des troupeaux d’analphabètes débonnaires… »52.

La figure du paysan lui-même supporte un processus de

« désenchantement » pour être rendue à sa réalité brute et souvent triviale. Un pêcheur dont « la bien aimée est morte de vodka »53, des « laboureurs galeux au grand ventre »54, des

47 Sergiu Sârbu, « Toamna » (« Automne »), VB, mars, 1933, p. 41. 48 Nicolai Costenco, « Iarna » (« Hiver »), VB, janvier, 1934, p. 15. 49 Vasile Luţcan, « Itinerar rual » (« Itinéréaire rural »), VB, octobre, pp. 53-54. 50 Vasile Luţcan, Idem. 51 Alexandru Burlacu, Poezia basarabeană şi antinomiile ei (La poésie bessarabienne et ses antinomies), Les Éditions de l’Université d’État de Chişinău, 2001, p. 67. 52 Vasile Luţcan, « Ideologii basarabene » (Idéologies bessarabiennes), VB, 1934 décembre, pp. 13, 14. 53 Nicolai Costenco, « Prietenie » (Amitié), VB, 1934 juillet-août, p. 30. 54 Vasile Luţcan, « Itinerar rual » (Itinéréaire rural), VB, octobre, pp. 53-54.

172

« paysans obscurs, paysans hérissés »55 ou, en général, « le peuple aux vêtements en loques »56 sont les nouveaux « héros » des œuvres rustiques des jeunes poètes bessarabiens.

À partir de la seconde moitié des années 1930, à mesure que les poètes de la « nouvelle génération » avancent en âge, le village, où ils ont passé, presque sans exception, leur enfance, se colore progressivement de nuances nostalgiques. Les manques et les souffrances que les jeunes écrivains se rappellent avoir subis pendant leur enfance rurale s’estompent à travers des procédés d’euphémisme ou d’ironie, pour céder la place aux expériences bien plus plaisantes de l’aventure et de la communion avec la nature, associées à la vie au village. Souvent, la nostalgie des origines rurales s’accompagne d’un sentiment confus de culpabilité d’avoir « oublié » les parents ou les grands-parents à une époque où les futurs écrivains s’installent définitivement en ville. Propulsé par une mobilité sans retour, le personnage lyrique se demande toutefois, rongé par le remord :

« Mais qu’est-ce que je ferais parmi vous, / Mes ancêtres, qui

ne savez pas grand-chose ? / Mes chers, je vous ai trahis, trahis, / Au travers des villes, au travers des livres. »57

Dans ce contexte, la ville, avec ses quartiers marginaux

plongés dans le brouillard de la phtisie et de la détresse, représente dans les œuvres des jeunes écrivains bessarabiens, urbanisés de date récente ou citadins de seconde génération, l’image renversée et décidément négative de l’univers originaire du village.

Poussés par la nostalgie de l’origine rurale et en même temps par la culpabilité de l’avoir abandonnée, les poètes bessarabiens de la « nouvelle génération » se proposent, vers la fin des années 1930, de sauver les paysans bessarabiens de la « haute culture » qui leur est imposée de la ville, et 55 Bogdan Istru, « Ţăranii » (Les paysans), VB, 1938 juin-juillet, p. 96, 56 Vasile Luţcan, « Plugarul şi ogorul » (Le laboureur et la terre), VB, 1937 mars-avril, p. 9. 57 Bogdan Istru, « Ţăranii » (Les paysans), ouv. cité, p. 96

173

particulièrement des villes de l’Ancien Royaume, dans les publications périodiques de masse et le système scolaire. À la satisfaction malicieuse des jeunes écrivains régionalistes, les paysans sont réfractaires aux offres « empoisonnées » de la culture roumaine de leur temps.58 Pour atteindre les strates populaires, la littérature doit être créée à la mesure – et, selon eux, à la hauteur – du peuple, dans un langage et une référence qui lui soient familiers et en même temps dignes de son intérêt. Cet idéal de littérature est difficile à réaliser et même, dans les conditions politiques de l’époque, il paraît presque utopique. Mais, « du moins, nous caressons l’espoir, - s’exprime le chef de file des régionalistes bessarabiens dans un article-programme, que, demain, [les écrivains] partageront nos idéaux », pour les mettre, un jour, en œuvre.

Les écrivains régionalistes n’attendront pas longtemps cette opportunité. En 1940 le pouvoir soviétique s’instaure en Bessarabie et proclame une nouvelle conception officielle de la littérature. Stimulés par le soutien et les recommandations des nouveaux dirigeants et assistés par leurs confrères transnistriens plus expérimentés, une partie d’entre eux s’emploient à créer une littérature « moldave » à partir de critères analogues à leurs aspirations de naguère : une littérature destinée au peuple, nourrie et mûrie des sèves de la culture populaire.

En Bessarabie de l’entre-deux-guerres, le conflit

générationnel et politique des écrivains prend une tournure qui peut sembler paradoxale. Malgré leurs études dans les écoles et universités de l’Empire russe, les écrivains de l’ancienne génération sont et resteront des « unionistes » militants, c’est-à-dire des partisans inconditionnels de la réunification avec la Roumanie. À l’opposé, les jeunes écrivains bessarabiens, issus au début des années 1930 des lycées roumains, professent à partir de 1934 le régionalisme. Ce paradoxe apparent peut être expliqué par le conflit de légitimité engagé au sein des écrivains

58 Nicolai Costenco, « La nécessité du régionalisme culturel », article cité, VB, 1937 mars-avril, p. 114.

174

bessarabiens selon leur capital scolaire et position idéologique. Pour compenser le « discrédit » de leur capital scolaire, les « anciens » se doivent d’afficher aux yeux des nouveaux gouvernants un comportement politique irréprochable. Les « jeunes », quant à eux, se targuent de l’avantage de leurs diplômes comparés aux « anciens » pour réclamer aux autorités centrales, au nom des Bessarabiens dont ils se proclament « porte-parole », plus d’autonomie pour leur province. Mais le conflit générationnel n’est que d’apparence, car les « jeunes » écrivains revendiquent ouvertement ce que leurs « aînés » n’ont pas de légitimité pour réclamer : l’intégration et non l’assimilation de leur province au Royaume roumain.

175

Imaginea basarabenilor în viziunea administraţiei civilo-militare româneşti

(anul 1941)

Diana DUMITRU

Istoria tumultuoasă a Basarabiei a lăsat o amprentă profundă asupra identităţii locuitorilor acestui teritoriu şi le-a creat adeseori o imagine greu de înţeles în ochii autorităţilor ce guvernau acest ţinut de-a lungul diverselor perioade istorice1. Suferind fracturi şi stratificări culturale marcante2, uneori contra-dictorii, sentimentul de apartenenţă al basarabenilor a suscitat suspiciuni atît din partea guvernărilor de factură imperială, cît şi a administraţiei româneşti. Problema presupusei lipse de loiali-tate a populaţiei teritoriului dat faţă de administraţiile respective explică eforturile întreprinse de acestea în sensul „reeducării” civice, naţionale şi morale a basarabenilor.

Lucrările istorice din perioada sovietică au excelat în denun-ţarea „românizării” populaţiei basarabene în perioada aflării sale în componenţa României mari,3 precum şi în avansarea argu-mentelor privind existenţa identităţii naţionale moldoveneşti4. Mai recent, o serie de publicaţii au denunţat întreprinderile de manipulare a identităţii basarabenilor de către administraţiile

1 O serie de articole ce ţin de problema identităţii basarabene pot fi găsite în lucrarea Basarabia. Dilemele identităţii, Editată de Flavius Solomon, Alexandru Zub, Iaşi: Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 2001. 2 George Ciorănescu, Bessarabia, Disputed Land between East and West, Muenchen, 1984. 3 S. Brysiakin, Kul’tura Bessarabii v 1918-1940 gg, Kishinev, 1978; S.K. Brysiakin, M.K.Sytnik. Torzhestvo istoricheskoi spravedlivosti, Kishinev, 1969; A.Dolinik, Pod vlastiu rumynskikh boiar. Moskva, 1945; V.Lungu. Politika terrora i grabezha v Bessarabii (1918-1920 gg), Kishinev, 1979; S. F. Kustriabova, Polozhenie trudiashikhsia i demograficheskie protsessy v gorodakh Bessarabii (1918-1940), Kishinev, 1977. 4 A.M. Lazarev. Moldavskaia sovetskaia gosudarstvennost’ i bessarabskii vopros, Kishinev, 1974; Împotriva falsificatorilor burgheji ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc, Chişinău, 1974; V. Stati, Limba moldovenească şi răuvoitorii ei: împotriva falsificatorilor burgheji ai dezvoltării limbii moldoveneşti, Chişinău, 1988.

176

ţaristă şi sovietică5. După 1991, Republica Moldova a devenit terenul unor confruntări cu caracter politic în chestiuni ce vizează probleme istoriografice şi educaţionale care au drept miză identitatea locuitorilor săi6.

Articolul de faţă nu pretinde să se includă în dezbaterile pe aceste teme şi nici nu intenţionează să furnizeze argumente istorice şi politice părţilor implicate în disputa referitoare la identitatea basarabenilor. Autorul îşi propune scopul modest de a analiza una din multiplele faţete ale imaginii basarabenilor de-a lungul istoriei acestei regiuni. Ne-am propus să analizăm imaginea basarabenilor în viziunea administraţiei româneşti din 1941 din motivul că această temă nu s-a bucurat de multă atenţie din partea cercetătorilor, în ciuda abundenţei documentelor păstrate în arhivele române şi moldoveneşti pe acest subiect7. Anul 1941 reprezintă o perioadă crucială şi de maximă intensi-tate în istoria statului român. Cu toate acestea, el este studiat mult mai puţin de către istorici decît anul 1940. Anume odată cu

5 Mihail Bruhis, Rusia, România şi Basarabia (1812, 1918, 1924,1940), Chişinău, 1992; W. P. van Meurs, The Bessarabian Question in Communist Historiography. Nationalist and Communist Politics and History Writing, Chişinău, Arc, 1996; Charles King, Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Arc, 2002; Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova, Chişinău, 1998; Doru Mihăiescu, Basarabia şi Bucovina (pornind de la numele lor), Iaşi, 2000; Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chişinău, Ed. Prut internaţional, 2000; Igor Cașu, ”Politica națională” în Moldova Sovietică, Chișinău, Cartdidact, 2000; Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura „Civitas”, 2006; Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956), Ed. L’Harmattan, Paris, 2009. 6 Mircea Snegur, “Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”, in Pămînt şi oameni, 12 februarie 1994, p. 3, Mihai Cimpoi, Basarabia sub steaua exilului, Bucureşti, 1994; Anatol Petrencu, În serviciul zeiţei Clio, Chişinău, 2001; Ion Eremia, Falsificarea istoriei sau “Fenomenul Stati” în Republica Moldova, Chişinău, 2003. Pentru o mai bună cunoaştere a confruntărilor ce au loc la acest capitol în şcolile din Moldova vezi articolele semnate de Elizabeth Anderson: „Don’t Falsify Our History! Moldovan Teacher and Student Reaction to State Proposed History Courses”, Nationalisms Across the Globe: An Overviews of Nationalisms in Sate-Endowed and Stateless Nations, Vol. I, Europe, Poznan, The Polish Academy of Sciences, 2005; Elizabeth A. Anderson, „Backwards, Forwards, or Both? Moldovan Teachers’ Relationship to the State and the Nation„, European Education, 2005, vol. 37, nr. 3, p.53-67. 7 Autorul prezentului articol cercetează chestiunea Holocaustului în România; mai multe materiale de arhivă citate fac referinţă la aceste evenimente.

177

începerea războiului cu URSS, conducerea statului român face anumite bilanţuri şi, concomitent, lansează nişte proiecte de viitor, de mare însemnătate pentru toată ţara, dar şi pentru Basarabia în particular. Vechile ranchiune, apărute în sînul administraţiei româneşti mai ales în urma cedării Basarabiei în iunie 1940, au influenţat crearea unor proiecte ce vizau populaţia regiunii, în condiţiile în care se prevedea o redobîndire durabilă a acestui teritoriu. În acest context, modul în care era privită populaţia basarabeană de către administraţie urma să constituie fundamentul noii construcţii sociale preconizate pe teritoriul dat şi, totodată, urma să stabilească locul şi rolul definitiv al basarabenilor în societatea românească.

Ne propunem aşadar să scoatem în evidenţă imaginea pe care şi-a format-o administraţia românească despre basarabeni începînd cu iunie 1941. Pentru atingerea acestui obiectiv am analizat o serie de documente de arhivă ce conţin referiri făcute de reprezentanţii administraţiei civile şi militare a Basarabiei, inclusiv de guvernatorul provinciei, la populaţia civilă din Basarabia rămasă sub ocupaţie sovietică între iunie 1940 şi iunie 1941. Majoritatea materialelor utilizate pentru acest studiu provin din fondurile Arhivelor Ministerului Apărării Naţionale a României, din Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova şi din unele arhive regionale din Ucraina.8

Între diverse regiuni istorice ale României au existat întot-deauna diferenţe culturale, etnice sau de alt ordin. În ciuda (sau poate datorită) acestui fapt nu s-au creat unităţi administrative mari viabile, pentru a se evita formarea unor identităţi regionale puternice.9 Cu toate acestea, remarcăm că în perioada studiată în Basarabia este instaurată o ordine ce se deosebeşte radical de

8 Materiale date au fost cercetate la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington (în continuare -USHMM), care păstrează o colecţie importantă de documente provenite din diferite arhive europene, referitoare mai ales la perioada anilor celui de-al Doilea Război mondial. 9 Pentru o analiză minuţioasă a mişcărilor regionaliste şi a eforturilor de construire naţională în România Mare, vezi lucrarea Irinei Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Nationalism, Nation Building, and Ethnic Struggle. 1918-1930, Cornel University Press, 1995.

178

situaţia din restul ţării. Astfel, prin decizia Mareşalului Ion Antonescu, Generalul C. Gh. Voiculescu devine guvernatorul Basarabiei, responsabil doar în faţa Mareşalului şi cu împuterni-ciri deosebite, ce presupuneau inclusiv prerogativa de a anula legile ţării pe teritoriul guvernat, dacă interesele naţionale ar cere-o.10

Circulaţia bunurilor şi oamenilor între Basarabia şi restul României a fost puternic restrînsă, propunîndu-se să se ridice un zid impenetrabil între acestea.11 Din primele zile ale războiului cu URSS, Antonescu cere departamentelor şi ministerelor să numească în Basarabia şi Bucovina funcţionari competenţi. Pentru a încuraja funcţionarii să plece cu lucrul în aceste pro-vincii periferice se preconiza o creştere a salariului cu 30%, precum şi accesul la magazine speciale create pentru aprovizio-narea funcţionarilor cu mărfuri deficiente în aceste regiuni.12 Deseori funcţionarii şi militarii regăţeni numiţi în Basarabia după iunie 1941 aduc cu sine anumite opinii şi atitudini, caracte-ristice grupului lor social. Ele reflectă totodată, în linii generale, imaginea sincretică pe care o aveau basarabenii în sînul societăţii româneşti la acel moment.

O serie de factori obiectivi contribuie la crearea şi la difu-zarea acestei imagini specifice a basarabenilor pe care o atestă documentele de arhivă din 1941. În majoritatea documentelor, populaţia basarabeană era privită mai ales din perspectiva gra-dului de devotament manifestat faţă de administraţia româ-nească restabilită. Indiscutabil, basarabenii erau priviţi de către reprezentanţii administraţiei româneşti ca parte componentă a naţiunii române, compatrioţi cu fraţii lor de peste Prut. Acest fapt era acceptat ca un adevăr incontestabil. Anume din această

10 Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial, 1940-1944, Chişinău: Lyceum, 1997, p. 245; Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: guvernarea lui Ion Antonescu. 5 octombrie 1941- ianuarie 1942, Vol. V, Bucureşti, Arhivele Nationale ale României, 2001, p. 442-444. 11 Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: guvernarea lui Ion Antonescu. 3 aprilie- iunie 1941, Bucureşti, 1999, p. 597; ibid., Vol. IV, p. 200. 12 Stenogramele…, Vol. III, p. 645; ibid., Vol. IV, p. 566, p. 601, p. 607; ibid., Vol. VI, p. 456.

179

cauză în majoritatea documentelor, etnicii români din Basarabia erau remarcaţi în raport cu alte grupuri etnice conlocuitoare din teritoriu. În numeroasele documente ce examinează starea de spirit a românilor din Basarabia se subliniază că anume românii basarabeni au manifestat cea mai mare bucurie la reinstalarea autorităţilor româneşti:

„În toate localităţile de peste Prut, pe unde unităţile noastre au

trecut, populaţia românească a primit cu foarte mare bucurie şi mulţumire sufletească, atît Armata Română, cît şi cea Germană. La trecerea prin sate, unităţile au fost primite cu flori şi urale. Pe feţele tuturor se citea bucuria de a fi scăpat de jugul rusesc... Populaţia românească a primit ca o binefacere şi cu un accentuat entuziasm intrarea trupelor Române în Basarabia.” 13

O notă emisă de Armata a 3-a vine să fortifice, într-un limbaj

propagandistic sclipitor, o opinie predominantă în cercurile militare româneşti:

„Nu putem să nu remarcăm mîndria şi satisfacţia ostaşului

român care nu numai au desrobit pe fraţii noştri din Bucovina şi Basarabia, dar au şi înfipt prin jertfa lor tricolorul românesc, de-parte, pe meleagurile Ucrainei, stăpînită pînă deunăzi de caracatiţa comunistă, care timp de 22 ani s’a lăudat că orice duşman va fi zdrobit pe teritoriul lui.”14

Alte acte informative confirmă cu convingere că „sentimen-

tele de loialitate şi profundă încredere în spiritul nou al vremii şi bucuria realipirii Basarabiei la Patria Mumă, se poate citi pe faţa tuturora”.15

13 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Armata a 3-a”, Inventar nr. S/6776, rola nr. 352; Raportul Secţiei a 2-a a Armatei a 3-a din 8 iulie 1941; USHMM, RG-25.003, rola 18. 14 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Armata a 3-a”. Inv. S/6776, rola 352, f. 133, Nota informativă de la 12 august 1941; USHMM, RG-25.003, rola 18. 15 Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23, Notă infor-mativă de la 31 august 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.

180

Este remarcabil în acest context că basarabenii de alte origini etnice erau percepuţi ca fiind ostili16 - sau în cel mai bun caz indiferenţi - faţă de administraţia românească. Astfel, conform unei note informative, populaţia de origine ucraineană „se arată într-o oarecare măsură indiferentă faţă de noua situaţie. Nu lasă a se înţelege nici în bine, nici în rău, reocuparea de către trupele noastre a Basarabiei.17” Populaţia rusă era apreciată ca nepriete-noasă noului guvernămînt, fiind pusă pe acelaşi cîntar cu sim-patizanţii puterii Sovietice. Astfel, la 14 septembrie 1941, Ion Antonescu i-a ordonat guvernatorului Basarabiei C. Gh. Voiculecu să fie consideraţi suspecţi „toţi cei de origine rusă şi toţi cari au servit sub bolşevici”.18

În paralel cu aplicarea unei politici ferme de românizare în Basarabia, în cadrul căreia românii basarabeni erau consideraţi parte integrantă a naţiunii române, documentele studiate înregistrează de asemenea şi sentimente de alt ordin. Ele decurg din experienţa percepută ca traumatizantă a pierderii teritoriale şi din umilinţele suferite de reprezentanţii statului român în vara anului 1940. Faptul că unii basarabeni şi-au manifestat atunci mulţumirea faţă de incorporarea provinciei lor de către URSS, sau că au decis să rămînă în teritoriul ocupat de sovietici, a afectat profund orgoliul demnitarilor români, într-o perioadă cînd aspiraţiile etnocratice ale statului român erau în plină ascensiune. Aceasta a dus la o descalificare relativă a locuitorilor Basarabiei în ochii funcţionarilor români, imediat după recuceri-rea provinciei. Astfel, raportul legiunii jandarmeriei oraşului Chişinăului menţionează că in perioada retragerii trupelor române din Basarabia „această populaţie şi-a pierdut cel mai mic sentiment românesc, s’au întruchipat una cu hoardele bolşevice

16 În perioada verii şi toamnei anului 1941 au avut loc execuţii în masă şi deportări ale evreilor basarabeni. Documentele administrative abundă în învinuiri la adresa evreilor şi pretinse intenţii ale acestora de destabilizare a situaţiei şi de sabotare a conducerii româneşti. 17 Ibidem. 18 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr.651, p. 533; USHMM, RG-25.003M, rola 121.

181

şi minoritarii locali şi au început a se deda la jafuri contra armatei şi funcţionarilor”19.

Resentimentul acumulat de către funcţionarii români în urma evenimentelor din iunie 1940, cumulat uneori cu frica faţă de statul sovietic, marchează într-un mod aparte atitudinea lor faţă de populaţia din Basarabia, odată cu recuperarea provinciei în iunie 1941. Contactul pe care l-au avut basarabenii cu puterea sovietică între 1940 şi 1941 este apreciat ca unul nefast, calificat cîteodată în termeni religioşi. Astfel, opţiunea basarabenilor de a nu se împotrivi incorporării provinciei lor de către statul sovietic este asociată de către autorităţile româneşti cu dezicerea de Dumnezeu şi cu trecerea de partea Satanei20. Odată cu aşa-zisa renegare a bunei credinţe de către populaţia basarabeană sub regimul sovietic, s-a presupus că manifestările ei antiromâneşti ar fi atins punctul culminant. Un raport al jandarmeriei insistă că în această perioadă basarabenii „şi-a[u] pierdut în majoritate simţul de român” şi au trecut la fapte îndreptate împotriva statului român:

„Mulţi dintre ei s-au dedat la acte de spionaj, trădare şi

aducerea trupelor sovietice spre poziţiunile noastre în timpul operaţiunilor, culminînd prin aceia că unii din ei în mod voluntar au luptat în rîndurile armatei roşii contra noastră, au prins agenţi de ai noştri pe care i-au predat autorităţilor sovietice şi i-a executat”.21

Fapt curios, deşi „trecut de partea Satanei”, basarabeanul nu

este văzut ca un colaboraţionist activ al puterii sovietice, ci mai curînd ca un obiect pasiv în mîinile ei. Basarabeanul în sufletul căruia „propaganda comunistă prinsese rădăcini” apare ca slab de fire, oportunist, incapabil de o analiză judicioasă a situaţiei create. Calculul acestor basarabeni „a fost amar şi greşit,” deoarece ei „nu au aşteptat rezultatele viitorului şi deznodă-

19 Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941; USHMM, RG-25.010M, rola 6. 20 Ibidem. 21 Ibidem.

182

mîntul ce a dat loc la salvarea lor din ghiarele bolşevismului”. Mai mult ca atît, conform acestui document, chiar şi basarabenii care au „spionat” statul român şi i-au ajutat pe sovietici sînt parţial disculpaţi prin afirmaţia conform căreia ei ar fi făcut acest lucru „printr-un nenorocit act de inconştientă cauză comunistă.”22 Unele documente redactate de reprezentanţii administraţiei româneşti trădează o atitudine paternalistă amestecată cu o oarecare condescendenţă. Astfel, ostaşii români sînt reprezentaţi într-un raport al Armatei a 3-a ca „nişte cruciaţi care au mers să se jertfească pentru credinţă în Dumnezeu şi în biserica batjoco-rită de iudeo-comunişti”. În acelaşi timp, unul dintre basarabeni s-ar fi adresat acestora cu cuvintele: „ne-aţi luat jugul, daţi-ne minte”.23

În mod aparent paradoxal, contactul populaţiei din Basarabia cu statul sovietic nu întotdeauna era privit în corespondenţa administraţiei româneşti ca avînd o influenţă dăunătoare asupra mentalităţii basarabenilor şi a spiritului românismului în această provincie. Unii funcţionari şi militari români erau de părerea că simpatia basarabenilor faţă de regimul sovietic s-a diminuat considerabil după un an de aflare în componenţa URSS, în pri-mul rînd din cauza terorii exercitate de poliţia politică sovietică, în al doilea rînd, în urma lipsurilor materiale suferite în această perioadă. Astfel, un buletin contrainformativ al inspectoratului regional de poliţie Chişinău susţine că:

„un an de ocupaţie sovietică a produs în sînul populaţiei la

oraşe şi sate mari nemulţumiri. Au rămas decepţionaţi chiar şi acei cari simpatizau cu mişcarea comunistă. La toate categoriile sociale standardul de viaţă din timpul ocupaţiei sovietice era inferior celui românesc”.24

22 USHMM, RG-25.010M, rola 6, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941. 23Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Armata a 3-a”. Inv. S/6776, rola nr. 352, f. 133, 12 august 1941; USHMM, RG-25.003, rola 18. 24Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, de la 10-20 august 1941; USHMM, RG -25.003M, rola 121.

183

Şeful poliţiei Cetatea Albă Venculescu şi şeful Biroului Siguranţei Teodorescu Petre reiau aproape cuvînt cu cuvînt afirmaţiile sus-menţionate, subliniind, de asemenea, că

„acţiunea dusă contra religiei conduse de evrei, regimul sever

la care erau supuşi muncitorii agricoli ţărani care acceptaseră să intre în colhozuri cari trebuia să dea un randament fixat în orele de lucru cerute de autorităţile sovietice şi impozitele în natură şi bani pe cari trebuia să le plătească populaţia rurală statului şi în special acei cari nu intraseră în colhozuri a produs cele mai mari nemulţumiri”.25

Jandarmeria notează că ţăranii basarabeni consideră acţiunea

miliţiei sovietice ca fiind mai eficientă decît a poliţiei româneşti. Unul din ei apreciază:

„era destul un miliţian pentru o plasă pentru a ţine în mînă

toată ordinea, siguranţa şi executarea ordinelor, pe cîtă vreme la Români, din cauza favorurilor şi a corupţiei în serviciu, populaţia iarăşi nu execută la timp toate dispoziţiunile date în Administra-ţie”.26

Conform afirmaţiei omului politic şi de stat basarabean

Vladimir Cristi, populaţia basarabeană, în special cea rurală, este „incontestabil mulţumită că a scăpat de sub jugul şi tirania bolşevismului, datorită soldatului român şi înţelepciunii Conducătorului”. 27 Mai mult ca atît, politicianul subliniază că dacă administraţia românească n-a reuşit să cucerească simpatia şi loialitatea basarabenilor în perioada interbelică, atunci regimul bolşevic, prin politica sa şi prin nivelul de viaţă impus populaţiei

25 Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115. 26 Inspectoratul general al jandarmeriei, Anul 1941, 12 noiembrie 1941; USHMM, RG 25.010M, rola 9. 27 Cabinetul Civilo-Militar pentru Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei, Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fondul nr. 706, inv. 1, dos. 10, f. 16; USHMM, CBBT, rola 2.

184

în 1940-41, i-a apropiat mai mult pe basarabeni de România. V. Cristi exprimă o părere îndrăzneaţă, susţinînd că „într’un an de stăpînire bolşevică Basarabia a fost românizată mai mult decît în cei 22 ani ai stăpînirii noastre [româneşti].”28

Chiar şi rapoartele ce criticau aspru convertirea basarabeni-lor la comunism recunosc că, totuşi, o parte din basarabeni au rămas loiali statului român şi că aceştia „a[u] răsuflat uşor” la intrarea românilor şi „a[u] adus laudă lui Dumnezeu că au scăpat de sub regimul bolşevic, care le urmărea distrugerea”. Chiar şi cei care n-au fost loiali administraţiei româneşti şi nu priveau cu ochi buni reinstalarea ei, „nu se manifestă sub nici o formă de frica rigorilor legilor şi caută a se reabilita prin diferite acte de supunere şi loialitate de care dau dovadă”.29

Atitudinea ambiguă a autorităţilor româneşti poate fi expli-cată şi prin faptul că resentimentele provenite din frustrări apă-rute în trecutul recent se ciocneau de necesităţile imperioase ale prezentului. Dacă trecutul cerea pedepsirea „colaboraţioniştilor,” şi răzbunarea statului românesc, atunci interesele prezentului şi viitorului impuneau necesitatea stabilizării puterii şi a reconcilie-rii cu populaţia locală din această regiune. Discursul funcţiona-rilor ”regăţeni”, veniţi să conducă viaţa provinciei recucerite, este marcat de această dilemă, el încercînd să condamne şi să justifice în acelaşi timp comportamentul basarabenilor între 1940 şi 1941. Astfel, o dare de seamă a Biroului de Siguranţă din Cetatea Albă explică comportamentul basarabenilor ce s-au eva-cuat spre est împreună cu sovieticii prin aceea că, în momentul reocupării Basarabiei, majoritatea populaţiei plecată peste Nistru „a fost luată cu ordin fie sub forma mobilizărilor în armată sau formaţiunior auxiliare, sau obligaţi să plece tot prin ordine îm-preună cu stabilimentele în care lucrau, în planul de mobilizare generală a bolşevicilor”30. Pe de altă parte, potrivit aceluiaşi document, o parte din populaţia venită în interiorul ţării din 28 Ibidem. 29 Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941; USHMM, RG-25.010M, r. 6. 30 Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, op.1, ed. hr. 23, raportul cuprinde perioada de la 6 noiembrie la 6 decembrie 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.

185

Basarabia după 28 iunie 1940 s-ar fi întors pentru a-şi lua familiile, în timp ce elevii şi studenţii, printre alţii, au revenit la domiciliile părinţilor lor.31 În fine, autorii documentului aduc la cunoştinţa superiorilor lor că

„categoriile locuitorilor enumerate mai sus speră că Guvernul

şi înţelegătoarea conducere a D-lui Mareşal Antonescu vor reglementa în mod echitabil situaţia cetăţeniei lor prin măsurile ce se vor lua ulterior sau prin regulamentul egal ce va apare”.32

Basarabenilor li se atribuie uneori o atitudine rezervată faţă

de administraţia românească. O dare de seamă informativă pentru judeţul Ismail caracteriza populaţia basarabeană ca fiind „într’o stare de neclarificare a opiniei”, stare explicată prin faptul că aceasta „trăieşte sub o permanentă frică”33.

Un document important, semnat la 4 septembrie 1941 de către guvernatorul Basarabiei generalul C. Gh. Voiculescu şi trimis către toate direcţiile, prefecturile, primăriile, Inspectoratul de Jandarmi şi subdirecţiile respective34, ilustrează în mod expresiv imaginea basarabenilor în percepţia administraţiei provinciei. În deschiderea comunicatului se declară tranşant că „un an de stăpînire sovietică a fost suficient ca să atrofieze multor basarabeni orice simţămînt de disciplină, de respect şi de ierarhie”. C. Gh. Voiculescu se arată în continuare nemulţumit de schimbările impuse de puterea sovietică care ar fi dus la zdruncinarea sistemului ierarhic, considerat un element constitu-tiv al societăţii româneşti din perioada interbelică. Guvernatorul Basarabiei critică cu asprime „acea „tovărăşie” care tindea la nivelarea claselor sociale, formula încetăţenită de a se adresa numai cu „tu” [ce] a dat o iluzie de egalitate celor situaţi pe cele

31 Ibidem. 32 Ibidem. 33 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, f. 397, septembrie 1941; USHMM, RG -25.003M, rola 121. 34 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, f. 306; USHMM, RG -25.003M, rola 121.

186

mai mici trepte sociale”. Pentru Voiculescu, privilegierea clasei de jos sau „a celor fără nici un căpătîiu” echivalează cu transfor-marea lor în „tip[i] refractar[i] faţă de orice ordine, disciplină şi ierarhie”. În acelaşi timp, persoanele ce aparţin claselor superioare ar fi fost de fapt coborîţi, prin această „egalitate”, impunîndu-li-se un fel de „complex de inferioritate”35.

Voiculescu este indignat de atmosfera de „egalitatism” ce domnea în instituţiile şi organizaţiile din Basarabia în care activau funcţionari localnici. După părerea guvernatorului,

„un observator atent ar rămîne surprins de lipsa de deferenţă

ce o datorează cei mici faţă de cei situaţi pe o treaptă ierarhică mai înaltă. Nu mai vorbim de maniera şi de ţinuta multor cetăţeni atunci cînd se adresează unei autorităţi; au parcă ceva poruncitor, - „ceva” cu care cel care a trăit în Vechiul Regat nu este obişnuit”36.

Afirmaţia este sprijinită de cîteva exemple. Printre altele, este

invocat cazul inginerului Vasenco de la serviciul tehnic de pe lîngă Prefectura oraşului Bălţi, despre care se subliniază că „rămase sub soviete”. Din documentul dat aflăm că, în timpul cît acesta lipsea de la birou, curierul său, la fel „rămas sub soviete”, s-a aşezat la birou pe scaunul şefului său, inginerul Vasenco. Voiculescu se arată scandalizat de faptul că la întoarcerea inginerului, curierul nu s-a ridicat de pe scaun; mai mult decît atît, „nici inginerului nu i s’a părut acest fapt anormal”, ci „a luat alt scaun şi s’a aşezat alături de el.” Un exemplu similar adus de guvernator este cel al fostului director al Seminarului Teologic din Chişinău despre care susţine că „s’a complăcut pe tot timpul ocupaţiei în anturajul servitorilor de la acea şcoală.” În final, autorul documentului conchide că „[acestea] sînt exemple mici, neînsemnate, dar care ilustrează o anumită stare de lucruri, o anumită mentalitate”.37

35 Ibidem. 36 Ibidem. 37 Ibidem.

187

În circulara sa, Voiculescu explică constatările sale prin faptul că sub ocupaţie sovietică, nici funcţionarii, nici profesorii nu aveau vreo autoritate faţă de cetăţeni sau elevi; că aceştia îşi pierduseră orice prestigiu. O serie de măsuri este menită să îndrepte situaţia creată. Astfel, se ordonă ca întreg personalul administrativ, profesorii, învăţătorii, şi funcţionarii localnici, reprimiţi în serviciu în urma verificărilor efectuate, să fie trimişi dincolo de Prut „sau cel puţin în altă localitate mai îndepărtată de cea în care au servit sub regimul sovietic”. Posturile eliberate urmau să fie completate „în primul rînd cu elemente din Vechiul Regat şi cu refugiaţi basarabeni, verificaţi, cari la evacuare au plecat peste Prut”. În sfîrşit, guvernatorul cere insistent ca „fiecare şef de orice categorie şi treaptă să vegheze continuu la restabilirea ideii de disciplină, respect şi ierarhie, intervenind energic ori de cîte ori aceasta ar suferi”.38

După cum putem observa, în percepţia autorităţilor româ-neşti basarabenii constituiau, în linii generale, o populaţie româ-nească care a fost într-un fel „contaminată” în urma contactului cu regimul comunist-sovietic. Aceasta ar putea fi readusă la normalitate prin aplicarea unei serii de măsuri speciale. Pînă atunci însă, populaţia civilă din Basarabia nu se putea bucura de o încredere deplină, urmînd a fi administrată de elemente devotate, în principal de funcţionari originari din Vechiul Regat. De altfel, localităţile din Basarabia administrate în majoritate de funcţionari „regăţeni” erau incluse în categoria celor mai de încredere. O sinteză informativă alcătuită de biroul Siguranţei din oraşul Cetatea Albă aduce la cunoştinţa superiorilor că populaţia românească a acestui oraş era alcătuită exclusiv din funcţionari, profesori, învăţători, ofiţeri şi subofiţeri veniţi pentru serviciu în această localitate din Vechiul Regat, pe lîngă cîteva familii băştinaşe. Conform acestui document, starea de spirit a populaţiei româneşti din oraş „nu lasă de dorit sub nici un raport”; românii de aici dau dovadă de „cea mai desăvîrşită încredere în actuala conducere a statului şi comentează foarte

38Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr.651, f. 306; USHMM, RG -25.003M, rola 121.

188

favorabil toate măsurile de ordine ce se iau şi acţiunea ce se desfăşoară pentru refacerea şi reclădirea Basarabiei”.39

Uneori, atitudinea depreciativă exprimată public de unii funcţionari regăţeni la adresa basarabenilor putea provoca situa-ţii de conflict, cum sînt cele raportate de postul de jandarmi din comuna Ţaul (actualmente raionul Donduşeni). Potrivit acestui raport, majoritatea oamenilor din satul şi comuna Ţaul nu-şi dădeau copiii la şcoală din cauza că directoarea Plămădeală, soţia preotului Valerian Plămădeală, „veşnic îi batjocoreşte pe copii cu cuvintele „feciori de comunişti şi bolşevici ce sînteţi voi”, şi că „din această pricină, locuitorii acestei comune sînt foarte nemulţumiţi”.40

Lipsurile pricinuite de război acutizează relaţiile dintre o parte a populaţiei basarabene şi autorităţile româneşti. Potrivit ordinului de informare emis la 14 septembrie 1941 de inspectorul de jandarmi, colonelul T. Meculescu, populaţia din unele locali-tăţi rurale din Basarabia „manifestă nemulţumiri foarte mari din cauza lipsurilor articolelor de primă necesitate pe care nu şi le poate procura şi de care duc lipsă foarte mare”. Meculescu se arată îngrijorat de faptul că aceste nemulţumiri ar putea fi specu-late de anumite elemente subversive, iar populaţia s-ar putea deda la manifestări ostile statului. În consecinţă, inspectorul de jandarmi ordonă să fie luate „măsuri de supraveghere şi urmă-rire a acestei probleme, raportînd la timp inspectoratului orice constatări în această privinţă”.41 Chiar şi la Cetatea Albă, unde cu puţin timp înainte s-a raportat o relaţie armonioasă între autorităţi şi populaţia românească din oraş, Biroul de Siguranţă din municipiu remarcă totuşi că „starea de spirit a populaţiei

39 Gosudarstvennyi Arkhiv Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23, Raportul de la 19 septembrie pînă la 19 octombrie 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115. 40 Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941, f. 532; USHMM, RG – 25.010M, rola 11. 41 Inspectoratul General al Jandarmeriei, An. 1941, f.462; USHMM, RG – 25.010M, r. 11.

189

române se prezintă foarte bună, afară de mici nemulţămiri mani-festate atunci cînd sînt rechiziţionaţi pentru diferite munci”.42

De multe ori, refugiaţii basarabeni întorşi în Basarabia după iulie 1941 erau criticii cei mai aşpri ai populaţiei rămase sub ocupaţie sovietică pentru pretinsa ei lipsă de loialitate daţă de statul român. Astfel, dintr-o notă informativă a legiunii de jandarmi Lăpuşna, aflăm că refugiaţii basarabeni din această localitate considerau că cea mai potrivită formă de guvernare pentru Basarabia ar fi „o dictatură militară cît mai severă”, deoarece locuitorii acesteia „nu au nici-o conştiinţă naţională” şi le „este indiferent faptul că azi fîlfîie drapelul tricolorului sau steagul roşu”. 43

Nu toţi basarabenii refugiaţi împărtăşeau însă asemenea opinii radicale. Vladimir Cristi,44 menţionat mai sus, manifesta o atitudine cu totul diferită. Acesta îi trimite la 6 octombrie 1941 guvernatorului Basarabiei un memoriu în care îşi exprimă punctul său de vedere cu privire la starea de lucruri în Basarabia recucerită şi, totodată, oferă cîteva sugestii pentru o administrare mai eficientă a provinciei. Cristi scoate în evidenţă atitudinea fa-vorabilă a ţăranilor basarabeni faţă de administraţia românească, încurajată mai ales de nemulţumirea provocată de abuzurile săvîrşite de administraţia sovietică. În opinia sa, era absolut necesar să se consolideze în mod definitiv „această stare psiholo-gică a românului basarabean atît de favorabilă nouă”, iar acest lucru trebuia făcut „printr’o politică înţeleaptă.” În viziunea autorului memoriului, „moldovenii din Basarabia sînt buni la suflet şi blînzi şi tocmai deaceia foarte influenţabili atît înspre bine cît şi înspre rău”. Cristi cheamă cu insistenţă la aplicarea unor măsuri înţelepte şi în perfectă concordanţă cu psihologia populaţiei băştinaşe, atenţionînd asupra faptului că „dacă se vor repeta greşelile făcute dela 1918 pînă la cea de a doua răpire, se

42 Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23, Notă informativă de la 31 august 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115. 43 Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941, 12 noiembrie 1941; USHMM, RG 25.010M, rola 9. 44 Vladimir Cristi a fost deputat al Sfatului Ţării, care a votat unirea cu România. Între anii 1938-1940 a fost desemnat ca primar al oraşului Chişinău.

190

va crea din nou o atmosferă defavorabilă statului”, atmosferă care, subliniază el, fusese manifestată din plin în 1940, cu ocazia evacuării Basarabiei. Spre deosebire de alţi reprezentanţi ai clasei politice româneşti, Cristi nu vede în situaţia dificilă creată un rezultat nemijlocit al liberei alegeri a basarabenilor, ci aruncă o mare parte din vină asupra autorităţilor româneşti, considerate responsabile pentru un „complex de greşeli voite şi nevoite săvîrşite în toată perioda politicianismului deşănţat, sterp, demagogic” şi care, în plus, a fost „venal exploatat cu abilitate de agenţii tuturor duşmanilor”45. Propunerea sa are un caracter mai temperat decît cele ale celorlalţi refugiaţi basarabeni. Ea însă nu conţine elemente originale, ci mai degrabă preia o soluţie ce se afla deja în curs de aplicare parţială. Astfel, proiectul său prevede să se stabilească în Basarabia

„ o administrare locală formată din elementele cele mai selecte

ale cadrelor funcţionăreşti din Vechiul regat, cari să lucreze într-o strînsă colaborare cu basarabenii cinstiţi şi cunoscători ai împrejurărilor locale, evitînd complect politicienii de profesie, spumă a revoluţiei din 1918”.46

În încheiere, vom remarca că imaginea populaţiei basara-

bene, aşa cum reiese din documentaţia produsă de administraţia românească din anul 1941, reflectă o stare de lucruri dominantă la acel moment în România şi în Europa centrală şi orientală. De fapt, imaginea basarabenilor în limbajul administraţiei româneşti din timpul celui de-al Doilea Război mondial este rezultatul unei evoluţii în acest sens, desfăşurate de-a lungul celor două decenii interbelice, cînd România evolua în direcţia unui stat bazat pe o ideologie etnicistă, pe o ierarhizare strictă a societăţii în funcţie de grupurile sociale şi pe o intoleranţă deschisă faţă de orice

45 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Cabinetul Civilo-Militar pentru Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei , Fond. 706, inv. 1, dos. 10, f. 16; USHMM, CBBT, rola 2. 46 Ibidem.

191

manifestare de regionalism.47 Percepţia basarabenilor de către reprezentanţii administraţiei româneşti este ambivalentă. Ca şi înainte de 1940, ei sînt văzuţi ca parte integrantă a naţiunii române. Totodată, mentalitatea şi devotamentul basarabenilor faţă de statul român sînt considerate corupte de influenţa ideolo-giei şi mediului sovietic. Românii basarabeni sînt percepuţi în continuare de către administraţia românescă ca fiind categoria demnă de cea mai mare încredere, faţă de celelalte grupuri etnice conlocuitoare. Cu toate acestea, etnicii români din Basarabia nu se bucurau de acelaşi grad de încredere ca românii din Vechiul Regat sau basarabenii refugiaţi în 1940, fiind suspectaţi de antiromânism şi simpatii faţă de regimul sovietic. Schimbările percepute în mentalitatea basarabenilor în urma anului de ocupaţie sovietică au prilejuit numeroase nelinişti în sînul administraţiei româneşti a Basarabiei. Populaţiei civile din Basarabia i s-a imputat atrofierea sentimentelor de disciplină, de respect şi de ierarhie în urma contactului cu noile reguli „egalitariste” existente în URSS. Conform acestei percepţii, s-a ordonat numirea a numeroşi funcţionari publici din rîndurile românilor din Vechiul Regat şi a basarabenilor refugiaţi în 1940. Basarabenii ce au deţinut anumite funcţii în perioada sovietică urmau să fie transferaţi cu serviciul în partea dreaptă a Prutului sau, în anumite cazuri, în unele localităţi excentrate din Basarabia. Nu putem şti cu exactitate dacă aceste măsuri făceau parte dintr-un proiect temporar sau dintr-o politică permanentă. Este însă evident că, în viziunea administraţiei româneşti din acea perioadă, basarabenii urmau să parcurgă un proces de „reabilitare” pentru a redeveni membri cu drepturi depline ai naţiunii române.

47 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românescă, Bucureşti, 1997; Irina Livezeanu, op. cit.

192

Starea de spirit a populaţiei RSSM în contextul destalinizării şi revoluţiei maghiare (1956)

Igor CAŞU

Anul 1956 este semnificativ din mai multe puncte de vedere

pentru istoria postbelică a Basarabiei şi Transnistriei. Asistăm în acest an la o recrudescenţă sporită a unor opinii şi atitudini critice şi contestatare, pînă recent puternic descurajate de către autorităţile sovietice1. La congresul al XX-lea al PCUS, Nikita Hruşciov condamnă cultul personalităţii lui Stalin şi, în mod selectiv, represiunile politice din perioada în care acesta s-a aflat la conducerea PCUS2. În contextul „războiului rece”, acest eveniment are consecinţe profunde nu numai asupra mişcării comuniste internaţionale, dar şi asupra situaţiei interne a statelor din lagărul „democraţiilor populare”, avînd un impact direct asupra declanşării revoluţiei maghiare. Raportul secret al liderului sovietic din februarie 1956 şi evenimentele din Ungaria din octombrie-noiembrie din acelaşi an produc un ecou deosebit în RSS Moldovenească, mai cu seamă graţie recepţionării şi ascultării generalizate a posturilor de radio străine precum Vocea Americii, BBC şi Europa Liberă3. În ciuda represiunilor de masă din perioada stalinistă, care au lăsat o rană adîncă în memoria populaţiei civile din Basarabia şi Transnistria, opiniile şi atitudi-nile critice la adresa partidului şi administraţiei comuniste iau un

1 În privinţa impactului destalinizării şi revoluţiei maghiare din 1956 asupra opiniei publice în URSS în general, a se vedea Elena Zubkova, Russia After the War. Hope, Illusion, Disappointments, 1944-1957, Armonk, NY, M. E. Sharpe, 1998, p. 178-202. Despre destalinizare şi impactul său în Ţările Baltice, vezi Romuald J, Misunas, Rein Taagepera, The Baltic States. Years of Dependence, 1940-1990, London, Hurst & Company, 1990, p. 133, 145-147, 153-155. 2 Vezi mai mult V.P. Naumov, „K istorii sekretnogo doklada N.S. Khrushcheva na XX s’ezde KPSS ”, Novaya i noveishaya istoriya, 4 (iulie-august 1996), 147-68; Vladimir Naumov, „Utverdit dokladchikom tovarishcha Khrushcheva”, Moskovskie Novosti, 5 (4-11 February 1996), 34; Aleksei Bogomolov, „K 40-letiyu XX s’ezda: Taina zakrytogo doklada”, Sovershenno sekretno, 1(1996), 3-4 . 3 Vezi mai jos documentele de arhivă referitoare la acest fapt.

193

avînt extraordinar în 19564. După cum dovedesc documentele, o parte însemnată a populaţiei din RSS Moldovenească nu acceptă, în 1956, clivajul comunism rău (stalinist) vs. comunism bun (leninist sau hruşciovist), operat în raportul liderului sovietic. Cine sînt totuşi cei care exprimă în mod special atitudini calificate drept „nesănătoase” sau „antisovietice”: reprezentanţi ai intelighenţiei sau oameni simpli, membri ai PCUS sau persoane fără de partid? Dintre aceste manifestări, care este ponderea luărilor de poziţie cu caracter naţional sau etichetate drept naţionaliste? Această întrebare pare cu atît mai justificată cu cît la revoltele din Budapesta din acest an – reflectate în emisiunile posturilor de radio străine, ascultate pe larg în RSSM – s-au făcut auzite adeseori lozinci cu caracter naţionalist, anti-rusesc, maghiarii percepînd regimul comunist ca unul impus de ruşi. Aceste interogaţii ne par cu atît mai legitime cu cît, după dispariţia Uniunii Sovietice, o parte a basarabenilor şi transnistrenilor de astăzi percep retrospectiv regimul sovietic ca unul pozitiv5, iar atitudinea lor faţă de Rusia rămîne una scindată între „ură şi dragoste, dragoste şi ură”.

Dosarele cu documente inedite, păstrate în Arhiva Organiza-ţiilor Social-politice a Republicii Moldova6, pe care ne sprijinim prezenta analiză, constituie o sursă indispensabilă pentru reconstituirea stărilor de spirit ale populaţiei din Basarabia şi Transnistria din epoca sovietică. O categorie importantă a docu-mentelor cercetate o alcătuiesc rapoartele trimise de comitetele 4 Despre ecoul evenimentelor anului 1956 în România s-au publicat deja câteva volume 1956: explozia: percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, ediţie întocmita de Corneliu Mihai Lungu si Mihai Retegan, postfaţă de Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996; Ioana Boca, 1956 – România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001; Doina Jela, Vladimir Tismăneanu, coordonatori, Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, Bucureşti, Curtea Veche, 2006. 5 Fapt ilustrat de rezultatele alegerilor parlamentare din 2001 şi 2005, în urma cărora Partidul Comuniştilor din Republica Moldova obţine majoritatea mandatelor. Au existat numeroase cauze care au dus la acest deznodământ electoral, dar este evident că denumirea brand-ului, de „comunist”, al partidului lui Vladimir Voronin, a jucat un rol important. 6 AOSPRM este arhiva fostului CC al PCM.

194

raionale de partid către Comitetul Central al Partidului Comu-nist din Moldova (de acum încolo CC al PCM) în perioada iunie-august 1956. Ele conţin informaţii despre discutarea în rîndurile membrilor de partid din teritoriu a hotărîrii CC al PCUS din 30 iunie „Despre depăşirea cultului personalităţii şi a consecinţe-lor sale”, ce reprezenta un pas înapoi faţă de ideile, considerate prea îndrăzneţe, exprimate de Hruşciov în raportul său secret din 25 februarie 1956. Stalin era prezentat de data aceasta ca un „luptător pentru socialism”, iar crimele sale drept „unele limitări ale democraţiei de partid şi sovietice, inevitabile în condiţiile luptei cumplite cu duşmanul de clasă”7. Un alt set de informaţii, mult mai detaliate, ne este oferit de rapoartele raionale din perioada ianuarie-februarie 1957, întocmite în baza discuţiilor din cadrul organizaţiilor de partid din teritoriu pe marginea scrisorii emise de CC al PCUS din 19 decembrie 1956 „Despre intensificarea activităţilor politice ale organizaţiilor de partid printre mase şi combaterea manifestărilor antisovietice, a ele-mentelor duşmănoase”. Scrisoarea respectivă este redactată în urma intensificării declaraţiilor şi acţiunilor „antisovietice” care s-au făcut auzite în urma congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956 şi, mai ales, în timpul şi imediat după consumarea evenimentelor din Ungaria din toamna anului 1956. Aceste documente, ce provin de la organizaţiile raionale de partid, reflectă cu precădere perioada februarie-noiembrie 1956. Pentru articolul de faţă am consultat de asemenea unele documente publicate8.

Stările de spirit ale comuniştilor şi comsomoliştilor în urma

discutării raportului secret al lui Hruşciov din 24 februarie 1956 Declaraţii şi atitudini calificate în documentele oficiale drept

„nesănătoase”, „duşmănoase”, „antisovietice” sau, mai rar, „naţionaliste”, s-au înregistrat în 1956 în toate zonele din RSSM – 7 Nicolas Werth, Istoriia Sovetskogo Soiuza, 1900-1991, Moscova, „Ves’ Mir”, 1997, p. 396-397. 8 Tema anului 1956 în RSSM va putea fi extinsă în viitor pe măsura obţinerii accesului la dosarele KGB-ului.

195

nord, centru şi sud. Purtătorii acestora reprezintă diferite categorii sociale: ţărani, muncitori şi funcţionari, intelectuali, dar şi comunişti sau comsomolişti.

Condamnarea cultului personalităţii lui Stalin la 24 februarie 19569, despre care s-a discutat în toate organizaţiile primare de partid din URSS, inclusiv cele din RSSM, încurajează exprimarea publică a unor opinii politice critice sau contestatare. La adună-rile de partid convocate în perioada iulie-august 1956, comuniştii din Bălţi au pus un anumit număr de întrebări pe care le considerăm reprezentative şi pentru alte reuniuni de acest fel: „Va mai rămîne corpul lui Stalin în mausoleu (alături de Lenin – n. n.)? Se poate ieşi cu portretul lui Stalin la demonstraţie? De ce membrii CC-ului n-au reacţionat înainte (faţă de greşelile lui Stalin – n. n.)?” La rîndul lor, cadrele didactice se întrebau: „Cum să discutăm acum cu studenţii? I-am învăţat una, iar acum trebuie să le vorbim cu totul altceva?”. Alte interogaţii se refereau la viaţa privată a lui Stalin. Alţi participanţi la reuniune întrebau dacă vor fi păstrate şi dacă pot fi utilizate în continuare operele fostului secretar general al PCUS. Derutaţi de dezvălui-rile raportului Hruşciov, ce le răsturna convingerile lor de pînă atunci, unii comunişti constatau cu regret: „Mai bine nu ne făceau cunoştinţă cu acest raport”10.

În colhozul „Kotovski” din raionul Cotiujeni, unii comunişti întrebau de ce lui Stalin nu i s-a vorbit de greşelile sale cînd acesta era încă în viaţă. În colhozul „Lazo” din acelaşi raion, un membru de partid îşi manifesta astfel curiozitatea: dacă Stalin ar fi în viaţă, ar mai fi condamnat cultul personalităţii sale, în 1956? Este de remarcat că, în ciuda caracterului lor vizibil provocator pentru regim, aceste întrebări au primit un răspuns cu caracter oficial de la moderatorii reuniunii. La prima întrebare s-a

9 Despre „cultul personalităţii” lui Stalin, a se vedea studiul lui Cosmin Popa (bazat pe materiale de arhivă inedite), „Cultul lui Stalin în Uniunea Sovietică postbelică”, în Europa XXI (Iaşi), vol. XIII-XIV, 2004-2005, număr tematic întitulat „Românii între ruşi şi sovietici”, p. 307-322. Versiunea completă în română a raportului secret a fost publicată de Armand Goşu în Doina Jela, V. Tismăneanu, op. cit. 10 Arhiva Organizaţiilor Social-politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 15, dosar 157, fascicula 1 (în continuare AOSPRM).

196

răspuns pornind de la conţinutul scrisorii CC al PCUS despre depăşirea cultului personalităţii din 30 iunie 1956, în timp ce la a doua întrebare s-a răspuns afirmativ11. Întrebări incomode s-au pus şi la alte reuniuni. La adunarea de partid a DOSAAF -ului12 din Chişinău, comunistul Dmitriev întreba de ce nu i s-a opus rezistenţă lui Stalin în cadrul partidului. Şi această întrebare a primit un răspuns pregătit dinainte, sugerat în scrisoarea CC PCUS despre cultul personalităţii şi consecinţele sale: „Orice manifestare împotriva lui Stalin în acea perioadă n-ar fi fost înţeleasă de popor; nici o iniţiativă în acest sens n-ar fi obţinut susţinerea poporului”. Acelaşi comunist conchidea că numai în timpul celui de-al doilea război mondial se putea limita cultul personalităţii lui Stalin, cînd a ieşit la iveală diletantismul său în materie de strategie militară. De ce totuşi, se mai întreabă Dmitriev, Voroşilov publica în 1949 broşura „Comandantul genial al Marelui Război pentru Apărarea Patriei”?13 Acelaş vorbitor considera că, potrivit luărilor de cuvînt de la congresul al XX-lea al PCUS, Hruşciov era singurul care a emis un atare punct de vedere, invocînd drept exemplu atitudinea rezervată a lui Suslov. Una dintre cele mai negative consecinţe ale cultului lui Stalin era, în opinia lui Dmitriev, ruperea conducătorilor de viaţa partidului, de mase14.

Membrul comsomolului15, V. A. Goldman, din Taraclia, se întreba, la rîndul său, dacă membrii CC al PCUS n-au ştiut într-adevăr – după cum se pretindea – despre pregătirile lui Hitler de a invada Uniunea Sovietică şi de ce nu s-au luat măsuri 11 Ibidem, f. 29. 12 DOSAAF – organizaţia voluntară pentru sprijinirea armatei, aviaţiei şi flotei. 13 Aici se face aluzie la faptul că Voroşilov rămânea în una din cele mai înalte funcţii din stat, cea de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, pe care n-a vrut să o piardă opunându-se lui Stalin. 14 Ibidem, 26-27. Despre întrebări şi opinii similare din alte raioane, vezi şi f. 34-35, 39. În realitate, raportul secret a lui Hruşciov la congresul al 20-lea al PCUS a fost alcătuit de un grup de istorici, în frunte cu P. Pospelov, el însuşi istoric şi secretar al CC al PCUS. Este adevărat că Hruşciov a adus o serie de completări la versiunea iniţială, dar decizia privind conţinutul acestuia a fost aprobată anterior printr-o decizie colectivă a Prezidiului CC al PCUS. Vezi mai multe detalii în Reabilitatsiia : Kak eto bylo, mart 1953 – fevral’ 1956, Moscova, Fond Demokratiia, 2000, p. 296-380. 15 UTC-ul sovietic.

197

din timp pentru contracararea ofensivei germane. La aceste întrebări şi la altele, organele de partid au oferit de fiecare dată „răspunsuri corespunzătoare, corecte”, ceea ce presupune că astfel de întrebări erau anticipate, pregătindu-se din timp anu-mite directive în acest sens16.

Unii comunişti din colhozul „Lenin”, raionul Taraclia, puneau întrebări ce dovedeau o anumită perspicacitate politică. Astfel, aceştia interogau prezidiul întrunirii dacă au existat manifestări ale cultului personalităţii şi în eşaloanele inferioare ale puterii, la nivelul preşedinţilor de colhozuri şi a secretarilor organizaţiilor de partid. Dar în sînul conducătorilor organiza-ţiilor de partid şi sovietice de rang mai înalt? – mai întrebau aceiaşi vorbitori. V. V. Dostal, membru al PCUS, constata că după „testamentul” lui Lenin în care Stalin era considerat o „fire brutală” au trecut şase congrese ale PCUS, fiind nedumerit că în acest răstimp acesta din urmă şi-a păstrat funcţia de secretar general al partidului17. În alte organizaţii primare ale PCUS s-a mers şi mai departe, dîndu-se exemple concrete despre consecin-ţele cultului personalităţii asupra unor persoane cu funcţii de conducere, numite, în alt context, „mici Stalini”18. Astfel, în scrisoarea către CC al PCM din 4 iulie 1956, secretarul comitetu-lui orăşenesc Chişinău invoca cazul lui Klimanov, fost cadru al CC al PCM, la momentul respectiv ministru al transportului şi şoselelor, care se comporta ca un „mare dregător” cînd cineva i se adresa cu vreo rugăminte; cel al lui Antoseak, fost preşedinte al Consiliului sindicatelor; şi, în sfîrşit, cel al lui Lobaciov, şeful departamentului construcţii, despre care se spunea că avea o aversiune cronică faţă de orice critică, fiind răzbunător din fire19. Un alt caz semnificativ în acest sens a fost semnalat în raionul Cotiujeni: şefului artelului agricol „Borodin” i-ar fi proprii

16 AOSPRM, inv. 15, d. 157, f. 40. 17 Ibidem, f. 39-40. 18 Ian Kershaw, Moshe Lewin, eds., Stalinism and Nazism. Dictatorships in Comparaison, Cambridge, Cambridge University Press, 1997, p. 71. Este dificil de stabilit paternitatea sintagmei „mici Stalini”: a fost utilizată de George Orwell, de Georg Lucász etc., dar se pare că a fost consacrată de Moshe Lewin. 19 Ibidem, f. 21.

198

anumite „elemente ale cultului lui Stalin”, deoarece adopta decizii de unul singur, neconsultîndu-se nici cu alţi membri de partid, nici cu activul localităţii, nici cu membrii conducerii gospodăriei colective20. Preşedintele colhozului „24 august” din Cimişlia, Maslenikov, nu se consulta cu organizaţia locală de partid în chestiunea aplicării politicii de cadre, numind în unele funcţii persoane, faţă de care organizaţia primară de partid se exprimase negativ. Drept exemplu este invocat cazul lui V. Duca, numit de preşedintele colhozului într-o funcţie de conducere, în ciuda opunerii hotărîte a organizaţiei de partid.21.

Potrivit comunistului Silenkov din artelul agricol „Maxim Gorki” din raionul Cotiujeni, „cultul personalităţii” a avut anumite consecinţe şi în planul „problemei naţionale”, invocînd demonstraţiile din Georgia în susţinerea lui Stalin care, după părerea sa, erau determinate de faptul că în timpul stalinismului, datorită acţiunilor „duşmanului poporului” Beria, georgienii se bucurau de anumite privilegii, precum neplata impozitelor, loturi mari de pămînt, maşini personale. Cînd au fost puşi în condiţii egale cu alte naţionalităţi – considera Silenkov – aceştia s-au revoltat22. La alte adunări de partid s-au exprimat opinii favorabile deciziei CC al PCUS de a se comunica tuturor membrilor de partid conţinutul raportului lui Hruşciov „Despre cultul lui Stalin şi consecinţele sale”. Unii comunişti erau de părerea că, astfel, partidul nu ascunde adevărul de popor. Alţii s-au simţit încurajaţi să-şi critice şefii, în cazul în care aceştia ar face greşeli, acest lucru fiind apreciat drept cea mai bună metodă

20 Ibidem, f. 29. 21 Ibidem, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 169. 22 Ibidem, F. 51, inv. 15, d. 157, 32. În consens cu instrucţiunile CC al PCUS din 30 iunie 1956, această opinie caută să minimalizeze responsabilitatea lui Stalin, aruncând cea mai mare parte a vinei asupra lui L. Beria. În realitate, o parte a georgienilor, în ciuda faptului că mulţi dintre conaţionalii lor au fost suspuşi şi ei represiunilor, au reacţionat bolnăvicios la condamnarea „cultului personalităţii” lui Stalin, pe care îl considerau în continuare un erou naţional. Vezi Robert Service, A History of Twentieth-Century Russia, Cambridge, Harvard University Press, 1998, p. 341-342.

199

de înlăturare a „neajunsurilor” în activitatea de conducere exercitată de partid23.

Comuniştii şi comsomoliştii: defecţiune sau dorinţă de

schimbare? Opiniile critice ale membrilor de partid şi ale comsomolişti-

lor, ca şi cele exprimate de cetăţenii de rînd, se radicalizează treptat, atingînd apogeul în acest sens în toamna anului 195624, sub impactul evenimentelor din Ungaria. Potrivit rapoartelor comitetelor raionale de partid, elaborate în baza proceselor ver-bale de la adunările de partid convocate pentru a discuta scrisoa-rea CC a PCUS din 19 decembrie 1956 (scrisoare care a marcat începutul sfîrşitului dezgheţului hruşciovist și limitele destalini-zării), recrudescenţa opiniilor critice în rîndurile populaţiei se datorează neîncrederii crescînde faţă de mijloacele oficiale de informare în masă şi ascultării, de multe ori deschisă şi chiar „sfidătoare”, a posturilor de radio occidentale. Registrul în care sînt exprimate aceste opinii variază de la ironie la critici deschise la adresa partidului, trecînd uneori la manifestarea unor atitu-dini „nesănătoase”, dacă nu de-a dreptul ostile puterii sovietice.

Astfel, comunistul I. E. Boiko, student la cursurile serale ale universităţii marxist-leniniste din oraşul Bender povesteşte un banc în care dicreditează conducerea PCUS25 şi autorităţile sovietice. Bancurile spuse de unii comunişti din raionul Floreşti au legătură directă cu evenimentele din Ungaria. Se pare că aceste bancuri erau destul de reuşite, întrucît chiar şi membrii de partid le ascultau cu plăcere, povestindu-le şi altora26.

23 AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 2, 4-5, 9. 24 Opiniile reflectate în documentele cercetate sînt rareori datate cu exactitate; atunci când nu este menţionată altă dată, ele se referă în majoritatea cazurilor la vara şi toamna anului 1956. 25 Bancurile la adresa conducătorilor de partid şi sovietici au o circulaţie largă şi în anii stalinismului, mai ales înainte de 1937-1938, dar şi în anii imediat postbelici. Vezi Sheila Fitzpatrick, op. cit., p. 3, 166, 180, 183-185, 208-209, 218, 221, 263. 26 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 164-165.

200

Comunistul F. F. Bondari (Bender), la conferinţa de partid a înaintat învinuiri la adresa conducerii CC al PCM. S-a apreciat că cei care exprimau asemenea atitudini să fie excluşi din partid; pînă la urmă însă s-a luat decizia de a li se aplica mustrări aspre prin consemnarea în carnetul de partid. Uneori autocritica comu-nistului care se făcea vinovat de atitudini contestatare la adresa conducerii partidului era suficientă pentru a i se aplica o pe-deapsă mai blîndă, alteori „meritele deosebite” faţă de partidul comunist şi statul sovietic puteau să-i servească drept alibi27.

Anumite manifestări ale comuniştilor ne arată cu prisosinţă limitele democraţiei sovietice. Un exemplu clar în acest sens este oferit de cazul comunistului Gucek care, la conferinţa a XII-a raională de partid din Soroca, critică instrucţiunea CC al PCUS „Despre modalitatea efectuării alegerilor conducerii organizaţii-lor de partid”. Argumentul lui Gucek se referea la imposibilita-tea membrilor de partid de a vota cu cine doresc, în condiţiile în care nu existau cabine special amenajate în acest scop, iar şefii se plimbau încontinuu prin sală, trăgînd cu ochiul la buletinele de vot. Acestuia i s-a explicat „eroarea” atitudinii sale28. Membrul PCUS Boicenko, muncitor la staţia de maşini şi tractoare (în continuare – SMT) din satul Mălăeşti, raionul Tiraspol, pune o întrebare raportorului adunării organizaţiei de partid în care, de fapt, pune la îndoială postulatele Constituţiei URSS despre libertatea cuvîntului, presei şi adunărilor. Cînd împotriva acestuia s-au pronunţat membrii comitetului raional de partid, Boicenko n-a putut spune în apărarea sa decît că n-a fost înţeles corect29. Poate fi invocat în acest sens şi cazul secretarului de partid al staţiei de cale ferată Tiraspol, Kozlov, care exprimă ideea conform căreia „comuniştii au dreptul să critice orice fapt care li se pare criticabil, fără să le fie frică că vor comite astfel vreo greşeală politică”30. Membrul PCUS Baulin, angajat al parcului de autobuze nr. 1 din Chişinău, declară şi el, într-un exces de sinceritate, că unui muncitor îi revin cîţiva şefi, dar cu 27Ibidem, f. 11-12. 28 Ibidem, f. 132. 29 Ibidem, 153. 30 Ibidem, f. 149-150.

201

toate acestea, ordinele nu ajung la timp la cei vizaţi. Potrivit acestuia, unul dintre şefi, un anume Ciuklin, vine la lucru în stare de ebrietate, iar în loc să ajute la organizarea mai bună a colectivului pe care îl conduce, îl dezorganizează şi mai mult. În scopul lichidării acestei stări de fapt şi a creşterii productivităţii muncii, Baulin propune luarea în consideraţie a opiniei muncito-rilor de rînd31. Comunistul N. E. Larcenko de la Institutul de istorie a PCUS, exclus din partid în 1938 şi restabilit în 1955, constata înflorirea nepotismului în RSS Moldovenească. Drept exemplu, el invocă numele lui Artemev, fost director al întrep-rinderii de reparaţii auto din Chişinău, care s-a dovedit incompe-tent pentru această funcţie, dar în ciuda acestui fapt a fost numit ulterior locţiitor al ministrului transportului numai datorită faptului că era rudă cu Gherasim Rudi, preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM. Larcenko sublinia, de asemenea, depen-denţa conducerii de partid de la Chişinău de lucrătorii din comerţ, care îi facilitau procurarea produselor de calitate, inclusiv a celor alimentare. Datorită acestui fapt, în opinia comunistului recent restabilit în partid, în magazine nu se putea găsi nimic. Acesta nu se lasă intimidat de alţi membri de partid, susţinînd că nu are de ce să se teamă şi că oameni care gîndesc ca el vor pleca în popor şi îi vor povesti acestuia despre situaţia reală. Luarea de cuvînt a lui Larcenko a fost etichetată la adunare drept antipartinică, de Sumin, printre alţii, care era reprezen-tantul comitetului de partid al raionului „Armata Roşie” din oraşul Chişinău. Potrivit replicii lui Larcenko, „pînă veţi introduce voi principiile leniniste, toţi vor muri”32. Alte opinii de acest gen au fost combătute cu fermitate de către reprezentanţii conducerii organizaţiei raionale de partid, pe care le consideră excesive şi în contradicţie cu principiile democraţiei sovietice.

Unii comunişti se arată indignaţi de revizuirea trecutului, întreprinsă după moartea lui Stalin şi mai ales după cel de-al XX-lea Congres al PCUS. Astfel, T. E. Vuli, membru al PCUS din Drochia, şef al brigăzii de construcţii şi montaj nr. 10 al combi-

31 Ibidem, f. 58. 32 Ibidem, f. 91-92.

202

natului de zahăr, se pronunţă împotriva rescrierii istoriei prin ştergerea numelui lui Stalin. Acesta îşi exprimă nedumerirea faţă de eliminarea numelui lui Stalin din romanul lui A. P. Listovski „Cavaleria”, editată după februarie 1956. Vuli condamnă această lacună voluntară, întrucît, în opinia sa, în ciuda greşelilor comise, Stalin ar fi luptat pe frontul de la Ţariţîn, drept dovadă fiind telegramele trimise acestuia de către Lenin. În plus, comu-nistul din Drochia, remarcînd că în cartea susmenţionată se vorbeşte în schimb mult despre Vorolişov, denunţă promovarea unui alt cult al personalităţii, în locul celui lui Stalin33.

Cîţiva comunişti din raionul Brătuşeni erau acuzaţi că nu dau dovadă de discreţia necesară, povestind conţinutul scrisorii CC al PCUS din 19 decembrie 1956, considerată secret de partid, unor persoane fără partid. În raionul respectiv au existat membri ai PCUS denunţaţi pentru „păcate” şi mai „grave”. Astfel, în colhozul „Calea comunismului”, mulţi comunişti consumau alcool în mod excesiv. Acelaşi lucru li s-a imputat şi unor membri fruntaşi ai partidului, în ciuda faptului că aceştia ar fi trebuit să servească drept exemplu pentru membrii de rînd ai partidului şi pentru poporul simplu. Astfel, printre persoanele suferind de acest viciu erau evidenţiaţi preşedintele colhozului Baiduji şi preşedintele sovietului sătesc Tarlovski. Secretarul organizaţiei de partid din localitate, Bobuţac, era menţionat în calitate de complice al celor doi, întrucît ar fi tolerat situaţia respectivă34. Comunista Strelkova din oraşul Cahul este acuzată că a venit în stare avansată de ebrietate la adunarea departamen-tului raional de comerţ, unde urma să se discute scrisoarea CC a PCUS din 19 decembrie 1956, fapt pentru care a fost imediat dată afară din sală35. La fel, cetăţeanul Şmois, membru al PCUS, muncitor în colhozul „Lenin” din Grigoriopol, a venit la o adunare de partid în stare de ebrietate, fiind pe de asupra auzit utilizînd un vocabular licenţios în discuţia sa cu tineretul36. 33 Ibidem, f. 34. 34 Ibidem, f. 17-18. 35 Ibidem, f. 50. 36 Ibidem, f. 29. Cazuri de consum excesiv de alcool în rândurile comuniştilor s-au înregistrat şi în raionul Vulcăneşti: la Staţia de Maşini şi Tractoare din satul

203

În raionul Lazovsc, în unele cazuri, după „sectanţi”, comso-moliştii erau cei care le făceau organelor de partid cele mai multe griji. O parte dintre aceştia se dedau la acţiuni de „huliganism”, care uneori capătă o amploare de masă. Alţi UTC-işti, proveniţi probabil din familii cu puternice tradiţii religioase, se încred mesajului promovat de unii oameni ai bisericii care anunţă venirea apropiată a americanilor. În urma acestui fapt, unii comso-molişti aruncă biletele lor de membri ai UTC-ului sovietic, iar alţii, în special cei din satele Zgîrdeşti şi Mîndreşti, pleacă să-şi facă studiile la seminare teologice37. În unele localităţi din raionul Sîngerei s-au înregistrat conflicte între organizaţia de comsomol şi comunişti. Astfel, în colhozul „Bolşevic”, la aduna-rea organizaţiei de comsomol, secretarul Kondratiuk se pronunţă împotriva prezenţei comuniştilor, pe motiv că UTC-ul ar fi o organizaţie idependentă de partid. În consecinţă, se procedează la expulzarea din sală a comuniştilor, inclusiv a preşedintelui colhozului Laneţki şi a secretarului organizaţiei de partid Petrov38. Uneori, comsomoliştii se revoltă împotriva comunişti-lor, pe care îi acuză de vederi retrograde şi că ar fi responsabili de represiunile din perioada stalinistă. Comsomolistul Amofteloi din Drochia, adresîndu-se unor comunişti, îi ameninţă cu cuvintele „vă vom arăta noi, ca în Ungaria”39.

În unele localităţi din raionul Lazovsc, conducerea sovietele-lor săteşti nu a fost bine informată despre politica partidului în chestiunea religioasă după moartea lui Stalin. Astfel, în satul Beşeni, secretarul sovietului sătesc Corcea, membru al PCUS, a mediat încheierea unui contract de reparaţie a bisericii din localitate, închisă anterior de autorităţi40. Într-o localitate din raionul Rezina, unii comunişti erau învinuiţi că procedează „incorect”, raportat la morala membrului de partid şi a obliga-ţiilor aferente acestui statut. În loc să combată biserica şi religia

Cişmichioi, în colhozurile „Dunărea sovietică”, „Zările comunismului” şi altele. Ibidem, f. 24. 37 Ibidem, f. 99. 38 Ibidem, f. 143. 39 Ibidem, f. 39. 40 Ibidem.

204

ca fiind „opiu pentru popor”, comunistul Durbala din colhozul „Andreev” a participat la oficierea serviciul religios la o sărbă-toare organizată de o rudă de a sa. Un alt comunist, Gorbatenko, din colhozul „Sverdlov” al aceluiaşi raion, s-a cununat noaptea la biserică, în taină41.

Comunistul V. I. Bovkun, de la organizaţia de construcţii nr. 17 din Edineţ, declara că oamenii de rînd nu cunosc ceea ce s-a întîmplat cu adevărat în Ungaria, unii considerînd greşită retragerea trupelor sovietice din Budapesta, ceea ce ar fi permis precipitarea evenimentelor42. Alţi cetăţeni, continuă Bovkun, apreciază ca fiind excesiv ajutorul acordat de Uniunea Sovietică ţărilor „democraţiei populare”, mai ales Poloniei şi Ungariei43. În raionul Rîşcani a fost criticat preşedintele colhozului „Voroşilov”, comunistul Condrat, pentru „comportament nepartinic şi negli-jent”, acesta apărîndu-i pe cei prinşi furînd din averea comună, ceea ce ar fi dus la „pierderea autorităţii sale în faţa colhoznicilor cinstiţi”44. Asemenea acte de „bunăvoinţă” din partea adminis-traţiei locale faţă de săteni ar fi greu de imaginat în perioada stalinistă, în cazurile cînd aceştia din urmă devastau depozitele statului, făcîndu-şi ei înşişi dreptate, chiar dacă unii reprezen-tanţi ai administraţiei locale ar fi dorit să ajute oamenii nevoiaşi, trecînd cu vederea aceste modalităţi prin care ţăranii furau... din propria lor avere. Acum însă, după congresul al XX-lea al PCUS şi pe fondul revoluţiei din Ungaria din octombrie-noiembrie 1956, unii preşedinţi de colhozuri aveau o mai mare marjă de manevră, fără să se teamă de pedepse draconice din partea statu-lui. Astfel, în colhozul „Molotov” din raionul Soroca, zootehni-cianul Paholkov, membru de partid, este suprins ascultînd emisiu-nile postului de radio Europa Liberă, mai mult chiar, acesta se încrede în informaţiile difuzate de posturile de radio străine. În plus, comunistul Paholkov critică aspru conducerea de stat şi de partid, folosind chiar, de faţă cu colhoznicii, cuvinte „licenţioase” 41 Ibidem, f. 117. 42 Se face referire la retragerea trupelor sovietice din 30 octombrie, urmată de reintroducerea tancurilor sovietice în Budapesta la 4 noiembrie 1956. 43 Ibidem, f. 44. 44 Ibidem, f. 122.

205

la adresa puterii sovieticii. În acelaşi colhoz, membrul PCUS Govorov opinează că puterea sovietică l-a făcut invalid, iar legile sovietice ar fi „stupide”, întrucît, din cauza lor, el nu poate obţine gradul doi de invaliditate45.

Un caz interesant îl are drept protagonist pe comsomolistul Chetrari, care a lucrat în calitate de muncitor timp de 10 ani de zile la fabrica de unt din satul Briceva, raionul Tîrnova. Acesta participa în mod regulat la activităţile politice de masă organi-zate de conducerea satului. Însă după plecarea sa de la întreprin-dere, acesta ar fi sucombat influenţei „sectanţilor” şi, în decursul unei singure zile, şi-ar fi botezat cei trei copii ai săi, inclusiv pe unul care mergea la şcoală, în clasa a 3-a. Acest lucru era perceput ca alarmant de organele de partid. Cazul lui Chetrari reflectă dificulăţile regimului de a crea „omul nou”, după o perioadă destul de îndelungată de îndoctrinare, impactul căreia se credea sigur şi ireversibil. În contextul evenimentelor ce s-au desfăşurat în 1956, nici măcar membrii de partid nu mai păreau siguri de convingerile lor. Astfel, comunistul Peripcari, de la organizaţia raională a uniunii consumatorilor din satul Tîrnova, mărturisea că în timpul evenimentelor din Budapesta, lumea vorbea deschis că va fi război, că se făcuseră rînduri mari la maga-zine, toţi, inclusiv comuniştii, grăbindu-se în panică să-şi com-pleteze rezervele de produse. Sub presiunea conducerii organi-zaţiei primare de partid, Peripcari îşi face autocritică, fără să-şi cruţe colegii de partid pentru că n-au intervenit în acele zile pentru a le explica oamenilor „esenţa evenimentelor” (pe care, de fapt, nici ei n-o cunoşteau)46. Ceea ce e important de reţinut din această mărturie a unui comunist de rînd, pentru înţelegerea opiniei publice în RSSM în 1956, mai ales în contextul revoluţiei maghiare, este că şi cei care se considerau „sprijinul de nădejde” al regimului au avut îndoieli faţă de informaţiile vehiculate de presa oficială sovietică, lasîndu-se pătrunşi de un anumit spirit apoca-liptic, răspîndit în acea perioadă în sînul populaţiei.

45 Ibidem, f. 132. 46 Ibidem.

206

Unii comunişti din raionul Sîngerei puneau în discuţie che-stiunea relaţiilor URSS cu Iugoslavia, mulţi dintre aceştia neînţe-legînd politica autorităţilor iugoslave în planul politicii mondiale şi în cadrul mişcării comuniste internaţionale47. Preşedintele colhozului „Krupskaia” din raionul sus-menţionat, A. C. Petrov, era criticat de membrii organizaţiei locale de partid de faptul că nu se consultă cu ei şi nu ia măsuri împotriva celor care contri-buie la înstrăinarea averii colhozului. În urma neglijenţei sale, jumătate din recolta de porumb ar fi fost furată de colhoznici. La o şedinţă a organizaţiei de partid din localitate, s-a propus ca Petrov să fie exclus din partid şi judecat; la intervenţia conduce-rii raionale de partid, învinuitul a fost însă achitat48. În concluzia raportului adresat conducerii partidului de la Chişinău, secreta-rul organizaţiei raionale de partid, Hriptulov, evoca propunerea mai multor organizaţii primare de partid din subordinea sa imediată de a trimite în raion cadre bine pregătite din punct de vedere politic, întrucît majoritatea comuniştilor intraseră recent în partid (1953-1956) şi nu aveau experienţa necesară. Raportul insista de asemenea să se trimită în raionul Sîngerei un reprezen-tant al KGB-ului pentru îmbunătăţirea activităţii de administrare a raionului49.

Unii comunişti din colhozul „Kalinin”, raionul Grigoriopol, nu aveau un comportament potrivit cu onoarea pe care o presu-punea statul lor; aceştia se arătau „neglijenţi”, „excesiv de critici” sau „neascultători”. Astfel, în colhozul menţionat, comunistul Maslenikov a cumpărat, în timpul revoltelor din Ungaria, 100 de bucăţi de săpun şi multă sare, contribuind astfel la răspîndirea unui sentiment de panică în rîndurile populaţiei50.

Membrul PCUS Liubcenko de la organizaţia Staţiei de maşini şi tractoare din Tiraspol, se arăta nemulţumit de faptul că instituţiile superioare de învăţămînt admiteau cu greu odraslele

47 Aisi se face aluzie la participarea Iugoslaviei la conferinţa de la Bandung din 1955 a ţărilor nealiniate partidului comunist din URSS şi la atitudinea lui Tito faţă de revoltele din Ungaria. Ibidem, f. 140. 48 Ibidem, f. 142. 49 Ibidem, 143. 50 Ibidem, f. 28-29.

207

muncitorilor. În opinia sa, se acorda preferinţă copiilor şefilor, chiar şi atunci cînd aceştia obţineau note joase la şcoală51.

O parte importantă a membrilor de partid apreciau pozitiv politica de „destalinizare” anunţată în mod deschis la Congresul al XX-lea al PCUS, continuînd totodată să creadă în „forţa îndru-mătoare” a partidului. Comunistul Pazuhin din oraşul Chişinău, spre exemplu, salută scrisoarea CC al PCUS din 19 decembrie 1956, mai ales nevoia acentuată de aceasta de intensificare a vigilenţei faţă de acţiunile „duşmanilor” de toate calibrele care încearcă să compromită prestigiul partidului. Acelaşi membru al partidului credea că inamicul de clasă s-a reactivat pe fondul evenimentelor din Ungaria, folosind în scopurile sale partea mai puţin decisă a „tineretului, intelighenţia slabă din punct de vedere ideologic, precum şi o parte a scriitorilor care se consi-deră atotştiutori”.

„Comuniştii nu pot să se mulţumească cu postura de

cugetători, opinează Pazuhin. Duşmanii ascunşi trebuie să simtă şi să ţină cont în continuare de puterea noastră, cea a dictaturii proletariatului. Trebuie să ne comportăm oriunde în mod partinic şi disciplinat, să nu dăm posibilitate inamicilor partidului nostru să-şi extindă activitatea fără a fi pedepsiţi”52.

În percepţia comunistului conştiincios şi vigilent care era

Pazuhin, „inamicii” partidului puteau să se ascundă şi printre comuniştii cu o conştiinţă politică joasă, dîndu-l drept exemplu în acest sens pe membrul PCUS Pilipenko din Chişinău, care după o deplasare de serviciu la Moscova a început să răspîn-dească zvonuri „nesănătoase” pe care le-a auzit în capitala sovie-tică53. La fel, comunistul Lukianeţ din satul Seseni, raionul Călăraşi, răspîndea informaţii potrivit cărora muncitorii din Leningrad sînt nemulţumiţi de politica externă promovată de statul sovietic faţă de ţări ca Ungaria şi Egipt. Prin aceasta,

51 Ibidem, f. 152-153. 52 Ibidem, f. 80-81. 53 Ibidem, f. 135.

208

secretarul de partid considera că se atentează la imaginea legen-dară a „clasei muncitoare eroice din oraşul lui Lenin”, cea care a „apărat cu pieptul cuceririle revoluţiei socialiste din Octombrie”54.

Anumiţi membri de partid se arătau alarmaţi de inactivitatea KGB-ului. Comunistul Mordoveţ, muncitor la întreprinderea de asigurare cu apă din Chişinău, este îngrijorat de faptul că organele de ordine au devenit prea pasive, de teama de a nu fi învinuite de încălcarea „legalităţii revoluţionare”, uitînd că o dată cu eliberarea unor oameni condamnaţi din greşeală, pe valul amnistiei generalizate au revenit din detenţie şi anumite adevărate „elemente criminale”. Potrivit spuselor sale, Mordoveţ a fost martorul unei scene desfăşurate în biroul secţiei pentru comerţ al comitetului orăşenesc al PCM, în care un cetăţean ameninţa cu „organizarea unei a doua Ungarii” în cazul în care nu i se va îndeplini cererea55. La adunarea de partid a concernului „Moldselelectro” din Chişinău, comunistul Ilin relata despre răspîndirea zvonurilor cu caracter „antisovietic”, dînd în calitate de exemplu cazul muncitoarei Liderman care, comsomolistă fiind, asculta emisiunile posturilor de radio străine precum Europa Liberă şi BBC, povestind şi comentînd colegilor săi eveni-mentele internaţionale despre care auzise la posturile de radio menţionate56.

Manifestările de „închinăciune” (nizkopoklonstvo) faţă de Occident constituiau o preocupare care n-a încetat să frămînte organele de partid. Astfel, în Chişinău în vara anului 1956, comunistul Astahov, printre alţii, a fost învinuit de „ridicarea în slăvi” a democraţiei engleze. Pierzîndu-şi vigilenţa sa politică, el s-a exprimat împotriva măririi salariului conducerii de vîrf sovietice. La fel, Astahov s-a manifestat împotriva introducerii de către Consiliul de Miniştri al RSSM a impozitului pentru vite, această măsură urmînd să aibă în timp, după părerea sa, efecte negative asupra bugetului funcţionarilor şi muncitorilor din

54 Ibidem, f. 54-55. 55 Ibidem, f. 82-83. 56 Ibidem, f. 83.

209

oraş57. Alţi comunişti din capitală erau atît de critici şi descurajaţi de situaţia dificilă din societate, încît îşi manifestau dorinţa de a pleca cu prima ocazie în Occident. Astfel, comunistul Şpreireghen, brigadier al secţiei construcţii şi montaj al sovietului industrial din Moldova (Moldpromsovet), declara deschis că foloseşte carnetul de partid în calitate de mijloc pentru a obţine o funcţie respectabilă. Dar, dacă i s-ar propune să plece într-o ţară capitalistă, continua Şpreireghen, şi-ar fi aruncat imediat carnetul de membru de partid şi ar pleca fără ezitare din Uniunea Sovietică58.

Unii secretari ai comitetelor raionale de partid erau îngrijo-raţi de pasivitatea comuniştilor la adunări. Astfel era cazul lui Deinenko din raionul Stalin al oraşului Chişinău care aduce în acest sens în calitate de exemplu adunările comitetului de stat pentru cinematografie şi cele de la şcoala nr. 14 din capitala RSSM. Motivul principal al nemulţumirii sale era că nici un membru de rînd al partidului n-a luat cuvînt la aceste adunări, trecîndu-se direct la aprobarea indicaţiilor venite de la Moscova59.

Ţăranii: atitudini critice şi rezistenţă pasivă Atitudini critice sau contestatare la adresa regimului sovietic

au fost exprimate şi de către ţărani, mai ales în contextul revoluţiei din Ungaria. De exemplu, A. Babălău şi I. Bagrin, din satul Pelenia, colhozul „Pobeda”, raionul Bălţi, s-au exprimat îm-potriva orînduirii colhoznice. În timpul revoltelor din Ungaria, ţăranul Marinescu, din colhozul „Miciurin” din acelaşi raion, la adunarea generală a gospodăriei s-a declarat „direct şi deschis” împotriva comuniştilor şi comsomoliştilor, accentuînd că „vom proceda cu comuniştii aşa cum s-a făcut în Ungaria, iar pe comso-molişti îi vom arde de vii”. În raportul trimis de V. Krîjanovski, secretarul comitetului raional Bălţi, acesta ruga CC al PCM să determine organele KGB-ului să îmbunătăţească „lucrul profilac-

57 Ibidem. 58 Ibidem, f. 63. 59 Ibidem, f. 136.

210

tic” în raion şi să tragă la răspundere elementele „ostile” precum Marinescu. Raportorul evidenţiază faptul că în ciuda înştiinţării lucrătorilor KGB-ului din oraşul Bălţi, la data de 30 ianuarie 1957 (deci la 3 luni de la înregistrarea cazului) încă nu se luaseră nici un fel de măsuri împotriva „făptaşilor” sus-menţionaţi 60.

Foştii deportaţi erau suspectaţi cel mai mult de atitudini „duşmănoase” la adresa regimului sovietic. Acesta este cazul lui Andrei Siloci din satul Calfa, colhozul „Biruinţa”, raionul Bender, deportat în 1949 ca fost membru al partidului cuzist, care a vorbit de rău comuniştii şi a pus la îndoială corectitudinea politicii partidului şi a statului sovietic în ceea ce priveşte fixarea preţurilor. În alte colhozuri - „Jdanov”, „Biruinţa” şi „Lenin” din raionul Bender -, s-a observat, în contextul evenimentelor din Ungaria, intensificarea unor atitudini „nesănătoase” şi chiar deschis „antisovietice”61. Fostul deportat Chiril Rusu, din colho-zul „Malenkov”, raionul Drochia, declara la rîndul său că „tuturor măsurilor promovate de partid şi de guvernul sovietic le va veni sfîrşitul”, recomandînd ca, pînă atunci, să se admită în conducerea colhozului numai oameni care n-au fost aleşi anterior (deci necompromişi de colaborarea cu regimul sovietic). Alt fost deportat, Chiril Bejenari, din aceeaşi localitate, anterior declarat culac, cerea insistent retrocedarea averii lui, ameninţînd conducerea colhozului cu cuvintele: „aşteptaţi, o să vină vremea şi o să veniţi la mine să vă rugaţi să vă fac dreptate”. Se presupunea că anume cei deportaţi şi reveniţi acasă rupeau lozinci sau afişe cu îndemnuri ale partidului comunist şi ale guvernului sovietic. Din acest motiv celor reveniţi din Gulag li se impune un curs de „reeducare”, pentru a-i „ajuta” să nu recidiveze62. Atitudini „nesănătoase” sau „duşmănoase”, exprimate la adresa puterii sovietice şi în speţă orînduirii colhoznice, au fost înregistrate şi în raionul Căinari, mai cu seamă printre foştii deţinuţi în Gulag63. Drept exemplu în acest sens este adus colhozul „Serghei Lazo” unde, potrivit aceleeaşi surse, activează un grup 60 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 8. 61 Ibidem, f. 14. 62 Ibidem, f. 35, 39. 63 Ibidem, f. 52.

211

„antisovietic” alcătuit din sătenii Spiridon Roşca, Ignat Nicolau, condamnaţi anterior pentru „crime antirevoluţionare”, şi I. C. Bostan, fost „culac”. Ţăranul Deleu, din colhozul „Kirov”, raionul Cotiujeni, consideră că unii comunişti merită să fie trataţi aşa cum s-a procedat cu membrii de partid din Ungaria. Ţăranul F. L. Cumpătă, din colhozul „Armata Roşie”, raionul Ungheni, declara la adunarea generală a colhozului că în conducerea gospodăriei nu trebuie aleşi comunişti, deoarece „noi am început să trăim rău în colhoz, de cînd au venit comuniştii la condu-cere”64.

Unele rapoarte semnate de secretari de partid (satul Cinişeuţi, raionul Rezina) atribuie înmulţirea cazurilor de „huliganism” revenirii foştilor deportaţi. Şi de această dată, huliganismul capătă un înţeles foarte larg. Astfel, cei reveniţi acasă din Siberia erau învinuiţi că răspîndeau afişe cu caracter „antisovietic”65. I. V. Corabulea, din colhozul „Unirea Moldovei”, raionul Rîşcani, recent revenit din Gulag, a fost învinuit de agitaţie „antisovie-tică”. Fiind în stare de ebrietate, acesta şi-a exprimat nemulţu-mirea în legătură cu venirea ruşilor pe teritoriul RSS Moldovenească. Deşi Corabulea a fost condamnat pentru „activitate antirevolu-ţionară”, acest lucru nu l-a împiedicat pe preşedintele colhozu-lui, Florea, să-l numească şef al morii cu aburi din localitate. De asemenea, Florea a angajat în calitate de tractorist un alt bărbat recent întors din deportare, condamnat anterior împreună cu familia sa pe motiv că tatăl său fusese declarat culac. Mai mult, Florea ar fi „sfidat” şi mai mult legislaţia sovietică, restituindu-i casa unui alt deportat – Ion Movilă – revenit în satul natal în 195666. Şi în alte colhozuri din raionul Tîrnova se înregistrează activizarea elementelor „ostile” puterii sovietice, mai cu seamă printre persoanele deportate anterior. În colhozul „Bolşevic”, ţăranul Miron Gudîma, cîndva aparţinînd categoriei „înstărite”, asculta emisiunile posturilor de radio occidentale şi nu pregeta să vehiculeze informaţii cu caracter „antisovietic”67. 64 Ibidem, 159. 65 Ibidem, f. 114, 118. 66 Ibidem, f. 124. 67 Ibidem, f.156.

212

O situaţie ieşită oarecum din comun este înregistrată în satul Mîndreşti, raionul Lazovsc. Un oarecare Chirilov, fiu de fost culac, îl loveşte pe Corman, secretarul organizaţiei de partid din localitate, proferînd ameninţări potrivit cărora el şi alţii care îl vor urma vor „repet[a] ceea ce s-a întîmplat la Budapesta”. Starea de spirit a sătenilor era în strînsă legătură cu gradul de ascultare a posturilor de radio din străinătate. Deşi exista o reţea de emiţătoare radio în Mîndreşti, acestea retransmiteau mai degrabă emisiuni din România şi din străinătate, decît din Chişinău sau Moscova 68.

Conform opiniei exprimate de unii ţărani din raionul Lazovsc, Stalin le-a dat pămînt, iar Hruşciov li-l ia înapoi, făcînd referire la faptul că noua legislaţie limita mărimea lotului de lîngă casă la 35 ari69. Unii ţărani regretau deznodămîntul celui de-al doilea război mondial. Astfel, o ceţăţeană de origine germană din sovhozul „Înainte!”, raionul Lazovsc, revenită din deportare, spunea că „dacă Paulus70 nu s-ar fi „vîndut”, victoria împotriva Germaniei ar fi fost imposibilă”. Tot în acest sovhoz, care urma să fie desfiinţat şi transformat în colonie de muncă, cetăţeanca Emilia Covtun declara că „dacă ne veţi strămuta de aici, vom face la fel ca în Ungaria”71.

Colhoznica Karaiani din raionul Ciadîr-Lunga, revenită din regiunea Kurgan (Rusia) unde fusese deportată, încerca să convingă şi alţi ţărani să nu meargă la lucru în colhoz în timpul pregătirii silozurilor, întrucît oricum nu vor fi remuneraţi72. Ţăranul, Saveli Neikovcen din colhozul „Stalin”, raionul Comrat, fiind în stare de ebrietate, spunea că în curînd oamenii se vor răzbuna pe comunişti, care vor fi decapitaţi pur şi simplu, doar femeile

68 Ibidem, f. 102. 69 Ibidem, f. 100. 70 Friedrich Wilhelm Ernst Paulus (1890-1957), conducătorul trupelor germane în bătălia de la Stalingrad, avansat de către Hitler la gradul de mareşal la 30 ianuarie 1943, pentru ca în ziua următoare să capituleze. 71 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 32, 29. O parte însemnată a germanilor deportaţi au revenit în RSSM. Şi cei deportaţi din alte regiuni ale Ucrainei de Sud – Odesa, Nikolaev, Dnepropetrovsk şi altele – au preferat să vină aici. În 1959, aceştia erau deja 5 mii, iar în 1972 – 10 mii. V. Pasat, op. cit., p. 749. 72 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 166.

213

comuniste urmînd să fie cruţate73. Unii foşti deportaţi cer retroceda-rea caselor şi averii lor, proferînd ameninţări la adresa activului colhozului şi sovietului sătesc. Una din cauzele acestei situaţii – cel puţin în opinia lui Mihailov, secretar al comitetului de partid Comrat – ar fi slaba educaţie politică a colhoznicilor, lucru care s-ar fi datorat, la rîndul său, nivelului insuficient al pregătirii secretarilor organizaţiilor de partid din teritoriu, care nu aveau experienţa politică necesară şi, prin urmare, nu puteau aprecia corect situaţia şi să combată declaraţiile „demagogice”, „duşmă-noase” şi „antisovietice”. Informaţii similare au fost semnalate şi în alte raioane: Rezina, Tîrnova, Camenca, Străşeni, Lazovsc, Grigoriopol, Ciadîr-Lunga, Taraclia etc74. Pentru a combate manifestările „antisovietice” ale ţăranilor întorşi din Gulag şi a nu scăpa situaţia de sub control, KGB-ul îşi restabileşte prezenţa în toate raioanele. În acest scop, în martie 1957 sînt racolaţi 54 agenţi speciali, dintre care 12 dintre foştii deportaţi.75 În total, între martie 1953 şi octombrie 1956 au fost eliberaţi din aşezările speciale 3 290 familii sau 6 950 persoane din RSSM. Majoritatea persoanelor deportate în cele trei operaţiuni represive de masă – din 1941, 1949 şi 1951 – au fost eliberate pînă la 196176, marea majoritatea a acestora revenind acasă, în ciuda interdicţiilor impuse77.

Ţăranii care făceau „speculă” constituiau o altă categorie so-cială suspectă în ochii autorităţilor sovietice. În raionul Ungheni au fost înregistrate mai multe cazuri de acest fel. Astfel, în colhozul „Stalin” se constata că miliţia nu luptă suficient cu „speculanţii”, nu reuşeşte să le impună cetăţenilor respectarea regimului de frontieră şi nu păzeşte bine hotarul. În satul Pîrliţa cîteva familii de ţărani nu lucrau la colhoz, ceea ce nu-i împie-

73 Ibidem, f. 67. 74 Ibidem, f. 30, 56, 57, 66-67, 138, 145, 155 etc. 75 V. Pasat, Surovaiia pravda istorii. Deportatsii s teritorii Moldavskoi SSR, 40-50-e gody, Chişinău, Momentul, 1998, p. 376-377. Idem, Trudnye stranitsy istorii Moldovy (40-e – 50-e gg.), Moscova, 1994, p. 728. 76 Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică, 1944-1950, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 144-145. 77 V. Pasat, Surovaia pravda …, p. 378.

214

dica să trăiască „din abundenţă”, angajînd pe deasupra persoane pentru lucrul de pe lîngă casă. Deşi despre aceste familii se ştia la secţia raională a miliţiei că ar face „speculă”, nu se lua nici o măsură pentru a le trage la răspundere78.

Ţăranul Oleinic, din colhozul „Lenin„ s-a revoltat pentru că i s-au „tăiat” cîteva zile de muncă (trudozile), măsură justificată de autorităţi prin slaba recoltă de struguri. Oleinic s-a supărat atît de tare pe brigadierul responsabil de viţa de vie din gospodăria colectivă, încît i-a declarat: „aşteptaţi voi, o să vină timpul şi o să vă spînzurîm de picioare ca în Ungaria”. Îndrăzneala acestuia era alimentată, potrivit raportului secretarului de partid, de ascultarea posturilor de radio străine Vocea Americii şi BBC79. Se făceau auzite declaraţii şi mai dure la adresa puterii sovietice. Astfel, un locuitor al raionului Tiraspol, condamnat şi deportat pentru că a lucrat ca jandarm în timpul războiului şi revenit între timp acasă, în contextul revoluţiei maghiare ameninţa autorităţile sovietice locale că mai devreme sau mai tîrziu activiştii vor fi spînzuraţi80. Altă declaraţie antisovietică a fost înregistrată în colhozul „Kotovski”. Cetăţeana Subbotina afirma că, în caz de război (considerat de mulţi iminent în toamna lui 1956), preşe-dintele colhozului, comunistul Iakovenko şi secretarul organiza-ţiei de partid Les’ ar trebui omorîţi81. Unii nu se mulţumeau doar cu ameninţările, trecînd la fapte. Cetăţeanul Iorgu din satul Pelenei, raionul Cahul, a bătut-o pe comunista Cranea, proferînd în acest timp declaraţii împotriva comuniştilor din localitate, invocînd în acest sens evenimentele recente din Ungaria. Conflictul este pînă la urmă rezolvat în mod amiabil, comunista Cranea retrăgîndu-şi plîngerea iniţială depusă împotriva lui Iorgu82.

78 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 159. 79 Ibidem. 80 Ibidem, f. 154. 81 Ibidem, f. 151. 82 Ibidem, f. 48-49.

215

Funcţionarii şi muncitorii: atitudini „nesănătoase” şi

„nepatriotice” Atitudini critice la adresa regimului sovietic au fost expri-

mate şi de către funcţionari şi muncitori. Astfel, în colhozul „Drumul lui Ilici” (Rîşcani) a fost semnalată activitatea „antipar-tinică” a membrului conducerii colhozului, un anume Cebotari, care se străduia să convingă sătenii să nu admită comunişti în conducerea gospodăriei colective. Drept urmare, comuniştii au ridicat problema eliminării lui Cebotari şi a altor persoane cu idei asemănătoare din cîrmuirea colhozului şi înlocuirea acestora cu „tovarăşi cinstiţi şi verificaţi”83. Nici alte persoane cu posturi importante nu erau mai satisfăcute de orînduirea colhoznică. Astfel, în colhozul „Kotovski” din Comrat, un membru al condu-cerii colhozului, D. D. Gagauz, a fost prins de comunistul Terzi încercînd să fure lapte de la fermă. Acesta din urmă l-a rugat pe Gagauz să nu mai facă aşa ceva. În replică, Gagauz declară că membrii de partid trebuie să fie împuşcaţi, întrucît aceştia nu permit colhoznicilor să respire liber. Comuniştii Marasanova G. P. şi Sazonov I. V. au confirmat aceste declaraţii „antisovie-tice” ale lui Gagauz84.

Muncitorii din colhozul „Şvernik”, Făleşti, care lucrau la construcţia fabricii de zahăr din localitate, mai ales foştii con-damnaţi (nu se precizează despre ce fel de foşti deţinuţi era vorba) au exprimat opinii „antisovietice” şi elogii faţă de „modul de viaţă american”85. La fabrica de sticlărie din Tiraspol, un grup de muncitori, printre care se afla şi comunistul Prihodko, s-au exprimat categoric împotriva administraţiei întreprinderii, îndemnîndu-i pe alţi colegi să facă la fel. Această atitudine a fost etichetată ca fiind una „politică”, chiar „ostilă” puterii sovietice, întrucît Prihodko şi colegul său Tokarenko s-au declarat împo-

83 Ibidem, f. 122. 84 Ibidem, f. 67. 85 Ibidem, f. 162.

216

triva exportului de cărbune în Ungaria, aceasta răsfrîngîndu-se direct asupra deficitului de combustibil la fabrică86. La alte întreprinderi din Tiraspol, organele de partid au evidenţiat o legătură directă între intensificarea stărilor de spirit „nesănă-toase” şi evenimentele din Ungaria, cunoscute prin intermediul posturilor străine de radio, în special a Europei Libere. O astfel de situaţie a fost semnalată şi la fabrica de lăzi „Kotovski”, potrivit informaţiei oferite de membrul PCUS Muhin. Mai grav era considerat faptul că membrii de partid ascultă aceste informaţii, fără să le combată. Lectorii şi agitatorii comunişti din Tiraspol au confirmat acest fenomen din proprie experienţă, făcînd apel la vigilenţă pe fondul „activizării elementelor reacţionare în Occident” 87.

La staţia de cale ferată Chişinău, unii lucrători ascultau posturi de radio „duşmănoase” şi, neavînd pregătire ideologică suficientă, interpretau „eronat” aceste informaţii şi răspîndeau anumite zvonuri caracterizate drept „nesănătoase”. Evenimen-tele internaţionale şi ascultarea posturilor de radio străine sînt considerate cauza acestor manifestări88. La staţia de cale ferată Revaca, unul dintre lucrători, comentînd evenimentele din Ungaria, a făcut declaraţii cu caracter „antisovietic”89. În lumina evenimentelor din Ungaria, şi unii lucrători din sistemul căii ferate din Ungheni au exprimat idei „ostile” puterii sovietice90. La o întreprindere – Moldglavselsnab – aparţinînd ministerului agriculturii, cetăţeana Simakevici s-a pronunţat împotriva împrumuturilor de stat, lucru apreciat ca deosebit de grav, deoarece ea avea studii superioare, fiind absolventă a Univer-sităţii din Chişinău91. Şoferul Voleanschi (parcul de autobuze nr. 1 din Chişinău), responsabil de activităţile culturale de pe lîngă „ungheraşul roşu” al întreprinderii, a organizat o serată dan-santă, în cadrul căreia s-a audiat şi postul de radio Vocea Americii.

86 Ibidem, f. 148. 87 Ibidem, f. 149-150. 88 Ibidem, f. 134. 89 Ibidem, f. 136. 90 Ibidem. 91 Ibidem, f. 134.

217

Cei prezenţi şi-au informat ulterior cunoscuţii despre cele auzite92. Pînă şi cea mai inocentă declaraţie prin care se apreciau pozitiv într-un fel sau altul ţările străine, chiar dacă era vorba de ţări devenite între timp comuniste, era pasibilă de a fi inclusă în categoria opiniilor „nepatriotice” sau, mai grav, „antisovietice”. Este cazul muncitorului Efremenko de la fabrica de confecţionare a oglinzilor din Chişinău, care declarase că „România producea oglinzi mai bune decît la noi”93.

Atitudini „nesănătoase” au fost semnalate şi în cadrul orga-nelor care aveau misiunea de a asigura menţinerea ordinii publice şi respectarea moralei comuniste. Astfel, printre lucră-torii organelor procuraturii şi justiţiei din Cahul erau persoane care ascultau posturi de radio străine, transmiţînd informaţiile respective colegilor. Unul dintre cei vizaţi era şoferul Cojocaru. Din această cauză, unii cetăţeni aveau atitudini „nepatriotice”, precum anchetatoarea Dobrjanskaia94. Contabila Stepanova, de la organizaţia orăşenească de comerţ Cahul, a exprimat atitudini „nesănătoase” şi „antisovietice”. Potrivit acesteia, comuniştii erau numiţi în funcţii de conducere numai pentru a-i supraveghea pe cei fără de partid, carnetul de partid nefiind folosită decît în calitate de „cartelă de pîine”95.

„Sectanţii”: milenarism sau atitudini „subversive”? O preocupare specială a regimului sovietic pe parcursul

anului 1956 este legată de activizarea „sectanţilor”. S-au eviden-ţiat mai cu seamă activităţile „martorilor lui Iehova” din satul Ştefăneşti, raionul Cotiujeni, care în ziua de 15 iunie 1956 umblau pe la casele oamenilor, anunţînd că a început războiul [între Uniunea Sovietică şi Occident]96. La un moment dat, organelor responsabile li se crease impresia că, în cea mai mare parte a anului 1956, în satele din jurul orăşelului Lazovsk nu 92 Ibidem, f. 78. 93 Ibidem, f. 135. 94 Ibidem, f. 49. 95 Ibidem, f. 50. 96 Ibidem, f. 73.

218

exista putere sovietică. Astfel, în satul Coşcodeni, inochentistul Trocin organiza periodic la el acasă audieri colective a emisiu-nilor postului de radio Vocea Americii. Membrii de partid şi miliţia, deşi ştiau foarte bine acest lucru, n-au luat nici un fel de măsuri pentru a contracara asemenea „sfidări” la adresa regimu-lui97. Unii „sectanţi” din raionul Edineţ, deportaţi în 1951, au revenit în locurile natale şi şi-au reluat activităţile, acest lucru fiind remarcat mai ales în timpul evenimentelor din Ungaria. Au fost criticaţi comuniştii care nu cunoşteau credinţele „sectanţi-lor”, în special a iehoviştilor, apreciindu-se că fără acest lucru este imposibil de a duce o luptă eficientă împotriva lor98. O acti-vizare deosebită s-a evidenţiat în 1956 în interiorul comunităţii evangheliştilor şi subotnicilor din satul Maramonovca, Tîrnova. Aceştia ascultau frecvent posturile de radio străine Europa Liberă şi BBC99. În colhozul „Congresul al II-lea al PCM” din satul Sîngerei, s-au reactivat baptiştii şi subotnicii100. Sub influenţa acestora se afla mai ales tineretul, motiv pentru care partidul considera că se impunea intensificarea propagandei cu caracter ateist în rîndurile populaţiei. Tot în colhozul respectiv, comunis-tul Rabinovici informa despre intepretarea „greşită” dată de către „sectanţi” unor articole apărute în presa centrală sovietică, cu referire la experienţa construcţiei socialiste în Uniunea Sovietică101. Cei mai activi dintre „sectanţi”, consideraţi foarte periculoşi de către puterea sovietică, erau iehoviştii.

Dacă în 1956 majoritatea deportaţilor din 1941 şi 1949 au revenit la baştină, în ciuda restricţiilor impuse de regimul sovietic, „iehoviştii” strămutaţi în 1951 întîmpinau mai multe obstacole. La sfîrşitul anului 1958, cca. 50 % dintre aceştia erau încă în exil102. În iunie 1956, reveniseră cca. 100 de ”martori ai lui Iehova”, propunîndu-şi să restabilească reţeaua existentă în anii imediat postbelici. Se pare însă că convingerile lor privind

97 Ibidem, f. 98. 98 Ibidem, f. 43-44. 99 Ibidem, f. 155. 100 Ibidem, f. 139. 101 Ibidem, f. 140. 102 V. Pasat, Surovaia pravda..., p. 375.

219

începutul unui război sau propensiunile lor eshatologice erau mai degrabă legate de credinţa lor pronunţat milenaristă decît de evenimentele contemporane din Ungaria. Un argument în acest sens este declaraţia unui lider „iehovist”, N. I. Pilipeţchi, rămas în exil. Acesta răspîndise în vara anului 1956 o scrisoare cu următorul conţinut:

„Dragi fraţi, moldoveni ! Nu disperaţi, întrucît Iehova are

grijă de voi. Aşa cum s-a prezis, toţi deportaţii vor reveni acasă. Degrabă vom scăpa de ghearele diavolului. În curînd va începe Armaghedonul – lupta Domnului ne va elibera de violenţa duşma-nilor!”.

Din cauza rezistenţei ”martorilor lui Iehova”, organele de

securitate ale statului colectează date compromiţătoare la adresa lor în scopul arestării ulterioare, fără a interveni activ pe parcursul anului.103 Acest lucru este confirmat printr-o scrisoare a KGB-ului de la Chişinău din 17 iulie 1956. În anii următori, în cadrul organizaţiilor „iehoviste” sînt infiltraţi mai mulţi agenţi, care încearcă să provoace conflicte şi să distrugă „secta” din interior104.

Uneori, scrisorile răspîndite de „sectanţi” alarmau organele de partid. La adunarea de partid din colhozul „Malenkov,” Cahul, s-a vorbit despre un text întitulat „Scrisoare dumne-zeiască”, trimisă din orăşelul Novoşahtinsk, regiunea Kamensk, Rusia. Epistola afirma că în 1958 Pămîntul va fi acoperit de sînge, iar jumătate din omenire va pieri, precizîndu-se că numai cei care vor avea o copie a acestei scrisori vor fi salvaţi. Paternitatea scrisorii a fost stabilită ulterior, autorul fiind o femeie din localitatea respectivă, plecată la muncă în regiunea Kamensk105. Nici la oraş educaţia în spirit ateu nu era „la înălţime”. Spre exemplu, comunistul Safronov de la parcul de autobuze nr. 1 din Chişinău afirma că

103 În martie 1957 unii sînt deja arestaţi şi condamnaţi pentru reluarea activităţilor „antisovietice”. V. Pasat, Trudnye..., p. 727. 104 V. Pasat, Surovaia pravda..., 364-368. 105 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 140.

220

„în Moldova există încă multe reminiscenţe ale capitalismului,

supravieţuiesc secte care, sub acoperirea activităţilor religioase, fac propagandă antisovietică; sectanţi există şi în colectivul nostru; noi nu le explicăm îndeajuns cauzele greşelilor pe care ei le comit”106.

Conflictele dintre intelectuali şi impactul lor asupra

politicii lingvistice şi naţionale Atitudini cu caracter „nesănătos”, „antisovietic” sau „naţio-

nalist” au fost exprimate, pe parcursul anului 1956, şi de unii reprezentanţi ai intelighenţiei din RSS Moldovenească. La adu-narea organizaţiei PCUS de la Institutul de Istorie a Partidului, comunistul Z. S. Sepanaru [probabil numele corect e Săpunaru] a menţionat activizarea propagandei antisovietice de către forţele imperialiste, care utilizează o întreagă varietate de mijloace în acest scop (printre altele, cîntece, emisiuni radio, cărţi, filme, bancuri). La întrunire era prezent şi poetul George Meniuc, ca reprezentant al comitetului de partid al raionului „Armata Roşie” din oraşul Chişinău. Acestuia i-a fost adresată direct observaţia că revista „Octombrie” a Uniunii Scriitorilor ar fi publicat materiale care n-ar fi trebuit să vadă vreodată lumina tiparului. A. A. Rusu, de la aceeaşi organizaţie de partid, con-stata că după condamnarea „cultului personalităţii”, oamenii îşi exprimă mai deschis opiniile. Între timp, lucrul ideologic nu era „la înălţime”. Astfel, pînă recent nu se publicau operele clasicilor literaturii moldoveneşti sau materiale despre istoria Moldovei, ceea ce era, în opinia lui Rusu, o mare greşeală. Acelaşi comunist considera că în ultima perioadă s-a făcut mult sub aspect econo-mic, dar nu s-a făcut aproape nimic în domeniul ideologic pentru a propaga aceste realizări107. Situaţia respectivă este confirmată şi de membrul PCUS Sergheev de la Muzeul plaiului natal, potrivit căruia în ultimii ani nu s-a publicat nici o carte care să

106 Ibidem, f. 79. 107 Ibidem.

221

arate atît progresele obţinute de Moldova sovietică în plan economic, cît şi cele din ştiinţă şi artă108.

Nici alţi reprezentanţii ai intelighenţiei, precum studenţii şi profesorii, nu făceau excepţie de la tendinţa contestatară afir-mată în urma congresului al XX-lea al PCUS şi intensificată în timpul revoluţiei din Ungaria din toamna lui 1956. Deşi ponde-rea intelectualilor raportată la alte categorii sociale, precum ţăranii, muncitorii şi funcţionarii, este relativ mică (aproximativ o pătrime din cazurile cercetate), impactul real al activităţii acestui segment al populaţiei este considerabil, datorită influen-ţei şi vizibilităţii sale în societate. Totodată, este de remarcat natura criticilor formulate de intelighenţie al adresa regimului, care, spre deosebire de cele ale altor categorii sociale, aveau drept ţintă principiile comuniste, şi nu motive de ordin cotidian sau economic.

Astfel, potrivit relatărilor comuniştilor Nesterovskaia şi Dubrovski, membri ai organizaţiei de partid a tehnicumului cooperatist din Soroca, unii studenţii nu înţelegeau corect esenţa cultului lui Stalin. Studentul Siniţîn, de pildă, a declarat că, dacă înainte s-a promovat cultul personalităţii lui Stalin, ceea ce s-a întîmplat după disparaţia acestuia nu era decît promovarea cultului lui Lenin. Aceiaşi comunişti menţionau existenţa unor conflicte etnice între studenţii tehnicumului, mai exact între „moldo-veni [români] şi ruşi”109. Comportamentul unor studenţi era de natură să incomodeze conducerea organizaţiei de partid a insti-tuţiei. La adunarea organizaţiei sindicale a tehnicumului, studen-tul Eftodiev a protestat împotriva practicii curente prin care partidul controla sindicatele, îndemnîndu-şi colegii să nu se supună comitetutului raional de partid, organizaţiei primare a PCUS, dar nici administraţiei sau corpului profesoral al institu-ţiei lor de învăţămînt110. Aceste acţiuni de nesupunere ale studenţilor erau susţinute, cel puţin indirect, de către funcţionari importanţi din conducerea raionului. Drept exemplu în acest 108 Ibidem, f. 90. 109 Ibidem, f. 130. 110 Ibidem, 131.

222

sens este dat cazul inspectorului secţiei raionale de învăţămînt Grinman, care dădea indicaţii directorului şcolii medii din satul Vîsoca, Soroca, să nu urmeze ordinele emise de organizaţia de partid, fiind convins că membrii de partid n-au dreptul să inter-vină în treburile şcolii, întrucît ei ar fi analfabeţi111. În localităţile rurale ale raionului situaţia era la fel de îngrijorătoare din punc-tul de vedere al autorităţilor comuniste. Învăţătoarele Voitova, Lipoveţkaia şi Djaconia de la şcoala internat din Comrat, toate cu studii superioare, îşi exprimau „în mod sistematic” nemulţu-mirile faţă de politica partidului, criticînd practic toate deciziile PCUS şi ale guvernului sovietic. Ele erau critice, de asemenea, faţă de hotărîrea plenarei CC al PCUS din decembrie 1956 cu privire la combaterea manifestărilor „antisovietice” şi „duşmă-noase”112. Învăţătoarea Mironiuc, din satul Scumpia, Făleşti, răspîndea bancuri „licenţioase” la adresa conducerii partidului şi statului sovietic. Atît organizaţia de partid, cît şi corpul didactic al şcolii din localitate tolerau această situaţie. O „inscripţie cu caracter antisemit” a fost descoperită în şcoala medie rusă din orăşelul Făleşti. Acest caz a fost explicat prin educaţia insufi-cientă a elevilor, precum şi prin persistenţa „influenţelor extra-şcolare”113. Învăţătoarea Neburcilova din Sucleea, Tiraspol, asculta emisiunile posturilor de radio străine în limba rusă, discutînd ulterior pe această temă cu colegii săi de lucru 114. Starea de spirit a profesorilor a fost discutată şi la adunarea secţiei raionale de învăţămînt din Tiraspol. Una din chestiunile abordate s-a referit la abonarea corpului didactic la reviste şi ziare. S-a constatat că 21 de profesori din raion nu erau abonaţi la nici un ziar; s-a pus problema rolului acestora în educaţia tinerei generaţii în condiţiile în care nu erau informaţi despre ceea ce se întîmpla în ţară şi peste hotare. Problema a fost considerată gravă atunci cînd învăţătorul Martiniuc, care deşi se pare că era

111 Ibidem, f. 132. 112 Ibidem, f. 65. 113 Ibidem, f. 162. 114 Ibidem, f. 152.

223

abonat la ziare, recunoştea că nu ştie cum să inspire copiilor sentimentul patriotismului sovietic. Condamnarea recentă a „cultului personalităţii” lui Stalin era în acest caz percepută ca o lovitură dată comunismului în general, contrar voinţei lui Hruşciov şi a susţinătorilor săi din februarie 1956.115. Din această cauză, în unele şcoli pionierii nu doreau să intre în rîndurile comsomolului, iar unii elevi duceau o „propagandă anticomso-molistă” făţişă116. Unii reprezentanţi ai intelectualităţii de creaţie îşi exprimau opiniile în mod absolut deschis. Spre exemplu, membrul Uniunii artiştilor plastici din RSSM, Grecu, a declarat în public că îi era indiferent ce regim politic e la putere117. O altă problemă „gravă” la care s-au referit organele de partid este organizarea lecţiilor de propagandă în limba rusă, prost înţelese de majoritatea audienţei formată în principal din moldoveni (de exemplu, în raionul Edineţ). 118

Această stare de spirit specifică „dezgheţului” hruşciovist, intensificată în 1956, nu se reducea doar la cazuri izolate. Dorinţa de liberă exprimare se manifesta uneori la nivel cotidian. Medicul Draikovski, de la spitalul de urgenţă din Tiraspol, a fost surprins interpretînd cîntece religioase în timpul lucrului. Atunci cînd i s-a atras atenţia, acesta a replicat: „nu sînt membru de partid, fac ce vreau şi cînt ce pot”. Cazul lui Draikovski era cu atît mai scandalos în percepţia organelor de partid, cu cît acesta era membru al societăţii pentru răspîndirea cunoştinţelor politice şi ştiinţifice, ţinînd chiar prelegeri publice119.

Existau însă şi persoane care credeau că împotriva regimului sovietic se poate lupta numai prin forţă. Astfel, un anume Golan, fost membru al organizaţiei „anti-sovietice” „Partidul Libertăţii”, imediat după revenirea acasă încerca să restabilească relaţiile cu prietenii şi colegii din organizaţie, punînd în discuţie chestiunea 115 Reabilitatsiia : Kak eto bylo..., p. 349-351. 116 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 154. 117 Ibidem, f. 88. E vorba de Mihail Grecu, absolvent al Academiei de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1937-1940). 118 Ibidem, f. 43-44. 119 Ibidem, f. 149-150.

224

achiziţionării de arme. În septembrie 1956 a revenit din exil fostul preşedinte al organizaţiei „antisovietice şi naţionaliste” „Frontul român de renaştere naţională din Basarabia”, Ciocîrlan, condamnat anterior la 25 ani de lagăr, care încerca, şi el, să restabilească legăturile pierdute. KGB-ul interceptase scrisorile sale în care „vorbea de rău puterea sovietică” şi sprijinea „acţiunile contrarevoluţionare” din Ungaria şi Polonia. În ianuarie 1957, un raport al KGB-ului menţiona un fost membru al altei organizaţii „antisovietice” – „Partidul democrat agrar” – S. V. Duca (din orăşelul Rezina), care întreprindea acţiuni pentru refacerea „activităţilor îndreptate împotriva statului sovietic”. În total, în martie 1957, numai în oraşul Chişinău au fost înregis-trate cca. 100 de persoane revenite din detenţie, condamnate pentru activităţi „antisovietice naţionaliste” (fiind vorba de „naţionalisţi” români). Evreii, în schimb, erau incluşi în categoria „activiştilor sionişti”, împotriva cărora s-au intentat numeroase dosare penale la începutul anului 1957. Un caz aparte este cel al cetăţeanului Şmois I. S., condamnat anterior pentru „trădare de partie”. Revenind în Moldova, acesta a decis să-şi reia activitatea împotriva puterii sovietice, intenţionînd să scrie o carte cu carac-ter „antisovietic”120.

Anul 1956 a reprezentat un moment marcant în evoluţia politicii lingvistice în RSSM. Proiectul de creare a unei limbi „moldoveneşti” diferite de româna literară a suferit eşec încă din 1951-1952, inclusiv datorită criticii vehemente a teoriei lingvistice a lui Marr de către Stalin însuşi. În 1956, premisele pentru o reformă lingvistică, în urma căreia diferenţele dintre limba „mol-dovenească” şi limba română standard devin nesemnificative,

120 V. Pasat, Trudnye..., p. 726-727. Documentul nu specifică apartenenţa socială

a celor trei persoane şi provenienţa geografică a primilor doi. Vezi mai mult despre subiect în Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, 1944-1950, Chişinău, Ştiinţa, 1997 şi Igor Caşu, „Gulagul basarabean”, în Ruxandra Cesereanu, coordonator, Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Polirom, 2006, p. 190-207.

225

erau împlinite121. Una din mizele capitale în „bătălia” pentru limba şi literatura „moldovenească” a fost reabilitarea patrimo-niului literar românesc.

Activarea conflictului dintre elitele basarabene şi cele trans-nistrene a avut un impact deosebit asupra transformării stării de spirit a intelectualilor din RSS Moldovenească şi a societăţii moldovene în întregime. Un eveniment poate fi considerat revelator în acest sens. La 12 iunie 1956, la Institutul Istoriei partidului s-au întrunit un grup de intelectuali basarabeni, foşti membri ai mişcării clandestine şi a Partidului Comunist din România, printre care Emilian Bucov şi Andrei Lupan, doi scriitori a căror activitate din 1951-1956 a fost decisivă pentru reabilitarea clasicilor literaturii române şi realizarea reformei lingvistice din 1957. Acest grup a semnat o petiţie în care pro-testa împotriva „hegemoniei” elitelor transnistrene asupra inteli-ghenţiei de origine basarabeană, perpetuată vreme de 16 ani începînd cu 28 iunie 1940 la toate nivelele vieţii publice din republică. Din cei 286 membri ai Partidului Comunist din România122, existenţi în Basarabia în iunie 1940, doar 10 au fost acceptaţi în calitate de membri cu drepturi depline ai PCUS. Grupul condus de Bucov şi Lupan se pronunţa astfel împotriva acestei inechităţi flagrante. Atmosfera de „dezgheţ” produsă în urma morţii lui Stalin şi mai ales de congresul al XX-lea al PCUS a încurajat acest grup să-şi formuleze protestul într-un mod cît se poate de articulat. Este dificil să atribuim acest eveniment unor ipotetice manifestări naţionale sau „naţionaliste”, or petiţia adresată primului secretar al CC al PCM şi Prezidiului CC al PCUS reflecta un conflict bazat pe relaţii de solidaritate şi apartenenţă mai degrabă regionale decît etnonaţionale. În plus, scrisoarea a fost semnată şi de reprezentanţi ai altor etnii, 121 Michael Bruchis, One step back, two steps forward: on the language policy of the Communist Party of the Soviet Union in the national republics (Moldavian: a look back, a survey and perspective, 1924-1980), Boulder Co., East European Monographs, 1982, p. 97-145. 122 Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică, 1939-1945, Chişinău, Tipografia Centrală, 2000, p. 14.

226

precum ucraineanul Burlacenko, rusul Volghin ş. a.123. Totuşi, în măsura în care elitele basarabene, indiferent de originea etnică a reprezentanţilor lor, au fost şcolarizate în perioada interbelică, în cadrul sistemului de învăţămînt românesc, şi fiind astfel ataşate limbii literare române (respingînd limba rusificată promovată de elita transnistreană reprezentată de grupul I. D. Ceban – Ion Canna), conflictul dintre aceste grupuri de intelectuali împărţiţi după criterii regionale a avut şi un anume impact asupra politicii etnolingvistice din RSSM.

De ce KGB-ul şi-a slăbit „menghina” în 1956? O premisă fundamentală pentru exprimarea deschisă a unor

opinii critice cu privire la natura regimului sovietic şi articularea unor atitudini contestatare faţă de puterea sovietică de-a lungul anului 1956 era pasivitatea relativă a organelor securităţii statu-lui. În perioada dintre Congresul al XX-lea al PCUS şi sfîrşitul anului 1956, cînd CC al PCUS emite circulara „Despre intensi-ficarea activităţilor politice ale organizaţiilor de partid printre mase şi combaterea manifestărilor antisovietice, a elementelor duşmănoase”, organele KGB-ului n-au luat măsuri sistematice împotriva manifestărilor calificate drept „antisovietice”. Din acest punct de vedere, este relevatoare relatarea membrului PCUS Evlaşin în timpul adunării de partid a reprezentanţei securităţii statului din Ungheni:

„în activitatea noastră au existat multe ezitări, întrucît noi ne

conduceam de instrucţiunile KGB-ului din RSSM. Deseori noi, urmînd aceste instrucţiuni, nu ne ocupam de persoane care exprimau deschis atitudini ostile faţă de modul de viaţă din Uniunea Sovietică (...) Uneori sîntem învinuiţi pe nedrept, ca, de exemplu, în cazul satului Todoreşti. La adunarea de acolo s-au ţinut discursuri cu caracter antisovietic şi huligănesc. Secretarul comitetului raional de partid, tovarăşul Smirnov, mi-a ordonat să

123 AOSPRM, F. 51, d.99, f.3-8. Document inedit, depistat de Lilia Crudu.

227

mă ocup de problema respectivă. Am început ancheta, dar Comitetul pentru Securitatea Statului de pe lîngă Consiliul de Miniştri al RSSM a decis că suspectez persoane nevinovate. Numai implicarea tovarăşului Smirnov m-a salvat de la pedeapsă”124.

Mărturii similare, mai puţin detaliate şi precise, dar la fel de

relevatoare, au fost înregistrate în mai multe raioane ale RSS Moldoveneşti: Bălţi, Lazovsc, Sîngerei etc. 125 În acea perioadă, dintre cele 60 raioane existente la 1956 în RSSM, în doar 30 raioane funcţionau secţii ale KGB-ului. Abia începînd cu martie-aprilie 1957, organele de securitate ale statului îşi reafirmă puterea în tot teritoriul republicii, după o perioadă de relativă inactivitate126. După această dată, KGB-ul revine în forţă, aşa cum o demonstrează protocolul şedinţei acestei instituţii din 31 ianuarie 1957, la care s-a discutat situaţia din raioanele care nu erau curpinse în aria de activitate a KGB-ului. Se constata că în „raioanele deschise” ale RSSM (adică cele care nu erau situate la frontiera cu România) existau multe persoane care aveau rude peste hotare, mai ales în SUA, Anglia, Israel, Franţa şi Germania. Această categorie de cetăţeni era suspectată că ar fi prezentat interes pentru serviciile de spionaj străine. La fel, în Bender, de exemplu, mulţi localnici aveau legături de rudenie în Israel. În RSSM, erau luate la evidenţă 68 persoane care aveau rude în Franţa şi Germania. Dintre aceştia, 20 locuiau în raionul Călăraşi, 24 – în Orhei ş.a.m.d. Foştii deportaţi reveniţi în Moldova constituiau în continuare ţinta suspiciunii organelor sovietice de securitate. Pentru o mai bună cunoaştere a stării de spirit printre foştii „duşmani ai poporului”, s-a discutat despre infiltrarea în sînul acestui grup a unor agenţi speciali.127

Locul anului 1956 în istoria Basarabiei şi Transnistriei

124 Ibidem, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 160. 125 Ibidem, f. 8, 99, 143 etc. 126 V. Pasat, Trudnye..., p. 723. 127 Ibidem, 722-723.

228

În 1956, manifestările opiniilor şi atitudinilor critice şi contestatare au cunoscut o recrudescenţă semnificativă în RSS Moldovenească. Acest fenomen a fost încurajat de două eveni-mente majore care au avut loc în 1956: 1) condamnarea „cultului personalităţii” lui Stalin şi a represiunilor în masă din perioada stalinistă la Congresul al XX-lea al PCUS şi 2) declanşarea revoltelor cu caracter anticomunist şi antisovietic din Ungaria şi Polonia din a doua jumătate a anului 1956. Evenimentele din Ungaria (şi parţial cele din Polonia) au fost reflectate pe larg de posturile de radio occidentale - Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC -care difuzau emisiuni în română, rusă şi turcă, principalele limbi vorbite în RSSM. Documentele de arhivă citate în acest articol demonstrează că organele de partid din RSSM stabileau o legătură - directă sau indirectă - între apariţia şi răspîndirea atitudinilor şi comportamentelor calificate drept „antisovietice” sau „nesănătoase” şi curba de audienţă a posturilor de radio străine. Ascultarea frecventă a acestor mijloace de informare a fost posibilă graţie mai multor factori: 1) condamnării cultului personalităţii; 2) paralizarea temporară a sistemului sovietic de „supraveghere şi pedepsire” şi, prin urmare, slăbirea sentimen-tului de frică şi autocontrol în sînul populaţiei; 3) lipsa de încredere a populaţiei faţă de mijloacele de informare în masă oficiale; 4) apariţia unui număr mare al aparatelor de radio; 5) aplicarea limitată (faţă de deceniile următoare) a bruiajului posturilor de radio străine.

Persoanele care emit şi vehiculează opinii şi atitudini critice şi contestatare la adresa regimului sovietic reprezintă diferite categorii sociale. Printre acestea, persoanele deportate şi ulterior parţial reabilitate sînt prezente în proporţie notabilă. Motivele nemulţumirii lor erau foarte clare şi concrete: represiunea la care au fost supuşi pe nedrept şi, pe de altă parte, refuzul autorităţilor sovietice de a le retroceda averile confiscate (deportaţii fiind, de regulă, foşti ţărani înstăriţi). O altă categorie de nemulţumiţi împotriva regimului sovietic din Basarabia şi Transnistria în 1956 era tineretul, în particular studenţimea. De asemenea şi din aceleaşi motive ca şi tineretul studios – în primul rînd accesul la

229

anumite surse de informare „eterodoxe” şi capacitatea de inter-pretare a acestora -, învăţătorii sînt adesea menţionaţi ca fiind surse potenţiale ale opiniilor „ostile” faţă de autorităţile comuniste. Rîndurile grupurilor susceptibile de „subversiune” sînt îngroşate, în chip firesc, de comercianţi, foşti proprietari funciari sau urmaşii acestora. Paradoxal însă, printre persoanele nemulţumite de administraţia sovietică, apar în număr apreciabil reprezentanţi ai unor grupuri considerate prin definiţie sprijinul de bază al comunismului: muncitori şi ţărani, iar uneori chiar comsomolişti şi membri de partid. Ponderea intelectualilor este de aproape o pătrime din numărul cazurilor înregistrate în docu-mentele de arhivă care au stat la baza articolului de faţă. Elementele calificate drept „antisovietice” sînt împărţite, din punctul de vedere al apartenenţei lor etno-lingvistice, între români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, evrei, bulgari sau germani. Ele provin atît din partea basarabeană, cît şi din cea transnistreană a RSSM. Conţinutul manifestărilor „antisovietice” arată că acestea sînt îndreptate împotriva unor componente de bază ale regi-mului sovietic precum partidul comunist, sistemul colhoznic, interzicerea proprietăţii private etc. Declaraţiile cu caracter „naţionalist”, formulate de membri ai grupului etnic românesc majoritar, orientate explicit împotriva ruşilor sau altor etnii locale, sînt foarte rare. Se pare că în anul 1956, în percepţia administraţiei sovietice, cel mai mare pericol la adresa sa repre-zenta, din perspectiva „problemei naţionale”, intensificarea mişcării sioniste în interiorul comunităţii evreieşti din RSSM, mai ales din cauza revenirii unor lideri ai acesteia din deportare. Se pare că o parte însemnată a populaţiei Basarabiei şi Transnistriei, dincolo de diferenţele etno-lingvistice, percepea regimul sovietic ca pe un factor perturbator al modului ei de viaţă tradiţional. Asimilarea regimului sovietic cu dominaţia rusă reprezenta pentru această populaţie mai curînd o atitudine excepţională, spre deosebire de situaţia din Polonia sau Ungaria. Faptul că un anumit număr de rusofoni din Basarabia se pronunţau împotriva comunismului şi a puterii sovietice pare să explice, fie şi parţial, acest fenomen. Presupunem că dacă populaţia rusă din Basarabia

230

şi Transnistria ar fi fost mai ataşată comunismului decît alte grupuri etnice, dimensiunea etno-naţională a manifestărilor „antisovietice” ar fi fost mult mai pronunţată. Totodată, trebuie să amtinim că organizaţiile antisovietice animate de idealurile naţionale româneşti au fost în întregime lichidate pînă în 1953, membrii acestora fiind condamnaţi la închisoare sau la exil în Siberia. O parte a membrilor acestora revin, după cum am văzut, în 1956, dar ei n-au timp suficient pentru a se organiza, mai ales că în scurt timp KGB-ul restabileşte supravegherea lor.

O parte a elitelor culturale din RSSM, instruite în perioada interbelică şi prin urmare ataşate culturii şi limbii literare române, încearcă să se acomodeze regimului, în virtutea convingerilor lor comuniste. În acelaşi timp, unii reprezentanţi ai acestei elite îşi asumă îndrăzneala de a impune regimului sovietic anumite condiţii, mai cu seamă în domeniul construcţiei lingvistice şi a promovării elitelor de origine basarabeană. Anume datorită efor-turilor acestei elite au fost publicate un număr important de opere ale scriitorilor clasici români (în special a celor din Moldova istorică). Astfel, se reuşeşte cultivarea şi difuzarea prin sistemul de învămămînt al republicii moldoveneşti a unei limbi literare care se reapropie tot mai mult de limba literară din România.

După condamnarea „cultului personalităţii” lui Stalin, regi-mul comunist s-a compromis foarte mult în ochii multor cetăţeni sovietici, în ciuda eforturilor noii conduceri sovietice de a disocia stalinismul de „comunismul adevărat”. Înăbuşirea revoltelor din Budapesta a avut un impact imediat asupra stării de spirit din URSS şi RSSM în particular. CC al PCUS adoptă la 19 decembrie 1956 decizia privind restabilirea controlului partidului şi organe-lor securităţii statului în vederea combaterii manifestărilor „anti-sovietice”, care iau o amploare ameninţătoare pentru regim în contextul politicii de destalinizare şi, mai ales, a revoluţiei din Ungaria. Regimul sovietic decide să nu mai tolereze manifestări „subversive”, precum cele desfăşurate pe parcursul anului 1956, descrise în prezentul articol. După înfiriparea în sînul populaţiei

231

a unei speranţe de democratizare şi chiar prăbuşire a regimului sovietic, aceasta se resemnează din nou, de voie, de nevoie, cu condiţiile impuse de puterea sovietică. Această resemnare este favorizată şi de sentimentul pe care îl are o parte a populaţiei basarebene că a fost abandonată de puterile occidentale.

Anul 1956 ocupă un loc de maximă importanţă în istoria Basarabiei şi Transnistriei, în contextul „destalinizării” declarate de conducerea PCUS, al „războiului rece” şi al revoltelor în masă din Ungaria şi Polonia. O parte a populaţiei locale din aceste regiuni a putut spera, în acest context, că regimul sovietic se va prăbuşi. Vor trece mai bine de trei decenii pînă cînd aceste speranţe, exprimate pe parcursul anului 1956, se vor realiza.

232

MISCELLANEA

233

Globalisation, identité culturelle et dialogue entre les cultures : la contribution des Chaires UNESCO1

Martin HAUSER

1) La problématique dans l’histoire récente et

contemporaine a) La guerre froide Pendant la période caractérisée par la « guerre froide », le

monde est partagé en trois groupes de pays: les pays occidentaux, groupés autour des Etats-Unis d’Amérique, les pays situés dans la sphère d’influence de l’Union soviétique et, enfin, les pays se considérant comme non impliqués dans aucune de ces alliances.

Durant cette période, bien que les pays communistes soient marqués par l’idéologie marxiste et ses conséquences souvent terribles au niveau humain, les différentes cultures qui leur sont antérieures ne sont pas simplement éteintes. L’attaque idéologique contre ces cultures, qui est une attaque venant de l’extérieur, reste importante mais relative.2

Bien que, pendant cette période, les échanges en biens et en personnes se fassent de façon sélective et limitée à cause de l’importance du « rideau de fer », les échanges interculturels existent, mais ont toujours un caractère de rareté et d’exception. Ces échanges appartiennent en quelque sorte aux élites ou encore à des personnes officielles bien identifiées. Or, la rareté et

1 Ce texte est une version adaptée de la communication présentée à la conférence internationale “Globalization and cultural identity / Globalisation et identité culturelle”, organisée à Chişinău, le 7-8 decembrie 2006, par la Chaire UNESCO d’Etudes Sud-Est Européennes, l’Université d’Etat de Moldova, et soutenu financièrement par le bureau de coordination des chaires UNITWIN/UNESCO. 2 Cela reste valable pour tous les pays du bloc communiste. Toutefois, la pression de l’idéologie marxiste contre telle ou telle culture pouvait être plus dure ou plus tempérée selon le pays et la période exacte. Pour la comparaison, mentionnons que le matérialisme occidental (capitalisme) transforme bien des cultures occidentales beaucoup plus de l’intérieur et les a déjà profondément transformées.

234

l’exception ont permis qu’ils soient profonds et de qualité du point de vue humain, même si les observateurs ou surveillants n’étaient jamais très loin !3

Ce qui vaut pour la culture vaut d’ailleurs également pour le domaine religieux et confessionnel. Encore faut-il dire que les contacts internationaux du type interreligieux et interconfes-sionnel sont devenus, avec le temps, de moins en moins exceptionnels.4 C’était, comme bien des personnes de ma génération le savent encore très bien,5 une période difficile mais souvent bénie d’une lumière toute particulière en ce qui concerne les manifestations culturelles, interculturelles ou encore religieuses, interreligieuses et surtout interconfessionnelles.6

b) Après la fin de la guerre froide La situation non concurrentielle des pays communistes du

point de vue économique,7 la volonté occidentale d’étendre les marchés déjà saturés, de même qu’un réel danger de confrontation militaire entre les deux blocs principaux, conduit à la fin de la guerre froide.

Cette nouvelle situation ne s’est pourtant pas du tout transformée en aubaine pour des gens et groupes de gens très

3 Dans la mesure où les personnes réalisant ces échanges culturels n’étaient pas elles-mêmes en lien étroit avec les organes de surveillance, d’autres étaient là pour les surveiller. 4 Par exemple à partir du moment où des Eglises de plusieurs pays communistes (Union soviétique, Bulgarie, Roumanie etc.) sont entrées au Conseil Œcuménique des Eglises : Assemblée générale de 1961 à New Delhi. 5 Avec une activité professionnelle pendant les années de la « guerre froide » – activité liée aux contacts Ouest-Est / Est-Ouest. 6 Dans les contacts inter-chrétiens, notamment aussi ceux entre l’Ouest et l’Est, on pouvait souvent observer un grand sentiment de solidarité réciproque ou bien une recherche de solidarité réciproque. 7 La dure réalité a démontré que les économies des pays communistes restaient loin derrière celles de l’Europe occidentale après la « deuxième guerre mondiale ». Il est bien possible que l’Europe occidentale ait aussi apprécié – pendant quelques décennies – positivement cette situation dans laquelle l’Est ne pouvait pas concurrencer les économies occidentales qui pouvaient ainsi se développer plus tranquillement…

235

nombreux à l’Est (de l’Europe) comme à l’Ouest (de l’Europe).8 La libéralisation grandissante des marchés et la libre circulation des personnes, en constante augmentation,9 peuvent aider ceux et celles qui ont les moyens d’en profiter10 ou celles et ceux qui, par des sacrifices soutenus au niveau personnel, psychologique, social et culturel, peuvent se mouvoir, se faire de l’argent et ainsi survivre grâce à la nouvelle donne que représente cette libéralisation. Ce dernier aspect est vrai non seulement pour les Roumains ou les Moldaves qui soignent des personnes vieilles et malades en Italie,11 mais encore sous des formes autres, peut-être surprenantes,12 comme le cas du père de famille suisse qui travaille à Prague et dont la famille reste en Suisse, ou encore mon propre cas qui signifie un travail de presque 15 années en Roumanie avec beaucoup de sacrifices familiaux.

Toutes ces situations effleurées signifient, certes, des opportunités qui n’existeraient pas autrement, mais elles signifient également des déracinements psychologiques, sociaux et culturels et par conséquent un démantèlement constant et profond de la cohésion sociale qui, auparavant, a existé aussi bien dans les sociétés de type capitaliste que communiste.13 – Les cultures nationales, prises ici au sens le plus noble du terme,14 8 Des masses de personnes ont perdu leur travail et leur gagne-pain, non seulement à l’Est mais également à l’Ouest. 9 Surtout entre les pays de l’UE, mais aussi avec les autres pays – voisins de l’Europe. (La Suisse n’est pas membre de l’UE mais se trouve, dans ce domaine de la libre circulation, en analogie avec l’UE, étant donné qu’elle est liée à l’UE par un ensemble d’accords bilatéraux.) 10 Pour ceux et celles qui ont les moyens financiers, il est devenu relativement facile et naturel de se déplacer… 11 On entend souvent parler non seulement des difficultés avec des personnes d’origine roumaine en Italie, mais aussi du travail considérable que les Roumains et les Moldaves, souvent des femmes, font pour les aînés de la Péninsule. 12 En Europe de l’Est, beaucoup de personnes croient, même encore aujourd’hui, qu’à l’Ouest tout est facile. Elles ne voient pas le rythme de travail épuisant, la peur de perdre son emploi, le stress ou encore la précarité qui y règnent. 13 Les gens sont « jetés dans la rue » aussi bien en France qu’en Russie, etc., puisque le tissu et le filet culturel et social ont disparu. 14 Il y a une culture nationale qu’il ne faut pas confondre avec le nationalisme. Le nationalisme peut être chauvin et humainement parlant dangereux. Il y a des cultures nationales qui, comme dans le cas de la Suisse, se composent de plusieurs cultures – plusieurs qui forment ensemble l’identité culturelle de ce pays.

236

sont souvent gravement affectées. Le réveil de la quête identitaire devient ainsi – logiquement – incontournable ! Et, là où cette quête ne peut pas ou ne peut plus être menée au niveau national, elle le sera au niveau d’entités ou de groupes plus petits.15 Or, elle ne se fera pas toujours de façon authentique, profonde et équilibrée ; elle pourra aussi être utilisée et instrumentalisée à des fins politiques et autres16, comme le fait par exemple en Suisse assez régulièrement un parti de droite, l’UDC (Union démocratique du centre), qui profite de la peur de bien des gens et a ainsi un certain succès… Néanmoins, on doit observer que les représentants de ce parti apportent souvent peu de solutions aux problèmes identitaires profonds effectivement existants et se contentent de faire du bruit autour de ces problèmes pour gagner des voix électorales. Cela reste d’autant plus regrettable que les problèmes identitaires sont réels et nourris fortement par le progrès d’une globalisation générale.17

2) Globalisation : ses bonnes et mauvaises conséquences

dans la perspective des cultures Comme nous l’avons déjà brièvement observé, les contacts

entre pays et cultures, jadis politiquement et militairement séparés, peuvent se faire maintenant plus facilement pour les personnes qui en ont les moyens financiers ou bien pour ceux et celles qui sont prêts à faire des sacrifices considérables à plusieurs niveaux. Donc, il existe maintenant une communi-cation beaucoup plus dense qu’auparavant, et cela non 15 Si la culture nationale comme ensemble est déjà trop affectée par le démantèlement, par exemple sous la pression du flux migratoire. 16 Des partis « nationalistes » peuvent gagner des voix électorales, arriver plus largement au pouvoir et ensuite, par exemple, utiliser ce dernier pour faire passer des lois ou décisions favorisant les intérêts matériels d’une ploutocratie. 17 Pour «globalisation», on utilise souvent aussi le terme «mondialisation» ou encore celui d’«occidentalisation». EvIdemment, le dernier présuppose que l’Occident est le grand moteur pour le mouvement ici envisagé. Voir : R. Safranski, Wieviel Globalisierung verträgt der Mensch ? München/Wien, 2003 ; S. Latouche, L’occidentalisation du monde. Paris, 2005; P. L. Berger (ed.), The Desecularization of the World. Resurgent Religion and World Politics, Washington, 1999.

237

seulement par l’internet, mais aussi de façon directe et physique. Ainsi, d’une certaine manière, il y a aussi beaucoup plus de contacts interculturels.18 En outre, il faut mentionner ici également une plus grande mobilité des étudiant-e-s et des artistes, donc de personnes porteuses de culture : Cela peut avoir des conséquences positives à l’avenir que nous ne pouvons pas encore apprécier aujourd’hui.19

Cependant, je ne suis pas sûr que ces quelques aspects intéressants et positifs de la globalisation, soit d’une époque sans frontière majeure, équilibrent réellement et efficacement ce que nous avons dû constater auparavant concernant le démantèlement, voire la destruction des sociétés, du point de vue psychologique, social, culturel et encore économique.

Personnellement, je suppose que, pour le moment, les désavantages se révèlent être plus puissants que les avantages à cause du démantèlement mentionné qui crée également bien des troubles au niveau culturel à tant d’endroits en Europe et au-delà. Et, ne soyons surtout pas étonnés : Quand il n’y a plus d’identité culturelle permise et soutenue, suffisamment équilibrée, chérie et opérationnelle, dans un pays ou dans des entités à l’intérieur d’un pays, il n’y a pas – ou plus – de dialogue interculturel possible, véritable ou encore en profondeur ! Le dialogue interculturel et la compréhension interculturelle dépendent ainsi de l’«humus» culturelle existante.20

Par ailleurs, il en va de même pour les religions et les confessions (chrétiennes) qui sont devenues tributaires de la pression exercée par la globalisation : Elles aussi développent des attitudes parallèles à celles des cultures : quête très forte d’identité, blocage quand il s’agit du dialogue et, a fortiori,

18 Ces contacts peuvent être moins spectaculaires que dans le passé. Les personnes qui les établissent sont peut-être moins en vue que celles qui le faisaient pendant la « guerre froide ». Il y a aussi plus de contacts interculturels – possibles – au niveau purement privé ou semi-privé. 19 La règle que la formation, l’éducation, l’enseignement et la recherche n’apportent pas de résultat immédiat vaut aussi ici. 20 Une culture, pour vivre et survivre, a besoin d’un groupe et de sa cohésion sociale, si possible d’un groupe plus grand ou d’un pays.

238

quand il est encore question de la compréhension réciproque ou de la communion.21

3) L’identité culturelle et le dialogue interculturel :

Comment les soutenir ? Posons la question d’une manière assez générale, sans nous

référer, dans l’esquisse de réponse qui va suivre, à des situations particulières : Si nous avons reconnu que souvent, les identités culturelles peuvent souffrir considérablement dans la situation actuelle marquée par la globalisation et si nous sommes convaincus que ces identités sont importantes et sont même indispensables, alors que faire ? – Et que faire, en outre, pour la compréhension et le dialogue interculturels ?

Au niveau académique, associatif et civique, des efforts sont faits pour promouvoir non seulement les droits humains mais encore les droits culturels et, par ce moyen-là, le dialogue interculturel également. Au niveau de la politique internationale et des grandes organisations internationales (ONU, UNESCO, UE, CE, etc.22), bien des efforts sont faits et vont dans la même direction.

Alors, s’il en est ainsi, la situation serait-elle en fait très prometteuse ? – Les opinions à ce sujet restent partagées,23 puisque, malgré ces indices prometteurs, nous pouvons identifier deux obstacles majeurs remettant à leur tour la construction de l’identité culturelle et la réalisation du dialogue interculturel en question : Premièrement, les sociétés civiles, 21 La communion des Eglises fut même un but du mouvement œcuménique jusque dans les années 80 ; cf. par exemple l’ouvrage retentissant des théologiens catholiques Rahner et Fries : K. Rahner/H. Fries, Einigung der Kirchen – reale Möglichkeit .Freiburg-Basel-Wien, 1983. Cf. aussi M. Hauser, L’œcuménisme et les œcuménismes. Une réflexion sur la situation actuelle, surtout en Suisse, in: Ökumene. Das eine Ziel – die vielen Wege (I. Baumer und G. Vergauwen, Hg.). Fribourg, 1995, pp. 275-288. 22 Cf. par exemple la Déclaration universelle de l’UNESCO sur la diversité culturelle (texte disponible à l’adresse suivante: http://unesdoc.unesco.org/images/ 0012/001271/127161f.pdf, consulté le 21.IV.2009). 23 Cette situation veut au minimum dire que le travail pour la culture et pour l’interculturel restera un travail dur, pour ne pas dire une bataille !

239

potentiellement créatrices et promotrices des droits culturels, sont faibles ou devenues faibles dans les pays traditionnellement capitalistes et, souvent, encore presque inexistantes dans les pays et les sociétés sortant du communisme.24 Secondement, les grands traités et textes établis par les organisations interna-tionales doivent, à chaque fois qu’ils sont établis, être ratifiés au niveau des différents pays et encore y être implantés. Or, cela prend du temps ; et, de plus, l’implantation peut se faire plus ou moins correctement et efficacement.

Au vu de ces manques, on peut affirmer logiquement que la course pour les identités culturelles et le dialogue interculturel est perdue d’avance si dans les différents pays, les identités culturelles et le dialogue interculturel25 ne sont pas intégrés aux constitutions nationales, réglant ainsi l’action fondamentale en cette matière en orientant les gouvernements qui arrivent au pouvoir. Il est nécessaire que l’exécutif surveille et impose, en pouvant se référer à la loi, les dimensions culturelles et interculturelles vitales pour la santé culturelle d’un pays. Qu’il supervise notamment aussi le système d’éducation et de la recherche est aussi indispensable, afin d’assurer que la culture et l’interculturel occupent leurs places. En procédant ainsi, l’exécutif doit, évidemment, agir en bon historien et psychologue, tenant compte des traditions et des sensibilités du pays respectif.26

24 Il faut se rendre à l’évidence que dans les dictatures communistes, aucune société civile n’a pu exister. Il n’y a donc pas une telle tradition plus récente dans les pays respectifs. 25 Le dialogue doit évIdemment progresser vers une compréhension interculturelle et une cohésion entre cultures, si la société doit être véritablement viable. 26 À notre avis, il est sensé de distinguer deux choses : - Primo, un gouvernement doit avoir le souci de l’équilibre et de la compréhension entre les cultures traditionnelles (de longue tradition) dans un pays. - Secundo, le même gouvernement doit s’occuper des nouveaux groupes culturels arrivés dans ce pays. Il est à notre avis erroné de leur accorder automatiquement les mêmes droits qu’aux autres groupes traditionnels, bien que les droits humains (humanitaires !) individuels doivent être absolument sauvegardés. Or, les mêmes droits doivent être acquis. Cela se fait dans et avec le temps. Cela demande un regroupement culturel de ceux et celles qui voudraient obtenir ces mêmes droits et leur impose un combat politique, bien sûr, ainsi que la preuve de bonnes prestations pour l’ensemble de la société sur une assez longue durée comme condition d’accès à ces mêmes droits culturels.

240

L’exécutif doit, dans ce sens, également allouer, sans hésiter, les fonds nécessaires, afin que ses ordres puissent être efficacement exécutés. En d’autres mots, les identités culturelles ainsi que le dialogue interculturel doivent être une priorité des actions et des programmes gouvernementaux.

4) La signification des Chaires UNESCO dans ce contexte Les Chaires UNESCO spécialisées dans l’interculturel et

l’interreligieux ont, dans ce contexte, la fonction d’intermédiaires qui attirent – de manière scientifique – l’attention sur l’importance du dialogue interculturel et la compréhension entre les cultures, en n’omettant pas, bien sûr, l’importance fondamentale des identités culturelles représentées par des pays ou des groupes ou entités d’un même pays.27 Ce sont ces Chaires qui devraient pouvoir agir comme des phares ou des sentinelles pour le bien des pays et des sociétés.

Ces Chaires UNESCO devraient rappeler, d’abord à leurs étudiant-e-s, mais, ensuite, aussi à la population dans son ensemble, aux hommes et femmes politiques et encore aux chefs religieux28, ce qui est fondamental pour la culture et l’interculturel. – Dans la mesure où les Chaires pratiquent à l’intérieur de leur structure et dans le contact avec d’autres Chaires déjà l’interculturel entre personnes collaboratrices, elles seront d’autant plus crédibles et mieux à même d’être phares et sentinelles dans un monde prêt à ravager les cultures et l’interculturel.29

Dans ce même monde, il est devenu - logiquement30 - très difficile de trouver les fonds nécessaires aux activités universitaires

27 L’idée est à nouveau d’avoir un point de départ solide, un socle, à partir duquel le travail culturel ou encore interculturel peut commencer. Sans ce socle, rien n’est possible. Cf. note 20 ! 28 Malgré leur existence, les cheffes religieuses, des femmes, sont encore plutôt rares dans les grandes religions. 29 Cf. note 17 ! 30 Logiquement, puisque l’«humus» culturelle ne semble nullement être une priorité, car l’économie omni-dominante n’en a pas besoin et ne peut pas vendre ce « produit ».

241

humanistes et cela notamment pour les Chaires UNESCO spécialisées en questions interculturelles et situées souvent dans des situations précaires et compliquées.31 – Avec combien peu de moyens, en argent, en personnes, en infrastructure ou encore en protection juridique, certains d’entre nous doivent faire vivre ou faire survivre leur Chaire ! 32 L’encouragement et l’aide réciproques d’une Chaire à l’autre, grâce au Réseau33 que nos Chaires forment ensemble, sont tout à fait appréciables.34

Nos Chaires, de même que le Réseau de ces Chaires, ont leur signification non seulement pour elles-mêmes, mais aussi pour la cité dans son ensemble, confrontée aujourd’hui plus qu’auparavant aux questions culturelles et interculturelles.

31 L’UNESCO ne finance pas nos Chaires, contrairement à ce que pensent souvent nos interlocuteurs dans nos discussions de fundraising. Les gouvernements eux-mêmes ne connaissent pas toujours la situation réelle. La dépendance de sources externes (fonds tiers) – le pays respectif peut être pauvre – provoque des situations compliquées et difficiles. 32 Plusieurs de nos Chaires auraient certainement des histoires très « riches » sur la précarité à communiquer. Ainsi, être Chairholder, souvent, peut être tout sauf une aubaine. 33 UNITWIN-Réseau des Chaires UNESCO du dialogue interreligieux pour la compréhension interculturelle. 34 En tant que Chairholder-directeur et en tant que coordinateur du Réseau (cf. note 33), je peux et dois en témoigner.

242

Marie de Magdala entre Orient et Occident : Une diversité d’approches de la féminité

dès les premiers siècles

Sylvie HAUSER-BOREL

1. Les premiers témoignages Marie de Magdala, dans les évangiles, est présentée comme

l’une des femmes accompagnant le Christ sur le chemin de son ministère, de la Galilée à Jérusalem (Marc 15, 40-41). Luc (8, 1-3) précise que cette Marie est appelée de Magdala et qu’elle a été guérie par le Christ. Matthieu (27, 55-56) et les autres évangélistes parlent aussi de sa présence, dans un grand groupe de femmes, lors de la crucifixion et de la mort de leur Seigneur. Elle est aussi témoin de son ensevelissement (Marc 15, 47), et elle est, avec l’une ou l’autre des femmes intimes du Christ, la première à recevoir l’annonce de la résurrection du Christ, la première aussi à rencontrer, voir, entendre, même toucher, le Seigneur ressuscité (Matthieu 28, 9-10). Elle sera aussi chargée d’annoncer cette résurrection aux disciples masculins du Christ (Jean 20, 17-18), qui se cachaient, par peur, depuis l’arrestation et la condamnation à mort de leur Seigneur. Marie de Magdala, dans les évangiles, est donc le premier témoin, au sens le plus fort du terme, de la résurrection du Christ. Marie de Magdala est donc pleinement associée aux événements fondamentaux de l’histoire du salut, et elle est donc intimement liée au Christ, comme Marie, la mère du Seigneur. Il n’est donc pas étonnant qu’elle occupe, dans l’histoire de l’exégèse des textes bibliques, une place au premier rang, et qu’elle soit devenue une source d’inspiration intarissable pour les interprètes des évangiles depuis bientôt deux mille ans.

Quel autre personnage biblique que Marie de Magdala aura suscité un tel foisonnement d’interprétations, extrêmement diverses, souvent divergentes, parfois discutables ? Déjà les évangélistes lui prêtent différents visages, Luc insistant sur sa libération par le Christ de « sept démons », ainsi que sur son

243

service (8, 1-3), alors que Jean la présente comme le témoin par excellence de la résurrection du Christ (20, 1-18). Dans cet article, nous allons découvrir quelques-uns des autres visages que les premiers exégètes chrétiens ont discernés en Marie de Magdala. Ces différents visages révéleront, à leur tour, différents regards portés sur cette femme, et ils nous laisseront deviner ainsi des approches variées de la femme et de la féminité, selon les milieux socioculturels et selon les traditions dans lesquels ces exégètes sont enracinés. Peu à peu, au cours de notre cheminement dans la « forêt » vaste et profonde des interprétations, nous observerons une différence d’approche étonnante entre les Pères d’Orient et les Pères d’Occident, entre les exégètes grecs et les latins. Nous serons conduits à découvrir que cette diversité a traversé les siècles et qu’aujourd’hui elle fait partie intégrante de notre héritage culturel et du monde dans lequel nous vivons.

Marie de Magdala, dès le 2e siècle, est parfois associée à Marthe et à Marie de Béthanie dans les récits de la résurrection, bien que Marthe et Marie de Béthanie ne soient pas nommément citées dans les évangiles comme témoins de la résurrection. Par exemple, un document anti-gnostique et anti-docète, écrit dans la deuxième moitié du 2e siècle, probablement en Syrie, l’Epître des apôtres1, relate que le Christ ressuscité apparaît à Marie de Magdala, accompagnée de Marthe et d’une autre femme, Sara. Il leur dit : « Ne pleurez pas, c’est moi qui suis celui que vous cherchez ! Que l’une de vous aille vers vos frères et leur dise : « Venez ! Le Maître est ressuscité des morts ! »2, Marie de Magdala s’en va la première informer les apôtres qui ne la croient pas. Le Seigneur demande alors à une autre femme d’y aller qui, elle aussi, est accusée de mensonge par les apôtres. « Le Seigneur alors dit à Marie et à ses sœurs : « Nous-mêmes, allons vers eux ! »3 L’Epître des apôtres présente des hommes qui, tout apôtres qu’ils sont, ont de la peine à accepter la réalité de la résurrection, même si le Christ la 1 L’Epître des apôtres, traduction, introduction et notes par Jacques-Noël Pérès, Turnhout, 1994. 2 L’Epître des apôtres, 10, p. 70. 3 L’Epître des apôtres, 11, p. 70.

244

leur avait annoncée. Avant d’avoir touché leur Seigneur pour s’assurer qu’il est réellement ressuscité dans son corps, les apôtres refusent de croire que leur « Sauveur est ressuscité des morts ».4 Quant à Marie de Magdala et ses compagnes, elles n’ont pas un seul instant de doute. Elles font corps avec leur Seigneur pour annoncer, d’une seule voix, sa résurrection.

2. Hippolyte Au début du 3e siècle, dans un commentaire d’Hippolyte sur

le Cantique des cantiques,5 nous retrouvons le motif du doute des disciples hommes à l’égard du témoignage des femmes : « On avait l’habitude qu’Eve annonce l’erreur et non pas la vérité… Quoi ? Chez nous des femmes annoncent l’évangile de la résurrection ? »6. Nous retrouvons aussi le motif de la confirmation de cet apostolat des femmes par le Ressuscité lui-même : Pour répondre au doute et à la stupéfaction de ses disciples masculins, le Christ se présente à eux et leur apporte la confirmation du témoignage des femmes : « Je suis apparu aux femmes et je les ai envoyées comme apôtres. »7 Les femmes sont ainsi doublement confirmées par le Christ dans leur rôle de témoins : Elles sont témoins oculaires parce qu’elles ont vu le Ressuscité, et elles sont aussi témoins dont la parole rend témoignage à la bonne nouvelle de la résurrection. Hippolyte met bien en évidence que c’est l’autorité même du Christ qui établit les femmes comme témoins et apôtres. Et Hippolyte se réjouit : « Eve devient apôtre ! »8.

A la différence de l’Epître des apôtres qui avait associé Marthe et Marie de Béthanie à Marie de Magdala, Hippolyte, quant à lui, va identifier Marie de Béthanie et Marie de Magdala. Reprenant le récit de Jean 20 qui présente Marie de Magdala seule au tombeau du Christ, Hippolyte lui adjoint Marthe : Selon

4 L’Epître des apôtres, 10, p. 70. 5 Hippolytus, In Canticum Canticorum, XXIV, 2, XXV, 1 & 6-9, in: Anne Jensen, Frauen im frühen Christentum, Bern, 2002, 16-19. 6 Hippolytus, In Canticum, XXV, 9. 7 Hippolytus, In Canticum, XXV, 9. 8 Hippolytus, In Canticum, XXV, 97.

245

Jean 20, Marie de Magdala est seule au tombeau alors qu’il fait encore nuit, seule à voir les deux anges là où avait été déposé le corps du Christ, seule à être appelée par son nom par le Ressuscité, et seule aussi à entendre ses paroles : « ne me touche pas, car je ne suis pas encore monté vers mon Père ». Hippolyte, pour sa part, interprète librement l’évangile en faisant de Marthe, aux côtés de sa sœur Marie, un témoin de la résurrection du Christ, et en faisant se confondre Marie de Magdala avec Marie de Béthanie. Le fait que Marthe et Marie de Béthanie soient présentées, dans l’évangile de Jean (11, 1-12, 11), comme des personnes aimées de Jésus et profondément associées à son œuvre de résurrection, peut avoir inspiré Hippolyte dans son interprétation du récit de Marie de Magdala rencontrant le Ressuscité (Jean 20, 1-18).

Hippolyte semble être le premier interprète à avoir attribué le terme d’apôtres du Christ et, surtout, le terme d’ « apôtres des apôtres »9 à Marie de Magdala et aux autres femmes envoyées par le Christ annoncer sa résurrection Deux autres motifs de l’interprétation d’Hippolyte feront école ; d’abord celui de la « nouvelle Eve », de la femme témoin de la résurrection qui devient l’aide du Christ, nouvel Adam, dans son œuvre de salut : « Eve devient une aide pour Adam ! (…) Les femmes aussi ont annoncé l’évangile»10. L’autre motif est celui de l’identification de Marie de Magdala avec la bien-aimée du Cantique des cantiques. Aux yeux d’Hippolyte, la femme du Cantique cherche son bien-aimé dans la nuit, comme Marie de Magdala le Christ, selon Jean 20, 1. Hippolyte interprète encore les paroles du Christ à Marie de Magdala selon Jean 20, 17, « ne me touche pas », « ne me retiens pas », également dans le sens du Cantique (3,4) : Quand la femme bien-aimée du Cantique a trouvé enfin celui qu’elle aime, elle s’écrie qu’elle ne le laissera plus ; dans l’interprétation d’Hippolyte, le geste de Marie de Magdala cherchant à retenir le Ressuscité exprime ce même désir de ne plus en être jamais séparée, quand elle l’a enfin trouvé.

9 Hippolytus, In Canticum, XXV, 6. 10 Hippolytus, In Canticum, XXV, 8.

246

3. Ephrem le Syrien L’interprétation que donne Ephrem de Marie de Magdala

telle qu’elle est présentée dans l’évangile de Jean (20, 1-18) est très différente de celle d’Hippolyte, même s’il reprend quelques-uns des motifs d’Hippolyte. Par exemple, si Hippolyte confondait Marie de Magdala avec Marie de Béthanie, Ephrem, quant à lui, la confond avec Marie, la Mère du Seigneur ! Et si les femmes témoins de la résurrection, aux yeux d’Hippolyte, étaient bienheureuses et apôtres, aux yeux d’Ephrem, Marie, la mère du Seigneur, est dans le désarroi et dans le doute. Dans son exégèse de Luc 211, Ephrem avait déjà rapproché les paroles du Ressuscité à Marie de Magdala, « Ne me touche pas… », des paroles de Syméon à Marie, la mère du Seigneur au moment de la présentation de Jésus au Temple : « Tu écarteras le glaive » (Luc 2, 35) ; c’est ainsi qu’Ephrem traduit les paroles de Syméon auxquelles il donne ensuite cette interprétation : « Ce glaive qui défendait le paradis à cause d’Eve a été enlevé par Marie». La nouvelle Eve, pour Ephrem, est Marie, la mère du Seigneur. Il va donc identifier Marie de Magdala avec la mère du Seigneur pour donner plus de poids encore à son interprétation de la femme en tant que « nouvelle Eve ». La nouvelle Eve n’est pas uniquement la femme associée à l’événement du salut qu’est la résurrection, mais aussi la femme qui a permis l’incarnation du Sauveur. Pourtant, la « nouvelle Eve », aux yeux d’Ephrem, n’est pas à l’abri du doute : Dans la suite de son interprétation des paroles de Syméon à Marie, Ephrem ajoute : « Tu écarteras le glaive, c’est-à-dire la négation. Or le grec dit clairement : Les pensées d’un grand nombre seront révélées, c’est-à-dire les pensées de ceux qui ont douté. »12 Pour Ephrem, les paroles de Syméon signfient le doute de Marie ; elle aussi, en effet, a passé par le doute, parce que pensant que le Ressuscité était le jardinier, « elle a douté de sa résurrection ».13

11 Ephrem de Nisibe, Commentaire de l’évangile concordant ou Diatessaron, II, 17, Sources Chrétiennes 121, Paris, 1966, p. 75. 12 Ephrem , Commentaire, II, 17, p. 75. 13 Ephrem, Commentaire, XXI, 27, p. 390.

247

Dans son exégèse de Jean 20, 1-18, Ephrem reprend donc le motif de la « Nouvelle Eve ». C’est ce motif qui le guide dans son interprétation des paroles du Ressuscité à Marie : « Ne me touche pas, car je ne suis pas encore monté vers mon Père… ». Selon Ephrem, le corps du Christ ressuscité ne peut être touché que par son Père ou, alors, mais seulement après sa résurrection et son ascension, par les croyants, et uniquement dans l’eucharistie. Marie symbolise d’abord l’humanité qui, dans le jardin d’Eden, a touché les fruits de l’arbre, cette humanité soumise au péché et à la mort. Mais Marie, mise en présence du Ressuscité, devient aussi le symbole de l’humanité nouvelle, sauvée par le Christ, le « Nouvel Adam ».

Dans l’interprétation que fait Ephrem de Jean 20, Marie symbolise cette humanité déjà sauvée, mais qui n’arrive pas encore à comprendre le mystère de salut qu’est la résurrection : Soit elle se situe encore en deçà et voit seulement un être humain dans le Ressuscité, le jardinier14, soit elle se projette déjà dans l’au-delà et elle confond alors la résurrection avec le dernier avènement.15 Les paroles du Christ à Marie, « ne me touche pas, car je ne suis pas encore monté vers mon Père », ont l’intention de l’aider à se situer dans ce temps ouvert par la résurrection qui est le temps de l’Eglise ; Marie est appelée à se situer entre le temps de la vie terrestre de Jésus et le temps de son dernier avènement. Marie devient ainsi le symbole de l’Eglise, un modèle auquel peuvent s’identifier tous les croyants. En effet, la résurrection rend tous les êtres humains « dignes de monter vers le Père, le Père miséricordieux. »16 Marie, nouvelle Eve, est le symbole d’une humanité nouvelle qui voit le jour avec la résurrection du Christ.

4. Cyrille de Jérusalem Cyrille de Jérusalem trouve aussi son inspiration auprès de

Marie de Magdala pour parler à sa communauté de la

14 Ephrem, Commentaire, XXI, 27, p. 389-390. 15 Ephrem, Commentaire, XXI, 28, p. 391. 16 Ephrem, Commentaire, XXI, 28, p. 391.

248

résurrection du Christ. Dans l’une de ses catéchèses baptismales prêchée dans le temps pascal et au lieu même où, quelque trois siècles plus tôt, Marie de Magdala et ses compagnes avaient été témoins de la mort et de la résurrection du Christ, il guide son auditoire dans les temps et les lieux bibliques et, à notre tour, à la lecture de cette 14ème Catéchèse17, nous sommes comme plongés dans le monde de la Bible malgré l’éloignement historique qui nous en sépare. Cyrille, dans cette homélie catéchétique, cherche à établir la réalité et la vérité de la résurrection du Christ en en montrant la cohérence avec les Ecritures, (un procédé herméneutique qui a été développé par le Ressuscité lui-même sur le chemin d’Emmaüs…). Il s’appuie particulièrement sur Isaïe, ainsi que sur le Cantique des cantiques. Il reprend à Hippolyte ses références au Cantique. Avec Hippolyte, il a encore en commun la louange qu’il fait de Marie de Magdala et de ses compagnes. Par exemple, lui aussi les dit « bienheureuses ». Comme Hippolyte, Cyrille lit Jean 20, 1-18 en se référant régulièrement au Cantique, et, dans son interprétation, Marie de Magdala devient la bien-aimée du Cantique : Durant la nuit elle a cherché celui qu’elle aime, elle ne l’a pas trouvé. Marie de Magdala interroge alors les anges comme la femme du Cantique interroge les gardes, et dès qu’elle a trouvé celui qu’elle aime, elle ne le lâche plus…18

Cyrille passe du récit de Jean 20, 1-18, selon lequel Marie de Magdala est seule à rencontrer le Ressuscité, au récit de Matthieu 28, 1-14, selon lequel elle est accompagnée par « l’autre Marie ». Pour lui, la relation d’amour chantée par le Cantique des cantiques trouve son accomplissement dans la rencontre entre les femmes et le Ressuscité. Par exemple, les femmes accomplissent cette parole du Cantique (Ct 3, 4), « J’ai trouvé Celui que mon cœur aime, je l’ai saisi et je ne le lâcherai plus », quand elles étreignent les pieds du Ressuscité, selon Matthieu 28, 9. Le Cantique apporte la preuve de la vérité de la rencontre des

17 Cyrille de Jérusalem, Catéchèse baptismale XIV, Les Catéchèses baptismales et mystagogiques, Paris, 1993, 212-232. 18 Cyrille de Jérusalem, Catéchèse baptismale XIV, 219.

249

femmes avec le Ressuscité, et les femmes qui se prosternent aux pieds du Ressuscité prouvent la véracité du Cantique. Il y a une profonde cohérence de toute la révélation biblique, et les femmes sont placées par Cyrille dans le cœur lumineux de cette cohérence : Elles sont celles qui reconnaissent « l’Epoux », celles qui sont capables de le voir, alors que les hommes prétendument intelligents et sages en sont incapables. Ici aussi, Cyrille se réfère à une prophétie de l’Ancien Testament, à Isaïe (27, 11), en disant que le prophète connaissait déjà l’intelligence des femmes et qu’il a annoncé à l’avance que « les princes des prêtres manquent d’intelligence », alors que les femmes, elles, sont ouvertes à la révélation.19

Cyrille discerne encore chez Marie de Magdala et l’autre

Marie un grand courage, un courage « viril » : L’Epoux est recherché par les femmes d’élite au cœur viril, (« andreiôn gunaikôn » selon l’expression grecque)20, dit Cyrille au début de sa réflexion sur les femmes allant au tombeau ; et, il observe encore que, si le corps de la femme est faible, son intelligence est « virile », pleine d’audace. En grec, courage et virilité étant synonymes, Cyrille ne craint pas de s’exprimer sur les femmes de manière paradoxale. Dans le contexte culturel de l’époque de Cyrille, cela signifie que l’amour dont les femmes ont fait preuve envers le Christ les a entièrement transformées. Elles apportent le témoignage d’une humanité renouvelée.

5. Grégoire de Nazianze Marie de Magdala est présentée comme une femme

profondément attachée au Christ par un lien qui la remplit de courage, d’intelligence et d’enthousiasme, non seulement dans les commentaires et les homélies des Pères orientaux, mais aussi dans une pièce de théâtre : Elle est mise en scène dans le troisième acte d’une tragédie, intitulée La Passion du Christ et

19 Cyrille de Jérusalem, Catéchèse baptismale XIV, 220. 20 Cyrille de Jérusalem, PG 33, 840-841.

250

inspirée de la dramaturgie d’Euripide, qui a été attribuée à Grégoire de Nazianze. Quelques savants considèrent cette composition comme de moindre valeur si on la compare à l’oeuvre du « Théologien » ; Grégoire de Nazianze n’est donc pas unanimement reconnu comme en étant l’auteur. A la suite de « longues années d’études et de réflexion »21, André Tuilier, pour sa part, apporte bien des indices qui pourraient prouver son authenticité.22 Le troisième acte de cette tragédie, entièrement consacré à relater la résurrection du Christ, avec Marie de Magdala comme protagoniste, recèle aussi quelques autres indices d’une proximité avec l’œuvre authentique de Grégoire de Nazianze.

Le 45ème Discours sur la Pâque,23 parfois attribué à Grégoire de Nazianze, dit l’importance du secret de l’arcane et quelles sont les qualités requises pour pouvoir « prendre part au Verbe ». Dans un tout autre langage, non pas théologique, mais « euripidien », dans le troisième acte de la Passion du Christ, le chœur des femmes qui viennent de voir le Ressuscité se rappelle aussi combien il est important de ne pas parler à tort et à travers du mystère de la résurrection : « Nous aussi, nous sommes saisies de stupeur, femmes, et cette apparition extraordinaire nous frappe d’étonnement (…). Gardons le silence sur tout ce que nous avons vu et entendu (…). Puissions-nous ne rien dire à l’ennemi de ce que nous avons appris, et ne parler qu’aux disciples fidèles. Nous ne ferons de tort à personne, n’ayant en vue que la manifestation de la bonne nouvelle (…). Le mal n’existe pas en lui-même, ainsi je sais qu’il n’est rien et qu’on ne doit pas lui révéler les mystères. Qui peut d’ailleurs confier un secret à l’ennemi ? (…). Allons bien vite auprès des

21 André Tuilier, préface à La Passion du Christ, Sources Chrétiennes 149, Paris, 1969, p. 9. 22 André Tuilier, introduction à La Passion du Christ, SC 149, p. 74 : « En dépit des apparences et de l’attitude généralement réservée de la critique, l’adaptation est l’œuvre d’un penseur, d’un théologien et d’un artiste. C’est bien ce qui ressort en définitive du ‘Christus patiens’ que la tradition permet d’attribuer précisément à Grégoire de Nazianze, le Théologien par excellence. ». 23 Grégoire de Nazianze, Discours XLV, Corpus Christ. Series graeca 43, 10, Louvain 2001, p. 131.

251

disciples, montrons à nos amis la joie de la bonne nouvelle ! »24 Marie de Magdala, dans le troisième acte de la tragédie, incarne pleinement cette attitude : Après chacune des manifestations de la Résurrection dont elle est à chaque fois le témoin privilégié, elle court vers les disciples, les amis du Seigneur, pour leur annoncer la bonne nouvelle, pour leur montrer ce qu’elle a vu au tombeau vide, pour leur dire ce qu’elle a appris de neuf ; c’est elle qui communique les mystères aux disciples qui sont appelés « mystes ».

Marie de Magdala, dans La Passion du Christ, est présentée comme le principal témoin, elle qui est la première à avoir vu et à avoir dit la résurrection. Elle détient un rôle primordial qui devrait stimuler les spectateurs à la suivre dans son ardeur à vivre et à transmettre les événements de la résurrection. Dans le 45ème Discours sur la Pâque, il est aussi question de l’importance d’être premier à voir et à communiquer la résurrection, et les lecteurs sont stimulés à s’associer à la démarche des femmes de l’évangile pascal : « Si tu es l’une ou l’autre Marie (…), avant les autres, regarde la pierre soulevée ; peut-être verras-tu les anges et Jésus lui-même. (…). Si tu entends « ne me touche pas ! », tiens-toi à distance, vénère le Verbe, mais ne t’afflige pas, car il sait à qui se montrer d’abord. Renouvelle la Résurrection, viens en aide à Eve qui tomba la première, en étant première à regarder le Christ, et préviens les disciples. ». 25

Dans le troisième acte de la Passion du Christ sont repris les différents évangiles qui évoquent le rôle de Marie de Magdala lors des événements de Pâques, et il en est fait une synthèse étonnante. Madeleine, « Magdalene », comme elle est nommée dans la tragédie, est toujours première sur tous les fronts, accomplissant de manière exemplaire ce qui est demandé dans le 45ème Discours sur la Pâque. La Mère de Dieu elle-même est seconde et comme dépendante de Madeleine. C’est ainsi, par exemple, que, dans la nuit pascale, le chœur des femmes

24La Passion du Christ, 2138-2172, SC 149, 303-305. 25 Discours XLV, CCSG 43, 10, p. 185.

252

encourage Madeleine à aller la première au tombeau : « Pars ! Pars ! En nous précédant, tu peux apprendre quelque chose ; montre un courage viril ! Quant à nous, nous te rejoindrons avec la Vierge et toutes les femmes de Galilée. »26 Grégoire de Nazianze, ce qui est caractéristique de sa mariologie, fait dire alors à la Vierge : « Moi aussi, j’irai avec toi, Marie ». La Theotokos l’accompagne donc et s’associe à ce qu’elle vit et fait, que ce soit au tombeau vide, lors de l’apparition des anges, ainsi que lors de celle du Ressuscité. Si elle est en intense résonance avec Marie de Magdala, elle n’est pourtant pas confondue avec elle, comme chez Ephrem. L’une et l’autre ont leur personnalité, clairement différenciée. Madeleine est celle qui est envoyée par les amis du Christ au devant du Ressuscité, et celle qui est envoyée, par l’ange ou par le Ressuscité, pour porter la bonne nouvelle aux amis du Ressuscité. Quant à la Theotokos, elle est présentée comme la garante de la validité du témoignage de Madeleine. Si on se rappelle l’importance qu’a la Theotokos pour Grégoire de Nazianze, on se rend encore mieux compte de l’importance qu’il attribue à Madeleine : Elle est pleine d’initiative, prend la situation en mains avec « un courage viril », (on retrouve les termes grecs de Cyrille de Jérusalem), et elle témoigne d’une confiance à toute épreuve : elle ne doute pas un instant de la résurrection. Elle se base sur tout ce qu’elle a déjà appris du Christ et elle est désireuse d’en apprendre toujours davantage au sujet des merveilles qu’accomplit le Christ dans son œuvre de salut. Elle a hâte de « prévenir les disciples »27, d’aller transmettre aux autres disciples « la joie de la bonne nouvelle »28. Elle « n’a en vue que la manifestation de la bonne nouvelle »29. L’auteur de la Passion semble avoir voulu communiquer l’enthousiasme de Marie de Magdala à tous ses spectateurs.

26 Grégoire de Nazianze, La Passion, 1957-1960, SC 149, p. 286. 27 Cf. Discours XLV, CCSG 43, 10, p. 185. 28 La Passion, 2172, SC 149, p. 305. 29 La Passion, 2151, SC 149, p. 305.

253

Grégoire de Nysse, dans une homélie pascale, évoque une Marie de Magdala bien proche de celle de la Passion du Christ. Elle aussi est pleine de foi et d’empressement à transmettre la bonne nouvelle de la résurrection : « Ecoutons la bonne nouvelle apportée par cette femme, plus rapide que l’homme grâce à sa foi ».30 Marie de Magdala, dans l’interprétation des Pères cappadociens du 4ème siècle, est une femme dont la foi, communicative, s’incarne dans des actes, une foi forte et créatrice de communauté. Elle rappelle, par exemple, la personnalité rayonnante de la sœur bien-aimée de Grégoire de Nysse, Macrine.

6. Ambroise de Milan Avec l’interprétation de Marie de Magdala que donne

l’évêque de Milan, nous passons dans un tout autre registre : L’approche qu’il fait de cette femme est très éloignée de celle des Pères orientaux. Dans son Traité sur l’évangile de saint Luc, Ambroise étudie longuement les femmes de la résurrection, auxquelles il adjoint Marie de Magdala. Bien qu’elle ne soit pas mentionnée par Luc parmi les femmes qui vont au tombeau au matin de Pâques, Ambroise cherche à l’intégrer nommément, car il est soucieux d’établir une concordance entre les différents évangiles de la résurrection : Chez Matthieu, Ambroise lit que Marie de Magdala a appris la résurrection du Christ déjà le soir du sabbat, et, chez Jean, il lit que, vers le matin, elle ne savait pas encore que le Christ était ressuscité. Pour résoudre cette question chronologique, Ambroise suppose qu’il doit s’agir de deux différentes Marie de Magdala, d’autant plus qu’il les voit se comporter différemment selon qu’elles sont présentées par Matthieu ou par Jean : « L’une a vu le Seigneur et a cru, l’autre n’a pas pu le reconnaître quand elle le voyait ; l’une adorait dans un esprit de foi, l’autre s’attristait dans un sentiment de doute »31; l’une tient les pieds du Ressuscité, l’autre est empêchée de le toucher.

30 Grégoire de Nysse, Le Christ pascal, 2ème Homélie, PG 46, 600-628, coll. Les Pères dans la foi, Paris, 1994, p. 70. 31 Ambroise de Milan, Traité sur l’évangile de saint Luc, II, Livres VII-X, SC 52, Paris, 1958, X, 154.

254

Ambroise continue alors son commentaire de l’évangile de Luc en se référant à la Marie de Magdala johannique : « C’est bien justement qu’il lui est défendu de toucher le Seigneur : ce n’est point par un contact corporel, mais par la foi, que nous touchons le Christ (…). Aussi, Marie de Magdala est-elle envoyée à de plus forts, dont l’exemple lui apprendra à croire, pour qu’ils lui prêchent la résurrection »32. Il y a une différence saisissante entre l’approche de Grégoire de Nazianze et celle d’Ambroise ! Marie de Magdala, selon le Père oriental, fait preuve d’une foi affirmée, elle court annoncer la résurrection aux disciples, à Pierre et au disciple bien-aimé ; c’est elle qui leur prêche la résurrection et qui est un exemple de foi ; le théologien cappadocien ne fait aucune comparaison entre elle et les disciples masculins, « plus forts », de qui la femme a encore beaucoup à apprendre...

Ambroise poursuit son exégèse avec le motif devenu traditionnel de la Nouvelle Eve : « De même en effet que la femme fut l’instigatrice du péché pour l’homme (…) de même à présent, celle qui avait goûté la première à la mort a vu la première la résurrection. Selon l’ordre de la faute, elle fut la première au remède ; et pour n’avoir pas à subir sans fin devant les hommes (« viros ») l’opprobre de la culpabilité, ayant transmis la faute à l’homme (« viro »), elle lui a transmis également la grâce. » Toutefois, pour Ambroise, la Nouvelle Eve ne peut pas devenir apôtre : « Les lèvres de la femme avaient autrefois donné passage à la mort ; les lèvres d’une femme rendent la vie. Mais comme elle a trop peu de constance pour prêcher, comme son sexe est trop faible pour exécuter, c’est aux hommes (« viris ») qu’est remise la fonction d’évangéliser. »33

Puis, Ambroise donne une définition du terme de « femme » par lequel Jésus, selon Jean 20, 15, s’adresse à Marie de Magdala : « Celle qui ne croit pas est femme, et désignée encore par la qualité de son sexe selon le corps ».34 Toutefois, il va manifester un peu plus de compréhension pour la femme qu’est Marie de Magdala en

32 Ambroise, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 155. 33 Ambroise, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 156-157. 34 Ambroise, Traité sur l’évangile de saint Luc, Ambroise, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 161.

255

commentant Jean 20, 16-18 : Il explique en quoi l’erreur de la femme, qui voit le Christ et le prend pour le jardinier, est pardonnable (« veniabilis »)35. Bien que sa foi soit encore imparfaite, elle sera envoyée, mais comme simple messagère, auprès des disciples. Et, chez la Marie de Magdala matthéenne, il ira même jusqu’à reconnaître une « foi plénière ».36

Ambroise introduit des termes juridiques, tels que « culpa », « veniabilis » dans son approche de Marie de Magdala et de la femme en général. En outre, il se réfère à une hiérarchie des sexes selon laquelle l’homme reste supérieur ; même le Ressuscité ne peut pas la remettre en question… Ambroise restera dans cette perspective jusqu’au bout de son commentaire sur Marie de Magdala qu’il conclura en ces termes : « La Résurrection ne peut être aisément saisie que par les parfaits. La prérogative de cette foi est réservée aux mieux affermis ». Et, pour donner la touche finale à son argumentation, il citera encore la 1ère Epître à Timothée, 2, 12 : « Quant aux femmes, je ne leur permets pas d’enseigner dans l’église… ».37

7. Théodore de Mopsueste Dans son Commentaire sur l’évangile de Jean, Théodore de

Mopsueste interprète le récit de Marie de Magdala au tombeau vide sans soupçonner une éventuelle infériorité de la femme: Par exemple, les pleurs de Marie de Magdala ne sont pas l’expression du doute, comme pour Ambroise de Milan, mais elle pleure « à cause de son grand amour pour le Seigneur ».38 Et encore, si elle ne reconnaît pas immédiatement le Christ quand il lui apparaît ressuscité, ce n’est pas le signe d’un manque de foi, comme l’interprète Ambroise, c’est parce que le Christ lui-même, dans un premier temps, se fait voir à elle sous une apparence humaine, comme un jardinier, afin de l’aider à passer peu à peu

35 Ambroise, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 162. 36 Ambroise de Milan, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 163. 37 Ambroise de Milan, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 165. 38 Théodore de Mopsueste, Commentaire sur l’évangile de Jean, CSCO, series IV, t. III, Louvain, 1940, 249.

256

d’une perception limitée, seulement humaine, à une perception plus adéquate de la réalité de la résurrection. Théodore montre comment le Christ conduit Marie de Magdala par étapes pour l’aider à entrer dans la dimension de la divinité. C’est au moment où il prononcera son nom, « Marie », que le Ressuscité, après ce temps d’approche, d’adaptation, tout en finesse et en délicatesse, se fera reconnaître par Marie de Magdala.

Théodore met en évidence, avec force, l’amour réciproque qui unit Marie de Magdala et le Christ. Il dit, entre autres, que l’évangéliste Jean, par son récit, a voulu démontrer l’amour de cette femme pour le Christ, amour dont elle a donné bien des preuves par son agir : Elle seule, par exemple, est restée auprès du tombeau vide. Théodore souligne non seulement l’amour, mais encore la foi extraordinaire de Marie de Magdala. Dans ce sens, il écrit que Jean a voulu honorer publiquement une personne qui non seulement a cru, mais qui, de plus, par son grand amour, a donné corps à cette foi, en a donné la preuve « tangible ». Par sa description de la rencontre entre le Ressuscité et Marie de Magdala, Théodore fait bien ressortir cet amour réciproque : Il relève que le Seigneur, voulant se manifester à elle, l’appelle avec tendresse, doucement, par son nom. C’est ainsi, à l’appel de son nom, preuve d’amour s’il en est, qu’elle est amenée à le reconnaître ; dès qu’elle l’a reconnu, dans sa grande joie, elle l’appelle Maître. Dans cette perspective ouverte par Théodore, le geste de la femme de saisir les pieds de son Maître ne peut être interprété que comme un geste de foi et d’amour, de même que toutes les paroles que le Seigneur lui adresse alors : Le Ressuscité veut faire connaître à tous ses disciples cette réalité de sa résurrection, et c’est Marie de Magdala qui en sera la porteuse. En lui disant de ne pas le toucher, il veut que par cet acte (ou plutôt ce non-acte), elle puisse leur faire percevoir également la réalité de l’ascension. L’absence de contact corporel est utilisée par le Ressuscité comme un indice de la réalité de son ascension auprès du Père. Le fait qu’elle ne l’ait pas touché donne sa pleine réalité au message de l’ascension. Cette annonce faite par Marie de Magdala sera également une annonce de l’amour du Christ

257

pour ses disciples qui vont se reconnaître tous intégrés à la communion avec le Père : « mon Père et votre Père », tel est le message confié par le Ressuscité à Marie de Magdala. Cette femme, qui, selon Ambroise, avait encore tout à apprendre des disciples de sexe masculin, est chargée de leur transmettre, dans l’interprétation du théologien oriental, un véritable enseignement des mystères du salut, non seulement de la résurrection, mais encore de l’ascension…

Les paroles du Ressuscité à Marie de Magdala, « ne me touche pas, car je ne suis pas encore monté vers mon Père», sont donc loin d’être interprétées, comme le fait Ambroise, comme des preuves du manque de foi et de l’infériorité féminines : Théodore veut au contraire souligner la foi et l’amour extraordinaires de cette femme qui font d’elle la personne choisie par le Ressuscité pour enseigner aux disciples la réalité double de sa résurrection et de son ascension. Par le témoignage apporté par Marie de Magdala de tout ce qu’elle a vu, fait, vécu et entendu dans sa rencontre avec le Ressuscité, les disciples masculins auront des preuves « tangibles » de cette réalité nouvelle. La femme, comme une preuve vivante de la grâce divine, est pleinement intégrée par le Christ dans son économie du salut.

8. Jean Chrysostome Dans son cycle de 88 homélies sur l’évangile de Jean, Jean

Chrysostome s’arrête, dans l’homélie 85, auprès de Marie de Magdala au tombeau vide, et, dans l’homélie 86, à la rencontre entre Marie de Magdala et le Ressuscité. Sa finesse d’interprétation rappelle celle de Théodore ; il a une même délicatesse dans son approche et il met l’accent, lui aussi, sur la mission de la femme auprès des disciples : Contrairement aux interprètes occidentaux qui, à l’instar d’Ambroise, s’arrêtent le plus souvent au « Noli me tangere » pour disserter sur le manque de foi de la femme, Chrysostome, comme Théodore, approfondit le sens des paroles du Ressuscité adressées à Marie de Magdala, jusqu’à y puiser toute une théologie.

258

Dans la première partie de son homélie 86 sur Jean 20, Chrysostome développe la pédagogie « mystagogique » du Christ envers la femme qui, au départ, n’a pas encore l’intelligence assez éveillée pour accueillir le mystère de la résurrection, un mystère qui dépasse l’intelligence humaine. Cependant, Chrysostome relève qu’elle fait preuve d’amour, d’attachement, de compassion, d’ardeur et de persévérance, de bien des qualités attestant qu’elle sera capable de recevoir le message de la résurrection, et même de le transmettre à son tour. Chrysostome montre comment, avec patience et douceur, le Seigneur conduit la femme à une perception toujours plus claire du mystère et il interprète les dernières paroles du Ressuscité à Marie de Magdala comme l’aboutissement du cheminement mystagogique qu’il a entrepris avec elle : « Ne reste pas là plus longtemps, mais va vers mes frères et dis-leur que je monte vers mon Père et votre Père… ». Pour Chrysostome, ces paroles, loin d’être une interdiction, voire un jugement sur la faiblesse de la femme, signifient que la relation entre Marie de Magdala et le Christ est dorénavant autre : « Ne m’approche plus comme auparavant, car je ne suis pas seulement vrai homme, mais aussi vrai Dieu ». En lui parlant ainsi, le Christ veut élever l’esprit de Marie de Magdala jusqu’à discerner la divinité du Christ, Fils de Dieu, et lui donner la certitude de cette divinité. Chrysostome remarque qu’il s’agit là d’une réalité indicible. C’est donc des paroles d’une grande profondeur théologique que le Ressuscité adresse à Marie de Magdala, et c’est à elle qu’il confie le soin de communiquer toute cette théologie à ses disciples.

C’est à la mission de Marie de Magdala auprès des disciples que Chrysostome consacre la suite de son homélie : Parce qu’elle a été approchée par le Ressuscité avec délicatesse, et préparée à entrer dans le mystère de la résurrection avec foi, amour et intelligence, la femme va pouvoir, à son tour, assumer cette même tâche auprès des disciples, partager avec eux ce cheminement vers la vie. Elle qui a passé de la tristesse de la mort à la joie de la résurrection, consolée par le Ressuscité lui-même, pourra, à son tour, apporter la consolation aux disciples.

259

Chrysostome, cependant, discerne deux difficultés dans la mission de Marie de Magdala : D’abord, les disciples pourraient douter du témoignage d’une femme ; mais ensuite, ils pourraient aussi douter de l’amour du Seigneur : En effet, pourquoi leur Seigneur se révélerait de manière privilégiée à elle plutôt qu’à eux ? Les disciples pourraient ne pas comprendre quelle a été son intention en leur envoyant Marie de Magdala et son témoignage.

Chrysostome est très attentif à l’amour prévenant du Ressuscité pour les disciples : Il développe comment leur Seigneur, avec la même sollicitude, la même tendresse qu’il a manifestées à la femme, va les trouver le soir même derrière leurs portes fermées, afin de ne pas les laisser plus longtemps dans la peur, la peine et le doute. Chrysostome note que, s’ils sont prêts à s’ouvrir, à accueillir et à reconnaître leur Seigneur ressuscité, c’est grâce au fait qu’ils ont été préparés auparavant par Marie de Magdala. C’est elle qui leur a communiqué le message de la résurrection, non seulement comme connaissance théologique, mais aussi comme aptitude à recevoir le Ressuscité. C’est elle qui a suscité en eux un profond désir de le voir. Son témoignage a fait naître en eux une foi plus vive, plus réceptive. La femme, dans l’interprétation de Chrysostome, joue un rôle essentiel dans la transmission de la foi. 39

9. Jérôme Marie de Magdala, chez ce Père d’Occident qui connaissait

bien l’Orient, est présentée de manière très contrastée, comme si Jérôme adaptait son interprétation aux circonstances, avec une lecture parfois plutôt « occidentale », proche de celle d’un Ambroise, parfois plus « orientale », se rapprochant alors de Cyrille de Jérusalem, par exemple. Dans quelques-unes de ses lettres, il fait différents commentaires sur Marie de Magdala. Par exemple, dans sa Lettre 120 à Hedybia, en guise de réponse à des

39 Jean Chrysostome, Homélies sur l’évangile de Jean, traduction de Jeannin, Bar-le-Duc, 1864 – PG 59, 469-470.

260

questions exégétiques posées par son amie, il commente longuement les récits évangéliques concernant Marie de Magdala, et il apporte, entre autres sa réponse à la question, déjà soulevée par Ambroise et d’autres exégètes, de la concordance entre les récits de Pâques selon Matthieu et selon Jean : Si Marie de Magdala a vu le Ressuscité (selon Matthieu), comment peut-elle encore pleurer (selon Jean) au tombeau vide ? Jérôme écrit que, pour lui, « la réponse paraît simple et évidente : les saintes femmes ne supportant pas l’absence du Christ ont durant toute la nuit, non pas une fois ou deux, mais fréquemment, couru au tombeau du Seigneur (…). »40 Puis il explique ainsi la cohérence chronologique avec le récit johannique : « Celle qui auparavant, avec l’autre Marie, avait vu le Seigneur ressuscité, (…) revint ensuite pendant la nuit, car le regret qu’elle éprouvait de Jésus ne lui permettait pas de rester à la maison ».41 Ici, Jérôme rejoint l’interprétation de Grégoire de Nazianze. Mais, ensuite, son interprétation de Marie de Magdala au tombeau vide est plus proche de celle d’Ambroise que de l’approche orientale, dans ce sens qu’il reprend les motifs traditionnels de l’exégèse occidentale : le doute de Marie de Magdala et la faiblesse féminine. Jérôme donne l’impression de puiser simultanément dans les deux traditions pour élaborer sa propre interprétation de Marie de Magdala. Voici un échantillon de son approche typiquement « occidentale » : « A celle qui cherchait le vivant parmi les morts, qui par suite d’une erreur féminine et de la faiblesse inhérente à son sexe courait ça et là, et cherchait le cadavre d’un supplicié, alors qu’il vivait et qu’elle venait de toucher ses pieds, le Seigneur adresse ces paroles : « ne me touche pas, car, pour toi, je ne suis pas encore monté vers mon Père ».42 Et voici le sens que Jérôme attribue à ces paroles du Christ : « Celui que tu cherches mort, tu ne mérites pas de le toucher vivant (…). »43 Puis, Jérôme ajoute encore 40 Jérôme, Lettres, texte établi et traduit par Jérôme Labourt, t. 6, Paris, 1958, Lettre CXX, 4, p. 133, Hieronymus, Epistula CXX, 4, CSEL, vol. LIV, Wien, 1996, p. 483. 41 Jérôme, Lettres, texte établi et traduit par Jérôme Labourt, t. 6, Paris, 1958, Lettre CXX, 4, p. 133. 42 Jérôme, Lettres, Lettre CXX, 5, 135. 43 Jérôme, Lettres, Lettre CXX, 5, 135.

261

ce commentaire où il reprend la hiérarchie déjà utilisée par Ambroise dans une comparaison entre Marie de Magdala et les Apôtres : « Les Apôtres ont donc une foi supérieure : sans avoir vu les anges, sans avoir contemplé le Sauveur en personne, dès qu’ils n’ont pas trouvé son corps dans le monument, ils ont cru qu’il était ressuscité ».44

Dans deux lettres adressées à Principia, Jérôme se montre plus « oriental » dans son approche de Marie de Magdala. Par exemple, dans la Lettre 65, il a une interprétation étonnamment différente de cette figure féminine : « Les prêtres et les pharisiens crucifièrent le Fils de Dieu, mais c’est Marie de Magdala qui pleure au pied de la croix, prépare les parfums, cherche dans le tombeau, interroge le jardinier, reconnaît le Seigneur, court chez les Apôtres, annonce qu’Il est retrouvé. Eux doutent, c’est elle qui a la foi ! » 45

Dans la Lettre 127 où il fait l’éloge de Marcella et de ses disciples féminines, Jérôme évoque à nouveau Marie de Magdala, et là encore son commentaire se fait plus nuancé ; (est-ce l’influence du contexte oriental ?). Au lieu d’insister sur la supériorité des apôtres, il se montre même disposé à accorder la préséance à Marie de Magdala dans un excursus où il a recours à cette femme pour se défendre contre de prétendues moqueries à son égard : Il peut bien avoir de l’estime pour des femmes si le Seigneur lui-même s’entourait de présences féminines. A qui se moquerait du fait qu’il s’attarde à louer de simples femmes, (« muliercularum »)46, il propose de se souvenir « des saintes femmes, compagnes du Seigneur Sauveur qui s’étaient mises à son service, des trois Maries qui se tenaient au pied de la croix, et de Marie appelée « Magdalene », qui, à cause de l’assiduité et de l’ardeur de sa foi, a reçu le nom de « munie de tours », et qui, la première, avant les apôtres, a mérité de voir le Christ ressuscité »47. Ici, Jérôme n’évoque plus les erreurs de Marie de Magdala, sa faiblesse propre au sexe féminin, mais il affirme plutôt : « Nous jugeons les vertus non pas

44 Jérôme, Lettres, Lettre CXX, 5, 136. 45 Hieronymus, Epistula LXV, 1, CSEL, vol. LIV, Wien, 1996, p. 616. 46 Jérôme, Lettre CXXVII, 5, p.141. 47 Jérôme, Lettre CXXVII, 5, p. 141.

262

en fonction du sexe, mais en fonction de l’âme ».48 Baignant dans l’atmosphère de l’Eglise d’Orient -c’est de Palestine qu’il écrit à Principia restée à Rome-, Jérôme relève l’assiduité et l’ardeur de la foi de Marie de Magdala, des qualités que les Pères orientaux sont unanimes à lui reconnaître. Est-ce sous l’influence de l’exégèse orientale qu’il semble renoncer à la hiérarchie des sexes et qu’il s’aventure même à relever que, « la première, avant les apôtres, Marie de Magdala a vu le Ressuscité » ?

10. Augustin Dans un sermon de son cycle sur l’évangile de Jean,

Augustin parle de Marie de Magdala au matin de Pâques 49. Dès le début de son « Tractatus », il semble partager avec Ambroise et Jérôme un certain sentiment de supériorité masculine. En effet, c’est en ces termes qu’il évoque Marie de Magdala pleurant au tombeau vide : « Un amour plus fort retient au tombeau le sexe le plus faible »50. Par contre, un peu plus loin, il va exprimer clairement son désaccord avec l’approche de ces deux Pères latins, quand il passera à l’interprétation du passage de Jean 20 relatant l’apparition du Ressuscité à Marie de Magdala : « Que personne n’accuse la femme d’avoir dit Seigneur au jardinier et maître à Jésus »51. Augustin refuse de porter un jugement péjoratif sur la femme tel qu’on peut le trouver chez Ambroise ou Jérôme : Loin de voir chez elle une « imbecillitas » typiquement féminine, Augustin voit plutôt en elle un être humain profondément attaché à Jésus, mais dépassé par le mystère de la résurrection ; il la comprend comme une disciple très désireuse de comprendre, et il met en lumière la pédagogie du Ressuscité aidant Marie de Magdala à passer peu à peu d’une approche « charnelle » (« carnaliter ») du mystère de la résurrection à une approche

48 Jérôme, Lettre CXXVII, 5, p. 141. 49 Augustin, Homélies sur l’Evangile de saint Jean, Œuvres de saint Augustin, 75, Paris, 2003, Tractatus CXXI. 50 Augustin, Tractatus CXXI, 1, p. 349. 51 Augustin, Tractatus CXXI, 2, p. 353.

263

« spirituelle » (« spiritaliter »)52. Ici, Augustin se montre plus proche de l’interprétation de Théodore et de Chrysostome que de celle des Pères latins. Il a une exégèse très intéressante des paroles du Christ à Marie de Magdala, « Noli me tangere », une exégèse qu’il développera régulièrement dans différents sermons sur Jean 20, 17 et qui sera reprise par bien des Pères occidentaux : Pour Augustin, les paroles du Ressuscité à Marie de Magdala signifient qu’elle n’a plus à le toucher comme s’ il n’était qu’un simple être humain (« carnaliter »), mais dorénavant en tant que Dieu, un avec le Père (« spiritaliter »). Parce qu’elle est invitée à croire au Christ « monté vers le Père », Marie de Magdala représente l’Eglise des nations païennes qui, elles aussi, ont été invitées à croire au Christ après son Ascension, à croire par conséquent « spiritaliter ».53 Elle recèle donc une grande force symbolique.

Dans un autre sermon54, Augustin interprète dans le même sens d’une pédagogie du Ressuscité le moment où Marie de Magdala, appelée par son nom, reconnaît son Maître : « Il l’appelle lui-même par son nom, lui qui l’a choisie pour le Royaume des cieux. Alors, elle reconnait celui qui l’a éclairée. Elle voit le Christ. »55 Marie de Magdala, pour Augustin, est l’exemple de la personne croyante qui se laisse éclairer, enseigner par le Christ pour grandir dans sa foi. Il développe dans ce sens deux belles images à partir des 2 « erreurs » qu’Ambroise et Jérôme relevaient chez cette femme. Il développe la 1ère image à partir de la méprise de Marie de Magdala croyant voir le jardinier : Il imagine le Christ jardinier semant la foi dans le cœur des fidèles comme un grain de sénevé. Il observe que « rien n’est plus négligeable au regard qu’un grain de sénevé, mais rien de plus vigoureux en réalité : N’est-ce pas la force extraordinaire et l’énergie secrète de la foi dans l’Eglise ? »56 Puis, Augustin développe

52 Augustin, Tractatus CXXI, 3, p. 358. 53 Augustin, Tractatus CXXI, 3, p. 356. 54 Augustin, Sermons pour la Pâque, Sermon 246, Sources Chrétiennes 116, Paris, 2003. 55 Augustin, Sermon 246, 3, p. 299. 56 Augustin, Sermon 246, 3, p. 297.

264

son image de ce qu’est la foi à partir de son interprétation de la parole du Ressuscité disant à Marie de ne pas le toucher : « Que veut donc dire toucher sinon croire ? Par la foi, en effet, nous touchons le Christ et il vaut mieux ne pas le toucher de nos mains et le toucher par la foi que de le palper de nos mains et ne pas le toucher par la foi. (…). Touche le Seigneur par la foi, ô Eglise catholique, par la foi, touche-le ! Si tu pensais que le Christ est seulement un humain, c’est sur terre que tu l’as touché. Si tu crois que le Seigneur Christ est égal au Père, alors tu l’as touché quand il est monté vers le Père. »57

Par sa présentation de Marie de Magdala, Augustin invite les fidèles à prendre cette femme comme modèle de foi, à s’identifier à elle dans sa relation avec le Christ, à recevoir pour eux-mêmes les paroles que le Ressuscité a adressées à cette femme, afin d’être conduits à leur tour d’une perception « terrestre », « charnelle » de Jésus, à une foi accomplie : Dans la mesure où ils accueilleront les paroles du Ressuscité à Marie de Magdala, elles deviendront pour eux actuelles et ils s’élèveront à une relation avec le Christ en tant que Dieu vivant, un avec le Père. Marie de Magdala, dans les homélies d’Augustin, devient un modèle de foi et de vie pour chaque fidèle comme pour l’Eglise tout entière.

11. Cyrille d’Alexandrie C’est à juste titre que Cyrille d’Alexandrie a reçu le titre de

« Sceau des Pères » : Il a rassemblé, dans son exégèse de l’évangile de Jean, différentes interprétations qui ont été faites avant lui pour les enrichir de sa marque personnelle. Par exemple, dans son commentaire de Jean 20, 58 il reprend le motif de Marie de Magdala en tant que « Nouvelle Eve ». Il rappelle que la première Eve, dans le premier jardin, avait écouté la voix du serpent et s’était soumise aux agissements du diable ; dès lors, c’est tout le genre féminin qui a connu la souffrance et les pleurs. Marie de Magdala, dans le jardin de la résurrection,

57 Augustin, Sermon 246, 4, p. 301. 58 Cyrille d’Alexandrie, In Jo. evang. Lib. XII, PG 74 – Cirillo d’Alessandria, Commento al Vangelo di Giovanni / 3, trad. Luigi Leone, Roma, 1994.

265

écoute la voix du Seigneur et se met au service de ses paroles ; dès lors, avec elle, c’est tout le genre féminin qui est libéré de l’ancienne malédiction et qui reçoit une vie nouvelle. En elle, toutes les femmes reçoivent une couronne, car c’est elle, la première, qui a reçu la grâce d’entendre la voix de celui qui arrête définitivement les pleurs de toutes les femmes comme fruit de sa foi, de sa persévérance et de son amour.

Cyrille reprend bien des éléments de Théodore dans son approche de Marie de Magdala ; par exemple, il explique, lui aussi, que si la femme, d’abord, peine à reconnaître le Christ, à discerner le Seigneur ressuscité, c’est parce qu’il faisait encore nuit, ou encore parce que le Christ lui-même ne voulait pas être reconnu immédiatement. Il n’est absolument pas question de doute ou de faiblesse féminine dans l’interprétation de Cyrille. Quant au grand désir de la femme de toucher le Seigneur, il l’explique par sa «philotheia »59, par son amour de Dieu ; Cyrille l’appelle encore « philochristos », celle qui aime le Christ. Cyrille voit, comme Théodore avant lui, Marie de Magdala dans une très belle lumière : Il relève lui aussi cet amour particulièrement ardent de la femme pour le Seigneur.

Cyrille relève encore un aspect essentiel de Marie de Magdala en tant que Nouvelle Eve : De même que l’ « ancienne » Eve avait communiqué le message catastrophique du diable à Adam avec toute la souffrance qui en avait résulté, l’« Eve nouvelle » est envoyée vers les disciples pour annoncer la bonne nouvelle du Christ ressuscité, avec toute la joie qui en résulte. Cyrille utilise ici le verbe « euangelizesthai »60, évangéliser, pour dire l’action de la femme portant la bonne nouvelle aux disciples. C’était aussi le verbe utilisé par Théodore. Il dit aussi de Marie de Magdala qu’elle est la première, « prôtangelon »,61 à apporter la bonne nouvelle de la tristesse transformée en joie. C’est le Ressuscité lui-même qui veut que la femme devienne la première annonciatrice des grands biens destinés à l’humanité ; c’est lui 59 Cyrille d’Alexandrie, PG 74, 697. 60 Cyrille d’Alexandrie, PG 74, 697. 61 Cyrille d’Alexandrie, PG 74, 697.

266

qui l’envoie annoncer son ascension, ainsi que tout ce qui élève l’humanité à la vie éternelle.

Cyrille reprend aussi un motif relevé déjà par Cyrille de Jérusalem, entre autres : L’intelligence de la femme qui dépasse celle des hommes ; elle a été capable de voir et de comprendre avant tous les autres. Pour Cyrille, Marie de Magdala est celle qui a précédé tous les autres dans sa quête ardente du Seigneur ; c’est pourquoi le Seigneur l’honore – et en elle toutes les femmes- en lui faisant la grâce d’aller annoncer aux disciples, restés en arrière, le grand mystère de la résurrection qu’elle a su entendre. En elle, c’est tout le genre féminin qui est libéré et guéri par le Ressuscité : Il envoie vers les disciples une femme transformée, renouvelée, et c’est non seulement par ses paroles, mais c’est par son être tout entier qu’elle va leur communiquer la bonne nouvelle de la résurrection.

12. Léon le Grand A Rome, en 445, un an après la mort de Cyrille d’Alexandrie,

Léon prêchera un sermon lors duquel il évoquera brièvement la figure de Marie de Magdala. C’est un sermon pour la fête de l’Ascension, et nous avons déjà vu chez plusieurs Pères l’association faite entre l’Ascension et les paroles du Christ à Marie de Magdala : « Ne me touche pas car je ne suis pas encore monté vers mon Père ». Dans un premier temps, Léon a exposé ce que signifie l’Ascension pour les fidèles : C’est croire que le Christ, en devenant homme, n’a pas quitté son Père, et c’est croire également qu’en remontant vers Dieu, il ne s’est pas éloigné de ceux qui croient en lui, pour les quels il est source de joie et de courage. Le Fils de Dieu, par sa divinité, est plus présent parmi les humains que lorsqu’il était dans un corps humain. Les croyants n’ont plus besoin de toucher le corps humain du Christ ; ils sont appelés à toucher le Fils devenu égal au Père « non pas d’une main charnelle, mais d’une intelligence spirituelle ». Ici, on note le vocabulaire et la pensée d’Augustin. C’est pour illustrer ce mystère de la foi que Léon évoque alors Marie de Magdala : Elle est « figure de l’Eglise » dans ce sens

267

qu’elle préfigure cette nouvelle manière de toucher le Christ, d’entrer en relation avec lui après son Ascension ; elle a été la première de tous les croyants à approcher le Christ avec cette « intelligence spirituelle ». Dans le sermon de Léon, les paroles du Ressuscité à Marie de Magdala s’adressent à toute la communauté des croyants et elles les appellent à aller avec cette intelligence spirituelle vers le Christ : C’est ainsi qu’ils le toucheront plus parfaitement et plus réellement ; c’est alors qu’ils pourront appréhender, saisir ce qu’ils ne touchent pas, et ils croiront ce qu’ils ne voient pas.

En Occident, au 5e siècle, Marie de Magdala est donc devenue « figure de l’Eglise » ; puisqu’elle est la première de tous ceux qui, depuis l’Ascension, ont cru au Christ. Elle les précède sur ce chemin de foi, car elle est la première qui a rencontré le Christ vrai homme et vrai Dieu ; elle est la première à avoir entendu de lui comment, après l’Ascension, entrer en relation avec lui : « non d’une main charnelle, mais d’une intelligence spirituelle. De là vient que le Seigneur, après sa résurrection, dit à Marie de Magdala, figure de l’Eglise, alors qu’elle accourait pour le toucher : Ne me touche pas, car je ne suis pas encore monté vers mon Père » ; c’est-à-dire je ne veux pas que tu viennes à moi corporellement ni que tu me connaisses par le sens de la chair ; mais je te réserve des réalités plus hautes, je te prépare de plus grandes choses. »62 En filigrane de cette approche de Léon le Grand, on devine déjà un peu de cette tendance à séparer le corps de l’esprit, et à établir une échelle de valeurs qui part du charnel, tout en bas, pour s’élever vers le spirituel, une tendance qui va peu à peu prendre racine en Occident : Dans l’approche occidentale, les paroles du Christ à Marie de Magdala seront de plus en plus interprétées selon cette échelle de valeurs, et la femme, avec son toucher charnel, sera placée tout au bas de l’échelle, encore très loin du spirituel…

62 Léon le Grand, Sermons III, Sources Chrétiennes 74bis, Paris, 2004, Sur l’Ascension, II, 4, p.282.

268

13. Pierre Chrysologue Contemporain et ami de Léon le Grand, l’évêque de

Ravenne, Pierre, a prononcé plusieurs sermons pour le temps de Pâques lors desquels il évoque Marie de Magdala.63 L’évêque de la nouvelle capitale de l’Empire d’Occident, où réside l’impératrice Galla Placidia, a été appelé au 9ème siècle « Chrysologue », le prédicateur à la parole d’or. L’évêque de Ravenne, comme son ami l’évêque de Rome, voit aussi en Marie de Magdala une figure de l’Eglise. Dans un sermon sur Marie de Magdala et l’autre Marie embrassant les pieds du Ressuscité (Matthieu 28, 9), Pierre Chrysologue explique que Marie de Magdala, en tant que figure de l’Eglise, n’a plus rien de charnel, de naturel, d’humain ou de féminin, toutes qualités qui l’empêcheraient d’avoir une relation avec le Christ. Il compare cette Marie de Magdala digne de toucher le Ressuscité avec la Marie de Magdala de l’évangile de Jean (20, 17) à qui le Ressuscité avait dit de ne pas le toucher. Ce passage est très suggestif de la vision « dualisante » que Chrysologue a de la femme : « Elle a entendu à juste titre « Ne me touche pas », celle qui pleure le Seigneur sur la terre et cherche un mort dans le tombeau sans savoir qu’il règne dans le ciel avec son Père. « Ne me touche pas », c’est-à-dire : tu prétendrais qu’il te permette de toucher son corps, celui que tu devrais atteindre par le contact de la foi et non toucher seulement comme on touche un homme sur la terre, lui que tu ne sais pas encore adorer en tant que Dieu dans les cieux. Que disparaissent tes soucis féminins, que cesse ta sollicitude anxieuse, qu’une foi virile s’élève dans ton âme, qu’avec un cœur large tu comprennes mon élévation, afin de jouir dans les cieux de l’éternelle béatitude de ma présence. (…). Sur la terre, il ne touche pas le Christ de sa main, celui qui ne s’élève pas par la foi jusqu’au Christ dans le ciel. »64 A la suite de cette explication qui situe la féminité sur la terre et la considère comme séparée de la divinité qui est « dans le ciel », Chrysologue va montrer en quoi Marie de Magdala, une fois

63 Pierre Chrysologue, Le signe des signes – Sermons sur la Passion et la Résurrection, coll. Les Pères dans la foi, Paris, 2007, Sermons 74-82. 64 Pierre Chrysologue, Sermon 76, 3, Le signe des signes, p. 96.

269

qu’elle s’est débarrassée de son humaine féminité, peut être figure de l’Eglise : « Or la même Marie, établie maintenant au sommet de la foi, élevée maintenant au faîte de l’Eglise, peut toucher le Christ et l’étreindre avec toute la tendresse de la sainteté ; maintenant elle oublie la faiblesse de la chair et la fragilité féminine qu’elle a quittées, et ne réclame plus le contact physique de son créateur ; elle ne pose plus de questions, puisque le contact céleste est symbolique, tandis que l’autre tient du sexe ; dans le premier, il s’agit de la gloire divine, dans le seconde, de la nature humaine. (…). Lorsque nous comprenons à la manière humaine, nous nous aveuglons de notre fait. Ainsi, quand le bienheureux Pierre reconnaît le Christ Fils de Dieu, c’est le Père qui révèle ; quand il renie le Christ, il éprouve et subit l’aveuglement de la chair. »65

Il est surprenant de découvrir que Chrysologue reconnaisse –une fois n’est pas coutume- chez un homme, et un apôtre tel que Pierre, « l’aveuglement de la chair ». Dans ses sermons, d’habitude, c’est la femme qui est aveugle, charnelle, voire dangereuse, -comme Eve, la première femme-, pour l’homme en général, et pour les apôtres en particulier : « Qu’à l’annonce des femmes les apôtres ne croient pas que le Christ soit ressuscité ou aient, dit-on, parlé de radotage à ce sujet, personne ne doit leur en faire grief. Il doute profondément, celui dont la foi est plus profonde. Il ne peut pas être trompé, celui qui n’est pas enclin à accepter les ouï-dire. (…) Quand le soldat novice court au combat, il n’a pas l’intelligence de la guerre, il ne connaît pas la force de l’ennemi (…). Ainsi Adam, sans expérience, est tombé rapidement en croyant rapidement ; et en ajoutant foi aux paroles de la femme, il s’est livré lui-même avec sa postérité au plus funeste ennemi. Mais Pierre, soldat expérimenté, n’écoute pas facilement la femme, il tarde à croire la nouvelle annoncée par les femmes (…). »66

Pierre Chrysologue, dans bien des passages de ses sermons, identifie Marie de Magdala à Eve, mais il s’agit le plus souvent de la première Eve, celle dont il faut se méfier, celle qui apporte le désastre dans le monde. Il associe plus facilement la femme à

65 Pierre Chrysologue, Sermon 76, 3, Le signe des signes, p. 96. 66 Pierre Chrysologue, Sermon 79, 4, Le signe, p. 114.

270

la mort qu’à la vie. Dans ce même sermon où Pierre se comporte en « soldat expérimenté » vis-à-vis des femmes annonciatrices de la résurrection, le prédicateur de Ravenne évoque la venue des femmes au tombeau du Christ, et se demande pourquoi les femmes reviennent sans effroi aucun vers une dépouille mortelle, et « pourquoi ne redoutent-elles pas le surcroît de crainte qu’ajoute au sépulcre l’obscurité engendrant les ténèbres ? »67 Chrysologue alors avertit son auditoire : « Frères, la femme est cause du mal, origine du péché, chemin de mort conduisant au tombeau, porte de l’enfer, source fatale de lamentations. »68 Après avoir ainsi étiqueté la femme, avec des étiquettes déjà utilisées par d’autres Pères occidentaux69, l’évêque de Ravenne continue de démontrer comment la femme est plus proche de la mort que de la résurrection ; même l’annonce de la résurrection dont elle est porteuse est liée à la faute d’Eve, porteuse de mort : « Il n’est donc pas étonnant que, pour les larmes, pour les funérailles, pour le tombeau, pour les égards à rendre au corps du Seigneur, les femmes se montrent ainsi plus ardentes que les apôtres, puisque la femme court la première pour les larmes, elle qui a couru la première pour la chute ; elle précède vers le tombeau, elle qui a précédé vers la mort, elle devient messagère de la Résurrection, elle qui a été agent de mort. (…). »70

Pour Pierre Chrysologue, Marie de Magdala, bien que messagère de la Résurrection, a encore un long chemin à faire, comme la femme en général, pour parvenir à la vie ; elle qui « cherche à reprendre la vie à la mort »71; et, quoi qu’elle fasse, elle sera toujours inférieure et soumise à l’homme,72 réduite au silence.73 Même quand Marie de Magdala et l’autre Marie se prosternent devant le Ressuscité (Matthieu 28, 9), c’est devant l’homme qu’elles s’agenouillent ; par conséquent, leur rencontre

67 Pierre Chrysologue, Sermon 79, 2, Le signe, p. 112. 68 Pierre Chrysologue, Sermon 79, 2, Le signe, p. 112. 69 Cf. entre autres, Tertullien, La toilette des femmes, I, 1-2, Sources Chrétiennes 173, Paris, 1971, p.43-45. 70 Pierre Chrysologue, Sermon 79, 2, Le signe, p. 113. 71 Pierre Chrysologue, Sermon 74, 3, Le signe, p. 82. 72 Cf. entre autres exemples, Sermon 80, 1. 73 Cf. entre autres exemples, Sermon 82, 6.

271

avec le Ressuscité ne leur apporte aucune délivrance de leur condition de femme soumise, aucun changement éventuel de statut par rapport aux hommes ou aux apôtres : « Elles s’approchèrent et lui saisirent les pieds pour se rendre compte que dans la personne du Christ se trouvait l’homme, qu’elles étaient aux pieds du Christ, et que leur rôle était de suivre l’homme, non de prendre les devants grâce au Christ. »74

Le sermon que l’évêque de Ravenne prononce sur Marie de Magdala et les autres femmes au tombeau vide (Marc 16, 1-8) résume bien sa pensée sur la femme en général : Loin d’être passée de la mort à la vie, le cœur encore fermé par la nuit de l’incrédulité,75 elle se rend au tombeau. Face au mystère de la résurrection, Marie de Magdala et ses compagnes « sont troublées à cause de leur condition terrestre. »76 Chrysologue, dans son approche de Marie de Magdala, se montre très « occidental » : il la divise en deux identités distinctes, voire opposées, d’une part, la femme de chair, qu’il place tout au bas de l’échelle hiérarchique, d’autre part, la femme « spirituelle », qui n’est plus une personne humaine à part entière, mais qui est réduite à être « figure de l’Eglise ». C’est dans ce sens qu’il poursuit son sermon sur Marc 16, 1-8 : « Les femmes tremblent d’une part devant l’événement, et d’autre part comme des mortelles encore dans la condition mortelle, elles ont peur du tombeau. C’est pourquoi elles ne dirent rien à personne, parce qu’il a été donné aux femmes d’écouter, non de parler ; il leur a été donné d’apprendre, non d’enseigner, selon la parole de l’Apôtre, « que les femmes se taisent dans l’assemblée » (1 Co. 14, 34). Enfin la même Marie va ensuite porter la nouvelle, désormais non plus en femme, mais comme figure de l’Eglise, si bien qu’avant elle se tait en tant que femme, maintenant elle porte la nouvelle et parle en tant qu’Eglise. »77

74 Pierre Chrysologue, Sermon 80, 6, Le signe, p. 120-121. 75 Pierre Chrysologue, Sermon 82, 1 et 3, Le signe, p. 129-131. 76Pierre Chrysologue, Sermon 82, 6, Le signe, p. 132. 77 Pierre Chrysologue, Sermon 82, 6, Le signe, p. 132-133.

272

14. Romanos le Mélode Environ un siècle plus tard, au début du 6ème siècle, dans

l’Empire d’Orient, Romanos le Mélode chante et proclame l’annonce faite par Marie de Magdala. Il la présente dans ses hymnes non pas comme une figure abstraite, symbolique, privée de son humanité, mais comme une personnalité bien incarnée et riche de nombreux charismes. Quel contraste avec l’interprétation de Pierre Chrysologue !

Dans ses hymnes pour la fête de Pâques, Romanos cherche à donner un récit cohérent des différents moments de la résurrection tout en intégrant les divers récits évangéliques. Il partage cette recherche de cohérence avec Cyrille, Jérôme, Théodore ou Ambroise. Il chante d’abord les femmes « myrophores », qui vont avant l’aurore embaumer « le corps vivifiant et enseveli, la chair qui relève Adam le déchu et qui gît dans le sépulcre », selon les paroles des femmes qui appellent en pleurant : « O maître, réveille-toi, toi qui offres aux hommes déchus la résurrection ! »78. Ici, il faut noter en passant que pour le Mélode, la chair n’est pas fragile ou encore aveuglante, voire dangereuse, comme elle l’est pour les interprètes occidentaux. C’est dans son corps humain que le Christ ressuscite. La chair du Ressuscité est vivifiante et c’est par elle que le Christ rend l’être humain participant de sa résurrection. C’est ce corps porteur de vie que les femmes veulent honorer. Cependant, les porteuses de baumes, pensant qu’elles ne vont pas trouver le Seigneur ressuscité au tombeau, envoient Marie de Magdala en éclaireuse. « Il faisait noir, mais l’amour l’éclairait »79; avec cet envoi de Marie de Magdala au sépulcre par les autres femmes, Romanos reprend un élément non évangélique, mais qui se trouve aussi dans la « Passion du Christ ». Voyant le tombeau vide, Marie de Magdala va avertir les disciples, appelés mystes par Romanos, comme dans la « Passion du Christ ». Les disciples font immédiatement le lien entre le tombeau vide et la résurrection, et ils sont fortement 78 Romanos le Mélode, Hymnes, t. IV, Sources Chrétiennes 128, Paris, 1967, Hymne sur la Résurrection, XL, 1, p. 383. 79 Romanos le Mélode, Hymne sur la Résurrection, XL, 3, SC 128, p. 385.

273

ébranlés en découvrant que le Ressuscité s’est révélé d’abord à des femmes plutôt qu’à eux. Marie de Magdala les console ainsi : «Mystes du Seigneur, vous qui l’aimez d’amour vraiment fervent, ne perdez pas courage, Car ce qui s’est passé, c’était une disposition divine, pour que les femmes, premières dans la chute, soient les première à voir le ressuscité. »80.

Pourquoi, après ces paroles d’encouragement aux disciples, Marie de Magdala resterait-elle encore devant le tombeau en pleurant ? Romanos cherche à établir la cohérence entre les récits évangéliques et à expliquer les pleurs de Marie de Magdala en sous-entendant qu’elle n’arrive pas encore à faire le lien entre la résurrection et la disparition du corps : Bien que croyant profondément à la divinité du Christ, elle est encore très impressionnée par tout ce qu’a souffert le corps du Seigneur, par sa passion et sa mort. Romanos fait alors dire à Marie de Magdala : « Te voilà mort depuis trois jours, toi qui fais toute chose nouvelle (…) Oh ! Si je savais où tu es enseveli, j’irais, comme la pécheresse, mouiller de mes larmes non seulement tes pieds, mais tout ton corps, oui, et ton sépulcre, en disant : « Maître, comme tu as ressuscité le fils de la veuve, ressuscite-toi ! Toi qui a rendu la vie à la petite fille de Jaïre, qu’attends-tu encore dans le sépulcre ? (…) »81 C’est alors que le Christ, touché par les pleurs de Marie, se montre à elle.

L’interprétation du « Ne me touche pas » reprend deux motifs chers aux Pères orientaux : Elle intègre à la fois l’amour de Marie de Magdala et la mystagogie du Christ : « Emportée par la ferveur du désir, par l’embrasement de l’amour, la jeune fille voulut saisir celui qui remplit toute la création sans en recevoir de limites. Mais le Créateur, s’il ne lui reprocha pas son ardeur, l’éleva vers le monde divin en disant : « Ne me touche pas : Me prendrais-tu seulement pour un mortel ? Je suis Dieu, ne me touche pas. O femme vénérable, ouvre là-haut tes yeux et considère le monde céleste : c’est là que tu dois me chercher. »82. Quelle différence entre cette femme, que le Ressuscité

80 Romanos, Hymne sur la Résurrection, XL, 6, SC 128, p. 391. 81 Romanos, Hymne sur la Résurrection, XL, 8, p. 393-395. 82 Romanos, Hymne sur la Résurrection, XL, 11, p. 399.

274

qualifie de « vénérable », (« semnè », en grec, exprime les nombreuses qualités qui lui sont reconnues), et la femme encore aveuglée par la chair dont parlait Pierre Chrysologue ! Ici, elle est « élevée par le Créateur vers le monde divin », alors que, dans la prédication de l’évêque de Ravenne, elle avait encore à faire bien des efforts pour y parvenir, son élévation dépendant aussi de sa capacité à élargir son cœur, de sa bonne volonté à s’élever elle-même « par la foi jusqu’au Christ dans le ciel »83. Dans la tradition orientale, l’intervention salvifique de Dieu est première et inconditionnelle, alors que l’interprétation occidentale a tendance à donner beaucoup d’importance à la faute84 ou au mérite85 de la personne humaine.

L’Ikos 12 qui chante l’envoi de Marie de Magdala auprès des disciples par le Ressuscité est particulièrement intéressant : « Que ta langue désormais publie ces choses, femme, et les explique aux fils du royaume qui attendent que je m’éveille, moi, le Vivant. Va vite, Marie, rassembler mes disciples ! J’ai en toi une trompette à la voix puissante : sonne un chant de paix aux craintives oreilles de mes amis cachés, éveille-les tous comme d’un sommeil, afin qu’ils viennent à ma rencontre et qu’ils allument des torches. Va dire : L’époux s’est éveillé, sortant de la tombe, sans rien laisser au-dedans de la tombe. Chassez, apôtres, la tristesse mortelle, car il est réveillé, celui qui offre aux humains déchus la résurrection. »86Marie est invitée par le Ressuscité à aller transmettre la résurrection avec l’art consommé des « rhéteurs », et des « herméneutes », (si on reprend tels quels les verbes grecs). Elle est le porte-voix du Ressuscité, envoyée vers les apôtres apeurés pour les réveiller, les « ressusciter » de leur « tristesse mortelle ». Elle est appelée à reconstituer la communauté qui avait été dispersée par la mort, à la rassembler

83 Pierre Chrysologue, Sermon 76, 3, Le signe, p. 96. 84 Cf. par exemple, Pierre Chrysologue, Sermon 80, 4 : « la femme est déliée de sa faute quand elle apporte la nouvelle de la vie, la nouvelle de la Résurrection (…) ». Le signe, p. 119. 85 Cf. par exemple, Pierre Chrysologue, Sermon 76, 3 : « ces femmes (…) méritent par leur hâte, suivant ainsi avec foi les pas du Sauveur, d’atteindre la gloire parfaite, d’approcher l’honneur de la divinité. ». Le signe, p. 95. 86 Romanos, La Résurrection, XL, 12, SC 128, p. 401.

275

autour du Ressuscité qui a fait sortir avec lui du tombeau toute l’humanité. Cet Ikos recèle, entre autres, bien des éléments pour un ministère ecclésial confié à une femme par le Ressuscité.

Pour le Mélode, il n’est pas question de faiblesse de la chair ou de la femme, mais de la force vivifiante et communicative de « l’époux ». Est-ce que l’interprétation orientale n’accorde pas une confiance beaucoup plus grande que l’occidentale au pouvoir de « celui qui offre aux humains déchus la résurrection », à celui qui fait assez confiance à Marie de Magdala pour trouver en sa personne « une trompette à la voix puissante » ? La tradition orientale, par les hymnes de Romanos, exprime en tout cas, de manière forte et claire, sa foi en la puissance de la résurrection. Quant à Marie de Magdala, elle est pleinement intégrée, avec tout ce qu’elle est, y compris sa fragilité humaine, à cette œuvre de résurrection.

15. Grégoire d’Antioche Dans une homélie attribuée à Grégoire d’Antioche, l’envoi

de Marie de Magdala par le Ressuscité aux apôtres accablés par la mort de leur Seigneur est encore une fois affirmé avec clarté et vigueur, comme si l’interprétation orientale cherchait à rendre à la femme ce qui lui a été enlevé, parfois, par l’interprétation occidentale. Grégoire est évêque d’Antioche de 570 jusqu’à sa mort en 593. Quelques doutes sur l'authenticité de ses Homélies ont été émis, ce qui n’enlève rien à la force du message de cette homélie sur les femmes myrophores, sur la visite de Marie de Magdala et de l’autre Marie au tombeau du Christ telle qu’elle est relatée dans Matthieu 28. Grégoire d’Antioche, s’il est l’auteur de cette homélie, commence en s’émerveillant et en relevant un paradoxe étonnant : « Pierre, le premier soldat du Christ, par crainte de ce que pourrait dire une servante, a renié son Seigneur vivant, tandis que des femmes affaiblies et timides vont rendre honneur au Maître qui les a enseignées. »87 Elles ne se laissent pas intimider par la mort de leur Maître. D’emblée, l’interprète oriental met en avant le courage des femmes ; un peu plus loin, il

87 Grégoire d’Antioche, Oratio in mulieres unguentiferas, PG 88, 1853.

276

met aussi dans la bouche même du Ressuscité la reconnaissance de ce courage, et cela dans les paroles du Seigneur ressuscité à l’ange qu’il envoie vers les femmes : « Va vers les femmes courageuses et fidèles »88. Les termes grecs devenus traditionnels dans l’interprétation des Pères orientaux, « tas gunaikas tas andreias », disent aussi, à leur façon paradoxale, cette puissance étonnante qui se manifeste dans le « courage viril » des femmes et qui transforme des « femmes affaiblies et timides » pour en faire des témoins de la résurrection. Le Ressuscité envoie l’ange « enseigner aux femmes qu’il a vaincu la mort et qu’il est vivant ».89

Une fois que les femmes ont reçu l’enseignement de l’ange sur la résurrection, elles courent, poussées par l’Esprit Saint et par un grand désir d’être première à annoncer aux apôtres l’évangile, la bonne nouvelle. C’est alors que le Ressuscité leur apparaît, et Grégoire interprète ainsi la salutation du Ressuscité aux femmes : « Eve, qui avait été condamnée, est justifiée. Adam, qui avait été banni, est rappelé. ».90 Le prédicateur fait appel à des formules frappantes pour dire la transformation de l’humanité qu’a suscitée la résurrection. Il développe un enseignement théologique sur la résurrection qu’il met dans la bouche du Ressuscité s’adressant aux femmes : « En moi la nature humaine est renouvelée ».91

Le discours du Christ aux myrophores s’achève avec des affirmations étonnantes : « Allez, annoncez à mes frères qui m’ont abandonné au moment de la croix que je les précède en Galilée. Annoncez à mes disciples les mystères dont vous avez été les témoins. Devenez les premières enseignantes des enseignants. Que Pierre apprenne, lui qui m’a renié, que je peux choisir (« cheirotonein ») également des femmes comme apôtres. »92. Quel sens précis l’auteur de cette homélie a-t-il voulu donner au verbe grec « cheirotonein » ? Est-ce qu’il a seulement voulu signifier une égalité des femmes

88 PG 88, 1856. 89 PG 88, 1856. 90 PG 88, 1861. 91 PG 88, 1864. 92 PG 88, 1864.

277

avec les hommes, égalité établie par le Ressuscité lui-même, puisqu’avec la résurrection, « Eve est justifiée, et l’humanité renouvelée » ? Est-ce qu’il a voulu faire signe à ses collègues d’Occident qui ont tendance à ne pas reconnaître ce renouvellement de l’humanité, homme et femme, opéré par le Ressuscité ? Y aurait-il même une pointe polémique à l’adresse de Pierre et de ses successeurs qui, restant obnubilés par la faiblesse de la chair et de la féminité, interdisent aux femmes d’enseigner ou d’exercer un apostolat dans l’Eglise ? Dans une telle perspective, pourrait-on traduire de manière plus catégorique : « Que Pierre apprenne que j’ai le pouvoir d’ordonner aussi des femmes à l’apostolat » ? Comment traduire autrement le verbe grec « cheirotonein » que par « ordonner «ou « consacrer » ? En effet, à la fin du 6ème siècle, à Antioche, ce verbe ne peut pas avoir été utilisé par hasard. Depuis quelques siècles déjà, les femmes exercent des ministères dans l’Eglise d’Orient et des femmes y sont ordonnées au diaconat. En 451, le canon 15 du Concile de Chalcédoine mentionne l’ordination des femmes au diaconat.93 A la fin du 4ème siècle, les Constitutions apostoliques prescrivent comment l’évêque devra procéder pour ordonner (« cheirotonein ») des femmes au diaconat94. Quant à la Didascalie des apôtres, écrite en Syrie au milieu du 3ème siècle, elle intègre le ministère des femmes dans l’Eglise de façon inattendue : Si l’évêque représente le Père et le diacre le Fils, la diaconesse, quant à elle, représente l’Esprit-Saint.95 Quel que soit le sens que le prédicateur a voulu donner ici au verbe « cheirotonein », il lui a donné en tout cas beaucoup de force en le faisant prononcer par le Ressuscité lui-même. Il a ajouté une dimension très stimulante au portrait patristique de Marie de Magdala et des femmes qui ont été les premières à enseigner les mystères de la résurrection.

93 Cf. Anne Jensen, Gottes selbstbewusste Töchter, Münster, 2003, p. 145-146. 94 Les Constitutions apostoliques, VIII, 19-20, in : Octavian Bârlea, Die Weihe der Bischöfe, Presbyter und Diakone in vornikänischer Zeit, München, 1969, p. 287-288. 95 Didascalia, 88, 89, in : Octavian Bârlea, Die Weihe, p. 287.

278

16. Grégoire le Grand De 591 à 592, c’est-à-dire à l’époque ou Grégoire est évêque

d’Antioche, Grégoire le Grand compose 40 homélies sur les évangiles, puis, en 593, ses homélies sur Ezéchiel. Il vient d’être nommé évêque de Rome. Son pontificat sera marqué par les guerres et tous les désastres humains qui les accompagnent. C’est pourquoi le but principal de ses homélies est de consoler son peuple, de lui montrer que le mal et le péché n’auront pas le dernier mot. Grégoire le Grand s’inspire du parcours de grands personnages bibliques, tels que l’apôtre Pierre ou Marie de Magdala, pour démontrer la puissance de la miséricorde divine, l’agir de Dieu dans les situations les plus désespérées. En ce qui concerne Pierre, tous les évangiles relatent son reniement, son désespoir, ainsi que le pardon qu’il reçoit du Christ. Il est une figure emblématique idéale du chemin qui va de la mort à la résurrection, si on comprend la résurrection dans un sens moral avant tout. Par contre, il n’est écrit nulle part dans les évangiles que Marie de Magdala aurait fait un même chemin, du désespoir au pardon, qu’elle aurait d’abord été pécheresse avant de recevoir cette grâce insigne de devenir le premier témoin de la résurrection. Malgré tout, puisque Marc 16, 9 (ou Luc 8, 2) mentionne qu’elle a été délivrée de sept démons par le Christ, et puisque ce chiffre de sept démons peut être interprété comme la plénitude de tous les vices, Grégoire arrive à faire de cette femme le symbole de la pécheresse « remplie de tous les vices ».96 Il ne lui reste plus qu’à l’identifier avec la femme de l’évangile de Luc (7, 36-50), pour faire d’elle le modèle parfait de la pécheresse pénitente qui passe de la mort du péché à la résurrection morale. « Quand je pense au repentir de Marie, j’ai plus envie de pleurer que de dire quelque chose. En effet, quel cœur, fût-il de pierre, ne se laisserait attendrir par l’exemple de pénitence que nous donnent les larmes de cette pécheresse ? »97

96 Grégoire le Grand, Hom. XXXIII, PL 76, 1238. 97 Grégoire le Grand, Hom. XXXIII, PL 76, 1238.

279

Grégoire le Grand évoque souvent dans ses homélies98 la figure de cette femme, anonyme dans l’évangile de Luc, mais que l’évêque de Rome confond avec Marie de Magdala. Pour illustrer la grâce prévenante du Christ, il a le plus souvent recours à elle : « Pierre pleura amèrement d’avoir renié, mais avant, précise le récit, Jésus avait regardé Pierre. Souillée de tant et tant de fautes, Marie-Madeleine s’en vint aux pieds de notre Rédempteur, en larmes ; mais qui inonda son âme au-dedans, sinon celui dont, au-dehors, la bonté l’accueillait ? Qui provoquait ses pleurs par l’esprit de componction, sinon celui qui, à l’extérieur, sous les yeux des convives, la recevait pour le pardon ? C’est notre Rédempteur qui arrachait au péché l’âme de cette femme, touchée au vif par le regret, et l’accueillait pour l’en délivrer. »99

De la bouche de l’évêque de Rome, la pécheresse anonyme de Luc 7 reçoit un nom illustre, « Maria Magdalene »100, et il lui sera encore attribué un parcours de vie composite qui la mènera jusqu’à devenir premier témoin de la résurrection : Un tel cheminement, de la faute à la résurrection, en passant par la repentance, pourra encourager les pécheurs les plus misérables. Grégoire leur promet, si eux aussi se repentent, d’être libérés de leurs péchés et de connaître la résurrection.

Dans l’histoire de l’interprétation, Grégoire le Grand est reconnu comme étant le premier à avoir identifié Marie de Magdala avec la pécheresse anonyme de Luc 7. « Eve devient apôtre », avait dit Hippolyte au sujet de Marie de Magdala ; Grégoire, pour sa part, ne l’assimile pas d’emblée à l’apostolat, mais au péché : Marie de Magdala, à la fin du 6ème siècle, en Occident, est devenue «peccatrix »101.

98 Cf. par exemple, Grégoire le Grand, XL Homiliarum in Evangelia Lib II, Hom. XXI, PL 76, 1169-1174, sur Marc 16, 1-7, Hom. XXV, PL 76, 1188-1196, sur Jean 20, 1-18, Hom. XXXIII, PL 76, 1238-1246, sur Luc 7, 36-50. 99 Grégoire le Grand, Homélie VIII, 2, Homélies sur Ezéchiel I, Sources Chrétiennes 327, Paris, 1986, p. 277. 100 Grégoire le Grand, Homélie VIII, 2, sur Ezéchiel, SC 327, p. 276. 101 Grégoire le Grand, Hom. XXXIII, sur Luc 7, 36-50, PL 76, 1238.

280

« Marie de Magdala était une pécheresse de la ville. »102C’est avec cette affirmation péremptoire que Grégoire le Grand ouvre son homélie sur l’évangile de Pâques. C’est aussi en rappelant à son auditoire le péché de Marie de Magdala qu’il achèvera son homélie. Cependant, son but n’est pas de rabaisser Marie de Magdala ; bien au contraire, il est d’élever les personnes qui l’écoutent en leur présentant cette femme comme un exemple de la compassion de Dieu qui « oublie volontiers que nous avons commis le mal et qui est prêt à regarder notre repentir comme l’innocence même »103. En partant de Marie de Magdala, il ne veut pas s’arrêter à l’état de péché, mais ouvrir un chemin de résurrection qui passe par la reconnaissance et le regret de la faute commise : « Marie s’érige en témoin de la compassion de Dieu, oui, cette Marie qui est le sujet de notre entretien, et dont un pharisien voulait briser l’élan de tendresse. Si cet homme était prophète, s’écriait-il, il saurait qui est cette femme qui le touche, et ce qu’elle est : une pécheresse ! Mais ses larmes ont effacé les souillures de son corps et de son cœur, elle s’est jetée dans les pas de son Sauveur, délaissant les chemins du mal. Elle était assise aux pieds de Jésus et l’écoutait. Vivant, elle le serrait en ses bras ; mort, elle le cherchait. Et elle trouva vivant celui qu’elle cherchait mort. Elle trouva en lui tant de grâce que c’est elle qui porta la nouvelle aux apôtres, aux messagers de Dieu ! Que devons-nous voir là, mes frères, sinon l’infinie tendresse de notre Créateur qui, pour ranimer notre conscience, dispose partout des exemples de pécheurs repentis. »104. Même la nouvelle que Marie de Magdala apporte aux apôtres a une signification nouvelle : L’accent est mis davantage sur la grâce faite au pécheur que sur la résurrection et l’ascension du Christ. Marie de Magdala, de témoin de la résurrection du Christ, est devenue témoin de sa compassion. Son message a un contenu plus anthropologique et moins théologique que dans l’interprétation orientale.

102 Grégoire le Grand, Hom. XXV, sur Jean 20, 11-18, PL 76, 1188, in : Le mystère de Pâques, Paris, 1965, p. 291. 103 Grégoire le Grand, Hom. XXV, in : Le mystère de Pâques, p. 302-303. 104 Grégoire le Grand, Hom. XXV, in : Le mystère de Pâques, p. 302.

281

17. Marie de Magdala, des évangiles à nos jours Jusqu’à Grégoire le Grand, même chez les Pères occidentaux,

Marie de Magdala était surtout le témoin de la résurrection ; dorénavant, en Occident, elle sera de plus en plus confusément liée à la fragilité humaine et au poids du péché. En Orient, jusqu’à aujourd’hui, Marie de Magdala est restée la Nouvelle Eve, le symbole de l’humanité nouvelle déjà renouvelée et sauvée par le Christ. En tant qu’apôtre et enseignante, elle est porteuse de cette bonne nouvelle de salut.

En suivant l’évolution des approches occidentales et orientales, si nous nous arrêtons à mi-chemin entre le 6ème et le 21ème siècles, dans cette période entre l’Antiquité et les temps modernes que l’Occident appelle le moyen âge, nous pouvons observer comment Marie de Magdala reflète les profondes différences d’interprétation entre l’Orient et l’Occident. Par exemple, au 14ème siècle, pour le théologien oriental par excellence qu’est Grégoire Palamas, , Marie de Magdala est symbole de communion : Le fidèle qui communie au corps du Christ, « participe à son être, le reçoit en lui pour qu’il y demeure, il s’emplit de la grâce divine qui émane de lui et de même que Marie a vu (au matin de Pâques) ce qu’alors les apôtres désiraient voir, de même il mérite la vue et la jouissance de ce que les anges aspirent à contempler (cf. 1 Pierre 1, 12). Par cette contemplation, par cette participation au mystère, il se divinise tout entier. »105 Grégoire Palamas voit en Marie de Magdala une femme qui a été transformée par le Christ ressuscité et qui, dorénavant, stimule chaque croyant à aller, comme elle, à la rencontre du Ressuscité, à voir « dans sa réalité le Verbe de Dieu incarné pour nous et fixé à demeure parmi nous »106, à l’accueillir en lui et à déjà participer à la vie divine107. Le grand théologien byzantin affirme l’autorité conférée par le Seigneur

105 Grégoire Palamas, Homélie sur Jean 20, 11-18, PG 151, 265-273, in : Le mystère de Pâques, p. 171. 106 Grégoire Palamas, Homélie sur Jean 20, 11-18, PG 151, 265-273, in : Le mystère de Pâques, p. 171. 107 Grégoire Palamas, Homélie sur Jean 20, 11-18, PG 151, 265-273, in : Le mystère de Pâques, p. 171.

282

lui-même à cette femme qui « devint son apôtre auprès des apôtres. Instruite et assurée par la bouche même de Dieu, elle va leur annoncer qu’elle a vu le Seigneur et leur répéter ses paroles. (…) Parce qu’avec une constance solide et persévérante, elle avait tenu jusqu’au bout à rester à la porte du tombeau, vit avant les apôtres, non seulement les anges, mais le Seigneur des anges lui-même ressuscité dans la chair. Elle entendit sa voix et fut désignée par la bouche même de Dieu comme le ministre de ses commandements. »108 La tradition orientale prend sa source dans une conviction profonde que la résurrection du Christ dans la chair a fondamentalement transformé l’humanité. Marie de Magdala est le témoin par excellence de cette transformation de l’humanité jusque dans sa chair opérée par le Seigneur.

En Occident, à la même époque médiévale, Marie de

Magdala est perçue bien différemment. Elle est celle qui montre aux pécheurs repentants un chemin long et laborieux de pénitence qui, dans un futur lointain, les conduira au salut. Elle inspire des légendes retraçant son cheminement du péché à la grâce, et les Occidentaux, en quête de salut, feront des pèlerinages sur ses traces. Des communautés de femmes repenties se formeront avec Madeleine comme patronne. Dans l’inconscient collectif occidental, reflété dans les manifestations culturelles du moyen âge à nos jours, et même si, au 20ème siècle, le Concile de Vatican II a déclaré que la pécheresse (Luc 7, 36-50) et Marie de Magdala sont deux femmes différentes, l’image qu’on a de cette femme –et de la femme en général- est bien souvent encore celle que Grégoire le Grand, au 6ème siècle, évoquait dans ses sermons : plus pénitente qu’apôtre, plus proche du péché que de la résurrection.

Très caractéristique de cette tradition occidentale est la pensée de Pierre de Bérulle, un théologien français du 17ème siècle. Dans son Elévation sur sainte Madeleine, il développe sa vision de « l’amour séparant » qui lie Marie de Magdala au Christ 108 Grégoire Palamas, Homélie sur Jean 20, 11-18, PG 151, 265-273, in : Le mystère de Pâques, p. 170.

283

ressuscité. Par exemple, dans une méditation sur les paroles du Ressuscité à Madeleine, (Jean 20, 16-17), Bérulle s’adresse ainsi au Christ : «…Aussitôt qu’elle est avec vous, vous la séparez de vous (…), vous rentrez dans le secret de votre lumière inaccessible et invisible à tout homme mortel ». Madeleine, de son côté, entre alors « en la nouvelle école de l’amour séparant ». Bérulle précise : « Elle y entre lorsque Jésus entre en sa gloire (…), elle aura désormais à vivre une vie séparée de Jésus qui sera au Ciel par son Ascension et elle en la terre par sa pénitence »109. Bérulle constate que Madeleine est « divisée en elle-même », « son corps est en la terre et son amour est au ciel »110. Cette rupture, douloureusement ressentie, avec sa connotation dualiste, exprime la problématique occidentale, qui était celle du 17ème siècle, et qui est encore celle de notre époque.

Ces quelques exemples de l’approche occidentale nous

amènent à nous demander dans quelle mesure la tradition occidentale s’est éloignée du message des évangiles concernant non seulement Marie de Magdala, mais aussi la femme en général et, en définitive, toute l’humanité. Cela nous permet aussi de mieux situer le surgissement, à notre époque, du phénomène socioculturel que représente le féminisme : Son essor en Occident ne peut pas être dû au hasard ! Une théologienne féministe allemande, Elisabeth Moltmann-Wendel, en partant des textes des évangiles sur Marie de Magdala, a mis en évidence comment leur interprétation a dévié au cours de l’histoire de l’Occident et quelles en ont été les conséquences désastreuses pour la culture et la société occidentales.111 : « Cela, nous le ressentons maintenant comme une violation de l’intégrité de l’image de la femme. (Que penseraient les hommes de nos jours si Pierre était présenté comme un gigolo ?). L’image artificielle de Marie-Madeleine avait pour but de révéler les besoins moraux, mais son

109 Pierre de Bérulle, Œuvres complètes, Elévation sur sainte Madeleine, Paris, 1996, p. 456. 110 Bérulle, Elévation, p. 457. 111 Cf. Elisabeth Moltmann-Wendel, Ein eigener Mensch werden – Frauen um Jesus, Gütersloh, 1980, pp. 67-95.

284

histoire ne pouvait plus désormais être lue sans être gravement déformée. Pierre n’a-t-il pas été, avec son reniement, un exemple encore plus éclatant de péché et de pardon ? (…). La théologie de l’Europe occidentale a, de manière erronée et sans aucune ambiguïté, situé le péché dans le corps humain, et tout particulièrement dans le corps de la femme. Cette erreur a eu pour conséquence de renforcer l’idée d’infériorité de la femme. »112 La théologienne occidentale ajoute encore que la dévalorisation et - en comparaison avec d’autres cultures – le mépris que la femme a d’elle-même jusqu’à aujourd’hui en Occident résultent de cette interprétation falsifiée des évangiles. Elle constate que les théologiens orientaux n’ont jamais confondu Marie de Magdala avec d’autres femmes des évangiles (comme la pécheresse pardonnée de Luc 7,36-50), et grâce à cela, ils ont obtenu des images de femmes bien plus riches, colorées et nuancées.113

Marie de Magdala, en tant que femme « emblématique »,

révèle deux approches différentes de la féminité, du corps, ou encore de la condition humaine : L’approche occidentale, dès les premiers siècles, est marquée par la notion de rupture entre la chair et l’esprit, entre le féminin et le masculin, entre l’humain et le divin. Les Pères occidentaux ont eu recours à un schéma qui sépare les domaines entre « carnaliter » et « spiritaliter », et cela avec une connotation morale. Jusqu’à aujourd’hui, la tradition occidentale a développé la conscience de la distinction, jusqu’à la division, entre ce qui est terrestre, charnel, humain, d’une part, et le divin, le céleste, le spirituel, d’autre part. L’Occident situe Marie de Magdala du côté de la chair et dans l’éloignement du divin. Dans l’approche orientale, la chair, avec l’incarnation et la résurrection du Christ, est devenue cette réalité où, déjà, peuvent agir les forces de résurrection. Elle est le lieu de communion

112 Elisabeth Moltmann-Wendel, « Marie-Madeleine ou comment les mentalités patriarcales peuvent déformer l’histoire », citée par Isabelle Chareire, in : Figures de Marie-Madeleine, Suppl. au Cahier Evangile 138, Paris 2006, pp. 140-142. Cf. aussi Ein eigener Mensch werden, p. 88. 113 Cf. Elisabeth Moltmann-Wendel, Ein eigener Mensch werden, pp. 88-89.

285

privilégié entre Dieu et l’être humain. C’est dans la chair que le Christ est ressuscité, et c’est dans sa chair que Marie de Magdala le rencontre. Là où l’Occident ressent la rupture, l’Orient pressent l’unité. Si les deux traditions pouvaient se rencontrer en profondeur, quelle serait alors leur vision commune de Marie de Magdala, leur approche nouvelle des questions fondamentales concernant la féminité, l’humanité, la relation avec Dieu ?

286

REVIEWS / RECENZII

287

Stefan Ihrig, Vasile Dumbrava, Dietmar Müller, Igor Şarov (ed.), Istoria între ştiinţă şi şcoală – perioada interbelică în Basarabia. Studii, materiale, surse şi sugestii, Chişinău: Georg-Eckert Institut für internationale Schulbuchforschung, Moldova-Institut Leipzig, Editura Cartdidact, 2008, 207 pag., ISBN 978-9975-940-53-5, 207.

În anul 2008, sub egida Moldova-Institut Leipzig, cu sprijinul

Georg-Eckert Institut für internationale Schulbuchforschung, la Editura Cartidact din Chişinău apare o culegere de studii şi sugestii didactice semnată de istorici din Republica Moldova, Germania şi România. Titlul culegerii anunţă abordarea unui subiect legat de istoria interbelică a Basarabiei, care este destul de actual pentru Republica Moldova – istoria între ştiinţă şi şcoală.

Lucrarea este structurată în cinci capitole, precedate de o scurtă prezentare a autorilor şi de un cuvânt-înainte al editorilor, iar la final conţine indicele de nume şi o listă bibliografică generală a lucrărilor la care s-au referit autorii în studiile lor. Primele trei capitole cuprind nouă studii, iar ultimele două capitole includ trei lecţii-model şi un şir de surse pentru lecţiile de istorie.

O parte din contribuţiile autorilor în prezentul volum reprezintă rezultatele proiectului Perioada interbelică în Basarabia în istoriografie şi manualele şcolare, prezentate la Seminarul de la Braunschweig, organizat în perioada 13-17 decembrie 2006 de Institutul „Georg Eckert” şi de Moldova-Institut Leipzig. Coordonatorii volumului motivează apariţia lui atât prin necesităţile învăţătorilor de a avea acces la noi surse de informare, cât şi prin necesitatea de a reacţiona la presiunile ideologice ale Guvernului Republicii Moldova „la încercarea de a instrumentaliza activitatea GEI” (vezi comunicatul de presă) în scopuri politice (p. 9). Elaborarea volumului a fost facilitată şi de discuţia cu învăţătorii moldoveni care au participat la seminarul amintit. Astfel, prin această lucrare se doreşte realizarea unui transfer real de informaţii, care ar ajuta direct predarea unor subiecte controversate din istoria interbelică a Basarabiei.

Din partea introductivă a volumului editorii arată că problema scrierii şi predării istoriei în Republica Moldova are o conotaţie politică. Astfel, după destrămarea URSS românismul şi moldovenismul au devenit două curente istoriografice şi politice concurente. Adepţii primului curent văd teritoriul, istoria şi cultura Basarabiei ca parte componentă a naţiunii române. Susţinătorii celui de-al doilea curent încearcă să demonstreze existenţa unei naţiuni moldoveneşti, distinctă

288

de cea română. Disensiunile din mediile academic şi politic din Republica Moldova au un impact direct asupra calităţii predării istoriei în şcoală. Editorii fac apel la normele fundamentale de etică şi deontologie profesională când istoricul trebuie să-şi realizeze obiectiv datoria profesională, indiferent de etnia, religia sau poziţia sa socială. Pentru aceasta trebuie să fie asigurate şi garantate condiţiile necesare de activitate şi excluderea oricărei presiuni politice. Institutul „Georg Eckert” are o experienţă bogată în consultarea autorilor de manuale din ţările cu „istorii mai dificile“, printre care se numără şi Republica Moldova. Concluzia reprezentanţilor acestui for ştiinţific este că atâta timp cât „controversele sînt soluţionate de un partid sau de către guvern, iar „trupele” de istoriografi execută aceste comenzi, istoria rămâne un instrument de luptă al puterii“ (p. 10). De aceea, multi-perspectivitatea rămâne a fi o metodă care ne permite abordarea multilaterală a subiectelor controversate şi recunoaşterea mai multor puncte de vedere. Doar cunoscând aceste momente, elevii pot însuşi mai bine istoria. Problema rămâne, aşa cum observă şi editorii volu-mului, selectarea tematică a conţinuturilor curriculare. Pentru soluţio-narea acestei probleme autorii propun abordarea contextuală diferită a subiectelor sensibile, cum ar fi prin „efectuarea unor paralele cu restul Europei – sau modificarea radicală a perspectivei, de la naţiune şi stat la individ şi societate” (p. 10).

Totodată, editorii volumului enumeră în şirul de probleme cu care se confrută mediul academic moldovenesc lipsa autonomiei istoricilor şi cadrelor didactice faţă de autorităţile statale, producţia de manuale şcolare şi felul în care acestea sînt folosite, limitările de conţinut prevăzute de curriculum, limitarea temporală, lipsa resurselor pentru achiziţionarea materialelor didactice etc. Observăm că în Occident conceperea şi scrierea manualelor este lăsată tot mai mult pe seama autorilor specializaţi (de regulă din mediile şcolare), pe când la noi persistă prezentarea ierarhică, majoritatea autorilor fiind din mediul academic, iar învăţătorilor le revine doar sarcina procesării materialelor din manuale. Legătura şi suportul reciproc între şcoală şi instituţiile de cercetare privind transferul de informaţii nu sînt realizate la nivelul necesar. În cadrul seminarelor organizate de Institutul „Georg Eckert” s-a remarcat că învăţătorii şi cercetătorii vorbesc „în limbi diferite”. De aceea comunicarea între aceste două cercuri profesionale trebuie să fie bazată pe principiile de echitate şi parteneriat durabil. Doar astfel se vor putea realiza aşteptările şi necesităţile şcolii contemporane.

289

Capitolul I, Manualele şcolare şi istoriografia, cuprinde două lucrări semnate de către Stefan Ihrig şi, respectiv, Wim van Meurs (p. 17-33). Primul studiu abordează perioada interbelică în manualele de istorie din Republica Moldova, 1995-20071, iar cel de-al doilea – istoriografia perioadei interbelice pe baza exemplului Sfatului Ţării2.

Stefan Ihrig analizează în studiul său Perioada interbelică în manualele de istorie din Republica Moldova, 1995-2007 (p. 17-27) un şir de afirmaţii din cele două generaţii de manuale şcolare de istorie din Republica Moldova privind istoria interbelică (istoria românilor şi istoria integrată), pe care o consideră „unul dintre momentele cele mai controversate privind identitatea şi conflictele istorice post-sovietice din Moldova”. S. Ihrig analizează comparativ cele două discursuri narative din manualele şcolare „românesc” şi „moldovenesc”, relevând abordarea perioadei interbelice ca „epocă de aur” sau „perioadă de ocupaţie”. Adepţii discursului românesc se opresc asupra beneficiilor integrării Basarabiei în componenţa României, neglijând problemele cu care s-a confruntat societatea basarabeană în această perioadă. Părtaşii moldovenismului evită să discute particularităţile perioadei interbelice, apreciind situaţia Basarabiei ca fiind sub un regim de „ocupare de către o putere străină”, care a stagnat dezvoltarea economică şi socială a regiunii (p. 21). Autorul propune pentru viitor prezentarea perioadei interbelice în manuale ca sursă în sine, ca material demonstrativ pentru pluralitatea istoriei, fără a lăsa în umbră polemica pe marginea interpretării schimbărilor din această perioadă. Astfel, el îndeamnă istoricii şi cadrele didactice să acorde o atenţie sporită acestei perioade, pentru a putea educa tinerii cetăţeni ai statului cu un dezvoltat simţ critic şi istoric. Studiul finalizează cu câteva teme pentru discuţie privind discursurile narative din manualele şcolare (p. 26).

Wim van Meurs, în contribuţia sa Istoriografia perioadei interbelice pe baza exemplului Sfatului Ţării (p. 29-33), arată că dezbaterile istorio-grafice (română, sovietică, moldovenească) vor continua la infinit fără a se ajunge la un consens, deoarece nici perspectivele, nici naraţiunile nu

1 Stefan Ihrig este cunoscut mediului academic din Republica Moldova atât în calitate de istoric, cât şi în calitate de coordonator de proiect la Institutul de Analiză Internaţională a Manualelor Şcolare din Braunschweig, Germania, unde a activat în perioada 2003-2007: IHRIG 2004/2005; IHRIG 2005f; IHRIG 2005a; IHRIG 2005b; IHRIG 2005g; IHRIG 2005c; IHRIG 2005d; IHRIG 2005e; IHRIG/WEIß/CARNEVALE 2005; IHRIG 2006a; IHRIG 2006b; IHRIG 2006c; IHRIG 2007a; IHRIG 2007b; IHRIG 2007d; IHRIG 2007c; IHRIG 2008. 2 W. van Meurs este cunoscut în Republica Moldova prin studiile sale anterioare referitoare la istoriografia Basarabiei şi, mai recent, la manualele de istorie: MEURS 1994; MEURS 1996; MEURS 1998; MEURS 2003b; MEURS 2003a; MEURS 2005 etc.

290

sînt compatibile. Autorul studiului consideră că Sfatul Ţării poate fi considerat o piatră de hotar în orice interpretare a perioadei interbelice (p. 29). Deşi W. van Meurs a făcut o analiză istoriografică a discursu-rilor narative românesc (pp. 30-33), sovietic şi moldovenesc privind Sfatul Ţării, fără a prezenta situaţia din manualele actuale, concluziile lui pot fi un exemplu pentru autorii şcolari – cum ar trebui prezentat acest subiect în manualele de istorie din Republica Moldova.

Capitolul II, Identitatea naţională şi minorităţi etnice, include cinci lucrări care dezbat un şir de aspecte legate de identitate naţională, memorie colectivă şi minorităţi etnice.

Igor Şarov şi Andrei Cuşco propun studiul Discursul identitar public în mediul istoricilor din Republica Moldova: curente, opinii, dispute (p. 35-92), structurat în două părţi: aspecte teoretice şi repere practice. Autorii abordează experienţa istoricilor din Republica Moldova în calitatea lor de servitori şi creatori ai discursului identitar. I. Şarov şi A. Cuşco consideră că definiţia propusă de Ronald Suny privind identitatea se potriveşte foarte bine situaţiei din Republica Moldova – „identitatea reprezintă o stabilizare provizorie a unui sentiment al sinelui (indivi-dual sau de grup)” (p. 42). Se relevă că la noi în republică istoricul este direct implicat în „construcţia naţională” la nivelul producerii de sensuri şi „clişee”, care în cele mai dese cazuri sînt influenţate de mediul politic (p. 49). Autorii evidenţiază că unul din scopurile auto-rităţilor comuniste de la Chişinău din perioada sovietică a fost „ascun-derea” identităţii etnice a locuitorilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, recurgându-se la „serviciile istoricilor” (pp. 50-51), cu consecinţe nefaste în istoriografia şi discursul identitar de azi (pp. 52-57). Astfel, prin acest studiu a fost repusă pe rol problema „crizei identitare” din Republica Moldova şi s-au făcut sugestii pentru depă-şirea acesteia, care merită să fie luate în calcul în cadrul unor eventuale dezbateri mai largi.

Contribuţia lui Vasile Dumbravă poartă titlul „Doi paznici, două lumi“. Memorii concurente în Republica Moldova (p. 59-67)3. Autorul analizează diverse aspecte ale fenomenului uz şi abuz în istorie, când se permite sau se interzice memoria privind trecutul interbelic sau practicile comemorării unor evenimente sau personalităţi istorice. Perioada interbelică, după cum arată V. Dumbravă, a fost aproape „uitată” în istoriografia postbelică românească sau unilateral abordată de cea din RSSM. Începând cu anul 1989, interesul pentru această

3 DUMBRAVA 1999/2000; DUMBRAVA 2005.

291

perioadă a crescut considerabil în cercurile ştiinţifice de la Chişinău, reprezentând însă în continuare un subiect al memoriilor colective paralele influenţat de mişcări şi partide politice (pp. 60-61). Atitudinea conducerii comuniste de la Chişinău faţă de valorile culturii române este exemplificată de autor prin marcarea Zilei Limbii Române, amplasarea busturilor noi pe Aleea Clasicilor (I.L. Caragiale, O. Goga, L. Rebreanu) etc. (pp. 62-63). În partea a doua a studiului V. Dumbravă trece în revistă istoria monumentului lui Ştefan cel Mare în contextul transformării lui într-un simbol al „statalităţii moldoveneşti” (pp. 63-67). Astfel, autorul observă că monumentul lui Ştefan cel Mare este unicul monument care „convine” şi este instrumentalizat de mai multe grupuri de influenţare a opiniei publice: moldoveneşti, comunişti şi unionişti (p. 66).

Flavius Solomon revine asupra chestiunii Minorităţile etnice în manualele de istorie din Republica Moldova: între politică, discurs formativ şi educaţie (p. 69-75)4. Autorul menţionează că soluţionarea problemelor identitare nu este posibilă fără a ţine cont de contextul politic din ultimele două decenii (p. 69). F. Solomon constată că discursul româ-nesc de interpretare a trecutului istoric din spaţiul pruto-nistrean a stârnit o reacţie de respingere din partea unui segment al societăţii din Republica Moldova, care a continuat să susţină linia moldovenismului lansată în perioada sovietică. În acelaşi timp, nici una din cele două şcoli istoriografice moldoveneşti nu abordează adecvat problema mino-rităţilor etnice în manualele şcolare, observându-se diverse situaţii: de la neglijarea intenţionată la reprezentări false şi până la instrumentali-zarea unor minorităţi (pp. 70-75).

Mariana Hausleitner vine cu studiul Germanii şi evreii în Basarabia în secolele XIX-XX (p. 77-84)5, prin intermediul căruia scoate în evidenţă rolul celor două minorităţi etnice, care nu mai au astăzi nici o pondere în Republica Moldova. Realitatea contemporană nu ne dă dreptul să neglijăm contribuţia acestor două comunităţi în istoria Basarabiei. Autoarea prezintă câteva aspecte legate de istoria germanilor şi evreilor sub dominaţia rusească (pp. 77-79) şi politica xenofobă a regimului ţarist din anii 1914-1918 (pp. 79-80); germanii şi evreii sub conducerea românească (1918-1940) şi în timpul dominaţiei sovietice (1940-1941) 4 A se vedea şi alte contribuţii la acest subiect semnate de F. Solomon: SOLOMON 2005c; SOLOMON 2000; SOLOMON 2001a; SOLOMON 2001b; SOLOMON 2002; SOLOMON 2004; SOLOMON 2005a; SOLOMON 2005b etc. 5 M. Hausleitner este bine cunoscută în Republica Moldova prin contribuţiile ei privind probleme de istorie etnică din Bucovina şi Basarabia. HAUSLEITNER 1988; HAUSLEITNER 2001; HAUSLEITNER 2005.

292

(pp. 80-84). M. Hausleitner arată suferinţele comunităţilor germană şi evreiască în contextul schimbării regimurilor politice din Basarabia în sec. XIX şi perioada interbelică. Această sinteză poate fi un studiu de caz excelent pentru studierea istoriei minorităţilor etnice din Basarabia, care ar putea fi preluat de învăţători la lecţiile de istorie.

Olga Schroeder-Negru, în studiul Rebeliunea de la Tatar Bunar din 1924. Germanii basarabeni între anti-bolşevism şi patriotism românesc (p. 85-92), relevă rolul germanilor în reprimarea rebeliunii de la Tatar Bunar, care a surprins autorităţile române. Subiectul este analizat din perspec-tivă istoriografică, sînt descrise cauzele rebeliunii şi implicarea germa-nilor basarabeni, consecinţele rebeliunii între represiune şi propagandă. Autoarea porneşte de la faptul că unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută de URSS, care a căutat să-şi menţină influenţa în regiune prin intermediul populaţiei rusofone. Totodată, politica intran-sigentă a autorităţilor româneşti faţă de nemulţumirile populaţiei ruse a contribuit direct la creşterea numărului de adepţi şi simpatizanţi ai partidului bolşevic (p. 85). Acţiunile de sabotaj şi agitaţie ale bolşevi-cilor în Basarabia au culminat în anul 1924 cu răzvrătirea din târgul de la Tatar Bunar, care a fost înăbuşită dur de jandarmeria română. Spijinul acordat de germanii basarabeni autorităţilor române a fost tratat modest în studiile istorice, de aceea incursiunea în trecut făcută în studiu este binevenită, căci pune în valoare atât semnificaţia istorică a rebeliunii de la Tatar Bunar, cât şi rolul populaţiei germane în acest eveniment.

Capitolul III, Reforma agrară şi proprietatea, conţine două studii care se referă la problemele proprietăţii private din perioada interbelică (p. 93-121). Prima contribuţie aparţine lui Dietmar Müller: Property rights – o perspectivă inclusivă la analiza politicii cetăţeniei în România interbelică (p. 93-107), iar cea de-a doua Svetlanei Suveică: Controverse ale procesului exproprierii în Basarabia interbelică (p. 109-121). Autorii atrag o atenţie specială procesului de expropriere individuală în contextul reformei agrare, poziţionând în centru cetăţeanul şi dreptul lui de proprietate.

D. Müller face o comparaţie a prevederilor legale privind garanta-rea proprietăţii private şi procesul exproprierilor, arătând ruptura între conceptul de proprietate individuală şi politica agrară bazată pe econo-mia dirijată. Totodată, autorul menţionează că în perioada interbelică, reforme agrare au avut loc şi în alte state europene, din Estonia până în Bulgaria. Trăsătura de bază a acestor reforme a fost rolul statului în luarea deciziilor. Reforma agrară din România Mare este abordată din perspectiva modificărilor legislative, începând cu Constituţia din 1917,

293

actele normative din 1918, 1925, Constituţia din 1938 etc. Studiul se încheie cu o trecere în revistă a celor mai importante aspecte din istoria proprietăţii, agriculturii şi politicii române dintre 1918 şi 1945 (pp. 105-107) şi cu concluzia că subiectele legate de property rights rămân a fi insuficient cercetate în România şi Republica Moldova.

S. Suveică prezintă, în mod special, impactul exproprierii în Basarabia interbelică asupra diverselor grupuri etnice şi argumentarea situaţiei de către autorităţile statale şi grupurile afectate. Autoarea arată particularităţile reformei agrare în Basarabia, care se deosebesc de cele din alte ţinuturi româneşti. În Basarabia pământul a fost luat de la ţărani care-l obţinuseră în perioada anarhiei din 1917-1918 (p. 110). Procesul de expropriere a demarat în baza Legii privind reforma agrară din 13.03.1920. În Basarabia urmau să fie expropriaţi proprietarii, şi nu proprietăţile, cum era în Vechiul Regat, ceea ce a stârnit nemulţumiri în rândurile populaţiei. S. Suveică a încercat să reflecte impactul acestei reforme asupra proprietarilor de origine română şi rusă (pp. 111-115) şi a coloniştilor germani (pp. 115-116). În finalul studiului sînt formulate câteva concluzii privind specificul reformei agrare în Basarabia. Lucrarea este susţinută de un tabel cuprinzând numărul proprietăţilor de peste 100 desetine în 1918 şi două documente: unul din Arhiva Naţională a Marii Britanii şi altul din Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

Capitolul IV, Propunere pentru lecţii, include trei lecţii-model propuse de către Igor Şarov, Wim van Meurs, Dietmar Müller şi Vasile Dumbravă (p. 123-146). Autorii acestor proiecte de lecţii încearcă să adapteze contribuţiile lor ca materiale pentru lecţiile de istorie. Ţinând cont de criticile anterioare pe marginea subiectelor abordate, ei fac primele propuneri concrete de lecţii, care ar putea facilita o analiză echilibrată şi o dezbatere critică a subiectelor controversate. Igor Şarov şi Wim van Meurs propun „un model de lecţie” la tema Întemeierea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti – 1924 (pp. 125-130). Dietmar Müller oferă un text de lecţie la tema Reforma agrară în perioada interbelică: cetăţenia şi „property rights” (pp. 131-139). Vasile Dumbravă propune o „lecţie-model” la tema Monumentul „Ştefan cel Mare” din Chişinău (pp. 141-146). Fiecare lecţie este susţinută de sarcini, surse documentare, imagini, tabele etc., care pot facilita o activitate diversă la analiza temelor propuse.

Capitolul V, Surse pentru lecţii, cuprinde un şir de surse privind istoria interbelică a Basarabiei care au menirea să ajute învăţătorilor de istorie în realizarea obiectivelor curriculare (p. 147-185). Sînt oferite informaţii despre Sfatul Ţării, Ion Inculeţ, RASSM, Contrafacerea unei

294

naţiuni moldoveneşti etc. Printre sursele recomandate se numără şi povestirea lui L. Rebreanu cu titlul sugestiv Proştii.

La finalul Capitolului V, editorii au inclus Comunicatul de presă al Institutului „Georg Eckert” din 15 decembrie 2006 despre Proiectul cu Moldova şi controversele privind noile manuale de istorie, prin care se demonstrează încă o dată faptul că institutul german a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a susţine procesul de realizare a manualelor de istorie din Republica Moldova (pp. 186-187). Totodată, autorii comunicatului menţionează că aşa-numitele manuale de istorie integrată au fost evaluate de experţii institutului, care la cea de-a doua rundă de evaluări au constatat că nici un manuscris nu corespundea întru totul obiectivelor stabilite de curriculum, iar unele nu corespundeau nici pe departe noilor standarde metodologice6. Experţii germani au recoman-dat autorităţilor moldoveneşti modificarea tuturor manuscriselor şi nu au sugerat, în nici un caz, ca ele să fie publicate în forma în care au fost depuse iniţial pentru evaluare. Mai mult ca atât, Institutul „Georg Eckert” a precizat, în repetate rânduri, că „noile manuale” nu trebuie să le înlocuiască pe cele mai vechi. Astfel, prin acest comunicat s-a arătat clar că autorităţile comuniste au speculat pe seama „susţinerii şi recomandărilor primite din partea Institutului «Georg Eckert»”.

Realizarea acestui volum sub egida Moldova-Institut Leipzig, cu sprijinul Georg-Eckert Institut für internationale Schulbuchforschung şi cu participarea unor istorici din diverse ţări este nu doar dovada unui parteneriat demn de urmat, dar şi o confirmare a faptului că proble-mele învăţământului istoric din Republica Moldova sînt cunoscute şi peste hotarele ei. Apariţia acestei culegeri de studii şi sugestii didactice contribuie direct la transferul de informaţii, la schimbul de experienţă şi este un aport „împotriva indiferenţei tot mai mari care ameninţă domeniul istoriei” (p. 13). De aceea îndemn, în primul rând, învăţătorii să profite din plin de capacităţile acestui volum în realizarea obiecti-velor educaţionale la lecţiile de istorie şi, în al doilea rând, oamenii de ştiinţă, care pot prelua acest exemplu în multiplicarea şi diversificarea materialelor destinate şcolii.

Sergiu MUSTEAŢĂ

6 Second Evaluation of the Draft History Textbooks for the Republic of Moldova, Georg-Eckert-Institut für Internationale Schulbuchforschung, Braunschweig, April 2006. Analiza individuală a manualelor a fost realizată de către istorici germani specializaţi în istoria Europei de Sud-Est şi a Moldovei şi/sau în didactica istoriei. Autorii sînt: prof. dr. Krista Zach (Münich) pentru manualele claselor VI/VII, prof. dr. Wim van Meurs (Nijmwegen) pentru manualele privind secolele XX-XXI şi Stefan Ihrig (Braunschweig/Berlin) pentru manualul privind sec. XIX.

295

Stefan Ihrig, Wer sind die Moldawier? Rumänismus versus Moldo-wanismus in Historiographie und Schulbüchern der Republik Moldova, 1991-2006, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2008, ISBN-10: 3-89821-466-4

Printre recentele apariţii istoriografice ale editurii ibidem, cu sediul

la Stuttgart, se înscrie studiul istoricului german Stefan Ihrig, Wer sind die Moldawier? Rumänismus versus Moldowanismus in Historiographie und Schulbüchern der Republik Moldova, 1991-2006 (Cine sînt moldovenii? Româ-nism versus Moldovenism în istoriografia şi manualele şcolare din Republica Moldova, 1991-2006). Lucrarea constituie al 76-lea volum din seria Soviet and Post-Soviet Politics and Society, coordonată de către dr. Andreas Umland.

Stefan Ihrig este cunoscut mediului academic din Republica Moldova atît prin contribuţiile istorice anterioare7, cît şi din perioada 7 Stefan Ihrig, Christian Weiß, Roberta Carnevale, Von Europa nach Bosporus (er)finden? Die Diskusion um den Beitritt der Türkei zur Ezropäischen Union in den britischen, deutschen, französischen und italienischen Zeitungen, Peter Lang, 2005; Stefan Ihrig, Conference report. Multicultural education in Moldova – A mixed track record from minority researchers, prac-titioners and representatives, In: Internationale Schulbuchforschung/International Textbook Research 1, 2005, p. 132-135; Stefan Ihrig, What kind of a narrative is needed for the history textbooks of multi-cultural societes?, In: Tatiana Stoianova (Ed.), Educaţia multiculturală ca mijloc de management al Diversităţii şi de integrare în societatea polietnică, Chişinău, 2005, p. 38-45; Stefan Ihrig, The construction of the “other” in Moldovan history textbooks, In: Tatiana Stoianova (Ed.), Educaţia multiculturală ca mijloc de management al Diversităţii şi de integrare în societatea polietnică, Chişinău, 2005, p. 168-174; Stefan Ihrig, Die Gagausen – Nation-building ohne Geschichte? Oder: Nation ohne nation-building?, In: Jahrbücher für Geschichte und Kultur Südosteuropa 7, 2005, S. 75-99; Stefan Ihrig, The hyperreality of the empty page – „Disappeared minorities“ in Moldovan and Turkisch history textbooks, In: Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova 6, Chişinău, 2005, p. 299-304; Stefan Ihrig, Attainment nationalism vs. Maintenance nationalism – The case of Moldova and nationalism theory, In: Nabuhiro Shiba (Ed.), In Search of a Common Regional History – The Balkans and East Asia in History Textbooks, Tokyo, 2006. p. 173-209; Stefan Ihrig, Rediscovering history, rediscovering ultimate truth – History, textbooks, identity and politics in Moldova, In: Euro-pean Studies 5, Tokyo, 2006, p. 43-57; Stefan Ihrig, Democracy (dis)connected – Discourses of democracy and of the inter-war period as (mis)guiding lights in the history textbooks of the Republic of Moldova and Romania, In: CEU Political Science Journal 2/1, Budapest, 2007, p. 27-43; Stefan Ihrig, Discursul (ne)civic şi nemulţumirile exprimate în el. Conceptul „moldove-nist” şi cel „românist” de naţiune şi cetăţean oglindit în manualele actuale de istorie şi în istoriografia Republicii Moldova (1991-2005), In; Monika Heinz (Ed.), Republica Moldova: Stat slab – cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti, 2007, p. 191-213; Stefan Ihrig, Unsere Gagausen! Wahrnehmungen zwischen Kanon und Kontext, In: Ulf Brunnbauer, Andreas Helmedach und Stefan Troebst (Hg.), Schnittstellen. Gesellschaft, Nation, Konflikt und Erinnerung in Südosteuropa. Festschrift für Holm Sundhausen zum 65. Geburstag, München, 2007, S. 361-373; Stefan Ihrig, Rezension zu I. Colesnic, Generaţia Unirii, In: Südostforschungen 63/64, 2004/2005, S. 915-916; Stefan Ihrig, Rezension zu I. Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei, Rezensionsseite des Osteuropa-Instituts an der FU-Berlin (http:www.oei.fu-berlin.de/geschichte/soe/rezensionsseite/rezension30.html); Stefan Ihrig, Review of I. Katchanovski, Cleft Countries – Regional Political Divisions and Culture in Post-Soviet Ukraine and Moldova, In: CEU Political Science Journal 2/2, Budapest, 2007, p. 215-218.

296

2003-2007, cînd a activat în calitate de coordonator de proiect la Institu-tul de Analiză Internaţională a Manualelor Şcolare din Braunschweig, Germania8.

Monografia începe cu un cuvînt introductiv semnat de către Holm Sundhaussen, profesor Emeritus pentru istoria Europei de sud-est la Universitatea Liberă din Berlin şi co-director al centrului berlinez pentru istoria comparată a Europei, care observă de la bun început că discuţiile pe marginea subiectului abordat de S. Ihrig au o conotaţie politică, fiind direct legate de construcţia statelor şi naţiunilor din spaţiul ex-sovietic (p. 5).

Lucrarea este structurată în zece compartimente, dintre care primele opt constituie analiza subiectului propriu-zis, iar în ultimele două sînt prezentate un şir de anexe (diagrame, cuvîntarea dlui Mircea Snegur la Congresul Casa noastră – Republica Moldova) şi lista biblio-grafică. Lucrarea este însoţită de un şir de ilustraţii care reflectă diverse aspecte şi evenimente legate de subiectul analizat, cum ar fi: Podul de flori, manifestaţiile de protest împotriva introducerii cursului de istorie integrată din 2002, coperta unor manuale şcolare şi unele lucrări controversate ale lui V. Stati etc. (p. 37, 61-62, 98-99, 111, 155, 157, 160, 162, 163, 167, 168, 247).

Partea întîi a lucrării (p. 15-28) începe cu întrebarea provocatoare lansată în titlul cărţii: Wer sind die Moldawier? (Cine sînt moldovenii?) Autorul asociază acest subiect cu situaţia analogică din Macedonia (p. 15, nota 1), trecînd, totodată în revistă unele publicaţii cu subiecte asemănătoare (p. 15-16, notele 4-6). S. Ihrig observă că problema identităţii şi statalităţii Republicii Moldova se reflectă în două curente politice şi istoriografice: moldovenismul şi românismul, care sînt într-o continuă contradicţie şi care au stat la baza aşa-numitelor conflicte inter-etnice – găgăuz şi transnistrean. Declaraţia ex-premierului V. Tarlev din 2002 privind faptul că Moldova nu are o istorie proprie a provocat comentariile extinse ale autorului (p. 17-21). Istoricul german a apreciat de la începutul cercetării sale atît complexitatea, cît şi evoluţia de peste un secol a problemei abordate. Autorul examinează,

8 Seminar History Conceptualizing History: History Textbooks and History Curriculum in the Republic of Moldova, Braunschweig, 25-29 June, 2003; Multiperspectivity in History-Textbooks, A one-week workshop for 10 Schoolbook-Authors and Curricula-Planers from the Republic of Moldova, 16th-21st December 2003, Braunschweig; Ethnic Minorities in History-Textbooks, A one-week workshop for 10 Schoolbook-Authors and Curricula-Planers from the Republic of Moldova, Braunschweig, Germany, February 17-22, 2004; Autoren-Workshop Republik Moldova, Workshop, 11.-15. Dezember 2005, Braunschweig; Bibliotheksworkshop Republik Moldova, Workshop 22.-28. Januar, 2006, Braunschweig etc.

297

de asemenea, contextul şi conotaţiile utilizării diferitor termeni pentru a numi populaţia actualei Republici Moldova (moldoveni, români, basa-rabeni), făcînd referire la diversele conjuncturi istorice care au deter-minat folosirea uneia sau alteia dintre denumiri.

În compartimentul al doilea Moldova post-sovietică. Cucerirea dublei independenţe (p. 29-64), autorul analizează două perioade semnificative din istoria recentă a Republicii Moldova – 1989-1994, caracterizată de către autorul german Günther Tontsch ca o perioadă a euforiei şi apropierii de România şi 1993/1994-2003, care reprezintă o perioadă de obţinere a unei aşa-numite independenţe faţă de statul român şi de consolidare a propriei statalităţi.

În partea a treia Identitate, Naţiune şi scrierea istoriei (p. 65-88), în baza unei discuţii despre Naţiune, Naţionalism şi Istorie, autorul anali-zează fundalul pe care se constituie naraţiunea istorică a adepţilor românismului şi a moldovenismului. Ihrig vorbeşte despre rolul manualului şcolar în procesul de constituire a unei naţiuni (nation building) şi de consolidare a statalităţii. Din perspectiva teoriei naţiona-lismului, istoricul german observă că situaţia din Republica Moldova constituie un caz particular din mai multe puncte de vedere.

În cea de-a patra parte, Cine sîntem noi, cine sînt alţii? Specificul şi imaginea proprie şi a străinilor în manualele şcolare şi istoriografie (p. 89-152), în baza unei analize detaliate a manualelor şcolare din Republica Moldova, Ihrig trece în revistă caracteristicile formale şi structurale ale celor două istoriografii naţionale, ilustrînd cu exemple concrete modul de reprezentare a „biografiei naţionale” atît în viziunea româniştilor, cît şi a moldoveniştilor. De asemenea, autorul pune în discuţie prezenţa ‚străinilor’ – a minorităţilor naţionale – în istoriografia locală, încheind capitolul respectiv cu un comentariu asupra definirii trăsăturilor carac-teristice naţiunii româneşti sau moldoveneşti în istoriografia respectivă.

În compartimentul cinci Consecinţe, recomandări şi problemele discur-surilor istoriografice şi politice pînă în 2006 (p. 153-182) autorul vorbeşte despre impactul ambelor istoriografii asupra societăţii din Republica Moldova, examinînd acele linii de conflict care au apărut în relaţia dintre societate şi istoriografie. S. Ihrig argumentează apariţia unei discrepanţe de proporţii dintre naraţiunea istorică şi realitatea socială, aceasta constituind contextul schimbărilor care au avut loc în procesul de alcătuire a manualelor noi de istorie în anul 2006.

În partea a şasea Istoria integrată. O încercare de a detrona istoria? (p. 183-218),,după un comentariu asupra lucrării lui Stepaniuc despre statalitatea moldovenească, autorul pune accentul pe apariţia şi

298

implementarea conceptului de istorie integrată în istoriografia manua-lelor şcolare din Republica Moldova, şi pe rolul acestui concept în procesul de consolidare a statalităţii moldoveneşti.

În cel de-al şaptelea compartiment Marginile proiectului istoriografic Găgăuzi, Transnistreni şi alte cazuri istoriografice (p. 219-252), Ihrig discută despre prezenţa Găgăuziei şi Transnistriei în istoriografia românească, moldovenească şi cea integrată, precum şi despre reacţiile elitei şi istoricilor din regiunile respective la demersul istoric de la Chişinău.

În încheiere autorul abordează Disonanţele producţiei istorice naţionale într-o societate fragmentată (p. 253-276). El analizează criza identitară continuă în Republica Moldova şi specificul acestei crize în raport cu alte ţări est-europene. În final, autorul pune o întrebare retorică privind Republica Moldova – stat slab, identitate incertă sau o tranziţie firească post-sovietică? (p. 272)9. Studiul este însoţit şi de o listă impunătoare de bibliografie (p. 299-322), incluzînd surse originale, articole din mass-media şi literatură de specialitate, care demonstrează baza documentară la care a apelat autorul. Totodată, această secţiune poate fi un reper important în iniţierea altor studii referitoare la problemele predării-învăţării istoriei în Republica Moldova şi polemi-cile privind statalitatea şi identitatea cetăţenilor Republicii Moldova. Lucrarea se încheie cu un indice comun de nume şi noţiuni, instrument de lucru extrem de necesar şi util unor astfel de lucrări şi cu mulţumiri adresate colegilor care l-au susţinut pe autor în timpul cercetării.

În concluzie, ţinem să menţionăm că lucrarea lui Stefan Ihrig este o primă sinteză a unui istoric din Occident despre polemica privind identitatea românilor / moldovenilor din Republica Moldova şi reflec-tarea acesteia în manualele şcolare de istorie şi în istoriografie. Cartea se evidenţiază prin analiza imparţială a unui subiect extrem de actual şi controversat din istoria tînărului stat Republica Moldova. Lucrarea lui Stefan Ihrig este o contribuţie ştiinţifică importantă, de care vor trebui să ţină cont toţi cei interesaţi de problemele predării istoriei, identităţii naţionale şi istoriei recente10. Pentru lărgirea impactului cărţii îndemnăm autorul şi editorii de la Chişinău să traducă lucrarea în limba română.

Sergiu MUSTEAŢĂ

9 Pe marginea acestui subiect a fost deja publicată o culegere de studii: Monika Heinz (ed.), Republica Moldova: Stat slab – cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti, 2007; Monica Heintz, (ed.), Weak State, Uncertain Citizenship: Moldova, Gesellschaften und Staaten im Epochenwandel, Band 16, Frankfurt am Main: Peter Lang, 2008. 10 Subiectul predării istoriei şi manualelor de istorie a revenit în actualitate odată cu publicarea raportului „Comisia Europeană împotriva Rasismului şi a Intoleranţei”, al treilea raport asupra Moldovei, 14 decembrie 2007.

299

Florin Curta, (Ed.), The Other Europe in the Middle Ages. Avars, Bulgars, Khazars, and Cumans, Florin Curta, General Editor, East Central and Eastern Europe in the Middle Ages, 450-1450, volume 2, Leiden/Boston: BRILL, 2008, ISSN 1872-8103, ISBN 978 90 04 16389 8.

La Editura BRILL, în seria de monografii „East Central and Eastern

Europe in the Middle Ages, 450-1450” coordonată de Florin Curta, sub numărul 2 a apărut în anul 2008 o nouă culegere de articole de istoria medievală a Europei, avîndu-l în calitate de editor pe Florin Curta, asistat de Roman Kovalev. Lucrarea este publicată în memoria lui Petre Diaconu (1924-2007). Culegerea cuprinde 12 studii ale unor arheologi şi istorici cu renume din Europa şi America, o prefaţă şi o introducere semnate de Florin Curta, iar la final este urmată de o listă bibliografică privind avarii, bulgarii, khazarii, maghiarii, oguzii, cumanii, de succinte date despre autori şi de un indice de nume, denumiri şi noţiuni istorice. Pentru o abordare pluridisciplinară a temei şi perioadei propuse, la volum au participat specialişti din Austria, Bulgaria, Germania, Polonia, România şi Ungaria.

Florin Curta menţionează în prefaţă (p. ix-x) că majoritatea lucră-rilor din volum au fost prezentate la trei sesiuni speciale ale Congresu-lui Internaţional de Studii Medievale de la Kalamazoo, ediţiile 40 şi 42 din anii 2005 şi 2007. Sesiunile au avut ca scop prezentarea unei perspective actuale a istoriei Europei de Est în Evul Mediu timpuriu cu participarea unor experţi specializaţi în cercetarea avarilor, bulgarilor şi khazarilor. Prezentările de la Kalamazoo s-au concentrat, în special, pe interacţiunea dintre societăţile Europei de Est şi ale Europei de Vest. Unul din punctele forte ale dezbaterilor au avut drept obiect vestimen-taţia medievală timpurie reflectată în sursele arheologice şi narative, care a depins în mare măsură de realităţile sociale şi politice ale vremii11. Contactele cu Bizanţul şi alte populaţii din Europa au condus la diversificarea vestimentaţiei avarilor şi bulgarilor, aceasta căpătînd un caracter „exotic”. F. Curta relevă şi faptul că la curţile conducăto-rilor s-au produs anumite schimbări, inclusiv în vestimentaţie, odată cu trecerea oficială la religia creştină, cum ar fi cazul hanului bulgar Boris.

În Introduction (p. 1-12) Florin Curta trece in revistă principalele aspecte privind imaginea populaţiilor migratoare în sursele narative din epoca medievală timpurie, făcînd comparaţie cu situaţia de astăzi, cînd studenţii americani studiază istoria medievală a Europei (p. 1).

11 Subiectul vestimentaţiei populaţiilor barbare este destul de actual în cercetările din ultimii ani: POHL 1998; POSTICĂ 2004; RODINKOVA 2004; RUMMEL 2006 etc.

300

Editorul menţionează că volumul este dedicat unei probleme duble privind (re)definirea şi dialogul disciplinar al conceptelor „Europe of the Other” şi „other Europe”. Imaginea şi identitatea popoarelor nomade se reconstituie prin coroborarea atît a surselor scrise, cît şi a anumitor categorii de obiecte arheologice. Astfel, din start putem observa că majoritatea autorilor încearcă să analizeze complexitatea schimbărilor culturale şi identitare din Europa de Est pe parcursul Evului Mediu timpuriu, pornind de la avari şi ajungînd pînă la cumani.

Tivadar Vida, Conflict and coexistance: the local population of the Carpathian Basin under Avar rule (sixth to seventh century) (p. 13-46). Conflictul şi coexistenţa populaţiei autohtone din bazinul carpatic în timpul dominaţiei avare reprezintă un subiect pe cît de actual, pe atît de dificil de reconstituit. Atenţia arheologului şi profesorului maghiar se centrează pe problema identităţii populaţiei „germanice”, reconstituită prin intermediul urmelor de îmbrăcăminte găsite în cimitirele avarilor timpurii din vestul Ungariei. Autorul, pentru a-şi demonstra poziţia, face un şir de analogii între seturile de centuri din necropolele atestate în Ungaria şi cele din Europa de Vest, încadrate cronologic în faza a II-a a perioadei merovingiene timpurii. Cele mai elocvente paralele au fost stabilite între elementele modei feminine din aceste două regiuni, printre care se evidenţiază centurile lungi prinse la talie şi împodobite cu multiple limbi. T. Vida susţine că pe baza surselor arheologice putem observa practicile comune ale acestor comunităţi, majoritatea cărora sînt de tradiţie bizantină. Mormintele bogate din necropola de la Keszthely, ce au aparţinut aristocraţiei avare, dovedesc stabilirea unor relaţii timpurii dintre elita avară şi Bizanţ, care a continuat neîntrerupt după aşezarea avarilor în bazinul carpatic. Totodată, autorul susţine că, cel puţin pînă în anul 630, un grup important de populaţie indigenă din regiunile vizate şi-a menţinut nu doar organizarea socială internă, dar şi identitatea sa creştină, lucru dovedit de urmele bazilicii de la Keszthely-Fenékpuszta. Supravieţuirea şi prosperarea unui grup considerabil de creştini (romanici) după invazia şi aşezarea avarilor în Cîmpia Panonică indică în mod evident că uniformitatea culturală şi religioasă nu a fost o prioritate a conducătorilor avari, pentru care, după toate probabilităţile, mult mai însemnat a fost controlul politic al „societăţii multiculturale” din Chaganatul Avar, decît distrugerea sau asimilarea populaţiei indigene.

Peter Stadler, Avar chronology revisited, and the question of ethnicity in the Avar qaganate (p. 47-82). Subiectul abordat de

301

P. Stadler este o continuare a problematicii discutate de T. Vida. Studiul arheologului austriac se bazează pe materialele arheologice avare publicate şi colectate în baza de date „Montelius”. P. Stadler propune o cronologie proprie a perioadei avare bazată pe metode independente, cum ar fi cea cu radiocarbon. Astfel, perioada avară medie, de o durată de 50 de ani în sec. VII, a avut implicaţii importante în schimbările culturale care sînt reflectate de sursele arheologice din perioada avară tîrzie. Cu ajutorul programului elelctronic WinSerion, P. Stadler a reuşit să analizeze datele adunate în baza „Montelius”, care în final au facilitat descrierea interferenţelor culturale din bazinul carpatic. Autorul consideră că folosirea culturii materiale poate fi interpretată ca o încercare de construire a hotarelor etnice. Inventarul funerar este o reflectare nu doar a tradiţiilor locale, dar şi o formă regională, probabil, a identităţii etnice. Astfel, ceea ce P. Stadler numeşte „Germanic” sau „Slav” poate sau nu poate să se suprapună cu definirea lingvistică a acestor grupuri. Un aspect mult mai important este deosebirea dintre creuzetele din perioada avară timpurie şi uniformitatea culturală din perioada avară tîrzie. De aceea, P. Stadler înlocuieşte oricare noţiune privind legătura directă între cultura materială şi identitatea etnică cu o discuţie mult mai sofisticată a puterii de configuraţie la diferite etape a cronologiei perioadei avare. În comentariile sale, editorul volumului observă că, interpretarea istorică rămîne un teren subiectiv al cercetării. Observaţia lui F. Curta că noi trebuie să abandonăm asocierea simplistă între oale şi oameni este binevenită în contextul discuţiilor recente privind interpretările etnice bazate pe anumite elemente ale culturii materiale (p. 5).

Péter Somogyi, New remarks on the flow of Byzantine coins in Avaria and Walachia during the second half of the seventh century (p. 83-149). P. Somogyi, numismat de origine maghiară din Austria, continuă prin studiul său problema cronologiei perioadei avare, avînd la bază emisiunile monetare bizantine din a doua jumătate a sec. al VII-lea12. Autorul limitează simpla asociere a emisiunilor monetare descoperite în inventarul funerar cu anii de domnie a emitenţilor. El nu găseşte susţinere în datele numismatice pentru părerea privind pătrun-derea monedei bizantine din sec. al VII-lea (împăraţii din dinastia Heracliană) prin intermediul bulgarilor (onogurilor) veniţi în bazinul carpatic din stepele de nord ale Mării Negre. Totodată, Somogyi

12 Studiul din prezenta culegere vine să completeze lucrările anterioare privind pătrunderea şi răspândirea monedei bizantine în regiunile carpatice SOMOGYI 1987; SOMOGYI 1994; SOMOGYI 1997.

302

observă schimbarea dramatică în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea monedei bizantine pe teritoriul Chaganatului Avar după anul 650. În comparaţie cu subsidiile bizantine (în monedă de aur) primite de către avari pînă în anul 626, monedele de aur de la finele sec. al VII-lea trebuie interpretate ca daruri sau mită primite de către avari pentru susţinerea armatei bizantine în luptele cu bulgarii. P. Somogyi respinge ideea privind întreruperea pătrunderii monedei bizantine de aur în Avaria ca rezultat al crizei economice din Imperiu. Autorul însă menţionează că una din cauzele importante ale acestui fenomen a fost oscilaţia relaţiilor militare şi politice dintre Bizanţ şi Chaganatul Avar, deoarece împăraţii bizantini au fost continuu interesaţi de implicarea popoarelor vecine în protejarea hotarelor imperiului, iar preţul plătit pentru aceste servicii oscila de la un caz la altul, ţinîndu-se cont de circumstanţe.

Uwe Fiedler, Bulgars in the Lower Danube region. A survey of the archaeological evidence and of the state of current research (p. 151-236). Arheologul german propune un studiu bazat pe datele arheolo-gice actuale privind cronologia şi redatarea unor situri arheologice din regiunile Dunării de Jos din perioada Bulgariei precreştine13. U. Fiedler observă că este foarte dificil să reconstitui doar cu suportul datelor arheologice dezvoltarea statului medieval timpuriu. El trece în revistă istoricul şi principalele descoperiri de la Pliska, centrul administrativ al Bulgariei precreştine. Autorul identifică pe baza particularităţilor ritului şi ritualurilor funerare zone separate care au aparţinut bulgarilor şi slavilor. Totodată, el observă un şir de variaţii regionale care împiedică trasarea unor hotare clare între aşezările acestor comunităţi. În acest context, U. Fiedler ia în discuţie sistemele de fortificaţii şi inscripţiile bulgare timpurii. Problema şanţurilor şi a elementelor de apărare timpurii, care ar putea indica anumite hotare, necesită însă o abordare complexă şi nu doar din perspectiva apartenenţei lor bulgare. U. Fiedler conclude că imaginea bulgarilor este formată, în primul rînd, de cronicile bizantine, care trebuie însă confruntate cu datele arheolo-gice pentru a se reconstitui o imagine complexă a Bulgariei precreştine.

Orsolya Heinrich-Tamaska, Avar-age metalworking technologies in the Carpathian Basin (sixth to eighth century) (p. 237-261). Autoarea de origine maghiară revine prin studiul său asupra problemei avare, dar asupra unui domeniu mai puţin explorat – tehnologia prelucrării metalelor în perioada avară în bazinul carpatic în sec. VI-VIII. 13 Studiul dat vine să susţină unele concluzii anterioare ale autorului german privind necropolele de la Dunărea de Jos din sec. VI-IX FIEDLER 1992.

303

O. Heinrich-Tamaska evidenţiază trei aspecte ale procesului tehnologic: producerea şi selectarea elementelor componente ale aliajelor; elabora-rea suprafeţelor şi glazurarea; tehnicile de încrustare. Pe baza datelor arheologice ea susţine activitatea unor meşteri de înaltă calificare pe teritoriul Chaganatului Avar. Astfel, cercetarea tehnicilor de prelucrare a metalelor ne poate ajuta nu numai la aprecierea nivelului cunoştin-ţelor tehnologice ale meşterilor, dar şi la discutarea unor aspecte de ordin social, deoarece în majoritatea cazurilor obiectele de lux erau executate de meşteri la comanda elitelor locale, cărora le erau specifice anumite aspecte legate de stilistică. Meşterii puteau fi locali sau veniţi din imperiu, ei puteau fi sedentari sau itineranţi. De aceea, în abordarea subiectelor legate de practicile meşteşugăreşti trebuie să ţinem cont, în măsura în care ne permite stadiul actual al cercetărilor, de interferen-ţele între tradiţiile locale şi cele bizantine, de experienţa şi provenienţa meşterilor.

Bartłomiej Szymon Szmoniewski, Two worlds, one hoard: what do metal finds from the forest-steppe belt speak about? (p. 263-296). Arheologul polonez abordează semnificaţia simbolică a imaginilor de animale şi umane de pe anumite categorii de piese descoperite în tezaurele de obiecte din bronz şi argint din sec. VI-VII de pe teritoriul Ucrainei. În afară de pandantive, sînt analizate fibulele niprovene şi limbile de centură ce prezintă elemente antropo şi zoomorfe, semnifi-caţia lor simbolică şi stilistică. Astfel, obiectele cu motive zoomorfe şi antropomorfe din arealul culturii Pen’kovka pot fi considerate o formă de evidenţiere atît a poziţiei sociale a posesorilor, cît şi a ierarhiei politice şi militare din perioada de decădere a Bulgariei Mari şi de creştere a puterii khazare. B.S. Szmoniewski relevă rolul noului stil decorativ cu motive zoo şi antropomorfe ca un element al puterii şi privilegiilor. Cît priveşte tezaurul de la Martynovka, el consideră că acesta reprezintă două tradiţii, stiluri şi tehnologii diferite, ce combină elementele comunităţilor nomade şi sedentare ale regiunilor de stepă împădurite. Din punct de vedere cronologic autorul estimează că unele categorii de piese au apărut la începutul sec. VI, au evoluat şi s-au răspîndit, fiind populare pînă la mijlocul sec. al VIII-lea (cum ar fi fibulele niprovene sau pandantivele trapezoidale şi lunulare). Nu-i scapă atenţiei autorului nici problema atribuţiei etnice, afirmînd că în sec. VI-VII, în zonele de stepă ocupate de cultura Pen’kovka s-a produs un proces de interacţiuni culturale intense, în care au fost implicate diverse comunităţi – slavi, anţi, cutriguri, avari, bulgari, khazari ş.a. Din aceste considerente, aprecierea unor categorii de piese ca fiind

304

specifice unei etnii anume este dificil de realizat. Cu atît mai mult că piesele de podoabă şi vestimentaţie constituiau subiectul modei şi erau răspîndite pe arii geografice şi culturale largi.

Florin Curta, The earliest Avar-age stirrups, or the „stirrup controversy“ revisited (p. 297-326). Editorul volumului vine şi cu un studiu propriu, privind scăriţele de şa ca element „controversat” al culturii materiale avare. F. Curta porneşte de la studiul lui L. White, considerat a fi una din primele contribuţii în acest domeniu. Autorul combină datele arheologice cu cele scrise (Strategikon), concluzionînd că scăriţele de şa au fost asociate simbolic cu războinicii profesionişti, însoţiţi în morminte de caii lor. Ca majoritatea obiectelor legate de activitatea militară, şi scăriţele de şa au urmat o evoluţie care, după toate probabilităţile, a fost influenţată de mai mulţi factori, atît de ordin practic, cît şi tehnologic. De aceea, contribuţia lui F. Curta vine cu noi concretizări pe marginea cronologiei acestei categorii de piese şi încearcă să corecteze concluziile anterioare ale lui B. Bachrach, care consideră că scăriţele de şa atestate în Europa de Vest nu pot datate pînă în 650. F. Curta demonstrează că un anumit număr de scăriţe de şa de origine avară pot fi totuşi încadrate cronologic în perioada de pînă la 650.

Valeri Iotov, A note on the „Hungarian sabers“ of medieval Bulgaria (p. 327-338). Arheologul bulgar revine prin studiul său asupra problemei „săbiilor maghiare” din Bulgaria Medievală14. Atestarea unor astfel de piese pe teritoriul Bulgariei este pusă în legătură cu raidurile maghiarilor la sud de Dunăre în perioada lui Simeon (893-927). V. Iotov consideră că acest tip de arme a fost preluat rapid de militarii bulgari şi nu exclude posibilitatea producerii lor ulterioare pe teritoriul Bulgariei. Armele, ca şi alte categorii de obiecte, au avut o largă circulaţie, mai ales în mediile militare cum erau cele din Evul Mediu timpuriu. Astfel, problema originii descoperirilor de pe teritoriul Bulgariei, precum şi probabilitatea producerii lor locale rămîn un subiect deschis pentru dezbateri.

Veselina Vachkova, Danube Bulgaria and Khazaria as part of the Byzantien „oikoumene“ (p. 339-362). Autoarea bulgară abordează un subiect destul de important din perspectivă geopolitică – relaţiile Bulgariei dunărene cu Khazaria ca parte a „oikoumenei” bizantine. În contextul preocupării Imperiului de a-şi proteja hotarul de pe Dunăre de invaziile populaţiilor „scitice” din stepele de nord ale Mării Negre,

14 A se vedea acelaşi studiu în limba franceza YOTOV 2005. De acelaşi autor: YOTOV 1995; JOTOV 2004, 37-76.

305

Bulgaria a fost direct vizată de politica bizantină. V. Vachkova consi-deră că Bulgaria, în edificarea statului său, a preluat modelul bizantin (excepţie fiind limba greacă), lansînd şi pretenţiile pentru coroana de vest de a fi a Doua sau Noua Romă. În Khazaria, care a acceptat iudaismul, ideea unui Nou Ierusalim nu a apărut, în schimb conducă-torii khazari s-au declarat succesori direcţi ai lui David şi Solomon - situaţie care reflectă formele de reprezentare a puterii în stil turcic.

Tsvetelin Stepanov, From ´steppe´ to Christian empire and back: Bulgaria between 800 and 1000 (p. 363-377). Istoricul bulgar, cunoscut prin lucrările sale recente privind istoria medievală a Bulgariei15, vine în acest volum cu un studiu privind Bulgaria între „tradiţiile stepelor” şi Imperiul creştin între anii 800 şi 1100. Autorul arată că Bulgaria a fost de facto un khaganat, dar titlul de khagan nu a fost utilizat niciodată la adresa conducătorilor bulgari din Bulgaria precreştină. De aceea el pune în discuţie problema folosirii noţiunii de khagan (qaqan) în Bulgaria în perioada medievală timpurie. El este atribuit lui Boris abia în sursele scrise de la finele sec. XI. Astfel, Ts. Stepanov concluzionează că titlul de qaqan ar reflecta ideea bulgarilor ca „popor ales” şi a fost adoptat de către bulgari în sec. XI, începînd cu Apocalypsa lui Methodius din Pathara.

Dimitri Korobeinikov, A broken mirror: the Kipçak world in the thirteenth century (p. 379-412). În acest studiu autorul abordează problemele legate de identitate – negocierea identităţii Kipçak (Cuman) în Egipt în perioada dinastiei Mamluk. Denumirea oficială a statului a fost dawla al-turkiyya (statul turcilor) şi sensul identităţii cumane s-a păstrat printre mameluci (în arabă - mamlȗc). D. Korobeinikov dezbate şi problema impactului bătăliei de la Kalka şi al invaziei mongolilor în Europa de Răsărit asupra cumanilor şi cea a păstrării identităţii lor în memoria colectivă.

Victor Spinei, The Cuman bishopric – genesis and evolution (p. 413-456). Arheologul şi profesorul ieşean V. Spinei revine prin contribuţia sa în acest volum asupra problemei genezei şi evoluţiei episcopiei cumane16. Crearea unui episcopat al Cumaniei a fost un interes strategic al Bisericii Catolice: pe de o parte papa era interesat de convertirea cumanilor la creştinism, iar pe de altă parte maghiarii erau interesaţi de extinderea lor teritorială spre est. Autorul se opreşte şi asupra numelui (şi arealului geografic) al Cumaniei înregistrat în diverse diplome papale – Cumania, Terra Cumanorum, Terra Nigrorum

15 STEPANOV 1999; STEPANOV 2000; STEPANOV 2005b; STEPANOV 2005a. 16 SPINEI 1982; SPINEI 1986; SPINEI 1994; SPINEI 1995; SPINEI 1996; SPINEI 1999; SPINEI 2006.

306

Cumanorum sau nigra Chumania, care ocupa stepele de la nordul Mării Negre sau regiunile de la nordul Deltei Dunărene. Din argumentele aduse de V. Spinei reiese că, în acelaşi timp cînd unele comunităţi cumane solicitau arhiepiscopului de Esztergom să fie creştinate, în regiunile de la Dunărea de Jos şi nordul Mării Negre locuite de cumani se atestă un nivel de violenţă fără precedent. Legătura dintre prozelitismul catolic şi expansiunea maghiară se poate observa şi după insistenţa papală de a revitaliza episcopia cumană ca episcopia Milcoviei17. V. Spinei menţionează lipsa oricăror date arheologice cumane pe teritoriul episcopiei cumane, observînd în acest sens că regiunile deluroase şi împădurite ale episcopiei cumane nu erau favorabile pentru triburile păstorilor nomazi. Astfel, concluzia dedusă pe baza surselor scrise, arheologice şi lingvistice este că, pe teritoriul episcopiei cumane, nu erau aşa de mulţi cumani. Activitatea misionarilor creştini era destul de dificilă în mediul populaţiilor nomade, care erau chemate să se sedentarizeze după convertirea lor la noua religie. Deşi regii maghiari au acordat un suport considerabil în promovarea religiei creştine în regiunile de la est de Carpaţi, impactul acestei politici nu a fost de lungă durată, deoarece ea a fost întreruptă de invazia tătaro-mongolă.

Deşi variate după conţinut, toate studiile din volumul editat de către Florin Curta reprezintă o contribuţie preţioasă la cunoaşterea realităţilor medievale timpurii din Europa de Est în contextul transformărilor culturale, etnice şi religioase. Totodată, participarea la acest proiect a unor specialişti din diverse ţări, dar interesaţi de subiecte comune, este un exemplu demn de urmat în explorarea istoriei medievale timpurii din Europa de Răsărit.

Sergiu MUSTEAŢĂ

Valentin Tomuleţ, Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828), vol. I, 218 p., vol. II, 404 p., Chişinău, CEP USM, 2007.

Lucrarea prof. univ. dr. hab. Valentin Tomuleţ constituie una

dintre acele lăudabile încercări de reactivare a fondului arhivistic păstrat la Arhivele Naţionale din Republica Moldova, prin punerea în circulaţie a unor acte necunoscute istoriografiei româneşti, dar şi publicului larg. Ca obiect de investigaţie a fost ales un segment crono- 17 A se vedea la acest subiect contribuţiile lui SOLOMON 1999; SOLOMON 2004.

307

logic extrem de important pentru istoria regiunii, şi anume perioada aşa-numitei autonomii basarabene în cadrul Imperiului Rus (1812-1828). Una din trăsăturile acesteia a fost caracterul tensionat al relaţiilor dintre noile autorităţi şi populaţia băştinaşă a noii provincii, iar autorul îşi construieşte naraţiunea ca pe o „cronică” a protestelor şi revendică-rilor basarabenilor din acei ani.

La dispoziţia cititorului sînt puse 1496 documente inedite şi altele şase (nr. 718, 1071, 1088, 1322, 1498-99) care au mai văzut lumina tiparului într-o colecţie editată cu aproape jumătate de secol în urmă, toate fiind culese din Fondul 2 al ANRM, cel al Cancelariei Guvernato-rului Basarabiei (1812-1917). Numărul mare de acte puse în circulaţie ştiinţifică nu a permis redarea lor integrală, de aceea s-a mers pe soluţia optimă în acest caz, cea a prezentării lor în formă rezumativă cu indicarea principalelor date de referinţă (data emiterii, numele proprietarului, localitatea şi ţinutul, conţinutul succint al reclamaţiei etc.). Toate documentele sînt prezentate în volumul al II-lea al lucrării, pe cînd prima parte constituie un veritabil studiu monografic asupra societăţii Basarabene, privită prin prisma protestelor şi revendicărilor sociale.

Construirea discursului prin accentuarea caracterului conflictual al relaţiilor dintre noile autorităţi şi băştinaşi reprezintă, în pofida aparenţelor, o abordare nouă în istoriografie. Cele cîteva publicaţii disparate ale unor documente din fondul Cancelariei guvernatorului din perioada interbelică („Arhivele Basarabiei”) nu au putut să se materia-lizeze într-un demers sistematic în acest sens, iar în perioada postbelică, atunci cînd paradigma istoriografică marxistă aparent ar fi favorizat elaborarea unor studii ce ar sublinia tensiunile sociale din regiune, acestor aspecte nu li s-a acordat atenţie din cauza conturării prea evidente a aspectului naţional, pe care regimul a încercat să-l oblitereze, în mare măsură. Impus să exploateze resursele directe ale regiunii prin taxarea populaţiei, guvernul ţarist a făcut din politica fiscală un dome-niu prioritar, în jurul căruia era construit întregul sistem de relaţii sociale din noua provincie anexată. Inflexibilitatea de care au dat dovadă autorităţile în atingerea acestor scopuri a trezit însă un val de proteste din partea producătorilor direcţi, care au recurs la diverse tactici pentru a respinge cu tărie ceea ce ei au considerat, adesea justificat, drept abuzuri. Aceste proteste au luat mai multe forme, cea mai răspîndită fiind calea legală – plîngerile adresate Guvernatorului civil al Basarabiei. Una din deosebirile fundamentale ale ţărănimii basarabene faţă de şerbii din restul Rusiei l-a constituit dreptul de a se

308

plînge împotriva abuzurilor autorităţilor, drept pe care aceştia l-au utilizat din plin. În cadrul relativei autonomii a Basarabiei, funcţia guvernatorului civil era percepută de băştinaşi drept un element al autoadministrării locale, oferite în mod generos de autorităţile ţariste. Autorul consideră că materialele documentare prezentate sînt capabile să demonstreze falsitatea tezei istoriografice ruso-sovietice privind caracterul „obiectiv progresist” al anexării Basarabiei la Imperiul ţarist. De altfel, asistăm la un reviriment oarecum previzibil al acestei teze în istoriografia oficioasă a Republicii Moldova, dată fiind conexiunea sa necritică la modelele istoriografiei sovietice.

Primul capitol al monografiei este dedicat Schimbărilor în sistemul de impozitate a populaţiei din Basarabia după anexarea provinciei la Imperiul Rus (p. 17-34). Autorul remarcă profundele transformări la care era supusă provincia după instalarea noii administraţii, sub aspect politic, social, economic şi religios. În prima etapă puterea centrală era inte-resată de colaborarea cu elitele locale, acordîndu-le un şir de înlesniri şi confirmîndu-le un set de privilegii, de care se bucurau anterior în Principatul moldav. Pe de altă parte, povara obligaţiilor fiscale a fost distribuită, adesea inegal, în rîndul claselor producătoare. Totodată, ţarismul a promovat o politică de atragere a coloniştilor străini în regiunile slab populate ale Basarabiei, provocînd mutaţii serioase în structura etno-confesională a provinciei. Autorul evidenţiază varietatea de impozite la care au fost supuşi locuitorii (în număr de 12), elaborînd şi un studiu comparativ al situaţiei care a precedat anexarea.

Cel de-al doilea capitol se axează pe Politica socială a ţarismului în Basarabia în primele decenii după anexare (p. 35-48). Aici se analizează modul în care administraţia ţaristă a promovat politica sa colonială în ţinut. O atenţie sporită se acordă celor două acte fundamentale adop-tate în urma confirmării autonomiei provinciei: Regulamentului organi-zării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 şi proiectului Regulamentului agrar din 1819, acesta din urmă avînd o importanţă vitală pentru evoluţia social-economică ulterioară a regiunii. Regula-mentul administrativ conţine imaginea stratificării sociale a provinciei: clerul, nobilimea, boiernaşii, mazilii, ruptaşii, negustorii, tîrgoveţii, ţăranii, ţiganii şi evreii. Boierimea dintre Prut şi Nistru, căreia i s-a rezervat rolul de pilon al autocraţiei în provincie, a fost egalată în drep-turi cu nobilimea din restul Imperiului, punîndu-se, astfel, începutul procesului de integrare şi asimilare a acesteia în structurile social-politice ale statului rus. Totodată, ţarismul a completat rîndul boierimii româneşti din Basarabia cu un număr substanţial de nobili şi funcţio-

309

nari sau militari din alte provincii ale Rusiei, cărora le-a acordat pămînturi în ţinut. Largi privilegii i-au fost confirmate şi clerului ţinutal, inclusiv scutirea de impozite şi prestaţii. În schimb, a fost puternic restricţionat fluxul în rîndul clerului monahal, dar şi al celui parohial, numărul căruia era extrem de ridicat în principatul moldav.

Autorul include în rîndul categoriilor sociale privilegiate şi nobi-limea declasată (boiernaşii, mazilii şi ruptaşii). Printre categoriile neprivilegiate sînt menţionaţi negustorii, breslaşii, „mici-burghezii” şi „oamenii de curte”. Credem că în privinţa ultimelor două categorii avem de a face cu traduceri defectuoase din rusă. Pentru neologismul impropriu de „mic-burghez” (мещанство), există echivalentul „tîrgoveţ”, care se folosea în româna vremii, dar care este şi mult mai apropiat din punct de vedere etimologic (miasto – tîrg.). În ceea ce-i priveşte pe „oamenii de curte”, aceştia sînt de fapt ţăranii domestici (Дворовые люди), servitorii care lucrau pe lîngă conacele boiereşti.

Capitolul III este rezervat Proiectului Regulamentului din 1819 şi tentativei administraţiei regionale de a reglementa relaţiile dintre moşieri şi ţărani (p. 49-73). Acest capitol a fost divizat în cîteva compartimente. În primul dintre ele se analizează statutul economico-juridic al ţăranilor din Basarabia, aşa cum a fost prevăzut de Proiectul de la 1819, precum şi conflictele pe care le-a generat. Tot aici se analizează cele două forme de proteste sociale ale ţărănimii – active şi pasive, dar şi modalităţile de soluţionare a problemelor propuse de autorităţile ţariste. Concluzia autorului este că ţăranii basarabeni, cu toate că şi-au păstrat indepen-denţa personală, au rămas dependenţi de moşieri din punct de vedere economic. Ultimii rămîneau singurii proprietari funciari însemnaţi. Loturile individuale fiind insuficiente pentru subzistenţă, agricultorii erau nevoiţi să arendeze pămînturile moşierilor, în schimbul prestării unor servicii bine definite. Următoarele paragrafe iau în discuţie problema libertăţilor personale ale ţăranilor, a obligaţiilor acestora faţă de moşier, dar şi a „îndatoririlor” proprietarilor faţă de producătorii agricoli. Au fost preconizate schimbări şi în statutul moşiilor răzeşeşti, dar şi în privinţa organizării interne a obştilor rurale. Concluzia finală privitoare la acest Proiect de Regulament (respins, în cele din urmă) a constatat caracterul său contradictoriu, dar şi opresiv faţă de ţărănime.

În Capitolul al IV-lea se analizează natura protestelor şi revendică-rilor populaţiei din Basarabia în anii 1812-1828 (p. 75-?). Autorul îşi începe investigaţia prin examinarea formelor de protest şi ale revendi-cărilor basarabenilor în deceniul „autonomiei”. În acest scop a fost necesară stabilirea numărului aşezărilor, a suprafeţelor de pămînt şi a

310

împărţirii populaţiei pe ţinuturi. Aceste informaţii au fost obţinute prin studierea datelor oferite de recensămîntul populaţiei din 1817 şi a datelor statistice centralizate din 1828. Selectînd documentele ce conţin informaţii privind protestele sociale ale populaţiei Basarabiei, autorul le clasifică în felul următor: plîngeri, reclamaţii, nemulţumiri (?), cereri adresate guvernatorului civil. Plîngerile sînt îndreptate împotriva abu-zurilor administraţiei locale, ale moşierilor, arendaşilor, concesionari-lor, mănăstirilor, poliţiei. Ele se grupează în: cele îndreptate împotriva prestaţiilor, dărilor şi impozitelor, considerate exagerate; reclamaţii împotriva abuzurilor militarilor ruşi aflaţi în provincie; plîngeri împo-triva administraţiei defectuoase la nivel local şi regional, inclusiv nemulţumirile orăşenilor faţă de restricţiile impuse în domeniul practi-cării activităţilor comerciale. Mai multe documente sînt dedicate for-melor extreme, active sau chiar radicale, de protest social, cum ar fi: fuga în străinătate, răscoala, uciderea proprietarilor sau jafurile siste-matice (haiducia).

Cea mai importantă şi inedită contribuţie a autorului este legată de stabilirea dinamicii protestelor sociale între anii 1812-1828. Evoluţia acestora este divizată în două etape: 1812-1818 şi 1819-1829. Analiza porneşte de la constatarea că, în pofida „privilegiilor” acordate elitelor locale şi altor categorii sociale, situaţia populaţiei Basarabiei în primul deceniu după anexare era destul de dificilă. Acest fapt este confirmat de numeroasele reclamaţii ale localnicilor. Bunăoară, în Tabelul 5 (p. 81) se arată că 36,3% din toate revendicările din perioada 1812-1818 au fost îndreptate împotriva abuzurilor moşierilor, arendaşilor, conce-sionarilor şi ispravnicilor; 31% au fost generate de nemulţumirile faţă de impozitele, dările şi prestaţiile exagerate; 13% erau legate de abu-zurile militarilor ruşi staţionaţi în provincie; 9,1% fixau cazuri de fugă a ţăranilor peste Nistru sau peste Prut; 3% reflectau abuzurile adminis-traţiei locale şi a funcţionarilor ruşi; 1,3% au fost cauzate de restricţiile comerciale, iar 0,3% se refereau la activitatea haiducilor. Extrem de sugestiv ni se pare faptul că, din cele 1025 de cazuri înregistrate în perioada menţionată, peste jumătate (51%) au fost consemnate în ţinutul Orhei, fapt care necesită, după părerea noastră, o analiză mai detaliată. Autorul prezintă fiecare tip de revendicări într-un tabel sepa-rat, însoţindu-l cu comentarii pertinente.

Pentru cea de a doua perioadă (1819-1828) se aplică aceeaşi metodă. Autorul face o analiză succintă a evoluţiei ţinuturilor basara-bene din punct de vedere administrativ. Se precizează numărul şi structura populaţiei din Basarabia acelei epoci. Datele statistice (1828)

311

ne arată următorul tablou: populaţia provinciei număra 401717 locuitori (fără coloniştii din Ismail), cu o pondere mai importantă a bărbaţilor (52,9%), ceea ce poate fi explicat prin colonizări şi afluxul funcţionarilor din Imperiu. Interesantă este situaţia în privinţa caselor de locuit. În cele şase ţinuturi basarabene predominarea caselor din lemn era covîrşitoare (99,3%), fapt care subliniază caracterul rural al provinciei. Categoriile sociale de bază erau: nobilimea, clerul, orăşenii şi ţărănimea. Nobilimea18 se diviza în trei subcategorii (nobilii cu moşii, cei fără moşii şi nobilimea personală) şi număra 712 familii. Majoritatea familiilor boiereşti se concentrau în cele două ţinuturi centrale ale provinciei – Orhei şi Iaşi (85,7%). Semnificativ este şi numărul foarte mic al nobililor angajaţi în serviciul statului (28 de persoane), ceea ce denotă că la acea dată procesele de integrare a nobilimii în structurile politice imperiale erau încă în stare incipientă. Clerul, destul de numeros, era compus din 3670 reprezentanţi, dintre care 84% făceau parte din clerul parohial, 14,1% din clerul regular şi 1,9% intrau în ierarhia eparhială (protopopi, ierarhi). Ţărănimea, categoria cea mai numeroasă (92480 familii), era grupată în ţărani de stat, ţărani moşie-reşti şi colonişti. Cel mai mare număr de ţărani erau concentraţi în ţinu-turile Orhei, Iaşi şi Hotin. În ceea ce priveşte spaţiul urban, aici locuiau 72489 de persoane, dintre care 31315 în centrul administrativ al provin-ciei, Chişinău. Analizînd dinamica revoltelor populaţiei Basarabiei din această perioadă, autorul constată scăderea numărului acestora faţă de etapa precedentă, ceea ce poate fi explicat atît prin consolidarea administraţiei imperiale, cît şi prin transformări profunde în societate şi în sfera reglementării relaţiilor dintre stări. Dacă iniţial plîngerile erau trimise cu precădere guvernatorului civil, după adoptarea Regulamen-tului organizării administrative a Basarabiei din 29 aprilie 1818 majori-tatea plîngerilor au fost redirecţionate spre departamentele guverna-mentale, responsabile de soluţionarea unor probleme din domeniul specific al activităţii lor. Semnificativ este şi faptul că pe locul întîi în privinţa numărului petiţiilor se află, în această perioadă, puţin popula-tul ţinut Ismail, devansînd astfel ţinuturile din centrul provinciei. Autorul acordă o atenţie specială acestui fenomen (tabelul 22), conchi-zînd că numărul mare al conflictelor se datorează saltului economic al

18 Autorul utilizează termenul de „dvorean” preluat direct din rusă, dar care conţine lacune de ordin conceptual. În limba română se utilizează termenul «nobil», mai ales că a fost folosit, în formă calchiată şi în limbajul oficial al vremii (благородный). Eu aş sugera punerea în paranteză a noţiunii de „dvoriantsvo”, care, totuşi, nu era echivalentă nici cu nobilimea vest-europeană, nici cu boierimea română.

312

ţinutului, graţie deschiderii portului fluvial pe Dunăre, dar şi încadrării tot mai accentuate a gospodăriilor moşiereşti în relaţiile de piaţă. Constant rămîne numărul plîngerilor împotriva abuzurilor moşierilor, arendaşilor etc. Multe din aceste acte sînt legate de tentativele nobilimii de a acapara pămînturile răzeşeşti, fapt care a generat chiar şi revolte. Extrem de tensionate erau raporturile dintre ţărani şi concesionari, mai ales în ţinuturile danubiene. Ca urmare, a fost chiar redactat un Regulament special, menit să protejeze locuitorii de abuzurile concesio-narilor (1820). Sporirea prestaţiilor, inclusiv ale celor legate de încarti-ruire, au agravat vizibil situaţia contribuabililor basarabeni, ceea ce s-a reflectat în numărul mare de plîngeri şi tensiuni de ordin social. Toate aceste fenomene au cerut intervenţii hotărîte din partea autorităţilor. De altfel, creşterea numărului atacurilor tîlhăreşti şi activizarea haidu-cilor, a acelor „bandiţi sociali” (Hobsbawm) cunoscuţi în întreaga regiune balcanică, a fost cauzată de acest tip de tensiuni. Autorul dedică mai multe pagini unei analize pertinente a acestui fenomen. Un subiect care merită o atenţie şi cercetare specială îl constituie plîngerile adresate comisiei de verificare a gradului de nobleţe, ca urmare a deciziei puterii centrale de a egala în drepturi nobilimea basarabeană cu cea din Imperiu.

Ultimul capitol, al V-lea, examinează mentalitatea moşierului şi a ţăranului basarabean în primele decenii după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia (p. 145-178). Este vorba despre nişte reflecţii asupra mentalităţilor colective din Basarabia, ce au la bază un studiu de caz, şi anume conflictul ce a avut loc între boierii Iordache şi Sandulache Tomuleţ, pe de o parte, şi locuitorii tîrgului Lăpuşna, pe de alta. Astfel, autorul reuşeşte să schiţeze un tablou al mentalităţilor ţăranului basarabean din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ţărăni-mea este dominată de spiritul supuşeniei, al docilităţii, inoculat de modul de reproducere a valorilor într-o societate tradiţionalist-patriar-hală, cum a fost cea basarabeană acum două secole. Cu toate acestea, nu a putut fi estompat cu totul spiritul de libertate şi, mai ales, de echitate, manifestat în cîteva revolte memorabile. Noile realităţi social-politice nu au putut să nu influenţeze şi mentalitatea nobilului basara-bean. Procesele de integrare în elita imperială rusă au fost însoţite de necesităţile de acomodare la relaţiile de piaţă, care au schimbat viziu-nile şi opţiunile boierimii noastre.

În finalul studiului monografic (p. 179-185), autorul ajunge la cîteva concluzii, ce pun la îndoială cîteva teze dominante ale istorio-grafiei sovietice, susţinute şi azi de unii emuli solitari. Aceste concluzii

313

s-au desprins din analiza celor 1502 documente, rezumatele cărora sînt publicate în volumul al II-lea al lucrării. În primul rînd, în opinia profesorului chişinăuian, numărul mare de plîngeri adresate de locui-torii Basarabiei guvernatorului civil al provinciei pune la îndoială veridicitatea tezei istoriografiei sovietice, care afirma că „jugul feudal în timpul dominaţiei otomane era cu mult mai greu” (Ia. Grosul). Docu-mentele arată cu lux de amănunte că ponderea şi cuantumul prestaţii-lor nu numai nu a scăzut, dar a devenit mult mai apăsător. În al doilea rînd, istoriografia sovietică a trecut sub tăcere numărul mare de plîn-geri îndreptate împotriva abuzurilor administraţiei ruse, a abuzurilor trupelor staţionate în provincie, afirmînd că protestele ţăranilor nu au avut un caracter naţional, ci mai curînd unul social, fiind îndreptate împotriva boierimii locale. În plus, profesorul chişinăuian evidenţiază unele modalităţi de triere şi selectare dubioasă a documentelor istorice în funcţie de interesele de moment, înainte de toate de ordin politic. Acest fapt a viciat rezultatele investigaţiei.Totuşi, asemenea practici mai persistă în cercetarea academică de la noi.

În compartimentul de anexe (p. 187-201) sînt prezentate facsimilele unor documente inedite şi fotografii. Lucrarea se încheie cu un indice antroponimic, toponimic şi cu o hartă administrativ-teritorială a Basarabiei (1812-1878).

Lucrarea profesorului Tomuleţ constituie o etapă importantă în relansarea studiilor privind istoria socială a Basarabiei în secolul al XIX-lea şi poate servi drept un instrument de lucru atît pentru cercetători, cît şi pentru studenţi.

Virgil PÂSLARIUC

Григоре Еремей. Невидимое лицо власти. Кишинэу, “Литера”, 2005. 760 с. ISBN: 9975-74-901-119

Фигура Григоре Еремея хорошо известна читателю еще с

советского времени. Еремей долго проработал в аппарате Совмина МССР, продвинувшись в иерархии до должности 1-го зампреда Совмина в период с 1973 по 1980 годы. Более 10 лет он возглавлял профсоюзы, а затем и партийную организацию в Советской Молдавии (с февраля по август 1991 г.). Таким образом, на долю Еремея выпала роль последнего первого секретаря ЦК КПМ, а на годы его правления пришлись всплеск массового выхода из партии 19 Эта рецензия была опубликовано в AB IMPERIO, 2, 2006.

314

и попытки ее реабилитации. В постсоветское время деятельность Еремея является лишь еще одним подтверждением гипотезы о том, что в бывшем социалистическом лагере члены партийной номен-клатуры сумели приспособиться к новым условиям и занять руко-водящие посты. Уже с 1993 г. Еремей находится на дипломати-ческой работе сначала в Белоруссии, а затем, с 1994 по 1998 г., – в Румынии. С 1998 г. он становится членом парламента Молдовы.

Политическая биография автора рецензируемой книги мемуаров представляет особый интерес,20 поскольку он относится к тем персоналиям, которые родились в межвоенный период, но формировались как личности в советское время. Отметим, что именно к межвоенному поколению у представителей новой советской власти было настороженное отношение, требующее особенно тщательной проверки их благонадежности, поскольку считалось, что населению межвоенной Молдавии “прививалась националистическая румынская идеология” и, следовательно, существовала опасность распространения “националистических настроений”. Именно к этому поколению принадлежали, например, опальные министр сельского хозяйства А. Негру-Водэ и министр здравоохранения Н. Тестемициану.

Книга Еремея является своего рода ответом на воспоминания однопартийцев И. Бодюла и П. Лучинского, но в то же время вносит и некоторые корректировки и критику. В отличие от воспоминаний Бодюла, заметно стремление автора произвести впечатление на читателя. Еремей вписывает свой жизненный путь в канву тех событий, которые произвели “неизгладимое впечатле-ние” на него и, несомненно, повлияли на историю родного края. Среди этих событий автор отмечает голод 1947 года, когда умер его отец, депортацию крестьян из родного села в 1949 году и др. Однако эти трагические трансформации не помешали автору принять советскую власть, сделать карьеру в партии и достичь вершин власти.

В мемуарах Еремей описывает деятельность своих предшест-венников на руководящем посту республики и снова подводит читателя к анализу прошлого. Среди бывших руководителей особое место автор отводит Петру Лучинскому, своему другу и сопернику (за партийное главенство в республике), ставшему

20 До сих пор в молдавской историографии нет работ, посвященных деятельности прежних руководителей национальной партийной организации, поэтому работы мемуарного характера способствуют некоторому восполнению данного пробела.

315

первым секретарем ЦК КПМ в период с ноября 1989 по январь 1991 года. Проводя параллели между Еремеем и Лучинским, следует подчеркнуть сходство их политических карьер. Оба явля-лись выходцами из северных районов Правобережной Молдавии, представителями коренного населения республики (о необходи-мости продвижения на руководящие должности которых так долго говорилось). Они пользовались у руководства доверием, так как получили образование в советское время и, соответственно, в советских учреждениях, активно проявили себя на комсомольской работе и, согласно принципам кадровой политики, были продви-нуты по партийной линии. Следует отметить, что такое поло-жение дел в партийной кадровой политике, а именно выдвижение на руководящие посты представителей коренной национальности из правобережья, стало заметно лишь к концу 1960-х – началу 1970-х годов. Именно в 1970-е гг. в еще молодом возрасте они сменили тех, кто впал в немилость из-за обвинений в национализме: Лучинский – Дмитрия Корнована, секретаря ЦК КПМ по идеоло-гии, а Еремей – Анатолия Коробчану, заместителя председателя Совета Министров МССР.

Нельзя обойти вниманием тот факт, что Еремей делает спра-ведливое замечание по поводу утверждения своего друга, Лучинского, о якобы пережитых им гонениях за проявление национализма, считая, что он составляет исключение из категории осужденных или “высланных” из республики. Оценивая эту ситуа-цию, Еремей отмечает, что “Лучинский лукавит, когда намекает на то, что он, мол, был вынужден уехать в Москву, поскольку был, видите ли, чуть ли не диссидентом” (C. 185). Ситуация складывалась совсем не так, а даже наоборот, – убежден Еремей. Лучинский воспользовался своими московскими связями для того, чтобы уехать в Москву, а это повышение использовал в качестве “взлетной площадки” для своего дальнейшего карьерного роста.

Отмечая особенности кадровой политики в советской Молдавии, Еремей указывает на ключевую роль Бодюла. Анализируя рецензируемую работу, можно легко заметить, что Еремей соглашается с Лучинским21 и другими представителями бывшей партийной номенклатуры22 в том, что Бодюл имел свой

21 См.: P.Lucinschi, Ostaticii, Chişinău, 1992; П.Лучинский, Заложники,Кишинэу, 1993; P.Lucinschi, Ultimele zile ale URSS-ului, Bucureşti, 1998. 22 См., например: M.Ciolac, V.Trofailă, Timpul ne-a ales pe noi, Chişinău, 2001; Время выбрало нас, Кишинэу, 2002.

316

стиль подбора и механизм расстановки кадров. Автор вносит некоторую ясность и подтверждает, в частности, наши предполо-жения о том, как и с какой целью было организовано и проходило обвинение в национализме и отстранение от должностей однопартийцев. Еремей подчеркивает, что “Бодюла охватывал какой-то странный страх”, что кто-то сможет затмить его славу, поэтому он прибегал к “тактике обвинения в национализме” (C. 174) для того, чтобы освободиться от потенциальных соперников, пользующихся в республике возрастающим авторитетом (C. 626). Смелость и грамотные действия местных лидеров оставляли в тени кадры, выдвинутые центром на руководящие посты. Еремей приводит хорошо известные в этом смысле примеры – отстра-нение от занимаемой должности министра здравоохранения МССР Н. Тестемициану, ректора Политехнического института им. С. Лазо С. Рэдэуцану, заместителя председателя Совета Министров МССР по проблемам культуры, образования и науки А. Коробчану и др. Расправа над ними являлась назидательным уроком для остальных местных специалистов.

Неудивительно, что особое место в мемуарах отводится именно Бодюлу. Автор не скрывает “своей симпатии” к первому секретарю, объясняя это, прежде всего, тем, что Бодюл сыграл большую роль в его судьбе. Вероятно, поэтому Еремей несколько оправдывает его, отмечая, что именно аппарат ЦК проводил политику партии и играл решающую роль в высшем руководстве. Это высказывание позволяет сделать вывод, что Бодюл “прекрасно понимал” это и пользовался этим, что, соответственно, снимало с него личную ответственность (тактика “круговой ответственности” и вынесение коллективного приговора широко применялись еще при Сталине). С другой стороны, чтобы оправдать поведение некоторых партийных функционеров, а также свое собственное, в том числе, Еремей откровенно признается, что “у нас система была такова, что, если ты выступал с мыслью, противоположной идеям определенных лиц, считалось, что ты против партии” (C. 203); “мы словно жили в двух параллельных мирах одновременно” (C.132).

Заметно противоречивое отношение автора к личности и деятельности первого секретаря. Еремей отмечает, что Бодюл “в кадровой политике совершил ряд серьезных ошибок” и задается вопросами: мог ли Бодюл сберечь кадры (отметим, что многие государственные деятели Молдавии, пройдя жесткие испытания, достаточно рано ушли из жизни)? Кто был повинен в том, что пострадали самые порядочные люди? И, наконец, какова была

317

реакция коллег по партии на данные явления? Почему некоторые члены Бюро ЦК КПМ (Еремей имеет в виду Д. Корнована, К. Ильяшенко, А. Диордицу) “не воспротивились”, не выступили в защиту своих коллег и сами впоследствии прошли через практику подобных отстранений?

Еремей подтверждает положение о том, что на каждого номенклатурного работника заводилось досье, опровергая, таким образом, утверждение самого И. Бодюла о том, что он “никогда не проверял политическую благонадежность кадров, считая это унизительным и оскорбительным занятием”23. Еремей утверждает, что Бодюл, “несомненно, знал, к примеру, о социальном проис-хождении С. Рэдэуцану” (именно социальное происхождение послужило одной из причин его отстранения от должности). Но Бодюл использовал такие ситуации в подходящий момент, чтобы “воспитать” верных и преданных себе людей. Существовавшая система доносов, когда “друзья-товарищи стучали куда следует”, была использована первым секретарем для своих выгод, более того, несмотря на круговую поруку, именно первому секретарю принадлежало решающее слово в этих процессах.

Описывая обстановку в Молдове во время правления Бодюла, Еремей отмечает, что он был “жестким человеком и все опасались ему перечить”, а сам автор утверждает, что “никогда его не боялся: говорил напрямик то, что думал”. Это утверждение автора, по моему мнению, указывает на некоторую раздвоенность сознания, унаследованную с бодюловских времен, когда думали об одном, а делали совсем обратное. Более того, еще при Бодюле импланти-руются и достигают апогея в партийных кругах такие качества, как лесть, угодничество, предательство, подхалимство. Даже спустя много лет на презентации мемуаров Бодюла Еремей выступил с лестной речью в адрес бывшего первого секретаря ЦК КПМ, отметив, что “национальное возрождение” в республике началось не в конце 1980-х гг., а еще при Бодюле, заслуга которого состояла в том, что он продвигал местные кадры. А в рецензируемой работе автор отмечает, что Бодюл не нашел общего языка с интеллиген-цией, в особенности творческой, представители которой считали его чужаком. Еремей подтверждает также мнение о том, что “Бодюл чувствовал себя намного лучше среди русскоговорящих”, поскольку недостаточно знал “молдавский язык” и не сумел перешагнуть через психологический барьер. 23 И.Бодюл, Дорогой жизни. Время, события, раздумья. Воспоминания, Книга вторая, Кишинэу, 2001, С.151.

318

Несомненной заслугой Еремея как мемуариста является попытка представить и охарактеризовать лидеров советской Молдавии. В цепочке этой презентации большой интерес пред-ставляет мнение автора о С. Гроссу, первом секретаре ЦК КПМ в 1981-1989 годах. Однако Еремей не отвечает на главный вопрос: как и почему Бодюл в выборе преемника склонился к кандидатуре Гроссу? Умалчивая многие детали о назначении преемника, автор негативно отзывается о нем. Следует отметить, что в наследство, доставшееся от Бодюла, Гроссу получил кристализованный пар-тийный аппарат, где “процесс шел” по инерции (хотя в некоторых союзных республиках были самостоятельные лидеры, но это пресекалось). Так, рассуждая о приписках и очковтирательстве, пик которых пришелся на критикуемые 1980-е гг., а значит, распространялся и на Гроссу, повинного в них, автор, с одной стороны, указывает на то, что эти процессы начались в Молдавии еще в 1960-70-е годы. Ярким примером служат действия Бодюла, который сам докладывал в Москву завышенные цифры. А с другой стороны, если, не скрывая своих симпатий, автор находит оправдание для Бодюла, то для Гроссу таковые он не считает нужным выказывать.

Интересным продолжением дискуссии о представителях политической элиты являются размышления автора, посвященные некоторым лидерам бывшего Советского Союза. Так, к примеру, характеризуя Л. Брежнева, Еремей возвращается к мемуарам Бодюла, отмечая тенденциозность и предвзятость его в оценке генсека. Не желая “наводить блеск” на фигуру Брежнева, автор замечает, что “Бодюл нередко грешит против истины”. Ведь именно Брежнев продвигал, оберегал более 20 лет Бодюла и покровительствовал ему. Никто из первых секретарей ЦК союзных республик не мог себе позволить освободить самого себя от должности и назначить себе преемника. Вместе с тем простота Брежнева в отношениях с людьми, его человечность и душевность покорили автора.

Еремей пытается высказать свое особое мнение о Горбачеве через призму трансформаций советского общества. Характеризуя генсека, автор отмечает, что “у Горбачева не было четкой картины того, что происходило в стране”. Однако заслуга его состояла в том, что “развал СССР обошелся без кровопролития”. Еремей анализирует работу команды Горбачева, констатируя ее слабость, и недоумевает по поводу отстранения “опытных” кадров. Двоякое

319

отношение автора к Горбачеву выражается в его вопросе: почему в 1989-1991 гг. Горбачев был уже не тем, что в марте 1985 (С. 204-205, 228, 567)?

Вызывают интерес замечания автора о внутриполитической обстановке, складывавшейся в Румынии, к середине 1970-х – началу 1980-х годов. Рост недовольства режимом Н.Чаушеску и интриги внутри партийной иерархии повлекли за собой несколько попы-ток положить конец его правлению задолго до 1989 г. Примеча-тельно, что кандидатура Иона Илиеску, заведующего отделом пропаганды ЦК КП Румынии в ту пору, была подходящей для замены Чаушеску и подготавливалась на лидерство еще в 1970-е годы. Хотя Еремей подводит читателя к переосмыслению “револю-ции” 1989 года, однако стремится представить Илиеску чуть ли не “жертвой” и противником политики Чаушеску. Не следует, однако, забывать, что Илиеску был человеком системы, а изменение поли-тического контекста повлекло за собой модификацию лидерских качеств и тенденцию соответствовать новому стандарту.

Несмотря на все достоинства книги мемуаров Еремея, следует отметить некоторые ее слабые места. В изложенном материале заметны частые противоречия, несоблюдение хронологической последовательности событий, опасение называть имена, сокращая их до заглавной буквы, как, например, “П.” (С. 171-172); иногда автор достаточно обобщенно и поспешно делает выводы. Одним из таких примеров является формулировка автора о “профсоюз-ных боссах”, которые выступили инициаторами торгов и махи-наций по разбазариванию имущества (C. 157). Создается ощуще-ние, что автор чего-то не договаривает, опасается и поэтому перестраховывается.

В целом, рецензируемая работа носит явный отпечаток совет-ского времени и партийного информационного стиля: Еремей уверенно рапортует, что было сделано в той или иной области, сколько специалистов было подготовлено и т. д. Однако в то же самое время книга представляет определенный интерес для исследователей, поскольку способствует ликвидации ряда “белых пятен” в политических биографиях и прорисовке более объектив-ных политических портретов как главных, так и второстепенных фигур в молдавской партноменклатуре, которые в постсоветский период пополнили ряды национальной элиты и играли главенст-вующую роль в принятии политических решений.

Lilia CRUDU

320

И. Бодюл. Дорогой жизни. Время, события, раздумья. Воспомина-ния. Книга вторая, Кишинев, Изд. “Кушнир и Ко”, 2001. 496 c. ISBN: 9975-9640-0-124

Иван Иванович Бодюл является одной из центральных фигур

в истории Молдовы 1960-х- начала 1980-х гг. Он проработал в Молдове более 20 лет, занимая должность второго, а затем первого секретаря ЦК КП Молдавии. Отметим, что его продвижение по партийной линии косвенно обязано репрессиям в 1937 г., которым подвергалась “политическая элита”, сформированная в 1920-е гг. в МАССР. Своей карьерой Бодюл был также обязан парадоксам кадровой политики в республике, выражавшимся в том, что ком-мунисты-подпольщики, активно действовавшие на территории Бессарабии в межвоенный период, после 1940 г. не назначались на руководящие должности. Сыграла свою роль и политика корени-зации, способствовавшая продвижению кадров, принадлежавших к титульной нации. Таким образом, после неоднократных чисток партийной организации появилась возможность быстрого продви-жения кадров среднего звена, в состав которых и входил Бодюл. Отметим, что принадлежность к титульной нации руководящих работников в советской Молдавии носила часто декларативный характер. Бодюл в этом отношении не представлял исключения.

С 1980 г. он входил в состав правительства Советского Союза, будучи заместителем Председателя Совета Министров СССР. Однако в 1984 г., в преддверии реформ и начала процесса смены старых кадров, Бодюл с политической арены ушел, в то время как бывшие лидеры союзных республик и после перестройки продол-жали активно участвовать в политической жизни своих регионов (Г. Алиев в Азейрбайджане, Э. Шеварднадзе в Грузии, Н. Назарбаев в Казахстане и др.). В 1982 г. Ю. Андропов, как известно, начал решительную борьбу с коррупцией и превышением полномочий среди партийных работников. Одни руководители союзных республик были обвинены в некомпетентности (это, в первую очередь, коснулось Туркмении, Киргизии и Таджикистана), другие же подвергались критике за свои “прошлые ошибки” (к примеру, Шараф Рашидов, бывший первый секретарь ЦК КП Узбекистана, и Иван Бодюл, бывший первый секретарь ЦК КП Молдовы). Ш. Рашидов, например, был полностью реабилитирован

24 Эта рецензия была опубликовано в AB IMPERIO, 1, 2005.

321

уже в 1992 г. В 2003 г. Президентом Молдовы В. Ворониным Бодюлу была вручена высшая награда – Орден Республики (за “вклад в развитие Молдовы”). Это, по существу, означало полити-ческую реабилитацию бывшего первого партсекретаря.

К сожалению, в своих мемуарах автор допускает множество фактических неточностей и спорных констатаций, избегая крити-ческого переосмысления прошлого. Так, например, 1940 г. Бодюл описывает как “первый год существования МССР, который про-шел в пафосе. Рабочие, абсолютное большинство крестьян и основная часть интеллигенции радовались освобождению и вхождению в состав СССР “ (С. 22). Автор мемуаров, однако, не упоминает о массовой миграции населения Бессарабии в Румынию и о притоке еврейского населения в Бессарабию из Румынии, что, несомненно, повлияло на изменения социального состава республики. Ряд важных событий в истории республики Бодюлом-мемуаристом вообще игнорируется, как, например, репрессии в 1937 г. в МАССР, депортации бессарабского крестьянства в 1940 и 1949 гг., голод в 1947 г., преследования и арест “неблагонадежных и контрреволюционных элементов”, включая бывших членов “буржуазных” партий, бессарабского правительства, представителей интеллигенции и др. Такой “выборочный” подход в мемуарах Бодюла выглядит несколько странным, учитывая что, исследования “белых пятен” в истории имели большой общественный резонанс еще в конце 1980-х гг. В настоящее время в Молдове имеется обширная историография, связанная с исследованием ранее табуированных тем, которая могла бы помочь автору проанализировать прошлое.25

Однако Бодюл не делает соответствующих корректировок ни в первом издании работы, выпущенном в Тирасполе в 1999 г., ни во втором издании, увидевшим свет в Кишиневе в 2001 г. Поэтому его работа напоминает, скорее, справочное издание советского времени, чем аккуратное и достоверное свидетельство очевидца. В ней заметна тенденция не только представлять события в соответствии с оценками, принятыми в официальной советской историографии, но и использовать фразеологию советской эпохи.

25 Стоит упомянуть лишь некоторые из недавних работ: А.Цэрану, Г.Руснак, И.Шишкану, Голод в Молдове (1946-1947 гг.). Сборник документов, Кишинев, 1993; В.И.Пасат, Трудные страницы истории Молдовы. 1940-1950 гг., Москва, 1994; В.И. Пасат, Суровая правда истории. Депортации с территории Молдавской ССР в 1940-50-х гг., Кишинев, 1998.

322

Например, отметим такие риторические пассажи: “великие свер-шения народа”, “народ устал от словесной демагогии”, “у народа имеется достаточно ясное представление о возможностях создания обновленного социализма”, “народ Молдовы возлагал большие надежды на социалистический способ производства” и др. Необхо-димо отметить, что автор придерживается однозначно негативной трактовки прошлого Бессарабии, царской России и “буржуазной” Румынии. Причем, если за последней закреплен эпитет “оккупанта” и образ врага (несмотря на то, что Румыния являлась партнером СССР по социалистическому лагерю), то отношения между Россией и Молдовой оцениваются автором с позиции “вековой дружбы русского и молдавского народа”.

Бодюловская интерпретация “социалистического прошлого” позволяет нам понять особенность менталитета “старой гвардии” и, возможно, найти ответ на вопрос, почему в Молдове в 1960-70-х гг. партийные функционеры не использовали членство в партии для продвижения национальных интересов, как это было, например, в Литве. Особый интерес для исследователей представляют шестая и седьмая главы, посвященные кадровой политике и личностям, которых автор знал лично. Критика за совершенные ошибки не прошла для Бодюла даром. В воспоминаниях он признается, что “раньше не было принято серьезно изучать и смело выдвигать на руководящую работу местные кадры. В 1960-х гг. в МССР на министерских должностях и выше не было ни одного бессарабца” (С. 84). Ситуация осложнялась тем фактом, что “высшие руково-дящие должности занимали преимущественно приглашенные из других регионов Советского Союза, в основном из областей и краев Российской Федерации. Они были грамотными работни-ками, ...но не знали языка и не могли нормально общаться с населением” (С. 84).

Следует отметить, что это положение дел в кадровой политике находилось в центре внимания центральных партийных органов, начиная с 1940 г. и на протяжении всего советского периода. Уже к 1970 г., отмечает Бодюл, была решена проблема национального состава партийных кадров. Действительно, некоторые посты непродолжительное время занимали местные функционеры, как, например Н. Тестемициану (министр здравоохранения МССР), А. Негру-Водэ (министр сельского хозяйства МССР), Д. Корнован (секретарь ЦК КПМ по пропаганде) и др. Однако Бодюл не поясняет, почему в этот период многие видные государственные

323

деятели, представляющие титульную нацию, вдруг были отстра-нены от занимаемых должностей или переведены на другие. Остается без ответа и другой вопрос: почему деятели культуры и национальная интеллигенция Грузии, Литвы и других республик были поддержаны местным руководством, а в Молдове они не нашли поддержки? Почему, имея солидный внутренний кад-ровый потенциал, местное руководство продолжало отдавать предпочтение “приглашенным кадрам”?

Было бы интересно также узнать, как “молдавские” кадры, переведенные на более ответственную работу в Москву, в том числе и автор мемуаров, способствовали развитию Молдовы и преодолению политического и экономического кризиса начала 1990-х гг.? Как складывались в Москве отношения Бодюла с “молдавскими” кадрами и интеллигенцией? Были ли с его стороны попытки остановить “кампанию по избиению молдавских кадров”, развернутую вторым секретарем ЦК КПМ в 1984 г.? Как отреагировал Бодюл на снятие с должностей 490 “честных и добропорядочных работников”? Была ли возможность не допус-тить показательный “процесс В. Вышку”?

Мемуарист называет “трагедией” для Молдовы потерю “профессионалов” в период национального возрождения. Они стали терять свою доминирующую роль в молдавском обществе из-за незнания румынского языка. Однако стоит напомнить, что еще в 1988 г., в разгар перестройки, в интервью журналу “Нистру” Бодюл отмечал, что “кадры выращенные и продвинутые при нем, остались на своих местах”, сумев приспособиться к новым условиям. В этой связи, вероятно, более серьезной проблемой для Молдовы было то, как удалось использовать шансы, предостав-ленные элитам перестройкой, кто выиграл в данной исторической ситуации.

В своих мемуарах Бодюл дает характеристики лидерам Советского Союза и МССР, а также аппаратчикам ЦК КПМ, с которыми ему пришлось работать. Так, Л. Брежнева он называет “посредственным руководителем” и “авантюристом”, возлагая на него ответственность за ошибки, допущенные в кадровой политике. Это критическое отношение автора к Брежневу носит противоречивый характер, поскольку во время их совместной работы автор не осмелился ни разу подвергнуть критике генераль-ного секретаря и, более того, всеми силами старался угодить ему. Отношение к М. Горбачеву автор выражает сквозь призму

324

перестройки. Если в 1988 г. в интервью журналу “Нистру” Бодюл выступал в поддержку курса преобразований, то в 1999 г. (первое издание мемуаров) и 2001 г. (второе издание), не комментируя перемены своей позиции, выражал точку зрения консервативного крыла КПСС, подчеркивая, что перестройка развалила СССР. М. Горбачев, по мнению автора, “не имел за душой абсолютно никаких идей о перестройке общества”, “не владел наукой о социализме и не проявлял преданности социализму”.

Эти замечания позволяют нам судить о том, как складывались отношения руководящих кадров Москвы и Молдовы в 1980-е гг. Интересен в этой связи вопрос о том, почему Горбачев, являясь генеральным секретарем ЦК КПСС, не посетил Молдову с рабо-чим визитом. Было ли это связано с тем, что ключевые посты в Молдове по-прежнему занимали консервативные кадры, в то время как в Москве они были доверены новым людям? Как скла-дывались взаимоотношения руководящих работников Молдовы и лидеров союзных республик? С кем из лидеров союзных республик и социалистических стран Бодюл поддерживал близкие, дру-жеские отношения? Для исследователей политических элит было бы интересно также узнать, как работалось Бодюлу с представите-лями т.н. “молдавской команды” – С. Трапезниковым, С. Цвигуном, Н. Щелоковым, и, наконец, как сложились взаимоотношения с самим Брежневым? Сравнивая советских лидеров, Бодюл выявляет общую черту психологических портретов Брежнева и Горбачева, замечая, что оба были заняты лишь поиском славы, однако, полностью игнорирует восприятие имиджа этих лидеров на международной арене и их умение общаться с массами.

Особый интерес для специалистов представляют анализ эко-номических перемен Молдовы в эпоху социалистических преобра-зований и размышления автора мемуаров о перспективах эконо-мического развития республики. Бодюл рисует яркую картину достижений Молдовы к началу 1980-х гг., представляя события таким образом, как будто “до него была пустыня, пришел он – и началась жизнь” (здесь мы согласны с такой оценкой И. Друцэ).

Ряд важных аспектов экономической политики, проводимой в МССР, не нашел должного освещения в мемуарах. Так, их автор не указывает, с чьей инициативы крупные индустриальные отрасли промышленности были сконцентрированы в Приднестровье, насколько были рентабельны “гиганты” в аграрном и инду-стриальном секторе. Конечно, у современных исследователей есть

325

основания сомневаться и в том, что колхоз является лучшей формой хозяйствования (рекомендуемой Бодюлом для Молдовы), якобы сходной с организацией аграрного сектора цивилизован-ных стран.

Хотя рецензируемые мемуары и позволяют нам составить представление о том, как автор характеризует самого себя, соз-дается впечатление, что он не до конца искренен перед читателем. Бодюл попытался представить себя только с положительной стороны. Это видно, например, в утверждении, что его личные отношения с коллегами строились “на принципах полного доверия и взаимного понимания”. Он не стесняется подчеркивать, что “не прислушивался к доносам и анонимкам... никогда не привлекал работников КГБ к проверке политической благонадеж-ности кадров, считал это унизительным и оскорбительным заня-тием” (С. 151). Также настойчиво подчеркивается “не участие в интригах и закулисной борьбе” (С. 128). Впрочем, это “качество” можно объяснить тем, что Бодюл не обладал значительным политическим влиянием и, следовательно, не мог изменить ход борьбы в партийной иерархии. Поэтому он часто занимал выжидательную позицию, чтобы воспользоваться результатами этой борьбы для своей карьеры. И, может быть, именно благодаря другому качеству – “умению молчать” (С. 128), не задавать лишних вопросов и выполнять директивы центра – он и был назначен первым секретарем.

В целом, несмотря на то, что рецензируемая работа носит мемуарный (а часто и отчетливо субъективный) характер, она представляет большой интерес для исследователей, занимающихся изучением психологии представителей региональной советской политической элиты и особенностей экономической и националь-ной политики в бывшей советской Молдавии.

Lilia CRUDU

Рабочий в XX веке. Российский опыт, Москва, КомКнига, 2005, 208 стр.

Istoricii ruşi, în baza cercetărilor de arhivă au încercat să elucideze

noi aspecte legate de originea socială, viaţa, activitatea şi soarta muncitorilor din Rusia, iar rezultatul muncii lor l-au publicat în lucrarea „Рабочий в XX веке. Российский опыт” . Volumul respectiv

326

întruneşte comunicările de la o conferinţă organizată în noiembrie 2004 la Moscova, cu susţinearea Fundaţiei Friedrich Ebert şi a Fundaţiei «Альтернативы».

Referindu-se la problema originii sociale a muncitorilor din Ural, care este destul de controversată, istoricul Iu. Korobkov apelează la lucrările consacrate acestei teme de către istoricili ruşi de pînă la revoluţie, de istoricii sovietici şi de autorii de după 1991, pentru a putea ajunge la o concluzie plauzibilă.

Astfel, istoricii ruşi din perioada ţaristă şi o parte din specialiştii de după 1991 atrag atenţia asupra specificului modului de viaţă al muncitorilor din zona Uralului, prezentînd argumente precum că aceştia încă nu formaseră o clasă socială bine închegată şi distinctă. Raţionamentele în acest sens sînt următoarele: nivelul slab de calificare al muncitorilor, posedarea gospodăriilor private şi interesul major al acestora în rezolvarea problemei împroprietăririi cu pămînt.

La rîndul lor, istoricii din perioada sovietică susţin că muncitorii din zona Uralului sînt reprezentanţii tipici ai proletariatului rusesc, iar Uralul este unul din centrele importante ale mişcării revoluţionare. Cu toate că nu neagă completamente legătura muncitorilor cu pămîntul, totuşi acest aspect este catalogat de istoricii sovietici ca o ocupaţie secundară a muncitorilor, iar elementul specific al constituirii de către aceştia a unei stări sociale, este faptul că munceau în întreprinderi.

În susţinerea acestei concepţii, istoricul sovietic F. P. Bîstrîh (1963) a lansat teza că orarul de 10-12 ore de muncă pe zi nu permitea muncitorilor să se mai ocupe şi cu treburile gospodăreşti, dar în acelaşi timp autorul presupunea că doar 1/3 dintre muncitori s-ar fi ocupat în timpul liber şi cu agricultura, iar ceilalţi nu aveau pămînt deloc, sau posedau mici loturi care nu le puteau asigura existenţa.

La rîndul său, istoricul rus N. N Alevras. susţine că această categorie socială a fost creată de către stat pentru a asigura cu braţe de muncă uzinele din această zonă.

În acelaşi timp, un alt cercetător de factură nouă, I. V. Narskii, vine cu un alt concept şi anume că muncitorii din zona Uralului erau de fapt, prin activitatea pe care o desfăşurau, şi semiagricultori. Aşadar, din perspectiva acestei interpretări, procesul de constituire a clasei sociale tipic muncitoreşti în Ural nu era încă definitivat la acea vreme.

Se remarcă faptul că de multe ori concepţiile istoricilor care au cercetatat această problemă sînt contradictorii, iar uneori chiar se exclud reciproc. Cu toate acestea, Korobkov a reuşit să formuleze o nouă concluzie, potrivit căreia muncitorii ruşi au constituit o clasă

327

socială în tranziţie, care îşi are originile în cea mai mare parte în rîndul muncitorilor dependenţi de industria statului.

În altă ordine de idei, trebuie să prezentăm argumentele ce s-au adus pentru a releva noi aspecte legate de caracterul revoluţiei bolşevice, de relaţiile existente între bolşevici şi proletari, aspecte pe care istoricii sovietici le-au idealizat, omiţînd premeditat prezentarea complexă şi nuanţată a realităţii.

Pentru a înţelege care a fost scopul revoluţiei din 1917, lăsînd la o parte tratarea tradiţională a istoricilor sovietici, trebuie să revenim la anul 1856, cînd Rusia ţaristă a fost învinsă în războiul din Crimeia. După acest eşec, conducerea Imperiului Rus, trezită din amorţire, şi-a dat seama de necesitatea înfăptuirii unor reforme în vederea moderni-zării statului, pentru a putea face faţă concurenţei statelor occidentale. În acest scop a fost lichidată şerbia şi s-a purces la implantarea pe larg a elementelor capitaliste în economia rusă. Iniţial, statul şi-a adus aportul la fondarea băncilor, construirea uzinelor, fabricilor şi a căilor ferate, ca apoi toate acestea să fie date în concesiune proprietarilor capitalişti, care trebuiau să investească ulterior în economia statului. Ca urmare a acestor tentative de reformare, în Rusia elementele capitaliste au fost implantate doar în oraşe, în timp ce în mediul rural continua să predomine vechea orînduire. Această dezvoltare neuniformă în cadrul Imperiului Rus s-a resimţit pregnant în timpul Primului război mon-dial, cînd statul şi-a demonstrat slăbiciunea economică. Într-adevăr, după toate aceste eşecuri, se simţea nevoia implementării unor reforme pe întreg teritoriul ţării, reforme ce ar fi trebuit să schimbe radical situaţia din Rusia. Acest lucru nu-l putea face burghezia, care avea legături apropiate cu guvernul imperial şi care era prea slabă pentru a risca să schimbe regimul. Prin urmare, acest lucru îl puteau realiza grupările revoluţionare. Astfel, bolşevicii au fost cei care au condus revoluţia burgheză, dar fără participarea elementelor burgheze. Bol-şevicii considerau că orînduirea capitalistă poate să învingă în Rusia, doar în cazul neparticipării proprietarilor privaţi la transformările sociale, acest rol fiind atribuit statului, partidului şi, mai tîrziu, nomenclaturii.

Istoricul rus V. Domie, încearcă să spulbere mitul istoriografiei sovietice, conform căruia bolşevicii ar fi constituit avangarda clasei muncitoare, aducînd în acest sens unele argumente concludente ce demonstrează caracterul duplicitar al acestora în relaţiile lor cu proletariatul muncitoresc şi ţărănimea.

Astfel, în urma revoluţiei din primăvara anului 1917, puterea în stat a fost preluată iniţial de către burghezia liberală şi revoluţionarii

328

burghezi moderaţi, şi abia în octombrie 1917 a fost preluată de către bolşevici. Atît timp cît s-au aflat în opoziţie, bolşevicii căutau susţinerea proletarilor şi ţăranilor, mizînd pe sprijinul lor în obţinerea puterii. În acest sens, ei le promiteau muncitorilor autogestionarea întreprin-derilor, iar ţăranilor – eliberarea de povara statului şi a moşierilor, pentru ca atunci cînd vor veni la putere să se transforme într-o forţă reacţionară, îndreptată împotriva acelora care anterior i-au susţinut. Prin urmare, cel mai relevant exemplu în acest context sînt persecuţiile bolşevicilor după răscoala din Kronstadt, unde probabil muncitorii au avut un simţ mai ascuţit al discernămîntului, putînd să scoată la lumină minciunile şi pericolul bolşevic mascat de doctrina marxist-leninistă.

De altminteri, pe parcursul anilor 1918-1921, proteste ale muncito-rilor şi ţăranilor au existat nu numai la Kronstadt, ci şi în alte zone controlate de bolşevici. Cauzele articulării acestor proteste erau, în primul rînd, scăderea nivelului de trai al populaţiei, politica comunis-mului de război, care prevedea plata muncii în natură, ceea ce de asemenea a revoltat o parte dintre muncitori. Ţăranii erau foarte nemulţumiţi de introducerea impozitului obligatoriu în produse alimentare, a rechiziţionării tuturor surplusurilor de produse agricole (prodrazviorstka).

Cîteva pagini din această lucrare sînt dedicate prezentării multip-lelor proteste muncitoreşti, care au avut loc în Petrograd, fiind provocate atît de înrăutăţirea situaţiei materiale a orăşenilor, cît şi de faptul că aceştia şi-au pierdut statutul de locuitori ai capitalei. Anume în Petrograd, considerat de bolşevici „leagănul revoluţiei”, muncitorii de la uzina Putilov au acuzat partidul bolşevic de trădare a intereselor muncitorimii, motivul revoltei lor fiind, în primul rînd, proasta asigurare cu hrană. De asemenea, mari proteste muncitoreşti au existat şi în alte oraşe, spre exemplu la Tula, Ijevsk, chiar şi la Moscova.

Un alt compartiment din această lucrare se referă la disciplina muncitorilor în timpul muncii. Binenţeles, istoriografia sovietică a prezentat numai aspectele pozitive cu privire la proletariat, fiind create legende despre eroii muncii socialiste, stahanovişti etc., pe cînd momentele de indisciplină şi de proastă organizare a muncii au fost obnubilate în mod premeditat. În realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel, indisciplina fiind foarte răspîndită în rîndurile muncitorilor. Cercetătorul I. N. Kamardin a stabilit cîteva cauze ale acestui fenomen: 1) o parte a muncitorilor nu se prezentau la muncă, ca o formă de protest pentru restanţele la salarii; 2) în condiţiile proastei asigurări cu hrană, muncitorii părăseau munca, plecînd prin sate pentru a-şi căuta

329

alimente; 3) mulţi muncitori erau stăpîniţi de viciul cronic al alcoolis-mului; 4) cauze de ordin subiectiv.

Un alt compartiment este dedicat prezentării metodelor aplicate de bolşevici pentru a ameliora problema indisciplinei în cadrul muncii. În primul rînd, este vorba de concedieri, presiunea ideologică şi mărirea orelor de muncă. În mod special mărirea orelor de muncă a revoltat muncitorii, aceştia înţelegînd că dictatura proletariatului nu există în realitate, iar relaţiile dintre ei şi superiori sînt bazate pe forţă.

În concluzie, este evident că, de fapt, clasa muncitoare a fost atrasă într-o cursă de către bolşevici, fiind utilizată ca forţă motrice pentru realizarea obiectivului lor, şi anume acapararea puterii în stat. După ce bolşevicii şi-au atins scopul – preluarea puterii, proletariatul, – „hegemonul revoluţiei ”, ca şi ţărănimea, au devenit dependenţi de stat, fiind exploataţi – în anumite perioade – mai nemilos chiar decît în perioada ţaristă, fără să benificieze de prevederile stipulate în doctrina bolşevică, şi anume dreptul muncitorilor de a se implica direct în gestionarea întreprinderilor.

Victor PUŞCAŞ

Таисия Осипова, Российское крестьянство в революции и гражданской войне, М.: Стрелец, 2001. - 400 с. 1000 экз.

Книга доктора исторических наук профессора Т.В.Осиповой -

одна из немногих комплексных работ по исследованию крестьянства Центральной России как активного участника исторических событий 1917-1924 гг. В коротком предисловии, автор показывает основной мотив изучения выбранной темы, доказывая, что на протяжении долгого времени - до начала 1990-х гг., крестьянство воспринималось в советской историографии как «социально покорный субъект», как некая «монолитная группа», не имеющая права на самореализацию. Следует отметить, что, несмотря на внушительное количество работ по истории крестьянства и аграрных отношений, целый ряд проблем до сих пор остаются слабо изученными, и прежде всего это проблемы социальной истории. Именно этот вопрос в основном и интересует Т. Осипову. В то же время, автор уделяет внимание «роли крестьянства в политических, социальных, экономических, военных процессах», где показана особая значимость революции и гражданской войны для судеб крестьянства и всей России.

330

В первой главе «Крестьянство России в революции 1917 года» показан социальный облик российской деревни, сущность которого состояла в отсталости аграрной сферы, малоземелье основной массы крестьян, оттиснутых рамками общины и концентрации земли в руках небольшого числа крупных земле-владельцев. Автор работы показывает первый этап «социального взрыва, назревавшего в деревне в течение восьми месяцев 1917 г.», обусловленного многочисленными противоречиями вокруг земельной реформы. Т. Осипова подробно описывает дебаты по аграрному вопросу, уверенно указывая на то, что борьба за земельный фонд во многом определила характер участия крестьян в революции и гражданской войне. Беднота и среднее крестьянство мечтали об аграрной реформе, которая уничтожит помещичье и все виды частного землевладения, бесплатно даст им разделённую уравнительно землю и другие средства производства частных собственников. Правительство же подчеркивало, что «земельный вопрос не может быть проведён в жизнь путём какого-либо захвата». В программах российских партий аграрный вопрос был одним из основных. Аграрная реформа Столыпина, затем война и Февральская революция фактически потребовали от политических парий конкретных решений и тактических приёмов борьбы за крестьянство как наиболее массового классового союзника. Важно заметить деятельность кадетов, выдвигающих требование наделения крестьян землёй в частное или общинное владение в соответствии с местными условиями. Конфискация частновладельческих земель кадетами исключалась. Будучи сторонниками ускорения капиталистического развития страны, кадеты защищали товаро-производящие аграрные структуры, вне зависимости от их сословной принадлежности. В целом, партия кадетов высказывалась за упорядочение законом арендных отно-шений и расширение сельскохозяйственного кредита.

Привлекает внимание деятельность эсеров, являвшейся самой массовой и авторитетной среди крестьян партией. Эсеры предло-жили изъять землю из товарного оборота и обратить её из частной собственности в общенародное достояние, т. е. «пользование землёй должно быть уравнительно трудовым». В целом, аграрная программа эсеров не давала ответа на вопрос, за счёт чего и кого государство будет удовлетворять потребности городского населе-ния, армии и др. в продуктах сельскохозяйственного производства, если уравнение в нормах землепользования будет обеспечивать

331

лишь собственные потребности крестьянских хозяйств, не предус-матривая товарного производства.

Особенно важным является то, что большевики пришли к Февральской революции по существу без аграрной программы. Ленин говорил о возможности аренды национализированной земли, запрещении субаренды. Только аграрная программа, утвержденная на Апрельской конференции 1917 г. большевиками содержала требование конфискации помещичьих и Национализа-ции всех земель, что в наибольшей степени отвечало настроениям общинного крестьянства. Проанализировав программы полити-ческих партий, Т. Осипова делает вывод о том, что земельные требования российского крестьянства нашли своё отражение в предложенной программе эсеров, хотя и большевистские лозунги о немедленном захвате частновладельческих земель стали ближе крестьянам.

Если вести разговор о крестьянском самоуправлении, немало-важным является то, что Правительство считало Крестьянские комитеты временными органами власти, которые вскоре должны быть заменены всесословными земствами. Крестьянские съезды в свою очередь высказывались против всесословных земств, опасаясь восстановления власти помещиков. В целом, комитеты следили за тем, чтобы арендованная земля не собиралась в руках кулаков, а попадала к бедноте и середнякам, запрещая передачу земли крупным арендаторам. Временное Правительство в свою очередь, объявляло незаконными решения крестьянских съездов и дейст-вия комитетов.

Вследствие многих противоречий вокруг аграрного вопроса, в 28 губерниях Европейской России в 1917 году было отмечено 15 тысяч выступлений крестьян против частного землевладения, характеризовавшиеся вооружёнными захватами, разгромами, под-жогами и террором. Земельные собственники, в свою очередь призывали к объединению и отмщению. В. И. Ленин оценил крестьянские восстания как проявление общенационального кризиса. Стоит заметить, что, по мнению автора, «социальный взрыв» был политически оформлен 25 октября 1917 г. на втором Всероссийском Съезде Советов. Т.Осипова указывает, что с этого момента начинается новый период в истории российского кре-стьянства. Так, в основном говорится о постоянном маневриро-вании власти в деревне, когда каждое политическое решение было задуманным ходом в противостоянии за землю, ведь для

332

проведения отмены частной собственности на землю и передачи ее в пользование крестьянам, новой власти требовалось овладеть крестьянскими организациями: Советами, земельными комите-тами, волостными земствами, в которых большевики и эсеры не имели большинства. Вследствие этого большевиками была введена система комбедов, ставших, как считает автор работы, «катализато-рами гражданской войны в деревне», едва ли не стержнем власти, заложившим основу будущей командно-карательной системы на селе.

Во второй главе, «Рождение нового режима», автор говорит о том, что Октябрьская революция в России созрела и победила в экстремальных условиях войны, развала экономики, паралича власти демократического Временного правительства, стремления народа к миру, крестьянства к земле. В этой главе, Т. Осипова замечает, что Ленин задолго до революции уделял особое вни-мание выявлению позиций кулачества. В его понимании «кулак» - это крестьянин, ведущий хозяйство с применением наёмного труда, т.е. эксплуататор. В то же время, Энгельс полагал, что отнять у кулаков всю собственность нельзя, поскольку такие крестьяне работают на земле и создают часть своего достатка собственным трудом. Теоретически это положение разделял и Ленин, но практика революции была далека от теории. Первые же месяцы пребывания большевиков у власти и их революционные преобразования показали неготовность новой власти к эффектив-ной экономической политике. Наибольшее внимание отводилось «разрушающим» и «уничтожающим» средствам в выработке стратегии экономических реформ. В социальной сфере ликвиди-ровались сословия, декларировалось равноправие наций.

Господствующими классами объявлялись пролетариат и бед-нейшее крестьянство. Как класс фактически уничтожались дворянство, высшее офицерство и оппозиционная интеллигенция. Политических прав лишались торговцы, священнослужители, бывшие служащие полиции и «кулаки». Интеллигенция рас-сматривалась как прослойка между буржуазией и пролетариатом. В сельском хозяйстве в 1918 г. началась реализация декрета о земле. Конфискованные у помещиков земли распределялись среди крестьян. Наделяя крестьян землей, большевики надеялись, что те из чувства классовой солидарности станут снабжать город хлебом. Однако деревня соглашалась предоставить продовольствие только в обмен на промышленные товары. Неумение организовать

333

снабжение деревни промтоварами в обмен на сельхозпродукцию привело к еще большему усилению продовольственного кризиса. В результате большевики начали политику насильственного изъятия продовольствия (продовольственная диктатура). Широкое распространение получила кампания по конфискации собствен-ности буржуазии и национализации предприятий. Совокупность действий Советов по изъятию, конфискации и переделу собст-венности получила название политики «красногвардейской атаки на капитал», приведшей к развалу и дезорганизации производ-ства.

Из выше сказанного можно уверенно сделать вывод, что с таким направлением внутренней политики и методами даль-нейшего развития революции было принципиально не согласно большинство населения, в результате чего крестьянство оказалось обманутым классом, потерпевшим поражение в борьбе с ком-мунистическим государством.

В третьей главе «Между двух диктатур: год 1918», автор показывает, что крестьянство в основной массе стремилось укло-ниться от участия в гражданской войне, остаться по возможности нейтральным. Большевики, в свою очередь, обязывали каждую волость выделить по 100 человек в Красную Армию. Крестьяне мотивировали свой отказ от призыва «партийностью» войны и собственной беспартийностью. Даже представители Высшей военной инспекции в тезисах доклада Совнаркому указывали на то, что «Мобилизация не имеет шансов на успех. Энтузиазма, веры, желания сражаться нет». В силу «пассивности и несочувст-венного отношения крестьян», мобилизация в некоторых губер-ниях была прекращена. Важно отметить, что борьба за хлеб стала ещё одним фронтом гражданской войны: он проходил через каждую деревню и требовал больших сил и жертв. Только за июнь отрядам продармии более 100 раз пришлось подавлять вооружён-ное сопротивление крестьян. За полтора труднейших месяца до нового урожая рабочие добыли немногим более 2 млн. пудов хлеба, оплатив его жизнью более 4100 коммунистов, рабочих, бедняков. Грабежи, насилия над населением, массовые избиения крестьян - вот, что принесла «Народная армия» в деревню.

Из анализа происходивших событий В. И. Ленин сделал вывод, ставший фундаментом советской историографии граждан-ской войны: «Только иноземная помощь, только помощь иностранных штыков, только продажа России штыкам японским,

334

немецким, турецким, только она давала до сих пор тень успеха соглашателям капитализма и помещикам».

Как очевидно, первые мобилизации в значительной мере носили добровольческий характер. Большая часть крестьянства стремилась устраниться от участия в гражданской войне, сохранив нейтралитет в борьбе коммунистов и эсеров за власть. Однако остаться нейтральным в гражданской войне оказалось невозмож-ным. В сентябре партия левых эсеров распалась, а революционные коммунисты также не смогли повести за собой крестьянство. К концу 1918 г. партия левых эсеров имела 2800 членов и не более 1500 сочувствующих. Т. Осипова отмечает в конце главы, что установившаяся в органах власти фактическая политическая монополия РКП (б) не привела к стабильности положения, поскольку продовольственная политика коммунистов вызывала упорное сопротивление крестьянства, а для сохранения своей власти коммунисты прибегали к усилению чрезвычайных мер, массовому террору, внедрению в деревенские органы власти своих ставленников.

В четвёртой главе «Диктатура коммунистов на селе», автор монографии показывает политику комбедов, направленную на изгнание из низовых органов власти крестьян, не согласных с политикой центральной власти. Это и была одна из основных задач коммунистов в деревне. Как органам специального назначе-ния, им предоставлялись лишь функции чисто продовольствен-ного и фискального характера. Важно отметить, что комбеды, объединившие бедняцкий актив, неизбежно вступали в конфликт с Советами, защищающими интересы крестьян собственников. Комбеды присваивали функции власти, далеко за пределы полно-мочий, определённых декретом и инструкциями. Так, превраще-ние их в органы власти создавало двоевластие на местах. Инте-ресен факт, что комбеды, опираясь на вооружённую силу продотрядов, разрушали вековой уклад крестьянской жизни, внедряя силовой принцип решения неотложных вопросов на основе пресловутой уравнительности. Вследствие этого комбеды превращались в военную форму диктатуры коммунистов в деревне, но им так и не удалось подчинить мелкотоварного произ-водителя учёту и контролю, и тем более изменить психологию крестьянина. В целом, действия комбедов, Советов, партийных ячеек, продотрядов, ЧК, сбор незаконных контрибуций, бессис-темные реквизиции вызывали возмущение крестьян, что создавало

335

взрывоопасные ситуации. Т. Осипова убедительно рассказывает и о политике «военного коммунизма», которая в значительной степени была обусловлена надеждами на скорейшее осуществле-ние мировой революции. В сущности, военный коммунизм был порожден установлением однопартийной большевистской дикта-туры, созданием репрессивно-террористическик органов, давле-нием на деревню. Толчком для его проведения в жизнь стало падение производства и нежелание крестьян, в основном серед-няков, получивших землю и возможность развивать хозяйство, сдавать хлеб по твердым ценам. Важно заметить, что одной из основных мер, обуславливающих сущность экономической поли-тики этого времени, являлась продразверстка. На практике это привело к насильственному изъятию у крестьян необходимого количества хлеба. Наряду с продразверсткой, Советская власть ввела целый ряд повинностей: дровяную, подводную, трудовую, что привело к сужению денежного обращения в стране.

Автор работы замечает, что крестьянство непримиримо отно-силось к социальным экспериментам коммунистов, не принимало командных методов руководства деревней, вполне определенно выражая своё отношение к ним участием в восстаниях.

На мой взгляд, как дополнение ко всему выше сказанному, можно привести в пример работу видного теоретика А. А. Богданова (Богданов А. А., Вопросы социализма. М., 1918). Он пока-зывает, что военный коммунизм есть следствие регресса произ-водительных сил и социального организма. В мирное время он представлен в армии, как обширной авторитарной потребитель-ской коммуне. Однако во время большой войны происходит распространение потребительского коммунизма из армии на все общество.

В пятой главе «Крестьянский фронт гражданской войны» указано, что крестьянство в гражданской войне защищало свои интересы, отличные от намерений коммунистов насилием построить социалистический рай. Т. Осипова анализирует работу М. С. Френкина, где указаны негативные характеристики всей внутреннёй политики коммунистов, возлагая на Ленина вину за возникновение гражданской войны. Особенно подчёркиваются непростительные ошибки эсеровской партии, которая в условиях гражданской войны заблаговременно не создала свою вооружён-ную силу в противовес большевикам. Отмечая масштабность крестьянского движения 1919 г., автор полагает, что его уязвимой

336

стороной было то, что оно носило оборонительный характер и не встало на путь инициативной, самостоятельной борьбы.

Мобилизация в армию, трудовые повинности, военно-конская повинность и сдача хлеба государству всё ещё оставались глав-ными чертами в жизни деревни. Так, массовые мобилизации лошадей вели к падению производительных сил в сельском хозяйстве, вследствие чего в апреле 1919 г. от принудительного набора лошадей власти отказываются и переходят к закупке их по рыночным ценам. С января 1919 г. мобилизации крестьян в армию следуют одна за другой, указывая два возраста: 1892 и 1891 годы рождения. Так, за первую половину 1919 г. в армию было призвано 523 тысячи человек. Важно заметить, что массовое вовлечение крестьян в армию привело к росту уклонений от призывов и дезертирству из её рядов. Среди дезертиров, 75% составляли уклонившиеся от призывов, 20% уходили с призывных пунктов и из эшелонов, 7% дезертировали с фронта, что в свою очередь ослабляло Красную Армию и разрушало тыл.

Стоит отметить, что наивысший подъём сопротивления крестьян произошёл в марте 1919 или 1920 г.?, когда крестьяне были обязаны сдать 30% годовой развёрстки хлеба. Они разору-жали продотряды и арестовывали председателей уездных ЧК. На почве изъятия хлеба восстания произошли в Симбирской, Пензенской, Уральской, Оренбургской и части Казанской губер-нии. Это движение известно как «чапанная война» (от «чапан» - верхняя одежда крестьян.). Почва для восстания, отмечала комис-сия Смидовича, как всюду, была создана мобилизациями, рекви-зициями скота, чрезвычайным налогом, продразвёрсткой, отделе-нием церкви от государства. Комиссия отметила слабую работу советской власти, признав распространённым явлением непра-вильное проведение декретов, произвол, насилие, угрозы, избиения, использование служебного положения в корыстных целях. Не умея и не желая понять крестьянские нужды, комму-нисты в уездах часто действовали приказом. В. И. Ленин, в свою очередь, отрицал массовый характер крестьянских выступлений. Не находя вины коммунистов в провоцировании крестьянской войны, он все формы сопротивления называл бандитизмом.

Одним из первых необходимость отказа от «военного комму-низма» осознал Троцкий, указывая, что «методы военного комму-низма, навязанные нам всей обстановкой гражданской войны, исчерпали себя» и предлагая отказаться от продразвёрстки,

337

заменив её на процентное исчисление. Однако Троцкий не получил поддержки, за его предложение проголосовали 4 члена ЦК, против - 11. В. И. Ленин же предлагал не ослаблять принуж-дение, а наоборот, усилить государственное вмешательство в частное сельскохозяйственное производство крестьян.

В целом, особенностью крестьянских выступлений 1920 года стало втягивание в борьбу с коммунистическим государством армии, на 77% состоявшей из крестьян. Крестьянское недовольство передавалось армии, выливаясь в дезертирство, восстания, отказы выполнять карательные акции. Ленин вынужден был признать, что крестьянская война со всей очевидностью показала, что продолжение мер «военного коммунизма» означало бы, навер-няка, крах Советской власти и диктатуры пролетариата. К осозна-нию этого Ленин пришёл только под грохот орудий Кронштадта, но это восстание не было последним аккордом гражданской войны, ведь леса центральной России, Поволжья, Урала, Украины и Сибири ещё более года были наполнены «бандитами».

Анализируя работу Т. В. Осиповой „Российское крестьянство в революции и гражданской войне”, можно сделать вывод, что революция и гражданская война сломали представления о рос-сийском крестьянстве как инертной массе. Крестьянская борьба, став частью гражданской войны, поставила диктатуру пролета-риата на грань катастрофы, и только это заставило советскую власть отказаться от своих экспериментов в деревне, вернуться к товарному пути развития крестьянской экономики. Работа Т.Осиповой заслуживает особого внимания, ввиду её глубокого исследования этих вопросов, на основе анализа большого коли-чества новых документальных материалов из центральных и областных архивов.

Oleg URSAN

И. Левит, Год судьбоносный: от провозглашения молдавской республики до ликвидации автономии Бессарабии (ноябрь 1917 г. – ноябрь 1918 г.), Издательство: Центральная типография, Кишинев, 2000, 500 с.

В 2000 г. вышла в свет книга И. Левита, Молдавская республика

ноябрь 1917 – ноябрь 1918 (это короткое название книги, помещен-ное на обложке). Данная монография является продолжением

338

книги того же автора вышедшей в 1997 г.26 Изяслав Эликович Левит – молдавский историк, доктор исторических наук (1983), профессор, является автором многочисленных работ в области истории Бессарабии в межвоенный период и Румынии режима И. Антонеску.

Представленная монография была написана на основе мате-риалов Национального Архива Республики Молдова и Государст-венного Архива Российской Федерации, а также других источ-ников. Автор пытается дать собственную оценку ситуации, сложившейся в Бессарабии после её выхода из состава Российской империи и до её исторического объединения с Румынским королевством в 1918 г. Левит характеризует данный период как один из самых сложных и бурных периодов в истории этого края.

В первой главе «Сфатул Цэрий провозглашает образование Мол-давской республики» автор уделяет особое внимание образованию Молдавской Демократической Республики. Левит отмечает, что на пути к автономии сторонники национального освобождения встретили внешние и внутренние трудности. Первая заключалась в том, что Петроградское правительство ожидало созыва Всерос-сийского Учредительного собрания, которое должно было решить «вопрос о национально-государственном устройстве России». Вторая проблема, по мнению автора, заключалась в том, что национальные меньшинства и молдавские крестьяне насторо-женно, а порой и враждебно, относились к лозунгам Молдавской Национальной Партии (с. 4). Считаем, что данное утверждение имеет право на существование, но, по нашему мнению, этот феномен объясняется скорее тем, что провокации большевиков в Бессарабии создали атмосферу страха, не позволявшую местным жителям высказывать собственное мнение об автономии. В то же время напомним, что движение за автономию в Бессарабии не прекращалось и после того, как император Николай I отменил ее в феврале 1828 г. В крае активизируется национальное движение, особенно в культурном аспекте. В 1848 г. содержатель типографии в Кишиневе, Аким Попов, ходатайствовал и получил разрешение для издательства газеты „Românul”. Первой молдавской организа-цией, которая помимо революционных лозунгов, выдвигала национальные требования было "Бессарабское землячество", созданное студентами-молдаванами, бывшими выпускниками 26 И. Левит, Движение за автономию Бессарабии в 1917 г. Образование Сфатул Цэрий. Провозглошение Молдавской Демократической республики, Кишинев, Лига, 1997.

339

Кишиневской духовной семинарии, обучавшимися в Дерптском университете в 1899-1902 годах27. В 1905 г. стала издаваться газета "Basarabia". Главным редактором был адвокат Эмануил Гаврилицэ, а основную финансовую поддержку предприятию оказывал один из выдающихся деятелей Бессарабии Константин Стере28. В газете сотрудничали почти все известные борцы за национальное осво-бождение Бессарабии: Ион Пеливан, Пантелеймон Халиппа (авторский псевдоним Пинтилие Куболтяну), Ион Инкулец (псевдоним Ион Гынду), Алексей Матеевич (выступал под псевдонимами Флорин Мэгуряну, Кынтэрец Басарабян – бесса-рабский певец, Алеку Матееску и иногда под своим настоящим именем), Алексис Ноур, Георге Стырчя (псевдонимы Георгеску и "Г. в квадрате"), Григоре Константинеску (Дак, Богослов, Дакоромын), Михай Вынту (М. Фуртунэ, или М. Выртеж), Тудосе Роман и др. Видную роль играл также румынский общественный деятель консервативного направления Серджиу В. Кужбэ29, который, также как и К. Стере, являлся выходцем из Бессарабии. Примечательной была форма, в которой выходила газета. Она издавалась на румынском языке, но на кириллице.

Эти факты, по нашему мнению, являются доказательством того, что определенная часть населения Бессарабии этнически идентифицировала себя как румыны, в то же время через издания газет они стремились повлиять на общественное мнение осталь-ной части населения, стремясь убедить их в том, что они тоже являются румынами.

Возвращаясь к анализу тезисов Левита, хотелось бы отметить, что автор указывает, что один из лидеров губернской организации эсеров А. Александров, в ходе своего путешествия – агитации по городам и селам Бессарабии отмечал, что Петроградские события мало кого волнуют. В свою очередь, причины этого спокойствия, по нашему мнению, кроются в следующем: Александров отмечал, что в Бессарабии мало кто знает о том, что происходит в России, и все заняты повседневными заботами. Совершенно иную ситуацию

27 Gh. Chicu, „Pământenia basarabeană din Dorpat”, în revista Viaţa Basarabiei, 1936, nr. 7-8. p. 115. 28 А. Б. Раух, „Бессарабский вопрос и деятельность Константина Стере в Бесарабии в период первой русской революции”, in Международные отношения в новое и новейшее время, СПб., 2005. 29 Ştefan Ciobanu, „Din istoria mişcării naţionale în Basarabia (ziarul Basarabia)”, Viaţa Basarabiei, 1933, nr. 2. p. 73 – 74; Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente, Chişinău, Cartier, 1998, p. 130-131.

340

он увидел в населенных пунктах, расположенных вблизи железно-дорожных станций: «станция превратилась в постоянный полити-ческий клуб, где нередко можно встретить представителей всех партий» (с. 12).

Советы Бессарабии, образовавшиеся после свержения царизма в России, неоднозначно встретили переворот в Петрограде. Те, кто выступал за решение земельного вопроса, поддерживали социа-листов, а те, кто хотел скорейшего выхода России из войны, под-держивали большевиков. В этот период активизируются лидеры МНП (Молдавская Национальная Партия), которые решили ускорить процесс образования Сфатул Цэрий. Указывая на дан-ный факт, Левит считает, что Инкулец на данном этапе скрывал «сепаратистские цели МНП» (с.19). В то же время всем было известно, что большинство населения, а также национальные меньшинства Бессарабии, выступали за автономию края и учреж-дения органа, который воплотил бы в жизнь эту идею. Этим органом должен был стать Сфатул Цэрий. С другой стороны, Молдавская Национальная Партия являлась на данный момент единственным политическим органом, который представлял автохтонное население бессарабских румын. Поэтому именно МНП и получила большинство представительских мест в Сфатул Цэрий. К тому же главная цель образования данного органа заключалась в попытке предотвращения анархии, царившей в городах и селах Бессарабии. Так, например, в ноябре 1917 г. в Кахуле группа большевиков под лозунгами «Революция!» приня-лась разрушать магазины и грабить склады, что привело к дестабилизации ситуации во всем уезде30.

Затрагивая тему национального представительства в Сфатул Цэрий, Левит утверждает, что национальные меньшинства не были довольны своим непропорциональным представительством. В то же время, если обратится к структуре руководящих органов Сфатул Цэрий, мы видим, что места здесь распределены доста-точно пропорционально, согласно официальной статистике населения. Так, председателем Сфатул Цэрий был избран на тех же выборных началах бессарабский румын Ион Инкулец, первым заместителем председателя стал украинец Л. Матвейчук, вторым – П. Халиппа (представлял Молдавский блок), секретари: первый – Б. Епуре (бессарабский румын), второй - Г. Гринберг (еврей),

30 N. Spătaru, „Revoluţia de la Cahul”, Viaţa Basarabiei, Chişinău, 1932, № 5, p. 31-34.

341

третий пост должен был занять представитель русского населения, четвертый – К. Мисирков (македонский болгарин), пятый – И. Буздуган (бессарабский румын). Из представленного списка видно, что на руководящих постах Сфатул Цэрий места были разделены пропорционально.

Провозглашение 2 декабря 1917 г. Молдавской Демократии-ческой Республики, Левит ошибочно называет возрождением молдавской государственности (с. 28), хотя о самом термине «возрождение» в историческом контексте и не могло быть и речи, так как территория между Прутом и Днестром никогда не существовала как отдельное государство, являясь в разные исто-рические периоды либо частью Российской Империи, либо входила в состав Молдавского княжества.

Вторая глава «Кому в республике принадлежала власть?» посвя-щена анализу политических сил, которые боролись за власть в Молдавской Республике. В то время как Сфатул Цэрий получил поддержку со стороны земств и дум городов Бессарабии, за исключением Кишиневской думы, которая с настороженностью подошла к делегированию своих представителей в этот орган. Это послужило сигналом к тому, как считает автор, что заседания в Сфатул Цэрий проходили в атмосфере непрерывных споров и недоверия между блоками (с. 36). В свою очередь, на начальном этапе большевики и их сторонники относились к представитель-ному органу терпимо и даже примиренчески (с. 59). На заседании 2 декабря 1917 г. присутствовали большевики Куйб и Симонов как представители Совнаркома и Всероссийского совета крестьянских депутатов. Вероятно, В. И. Ленин надеялся, что Сфатул Цэрий признает октябрьский переворот.

Автор отмечает, что в Бессарабии на данном этапе была одна про-петроградская крупная политическая сила в лице Кишинев-ского совета рабочих и солдатских депутатов, в котором особое влияние имели большевики.

В прерогативу Сфатул Цэрий входило наделение комиссаров высшей военной властью, тем самым должны были быть заложены основы для национальной армии (с. 64). Левит считает, что с её помощью руководители Сфатул Цэрий безуспешно пытались навести порядок в северных уездах Молдавской Республики. Но, по нашему мнению, эти трудности с наведением порядка объяс-нялись тем, что в армейской среде большой популярностью Пользовалась большевистская идеология, которая пропагандиро-вала анархические деструктивные тенденции в обществе.

342

В третьей главе «Перемирие на румынском фронте и вопрос о Бессарабии», автор показывает взаимозависимость между полити-ческой ситуацией в Молдавской Республике и положением на Румынском фронте, а также с ситуацией в Украине и Румынии. Так, в Бухаресте было два блока, которые призывали поддержать ту или иную сторону во время первой мировой войны. С одной стороны, это были германофилы – представителями которых явля-лись П. Карп, А. Маргиломан и К. Стере – их целью было возвра-щение территории Бессарабии в состав Румынии. Второй блок, антантофилы – представленные Таке Ионеску и Н. Филипеску, а также премьером либералом Ионелом Брэтиану, которые настаивали на присоединении территорий, населенных преиму-щественно румынами, входившими в состав Австро-Венгрии. Это, в свою очередь, определило то, что 14 (27) августа 1916 г. Румыния вступила в войну на стороне Антанты. Но из-за недостаточной подготовленности румынская армия начала отступать в Запрутскую Молдову. Вместе с тем, автор отмечает, что России был выгоден успех на румынском фронте, так как это была единственная возможность «раз и навсегда решить вопрос с Константинополем и Проливами» (с. 75). В то же время автор признает, что знаменатель-ные победы румынских войск при Мэрэшть, Мэрэшэшть и Ойтуз, позволили предотвратить немецкую оккупацию Бессарабии. После государственного переворота в Петрограде и прихода большеви-ков к власти, советское правительство предложило союзным державам начать переговоры о заключении перемирия на всех фронтах и начале мирных переговоров. По причине огромных потерь румынской армии и из-за определенных проблем в русской армии, Ионел Брэтиану был склонен к перемирию. Это привело к тому, что 26 ноября 1917 г. Румыния подпишет соглашение о прекращении огня с Германией. Автор считает, что этим шагом Румыния в дальнейшем хотела получить Бессарабию взамен на Трансильванию.

В четвертой главе «После перемирия. Обострение обстановки в Молдавской республике и на румынском фронте» автор пытается показать, что украинская Рада видела в лице Сфатул Цэрий союзника в противостоянии Совнаркому и старалась привлечь его к акциям по созданию «всероссийского федерального правитель-ства», призванного заменить правительство Ленина (с.101). Следует отметить, что еще тогда Рада обращалась к Сфатул Цэрий как к органу власти. Это подтверждает тот факт, что Украина

343

официально признавала данный орган как репрезентативный и законный.

Касаясь положения на румынском фронте, автор отмечает, что борьба за власть между сторонниками и противниками советского правительства расколола армию Румынского фронта на два лагеря. В этой ситуации Кишиневский Совет поддержал Совет-скую власть и, не имея компетентных прав на это, принял решение отпустить из тюрем всех политзаключенных.

Автор анализирует все стороны событий в Леово 7 декабря 1917 г., когда из-за анархии и грабежа, устроенных так называе-мыми «борцами за революцию», местные жители просили румын-ские войска, находившиеся за Прутом, помочь им установить порядок. Войска откликнулись на помощь и, войдя в Леово, один из них был убит, и солдатам пришлось действовать по законам военного времени, без суда и следствия расстреливать виновных. Левит считает, что этот эпизод стал одним из первых румыно-советским конфликтом. Можно предположить, что этот конфликт усугубил дальнейшее положение на Румынском фронте, когда многие дезертиры на обратном пути домой грабили села, и румынским войскам приходилось приходить на помощь местному населению.

В пятой главе «Пик кризиса», автор, цитируя работу Ал. Болдура: «Национальное самоопределение и Бессарабия», пытается пока-зать «слабость» Сфатул Цэрий, который был не в состоянии решить проблему анархии в Молдавской Республике. Левит пытается тенденциозно показать, что только Исполком Кишинев-ского Совета успешно участвовал в ликвидации беспорядков не только в своем городе, но и в провинции (с. 161).

Автор не оставляет без внимания положение крестьян в Молдавской Республике. Так, он отмечает, что крестьяне захваты-вали помещичьи, монастырские и церковные земли и лесные угодья, отнимали и делили между собой скот и сельскохозяйст-венный инвентарь, увозили из хранилищ зерно и другие продовольственные запасы, разбирали даже предметы домашнего обихода (с. 162). Беззаконные действия большевистски настроен-ных крестьян Левит называет экспроприацией. В некоторых случаях, как указывает автор, солдаты разложившейся царской армии сами организовывали налеты на помещичьи усадьбы. Стремление Сфатул Цэрий установить порядок в стране автор необоснованно называет «подавлением крестьянских движений» (с. 171-172).

344

В то же время, автор отмечает, что западные державы не оставляли без внимания Сфатул Цэрий и для облегчения кон-тактов с руководством 19 декабря 1917 г. в Кишиневе было открыто французское консульство (с. 184). Левит считает, что это было частью плана Антанты по созданию антибольшевистского фронта, в результате чего Бессарабии отводилась роль плацдарма для наступления. В свою очередь, переговоры руководителей Сфатул Цэрий с официальным командованием русской армии на Румынском фронте, генералом Щербачевым, автор называет прикрытием тайных переговоров с румынским руководством о плане ввода румынских войск в Бессарабию. Считаем, что Левит упускает из внимания тот факт, что поначалу Сфатул Цэрий собственными силами пытался решить проблему анархии в стране, создавая вооруженные силы, но так как и эти молдавские части были заражены большевизмом, то крайней мерой стало приглашение расположенных поблизости румынских военных частей.

Глава 6: «Интервенция». Именно так автор называет вынужден-ный ввод румынских войск в Бессарабию. Левит утверждает, что войска с трудом заняли Кахул и ввели смертную казнь. Вместе с тем он не упоминает, что в той критической ситуации это было вынужденной мерой для устранения мародерства, насилия и грабежа, устроенных большевиками и их агентами, завербован-ными из массы пробольшевистской части населения Бессарабии. Созданный в Бельцах на скорую руку Революционный штаб по охране Бессарабии состоял, главным образом, из агентуры Ленина и Дзержинского. Данный орган не представлял интересы насе-ления, так как его представители никем не были делегированы. Напрашивается вывод, что Революционный штаб защищал Инте-ресы октябрьской революции – правительства Ленина (второго временного правительства, неутвержденного Учредительным Собранием), а не интересы Молдавской Республики.

Вместе с тем Левит отмечает, что высшее руководство Сфатул Цэрий приветствовало румынские войска, так как «они принесли гарантии спокойной жизни» и с прибытием «гостей», опасность для молодого парламента (Сфатул Цэрий – И. Д.) в лице больше-визма исчезает (с. 252).

Говоря о том, что в Бессарабии был установлен «режим военной оккупации», автор лишь бегло констатирует тот факт, что его основной целью являлось сохранение общественного порядка.

345

По нашему мнению, законы военного времени требовали жестких мер по отношению к провокаторам, которые стремились дестаби-лизировать ситуацию в стране. Сам автор указывает на то, что «противники интервенции не хотели смириться с ней» (с. 253). Это дает основания полагать, что при поддержке Советов, большевики взяли курс на дальнейшее ухудшение ситуации в Бессарабии.

Акцией, которая показывает истинное лицо большевиков, стал III Бессарабский губернский съезд Советов крестьянских депу-татов, открывшийся 18 января 1919 г. в Кишиневе. Данный съезд, на котором не присутствовали делегаты из всех уездов Бессарабии, вместо того, чтоб решать бытовые проблемы Бессарабии, превра-тился в место, где каждый порицал румынских солдат, находив-шихся в Кишиневе, без веских на то оснований. Румынское ко-мандование не могло оставить это без внимания и распорядилось арестовать так называемых «борцов за справедливость», а на самом деле петроградских агентов Рудьева и Прахницкого.

Говоря о «репрессиях» в селах и городах со стороны румын-ских войск, Левит не указывает на тот факт, что расстреливали большевиков - агентов Петрограда, и тех, кто был ими завербован. Хотелось бы подчеркнуть, что, упоминая о так называемых «румынских расправах», автор, считая данную территорию состав-ной частью Советской России, в то же время умалчивает о доказанном факте красного террора по всей России, в результате которого были уничтожены миллионы людей.

В седьмой главе «Выход из состава России. Провозглашение неза-висимости Молдавской Республики» молдавский историк обвиняет руководство Сфатул Цэрий в том, что оно «предприняло очеред-ную акцию по отрыву Бессарабии от большевистской России» (с. 269). В то же время автор приходит к выводу, что Молдавская Республика должна была быть самостоятельной потому, что в противном случае ее постарались бы присоединить к кому-либо (с. 270).

Следует отметить, что Левит не оставил без внимания и то, что 24 января 1918 г. в Кишиневе торжественно отметили 59-ю годовщину объединения Румынских княжеств и образования Румынии. В этот день бессарабская газета „Кувынт молдовенеск” без страха цензуры провозглашала, что население, проживающее в Бессарабии, является румынами, которые в 1812 г. были отор-ваны от Молдовы. Газета призывала к объединению Бессарабии с Румынией.

346

Левит отмечает, что 24 января 1918 г. была провозглашена независимость республики. Вместе с тем автор считает, что это явилось очередным шагом в деле присоединения Бессарабии к Румынии (с. 274).

Левит отмечает, что в Сфатул Цэрий развернулись напря-женные дискуссии по вопросу о государственном языке. Так, национальные меньшинства выступали за параллельное исполь-зование двух официальных языков, русского и румынского. В свою очередь, представители титульной румынской нации выступали за использование лишь румынского языка, в то же время приз-навая, что каждая нация вправе изучать свой родной язык.

В своих рассуждениях автор не оставляет без внимания и то, что Сфатул Цэрий подготовил проект конституции, составленный из десяти разделов. Эта конституция провозглашала Молдавскую Республику правовым государством. Левит считает, что конститу-ция, которая не была принята, носила демократический характер (с. 280).

В вопросе выхода из состава России, Левит делает выводы, что оно было направлено лишь на то, чтобы затем объединится с Румынией. В то же время, как отмечает автор, для реализации своих планов, лидеры Молдавской Республики искали внешней поддержки.

В восьмой главе « Бессарабия - разменная монета в переговорах о мире между Румынией и центральными державами. Советско-Румынское соглашение 5 – 9 марта 1918 г.» автор показывает, что из-за сложной ситуации на румынском фронте, либеральное правительство И. Брэтиану искало пути для заключения сепаратного мирного договора с Четвертным союзом. Переговоры состоялись 22-23 января 1918 г. в Фокшанах. Делегаты Вены пытались убедить румынское правительство, что « сейчас, имея Бессарабию, пусть вас больше не преследует навязчивая идея относительно Трансильвании» (с. 305). Автор отмечает, что 20 февраля 1918 г. на переговорах в Буфте, румынская делегация якобы «получила Бессарабию взамен Добруджи» (с. 330). В то же время, румынское правительство в секрете от Центральных держав вело переговоры с Советской Россией. Результатом этих переговоров стало подписание совмест-ного протокол от 5-9 марта о ликвидации русско-румынского конфликта. По данному договору Румыния обязывалась вывести свои войска из Бессарабии, в то же время Россия обязалась отпустить арестованных румынских подданных, а также вернуть Румынии продовольственные склады, которые она незаконно

347

удерживала. В тоже время Левит не упускает из внимания то, что задача автономной коллегии по проблемам подписания русско-румынского договора не ограничивалась только «изгнанием румынских войск из Бессарабии, но и включала в себе экспорт революции в соседнее государство силами советских войск» (с. 334). Анализируя ситуацию, сложившуюся вокруг подписания советско-румынского договора, Левит приходит к выводу, что румынский премьер-министр Ал. Авереску предполагал, что Советская власть долго не продержится, и условия договора выполнять не придется.

Глава 9. «Решение Сфатул Цэрий об объединение Бессарабии с Румынией. Ликвидация Молдавской Республики». Затрагивая момент объединения Бессарабии с Румынией, автор прослеживает по-пытку Украинской Рады забрать у Бессарабии Хотинский и Аккерманский уезды, так как там, по мнению украинского руко-водства, большинство населения составляли представители украинского этноса. По нашему мнению, Украина не считалась с независимостью Молдавской Республики. Безосновательные тер-риториальные притязания говорили лишь о планах незаконного присоединения северной и южной части Бессарабии к Украине. Бессарабия не могла выиграть от этого ничего, так как почти вся территория Украины была наводнена большевиками, которые стремились нанести решительный удар по Бессарабии.

В то же время А. Крихан утверждал в отношении самой России, что «дружба, любовь, бескорыстие, все это один обман, и все это исчезает, как дым, в тот момент, когда на сцену выступает материальная сторона… Истинная причина всего этого – постоян-ное стремление славян на запад» (с. 352).

Что касается судьбоносного дня 27 марта 1918 г., а именно голосования за объединения Бессарабии с Румынией, Левит считает, что члены Молдавского Блока в Сфатул Цэрий, опасаясь отрицательных итогов голосования, выступали за открытое голо-сование. Однако, по моему мнению, историк не учитывает то, что ход голосования по своей сути был демократическим, открытым и прозрачным.

Указывая на тот факт, что за объединение проголосовало 86 человек, против – 3, 36 – воздержались, 13 – отсутствовали, Левит продолжает утверждать то, что при тайном голосовании результат был бы другим. Суммировав оставшиеся голоса, получаем цифру 52. Это не привело бы к изменению ситуации в пользу тех, кто был против совершения этого исторического события. Территория,

348

населенная в большинстве своем этническими румынами, силами молдавских патриотов была возвращена Молдавскому Княжеству, от которого была оторвана в 1812 году, и с 1859 года соединилась с Мунтенией и создала румынское государство.

Левит считает данный акт незаконным, выступая за плебис-цит. Тем самым историк пользуется постулатом советской антиру-мынской и «антибуржуазной» историографии, которая, поддер-живая точку зрения официальных коммунистических властей о том, что на территории Бессарабии должен был быть проведен плебисцит. Но для никого из историков не является секретом, что либеральный премьер-министр Румынии И. Брэтиану на Парижской мирной конференции 23 мая 1919 г. при обсуждении бессарабского вопроса, объяснил, почему Румыния не была сог-ласна, ни тогда, ни через 10 лет возвращаться к проблеме плебисцита. По поводу причин такого отношения к референдуму Брэтиану заявил следующее: «Если Румыния выведет свои войска из Бессарабии, то Бессарабия будет выкинута в беспорядок и анархию... Плебисцит создаст состояние агитации и даже рево-люции… В принципе я против любого плебисцита в Бессарабии, потому что она является румынской и исторически и этнически, потому что она свободно высказала свое желание к объединению с Румынией, и потому что плебисцит приведет к продолжению агитации и беспорядков»31. В то же время Брэтиану указывает на объективные причины интереса России к Бессарабии: «Россия аннексировала Бессарабию, для того чтобы достичь Константино-поля. В тот день, когда она не будет иметь как цель Константи-нополь, Бессарабия не будет представлять для нее интереса. Я был бы согласен с плебисцитом только в том случае, когда Великие Державы согласились бы провести такие плебисциты у себя»32.

Из вышеизложенного невольно напрашивается вывод, что существовали объективные причины для того, чтобы в Бессарабии не мог быть проведен плебисцит, так как большевики могли сорвать его. С другой стороны, декреты В. И. Ленина о земле подкупали крестьян. Они же, в свою очередь, надеялись получить от большевиков землю, но как показала история, это было фарсом, чтобы на первое время привлечь на свою сторону крестьянство.

31 Ion Pelivan, „Ion Inculeţ şi conferinţa de Pace de la Paris (1919 - 1920). Amintiri, observări şi scrisori”, Viaţa Basarabiei Chişinău, 1940, № 11-12. p. 11. 32 Там же.

349

Глава 10. «Реакция на акт 27 марта 1918 г. в Бессарабии и за рубежом». Автор указывает, что 30 марта 1918 г. в Яссах в присут-ствии короля Фердинанда, а так же И. Инкулеца и К. Стере состоялись торжества по случаю решения Сфатул Цэрий об объединении Бессарабии с Румынией (с. 374). В то же время Левит утверждает, что решение Сфатул Цэрий в самой Бессарабии было воспринято неоднозначно. Историк характеризует реакцию Советской России на акт от 27 марта как протест. Предпринять военные акции против Румынии, Советская Россия, находившаяся в тяжелом положении, не могла (с. 381). 24 апреля 1918 г. Румыния подписала в Бухаресте договор с Центральными державами, по которому Германия фактически признавала объединение Бессара-бии с Румынией. Но согласно этому договору, Румыния была вынуждена возвратить Болгарии Южную Добруджу. Это в свою очередь привело к тому, что в странах Антанты наметились охлаждения своего отношения к Румынии (с. 402).

В XI главе «Последние дни мировой войны. Отказ Сфатул Цэрий от автономии Бессарабии и его роспуск» Левит называет «незаконной реквизицией у крестьян» вполне законный процесс возвращения земель государству и их собственникам, которые были отобраны незаконными путями крестьянами в период революционного движения большевистски настроенных элементов села. Автор читает, что румынизация стала одной из причин размолвки между чиновниками румынской и бывшей русской администрации. Последние не желали расставаться со своими должностями (с. 414).

По мнению автора, на тот период одним из главных проблем оставался аграрный вопрос. Крупные владения подлежали экспро-приации целиком, кроме определенной части, размер которой будет установлен позже. Что же касается садов и виноградников, то они останутся за старыми владельцами (с. 415).

В заключительной части монографии Левит обращается к читателю со словами: «ни вступая в полемику и не прибегая к комментариям, никому не навязывая своего мнения, мы старались в хронологическом порядке и в рамках доступных нам материалов рассказать о событиях тех дней и дать возможность читателям самим делать выводы» (с. 446).

Насколько убедительными были аргументы автора, мы попы-тались это показать в данной рецензии.

Ivan DUMINICA

350

List of contributors

Andrei CUŞCO – doctor în istorie al Universităţii Central Europene (CEU) din Budapesta, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chişinău. Email: andreicusco@yahoo.com

Andrei PROHIN – masterand în istorie, Facultatea de Istorie şi Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova.

Daniel-Valeriu BOBOC – doctorand la Facultatea de Istorie, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Email: daniel76boboc@yahoo.com

Diana DUMITRU, doctor în istorie al Universităţii Pedagogice de Stat ”Ion Creangă”, conf. univ. la Facultatea de Istorie a Universităţii Pedagogice de Stat ”Ion Creangă”. Email: didumitru@yahoo.com

Igor CAŞU – doctor în istorie al Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, conf. univ. la Facultatea de Istorie şi Filozofie a USM, Facultatea de Istorie a Universităţii Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” şi cercetător la Instititul de Istorie al AŞM. Email: casuing@yahoo.com

Ivan DUMINICA, student la istorie, anul 3, Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”.

Lilia CRUDU – lector la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova. Email : liliac_us@yahoo.com

Martin HAUSER – profesor, Universitatea din Fribourg, Elveţia şi Universitatea din Bucureşti. prof.martin.hauser@gmail.com

Oleg URSAN – masterand în istorie, Facultatea de Istorie şi Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova.

Petru NEGURĂ – doctor în sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS), Paris; Lector la Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”, Chişinău. Email: petru.negura@gmail.com

351

Ruslan RAHIMOV – lector la Universitatea Americană din Asia Centrală, catedra de Antropologie, Bişkek, Kîrgîzstan; doctorand la Universitatea din Lyon, Franţa. Email: ruslanlyon@gmail.com

Sergiu MUSTEAŢĂ – doctor în istorie al Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, conf. univ. la Facultatea de Istorie a Universităţii Pedagogice de Stat ”Ion Creangă”, Chişinău; preşedinte al Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova. Email: sergiu72@yahoo.co.uk

Sylvie HAUSER-BOREL – doctor în teologie al Universităţii Neuchâtel, Elveţia; profesor, Universitatea din Fribourg, Elveţia.

Victor PUŞCAŞ - masterand în istorie, Facultatea de Istorie şi Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova.

Victor TAKI, doctor în istorie al Universităţii Central Europene, Budapesta (2008), lector la University of Alberta, Edmonton (Canada). Email: vitaky2001@yahoo.com

Virgil PÂSLARIUC - doctor în istorie al Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, conf. univ. la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie a UPS ”Ion Creangă” din Chişinău. Email: paslariuc@yahoo.com

352

Comanda 177/09. Tirajul 250 ex.

Centrul Editorial-Poligrafic al USM Str. A. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009

353