KANYADI SANDORS POETRY AND ION HOREAS P OETRY 04 49.pdf · tânjește la „toamna târzie, la locul în care se simte cel mai bine: „Inima mea de -o vreme o simt într-adevăr

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

427

KANYADI SANDOR’S POETRY AND ION HOREA’S POETRY

Carmen Hurubă (Dudilă)

PhD Student, ”Petru Maior” University of Tîrgu Mureș

Abstract: Ion Horea and Kányádi Sándor are authentic Transylvanian poets. In the lines below you can

discover the essence of the traditionalism through the image of the poet's native villages. This article

attempts to describe the poet's works and discover the characteristic elements of Transylvanian poetry.

Keywords: poetry, village, traditional, lyrism, Transylvania.

Pentru Ion Horea, poet tradiționalist nonconformist, satul este înainte de toate, o unitate

de măsură a timpului. Originea țărănească este subliniată mereu cu mândrie. Astfel în poemele

din volumul „Umbra plopilor” vom regăsi lirismul amintirii, impregnat de tonalități nostalgice,

care se va contopi cu sentimentul timpului: „Şi vom călători odată/ Pe unde n-am mai fost

nicicând,/ Cu umbra plopilor, ciudată,/ Alunecând, alunecând// Şi va rămâne-n urma noastră/

Doar tremurarea unui gând,/ Cu umbra plopilor, albastră,/Alunecând, alunecând// De va mai fi

o amintire,/ Şi ea va trece, vrând, nevrând,/Cu umbra plopilor, subţire,/Alunecând, alunecând//

Dă-mi gura ta şi mă sărută,/ Şi stele vor cădea pe rând,/ Cu umbra plopilor, tăcută,/ Alunecând,

alunecând// Şi-ai să auzi, înfiorată,/ Cum trece-al lunii foşnet blând,/ Cu umbra plopilor,

culcată,/ Alunecând, alunecând.//”

Ion Horea este poetul prins între visele spre viitor și amintirile satului, a locului unde s-

a născut și a copilărit. Lui Horea, satul nu-i inspiră poezia dezrădăcinării, de tipul celei de la

început de veac, cum apare la Goga sau la Şt. O. Iosif. El este solidar cu satul, nu pentru

ostilitatea față de civilizație, ci pentru liniștea pe care o emană. Pentru Horea satul este o hrană

a sufletului, de aceea întoarcerea sa la sat înseamnă revenirea la amintirile cele mai pure și calde

din timpul copilăriei sale. În versurile poeziei „Chemați-mă”, poetul cântă dorul pentru cei

rămași, care pentru el rămân neschimbați: Nu v-am uitat, îmi sunteţi mai aproape/ ca niciodată.

Iată cum coboară/ amurgul peste toate. Parcă văd/ cum vă-aşezaţi tăcuţi în faţa casei,/ şi aşteptaţi

să iasă printre stele/ luceafărul cel nou ce taie-n două/ deasupra voastră lumea nesfârşită./

Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,/şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea,/ din lumea înstelată-a

poeziei,/ ori poate din furtunile iubirii,/ ori din vârtejurile-atâtor griji/ în care-s prins cu-ntreaga

omenire. Poetul își imaginează un sfârșit care îl va aduce tot în scumpul și tihnitul său sat:

Bătrânii mei, când voi rămâne singur/ şi obosit voi aştepta şi eu/ în faţa casei noastre înserarea/

ca sputnicii ieşiţi de după deal/ să-şi împletească firele de aur/ în pânzele luminilor stelare,/

chemarea voastră voi mai auzi-o/ ca un ecou întors din astru-n astru”. Un element mai deosebit

ce putem observa la Ion Horea, este faptul că, poate este primul poet la care chipul tatălui este


428

mai des evocat, remarca Ion Dodu Bălan: „ca să-mi aduc aminte cum veneam/ acasă noaptea

când eram copil/ în carul plin cu fân culcat pe spate/ şi tata-mi arăta deasupra Cupa/ şi Rariţele

strălucind şi Toaca/ şi locul unde-avea mai către ziuă / să pâlpâie cu puii Găinuşa./ Era o lume-

ntoarsă din poveste,/ erau miresmele îmbătătoare,/ şi vorba tatii ce ştia să lege/ şi să dezlege

pentru mine totul,/ şi eram prins atunci în nesfârşitul/ ecou ce leagă suflete şi stele,/ şi-acel ecou

mereu mă urmăreşte/ de-atunci în toate drumurile mele.//”

În 1970, când îi apare volumul selectiv „Fátol fáig” („De la un copac la altul”), Kányádi

Sandor este un poet ajuns la maturitatea talentului său ca și a măiestriei sale, un poet destul de

exigent ca să condamne unele din poeziile apărute între 1955-1965. Cele care au dobândit grație

în ochii săi, chiar și cu trecerea timpului sau chiar după examenul conștientei poetice, erau

liricele neafectate de retorica timpului, de o simplitate și o inocență naivă sau nativă. Poezia se

va remarca printr-o simplitate a rimelor, a ritmurilor populare amintind vechi paradigme

folclorice. Te duce cu gândul la vocea unui poet păcurar intonând un cântec nostalgic. Cântecul

păstorului însingurat, fluierul din care răsună un străvechi lamento, apar în filigranul acestor

lirici, precum modelul și instrumentul lor arhaic. Într-una din poeziile emblematice ale acelor

ani „Bâtă și Fluier” („Bot és furulya”) aluzia la acest arhetip este limpede. „Cele dintâi daruri

ce am căpătat:/ un ciomag şi o trişcă./ Ciomagul frumos încrustat,/ afumată trişca./ Un vecin al

nostru mi le-a dăruit,/ un păcurar bătrân./ Ciomagul de lemn de corn/ trişca de alun./ Şi înţelepte

sfaturi mi-a mai dat/ bunul vecin Duka:/ cum să folosesc mai bine ciomagul şi trişca./ ‘Ţine

bine minte: omul este om/ şi păcurarul este păcurar/ când ciomagul-l strânge bine/ şi-n trişcă-i

cu har”.1

Aceste însemne ale demnității păstorești, poetul le-a primit de la un bătrân păcurar. Ele

au fost darul cel dintâi pe care l-a primit. Este în această recunoaștere a unei îndatoriri mai mult

decât doar omagiul adus cântărețului anonim, este recunoștința față de un anume sol germinativ,

față de darurile sale dintâi, tot atât de vechi și de auguste precum firea însuși.2

În aceeași lucrare Balotă explică prezența „firii” în poezia lui Kányádi și mai ales spiritul

acesteia care se va simți în continuare în poezia poetului, chiar dacă ea va dispărea la un moment

dat: „Această fire e atotprezentă în poezia tânărului Kányádi. Ea nu va dispare nici mai târziu,

deși prezența ei nu va mai fi tot atât de sensibilă. Nu este vorba aici de o poezie a naturii; firea

nu este peisaj bucolic. Nici pastel cu pretenții plastice. Ea este elementarul, străvechiul,

perenul.”3

Volumul de versuri„Roua pe stea” cuprinde poezii care surprind prin simplitatea

cvasifolclorică, tocmai acea elementară inocență a Firii. Nu o vom descoperi în simplitatea ei

originară, ci umanizată prin străvechile deprinderi sătești. Satul cu lucruri bătrâne, cu bătrâna

fântână din ulița cu moara bătrână și mai ales cu vechile afecte ale unei lumi ce se scufundă

1 traducere G. Scridon: Bot és furulya // Legelső ajándék, mit kaptam,/ egy bot s egy furulya./Cifra volt a bot,/

füstös a furulya./A szomszédunk adta volt,/ egy öreg pakulár./Somfa volt a bot,/szilva a furulyám./ Bölcs szavakat

is adott/ a bot s a furulya/ használatához/ nekem a vén Duka;/ "Az ember ott kezdődik,/ és ott a pakulár,/ ha jól

fogja a botot,/s ha szépen furulyál." 2 Nicolae Balotă - Scriitori maghiari din România, editura Kriterion, București, 1981, pag. 362. 3Ibidem, pag. 363.


429

încet în trecut, satul este spațiul elegiac, prea puțin idilic, al meditațiilor poetului. Tot Balotă ne

spune că vede în Kányádi un poet meditativ astfel încât inocențele liricii sale din prima sa

manieră sunt cele ale sentimentului ce se reflectă pe sine. De-asemenea, mai precizează că

umorul îndeajuns de amar al poetului, pe care încă de la începuturile sale îl trădează, ca și

zâmbetul sau ușor stilizat manifestă umoarea melancolică de fond a acestei autentici naturi

poetice. Dacă ne oprim la poezia „Strada noastră”, descoperim că până și noroiul e curat la țară:

„În viață nu va fi ușor de pătat / căci la noi, şi noroiul e curat”.4

Puritatea acestei lumi este o temă de fond a poeziilor din prima perioadă. Și totuși

Kányádi nu e nicidecum pășunistul suspinând după paradisul rural pierdut. Ori de câte ori se va

întoarce spre rădăcinile rurale o va face ca un visător ce nu uită beneficiile treziei, ale conștiinței

lucide, mai spunea Balotă. Meditativul dintr-însul triumfă asupra visătorului nostalgic. Până și

cele ale Firii, în proiecția acestor „Elegii de toamnă”: „Oare se va fi uscat roua / la poalele

pădurii, ori e brumă?.../ Mai dăinuie-aici oare datina/sporovăielii frunzelor,sau

teama/înfrigurata ,ucigaşa sfada/au prefăcut in plâns de frunze moarte / armonia de odinioară”,

a acestor „Tablouri de primăvară”: „Lut încropit la soare / strânge sub puieții tremurători / cu

grijă pentru fiecare / un pomicultor / El însuși pare / un pom bătrân: atât de brumat e, / cu

palmele ca două frunze amare, / toamna, uscate,”5 a acestor „Amurguri de iarnă”: „Soarele-a

căzut între mesteceni. / De pe mesteceni curge sânge / Haita de lupi, cu guri băloase, / lacomă-

n jurul sângelui se strânge / Spintecă-n piept nămeții mari / năluci pe vale-n goana mare: /

arabescuri / tremurătoare Se-ncaieră-ntre ei, se rup, / se sfâșie fiară pe fiară, / mușcă soarele-

nsângerat; / cu urlete seara coboară,”6revelează ceva de dincolo de firea sensibilă: o esență

spirituală a lucrurilor. Dar tonalitățile sumbre ori melancoliile nu restrâng registrul poetic-

imaginar al acestui liric. Rămâne o marjă apreciabilă pentru joc, pentru variațiile formale.

Întrebări, fragmente de peisaj interior, miniaturi diverse, toate sunt expresii ale unor felurite

anotimpuri ale sensibilității ca și ale unor metamorfoze ale viziunii. Micile elemente banal-

emoționale ale vieții cotidiene generează în economia acestei creații poetice - cu aceeași

ușurință ca și experiențele abisale poeticul.

Descoperim că, deopotrivă, poezia lui Kanyadi cântă poezia satului precum poezia lui

Horea. Ambii poeți văd satul ca locul sacru la care se întorc mereu pentru a primi energia și a-

și găsi liniștea sufletească. În versurile poeziei, „Inima mea”, simțim chemarea inimii, care

tânjește la „toamna târzie”, la locul în care se simte cel mai bine: „Inima mea de-o vreme o simt

într-adevăr/ Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr./ În clipele grăbite din zile lungi de vară/

O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –/ Inima mea cu pomii grădinii dimpreună/ Se-

ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,/ Şi-n vârfuri foşnitoare prin frunza amăruie/ O-

mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie./ Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,/ De-i toamna

mai târzie şi umbra mai pe ducă,/ Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,/ Să te apleci

aproape de ea şi s-o culegi./”Această chemare a inimii spre satul cel drag îl descoperim și la

4traducere personală: Nem fogja az élet piszka,/ mert itt még a sár is tiszta. 5Sandor Kányádi – Cai verticali, în românește de H. Grămescu, Editura pentru literatură, 1969, pag. 15. 6 ibidem, pag. 11.


430

Kanyadi în poezia: „Când zăreşte hotarul pământului natal” (Mikor szülőföldje határát

megpillantja): „când ajunge aici/ ca matelotul din coşul de pe catarg/ strigă inima mea/ ocean

sunt toate/ celelalte ţinuturi/ numai aici apare pământul din ape.//”7

Mai multe elemente comune se regăsesc în lirica celor doi poeți, motiv pentru care

consider că ambii și-au iubit cu patimă locul natal, au crezut cu tărie că satul cu tradițiile sale

trebuie păstrat cu sfințenie în sufletele noastre, de fiecare dintre noi. Alte poezii pe care le-am

ales pentru a ilustra cât mai bine, apropierea sufletească a ambilor poeți, de dragul lor sat în

diferitele schimbări ale naturii, le voi prezenta în rândurile care urmează.

Când am citit poezia lui Ion Horea, „În faţa zăpezii”: „Treci limpezindu-te-n pământuri

mult întârziată,/ Rămasă dintr-o zi de toamnă şi aşteptată-n vremea ceea/ Peste câmpia ca o

tablă de diamant şi ciocolată./ Pe care cobora spre ziuă şi se-nălţa-n amurg scânteia./ Să-ntârzie

doar prospeţimea hotarelor în nesfârşite/ Şi plopii-albaştri, traşi de două peneluri lângă drumul

ţării,/ Când peste vârful lor va trece cu fluieratul ei subţire,/ Întoarsă, mierla primăverii ce nu

ne poate da uitării.//”, aceasta m-a dus cu gândul la poezia lui Kanyadi, „Totul va fi frumos

cândva”. (Egyszer majd szép lesz minden)/ Totul va fi frumos cândva,/ credemă, de spaima/

toamnei şi a iernii/ iubirea ne va despuia.// Stavom atunci în lumină,/ ca ramuri în floare,/ şi

mândri vom purta/ purele noastre coroane.// Nu ne vom teme dentuneric;/ priveghind, luna

plină/ drumurile suferinţei/ le va umple de lumină.

Ce văd eu, și mai ales ce simt eu, este că atât poetul Ion Horea cât și poetul Kanyadi

Sandor, au creat o altă lume prin poezia lor. În ochii cititorului se văd luminițele care străbat

satul blând și răbdător care îi va aștepta mereu. Cei doi poeți își cântă admirația și iubirea pentru

tot ceea ce se întâmplă în natură și pentru ceea ce schimbă ea în sufletul omului, așa cum spune

Ion Horea și în versurile poeziei sale:„Mi s-a părut - Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân,/

Din toamnă-n ceaţa dusă de ploi să mai rămân/ În jocul tău de care va fi cândva să fug/ Fricos

ca o şopârlă sub frunzele de rug./ La noapte o să ningă. Spun semne din amurg./ Deasupra

noastră fluvii de ciori flămânde curg,/ Şi marginilor lumii parcă le dau ocol./ Bisericile-s pline

de ciori ca de nămol./ Să fie mâine ziua în care m-am născut?/ Aud în câmp cum timpul mai

rumegă tăcut,/ Şi bate vânt, şi norii se strâng în jurul lui,/ Ca la un semn, spre iarnă, al meu şi-

al nimănui./ Mi s-a parut o clipă ca şovăi şi că-aştept/ Să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul

drept,/ Apoi trecu şi-această nedumerire-n gol,/ Vârtejuri să mă poarte şi să mă-ngroape-apoi/

În liniştea prelungă ce stăruie-ntre noi.” Iar la Kanyadi, această comuniune cu natura, cu satul,

cu bătrânii lui, o regăsim în poezia „Dorinţă în pragul toamnei” (Őszeleji kívánság)/ Gâştele

sălbatice şi cocorii/ sparg cerul de seară;/ toamnă lungă celor ce rămân,/ drum bun celor ce

pleacă./ Şi rândunelele se pregătesc,/ pe firele de telegraf sadună;/ drum bun celor ce pleacă,/

toamnă lungă celor ceor să rămână.// Pâraiele sunt tot mai reci,/ umbra de frunze mai rară;/

toamnă lungă celor ce rămân,/ drum bun celor ce pleacă.// Creşte blana tinerilor cerbi,/ mai

sângeriu e soarele la apus;/ drum bun celor ce pleacă,/ toamnă lungă celor ce nu sau dus.//8

7 traducere personală: „a szívem kolumbusz árbockosárból/ kiáltó matróza mikor/ idáig érkezem // minden más táj

csak óceán/ ez itt a föld/a föld nekem.// ” 8 traducere Francisko Kocsis - Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania, editura Ardealul, Târgu-

Mureș, 2006, pag 158: Őszeleji kívánság // A vadludak és a darvak / már az égre ékelődnek;/ hosszú őszt a


431

Probabil că tolba plină cu poezie duioasă și convingătoare este inepuizabilă, dacă ne

referim la măreția cu care au descoperit ambii poeți, necesitatea comuniunii cu natura, pentru a

înțelege mult mai ușor menirea omului pe lume. Sunt întrebări la care mulți nu au găsit răspuns

și poate că nu vor găsi niciodată. Dar prin forța pe care au primit-o din natură, din locurile sacre

în care se regăseau, au avut voința de a căuta mai departe răspuns la tot ceea ce nu au înțeles și

nu au găsit.

Eu cred că aceasta este puterea poeziei. Și mai cred că și cei doi poeți au simțit la fel.

Au ales poezia să îi îndrume în calea lor spre cunoaștere, spre regăsire, spre împlinirea unor

idealuri doar de ei știute și dorite.

maradóknak,/jó utat az elmenőknek.// A fecskék is készülődnek,/ sürgönydróton sorakoznak;/ jó utat az

elmenőknek/ hosszú őszt a maradóknak.// Az árnyékok vékonyodnak,/ a patakok hűvösödnek;/ hosszú őszt a

maradóknak,/ jó utat az elmenőknek.// Gyapjasodnak a kis őzek,/ vöröslik a lenyugvó nap;/ jó utat az

elmenőnek,/hosszú őszt a maradónak.//

Horea , Ion, 70, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 1999;

- Horea , Ion, Bătăi în dungă, Bucureşti, Editura Albatros, 1999;

- Horea , Ion, Bătaia cu aur, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979;

- Horea , Ion, Bătaia cu aur, Ediţie de autor îngrijită de Eugeniu Nistor, Prefaţă de Al.

Cistelecan, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2009;

- Horea , Ion, Căderea pe gânduri, Târgu-Mureş, Casa de editură „Ardealul”, 1996;

- Horea , Ion, Calea Târgului, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2010;

- Horea , Ion, Calendar, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969;

- Horea , Ion, Cartea Sonetelor, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2001;

- Horea , Ion, Cărticica noastră, Bucureşti, Editura Medicală, 1971;

- Horea , Ion, Cumpene, Bucureşti, Editura Albatros, 1991;

- Horea , Ion, Dealuri de lut, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990;

- Horea , Ion, Flori de păpădie, Editura Tineretului, Bucureşti, 1962;

- Horea , Ion, Gravuri, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2013;

- Horea , Ion, Încă nu, Cluj, Editura Dacia, 1972;

- Horea , Ion, Locul şi ceasul, Bucureşti, Editura Minerva, 1994;

- Horea , Ion, Mărturisiri şi Rugăciuni, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2003;


432

BIBLIOGRAPHY:

2. Bibliografie critică:

- Horea , Ion, Măslinul lui Platon, Cluj, Editura Dacia, 1976;

- Horea , Ion, Podul de vamă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986;

- Horea , Ion, Poezii (Colecţia „Albatros”), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967;

- Horea , Ion, Poezii şi poeme, Bucureşti, Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură

şi Ştiinţă „Mihai Eminescu”, 2004;

- Horea , Ion, Psalmi şi rugăciuni, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011;

- Horea , Ion, Rătăciri, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2014.

- Horea , Ion, Reversuri, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2005;

- Horea , Ion, Rondeluri, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2012;

- Horea , Ion, Scribul, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2011;

- Horea , Ion, Şi va fi ziuă şi va fi noapte, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2001;

- Horea , Ion, Umbra plopilor, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965;

- Horea , Ion, Un cântec de dragoste pentru Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Dacia,

1983;

- Horea , Ion, Versuri 1956-1972, selecţie de Romulus Vulpescu, Bucureşti, Editura

Eminescu, 1973;

- Horea , Ion, Versuri şi reversuri. Vers et revers, Traduit du roumain par Paula

Romanescu, Bucureşti, Cartea Românească, 2009;

- Horea , Ion, Viaţa Viaţa, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987;

- Horea, Ion, Coloană în amiază, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961;

- Horea, Ion, Eu trebuie să fiu (Colecţia „Cele mai frumoase poezii”), Prefaţă de Edgar

Papu, Bucureşti, Editura Albatros, 1984;

- Horea, Ion, Guguştiucul, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1985;

- Horea, Ion, Noaptea nopţilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985;

- Horea, Ion, Poezii, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956;

- Kányádi, Sandor; Cai verticali, Editura pentru literatură, București, 1969;

- Kányádi, Sandor; Valaki jar a fak hegyen, editura Maghiară, București, 1969;

- Andriescu, Al., Relief contemporan, Iaşi, Editura Junimea, 1974;

- Bălan, Ion Dodu, Condiţia creaţiei. Portrete, Bucureşti, Editura pentru Literatură,

1968;

- Bălan, Ion Dodu, Pietre pentru templul lor. Evocări, studii literare, articole,

Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985;

- Balotă, Nicolae; Scriitori maghiari din România, editura Kriterion, București, 1981;

- Barbu, Eugen, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în

prezent, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975;

- Boldea, Iulian, Metamorfozele textului, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 1996;


433

- Brad, Ion, Dincoace de munţi, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008;

- Bratu, Savin, Cronici (II), Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958;

- Călinescu, George, Literatura nouă, ediţie întocmită şi prefaţată de Al. Piru, Craiova,

Editura Scrisul românesc, 1972;

- Cistelecan, Al., în prefaţa Ardeleanul definitiv la volumul antologic: Ion Horea,

Bătaia cu aur, ediţie de autor îngrijită de Eugeniu Nistor, Tg-Mureş, Editura Ardealul,

2009;

- Cistelecan, Al., Poezie şi livresc, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987;

- Cistelecan, Al., Top-ten, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000;

- Cristea, Valeriu, Fereastra criticului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987;

- Doinaş, Ştefan Aug., Lectura poeziei, Bucureşti, Cartea Românească, 1980;

- Doinaş, Ştefan Aug., Poeţi români, Bucureşti, Editura Eminescu, 1999;

- Felea, Victor, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977;

- Iorgulescu, Mircea, Prezent, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985;

- Kocsis, Francisko; Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania, editura Ardealul,

Târgu-Mureș, 2006;

- Kortárs Magyar Irók Kiss Lexicon – 1959 – 1988, editura Magveto, Budapesta, 1989;

- Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură,

Piteşti, Editura Paralela 45, 2008;

- Mariș, Ioan - Poezia lui Kányádi Sandor – http:// www.revistatransilvania.ro

/arhiva/2006/pdf/numarul2/p25-27.pdf. - 12.02.2014;

- Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism,

Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2000;

- Micu, Dumitru, Limbaje lirice contemporane, Bucureşti, Editura Minerva, 1988;

- Micu, Dumitru, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Bucureşti, Editura

Minerva, 1986;

- Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, vol. II, Bucureşti, Editura Iriana,

1995;

- Mohacsy, Karoly; Vasy, Geza – Szines Irodalom, editura Kronika, Budapesta, 2009;

- Negoiţescu, I., Scriitori moderni, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966;

- Nistor, Eugeniu, Dialoguri în Agora, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2005;

- Nistor, Eugeniu, Nostalgia golfului, Tg-Mureş, Casa de editură Mureş, 1993;

- Popa, Marian - Dicționarul de literatură română contemporană, Editura Albatros,

București, 1977;

- Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Bucureşti, Editura Fundaţia

- Luceafărul, 2001;

- Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Bucureşti, Editura

Semne, 2009;


434

Simion, Eugen, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, Editura pentru

Literatură, 1965

Documents

KANYADI SANDORS POETRY AND ION HOREAS P OETRY 04 49.pdf · tânjește la „toamna târzie, la locul în care se simte cel mai bine: „Inima mea de -o vreme o simt într-adevăr