Facultatea de Teologie Ortodoxă - Studii şi Articolefto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/07/...inteligibili şi mai presus de cugetare, nu vezi, nu ai şi nu posezi

„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii şi

profunzimii gândirii teologice

† Ignatie MUREŞEANUL,

Arhiereu- Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române

a Spaniei şi Portugaliei

Abstract: The express intention of this article is to plead for

recovering the beauty of the Holy Fathers’ thought. Unfortunately, we

are witnessing a peripheralization thereof in our spiritual life. This reality is

becoming even more pregnant if we consider the fact that the flavour of

Patristic thought is no longer perceived in the structure of our lives as

Christians.

A return to the Holy Fathers, or a rediscovery of the referentiality of the

Patristic tradition in any theological endeavour, can provide us a clear,

authentic, fresh, and more profound image of the act of faith, as deification of

man. An appeal to the sources is tantamount to finding authenticity and

freshness, as well as clarity.

The lack of pathos for assimilating the Patristic spirit, as present in the

works of the Holy Fathers, results in a “scholasticization” of revealed truth.

The Holy Fathers embody the ideal of full spiritualization and communion with

the life of the Holy Trinity. Their doctrine is no cold and anemic musing, but

the faithful reflection of their life in the Holy Spirit. As their deeds and life, so

was their thinking, their cogitation. Their theological interpretation arises

from the theology of their life, i.e. theology understood as commitment to and

penetration into the way of life of the Holy Trinity.

Keywords: Holy Fathers, Patristic tradition, faith, deification

Studii şi Articole

† Ignatie MUREŞEANUL

10

„Credincioşia faţă de Sfinţii Părinţi constă nu numai

în aceea de a continua să ne hrănim din învăţăturile lor,

ci şi în aceea de a fi, la fel ca ei, contemporani în ceea ce priveşte

problemele majore ale Bisericii şi lumii”1.

I. „Phronema” patristic

Intenţia expresă a acestui articol este de a face o pledoarie

pentru regăsirea frumuseţii gândirii Sfinţilor Părinţi. Din păcate,

asistăm la o periferizare a acestora în viaţa noastră duhovnicească.

Această realitate devine şi mai pregnantă dacă ne gândim la faptul că

nu se mai resimte mirosul gândirii patristice în structura vieţii noastre

de creştini. Nu dispunem încă, la modul intens, de constatarea faptului

că într-adevăr trăirea noastră de oameni ai lui Hristos este grefată,

configurată pe/după viaţa şi gândirea Sfinţilor Părinţi. Este suficient să

aducem în atenţie un aspect al vieţii liturgice, care confirmă, cu asupră

de măsură, ceea ce spunem. Extrem de rar ne este dat să auzim în

predici vreun text patristic.

Mai mult, în omilia rostită de la amvon nu simţim că ar fi

aproape nicio reverberaţie a unei cugetări şi trăiri adânci a vreunui gând

patristic. Textul patristic îl putem regăsi probabil într-un studiu

teologic, chiar dacă şi aici este doar invocat direct/indirect, interpretat

prin diverse filoane, fără a fi citat concret şi transmis ca rod al unei

metabolizări duhovniceşti. Recursul la el devine doar act de „erudiţie”2.

Totul se face la nivelul unei redări mecanice şi superficiale, fără putere

de impact în sufletul celui care citeşte sau ascultă textul patristic. Acest

1 Constantin Andronikof, IIe Congrès des facultés de théologie orthodoxe, Athènes, în

„Contacts” 29/1977, p. 143. 2 Juan José Ayan Calvo, Mâna creatoare a lui Dumnezeu, în Cristian Bădiliţă, Ştiinţă.

Dragoste. Credinţă, Convorbiri cu patrologi europeni (col. „Ştiinţă şi religie”),

Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p. 95: „Uneori, recurgerea la Părinţi se

transformă într-o «opţiune teologică», mai ales dacă mărturiile concordă cu ceea ce

teologul respectiv doreşte să afirme (un fel de ornament de erudiţie); alteori se pretinde

«aducerea la zi» a gândirii lor şi sunt făcuţi să spună ceea ce se doreşte ca ei să spună,

prin urmare instrumentalizaţi. Nu lipsesc nici cei care nu-i văd decât ca pe nişte

«rămăşiţe arheologice»”.

„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii

şi profunzimii gândirii teologice

11

fapt trădează o tristă realitate: sacerdotul/teologul nu mai meditează

(sau o face inconsecvent) pe marginea textelor patristice. Fără a fi

dramatici, consecinţele sunt catastrofale: ne desprindem de duhul

Bisericii, prelungit în viaţa ei liturgică şi întrupat în textele Sfinţilor

Părinţi, şi ne alipim de duhul lumii, nemaifăcând o delimitare între ceea

ce este autentic şi ceea ce desfigurează actul credinţei, între

îndumnezeire şi cele mai rafinate forme de demonizare seculară.

Derapajele de orice fel, desigur cele care au afinitate cu viaţa

Bisericii, se datorează acestei distanţări/indiferenţe faţă de

duhul/cugetul Sfinţilor Părinţi, pe care îl găsim în scrierile lor.

A devenit un clişeu sintagma „Sfinţii Părinţi”, de vreme ce

aceştia nu mai constituie referinţa vieţii noastre duhovniceşti sau temeiul

cercetării noastre teologice. Chiar şi în travaliul cercetării teologice

recursul la Sfinţii Părinţi este unul decorativ, tocmai pentru a sugera că se

poate vorbi de o anumită calitate patristică a discursului. Atâta timp cât

există o distonie/sciziune între lex orandi şi lex credendi la nivelul vieţii

în Hristos, e mai mult decât limpede că Sfinţii Părinţi ocupă un loc pur

„opţional”, fără putinţa de a transfigura existenţa noastră.

Importanţa lor nu trebuie dedusă din faptul că sunt nişte

instanţe spirituale de care dispunem oricând şi oricum pentru a ne

argumenta aserţiunile teologice, ci din redescoperirea autorităţii

gândirii lor, care este o expresie a vieţii lor în Duhul, nu speculaţie

intelectuală.

Preeminenţa vieţii asupra discursului

Pentru Sfinţii Părinţi mai întâi a fost experienţa şi mai apoi

cugetarea3. Viaţa lor e un poem al experienţei. Întreaga lor gândire,

3 Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Ὑπὲρ τῶν ἱερῶς ἡσυχαζόντων Ι, 334,

Συγγράμματα A’, ἐκδίδονται ἐπιμελείᾳ Παναγιώτου Κ. Χρήστου, Thessaloniki, 1988, p. 445 [Sfântul Grigorie Palama, Despre lumina şi luminarea

dumnezeiască, în Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului

Grigorie Palama, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2006,

p. 315: „Auzind de ochii sufletului, care cunosc prin experienţă comorile cele cereşti, să

nu crezi că e vorba de cugetare. Căci aceasta cugetă prin sine atât la cele sensibile, cât


12

însumată în scrierile lor, izvorăşte din experienţa evenimentului că

Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate, care le-a structurat profund

fiinţa. Astfel, gândul lor teologic devine cuvânt viu, în stare să hrănească

fiinţa noastră însetată de autentic, de tot ceea ce dă viaţă. Ei sunt numai

trăire şi nimic altceva, pentru că prin modul lor dumnezeiesc de a vieţui

fac tranzitul de la a avea la a fi. Experienţa ţine de a fi. Discursul de a

avea. Sfinţii Părinţi nu au nimic, pentru că ei doar sunt. Orice inversare a

acestui raport dintre experienţă şi gândire este similară cu transformarea

Sfinţilor Părinţi în filosofi sau cugetători creştini.

Nu faptul că au fost persoane extrem de bine racordate la

cultura profană sau faptul că au fost cuplaţi la toate convulsiile

ideologice sau sociale ale vremii lor le conferă această autoritate, ci

starea de persoane îndumnezeite.

Experienţa deţine, în tradiţia patristică, preeminenţa în faţa

oricărui discurs. De aceea, când descoperi autoritatea lor, care decurge

din modul lor de vieţuire în Duhul Sfânt, atunci ţi se revelează adevărul

că ei sunt extrem de actuali4. Nu găseşti nimic rezidual în experienţa

sau gândirea lor, pentru că totul poartă mirosul vieţii în Duhul Sfânt.

Totul pare a fi încorporat în „azi”-ul/„proximitatea” Împărăţiei lui

Dumnezeu.

şi la cele inteligibile. Însă precum o cetate pe care n-ai văzut-o încă, dacă cugeţi la ea,

nu înseamnă că ai şi fost acolo, tot aşa e şi cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeieşti: nu

cugetându-L şi teologhisindu-L pe Dumnezeu, îl experiezi. Sau precum aurul, dacă nu-l

posezi în chip sensibil (palpabil), nu-l ai în mâini şi nu-l vezi, chiar dacă ai avea în

cugetare de zeci de mii de ori noima lui, tot nu l-ai avea, nu l-ai vedea şi nu l-ai poseda;

la fel e şi cu comorile dumnezeieşti: de le-ai cugeta de zeci de mii de ori, dacă nu le

pătimeşti/experiezi cele dumnezeieşti (μὴ πάθῃς δὲ τὰ θεῖα) şi nu le vezi cu ochii inteligibili şi mai presus de cugetare, nu vezi, nu ai şi nu posezi cu adevărat nimic din

cele dumnezeieşti”]. 4 Cf. Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa,

autoritatea şi actualitatea Părinţilor pentru omul contemporan. Cu un studiu de caz

privind fenomenologia patristică şi (re)contextualizarea ei în societatea contemporană

(I), în „Tabor” 12/2012, pp. 32-33.



13

Hortativul „Înapoi la Părinţi” – caracter eclesial şi sobornicesc

Într-un asemenea context, recursul la ei, conform adagiului

„Înapoi la Părinţi”, devine unul extrem de urgent, viu şi real. Evident,

acest adagiu, iniţiat de Părintele George Florovsky la primul Congres

Internaţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă de la Atena din 1936,

nu este echivalent cu ignorarea prezentului5 şi al viitorului, pentru că

am fi, chipurile, prea ocupaţi cu trecutul tradiţiei patristice. Dimpotrivă,

acest imperativ capătă şi mai multă claritate dacă îl corelăm cu acel

„Urmând Sfinţilor Părinţi” al participanţilor la Sinodul VII Ecumenic.

În acest sens, teologul grec G. Mantzaridis este cât se poate de explicit:

„A urma înseamnă a veni după aceea sau a merge pe urmele

înaintaşilor. Cel care vine după aceea nu hotărăşte el calea, ci urmează

calea stabilită deja. Aşadar, nu înseamnă nici întoarcere în trecutul

Părinţilor, nici transferare a lor în prezent sau viitor ca a unor comori de

arheologice. Acest lucru înseamnă acceptare a lor ca mădulare ale

Trupului lui Hristos şi a te lăsa condus de viaţa şi învăţătura lor, de

cugetul şi duhul lor. Tradiţia Ortodoxiei, ca martor diacronic al

adevărului creştin nu conţine nimic care să nu fi aparţinut tradiţiei

Bisericii nedespărţite din primul mileniu creştin. Acest lucru nu

înseamnă că Biserica Ortodoxă îi întoarce pe credincioşi în primul

mileniu, ci că îi invită să se integreze perspectivei soborniceşti păzită de

Biserica nedespărţită de atunci. Fără această poziţionare, respectarea şi

redescoperirea unităţii nu este posibilă. Mai mult, Ortodoxia nu este

pierdută în trecut, nu se întoarce în trecut, ci trăieşte în prezent cu

conştiinţa istorică a tradiţiei Bisericii. Consţiinţa ei de sine nu se

sprijină pe o înţelegere ecumenică orizontală, ci pe unitatea de credinţă

diacronică cu Părinţii Bisericii”6.

5 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă I, Bucureşti, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 20033, p. 5: „Ne-am străduit să

înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem

aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul

nostru, aşa cum n-au făcut de al lor”. 6 G. Mantzaridis, Das spirituelle Erbe der Orthodoxen Kirche und ihre Bedeutung fur

Europa, în „Orthodoxes Forum” 1/1994, p. 40, apud, Adrian Marinescu, Ortodoxie şi


14

Prin urmare, hortativul „Înapoi la Părinţi” nu are atât un

caracter temporal, cât unul eclesial şi în ultimă instanţă sobornicesc,

adică de pătrundere în duhul vieţuirii şi al gândirii lor, care surclasează

orice tendinţă de a-i încarcera în trecut.

Tradiţia patristică – „realitate deschisă”

Pentru tradiţia ortodoxă, perioada patristică „reprezintă o

realitate deschisă”7, aşa cum deschisă este lucrarea Sfintei Treimi în

Biserică. Este inadecvat să vorbim de limitele temporale ale tradiţiei

patristice, în ciuda faptului că această perspectivă a fost „serios”

canonizată de manualele tradiţionale de Patrologie. În aceste manuale

sunt decretate drept limite temporale ale Patrologiei: în Apus, Sfântul

Grigorie cel Mare (†604) sau Isidor de Sevilia (†636), iar în Răsărit,

Sfântul Ioan Damaschin (†749).

Este o periodizare care poartă amprenta raţionalismului

apusean. Teologia apuseană nu intenţionează să depăşească graniţa

acestei periodizări, adică secolul al VIII-lea, pentru a nu se întâlni cu

Sfinţii Părinţi care au polemizat, au lămurit, depistat ereziile doctrinare

pe care le-a asumat această teologie. În teologia patristică apuseană nu

va face (încă) obiectul unei cercetări ştiinţifice ample sau nu se va

bucura (în curând) de o ediţie critică operele Sfântului Marcu al

Efesului (Eugenicul), care a intrat în coliziune frontală cu (aproape)

toate inovaţiile Apusului creştin.

Prin urmare, din perspectivă ortodoxă, perioada patristică „nu

are limite în istorie, aşa cum nu are limite nici Tradiţia Bisericii”8.

Perioada patristică se identifică cu Tradiţia Bisericii, care este vie şi

dinamică. Astfel, nu putem extrage concluzia absurdă că Sfântul

Simeon Noul Teolog, Sfântul Fotie al Constantinopolului, Sfântul

Grigorie Palama, Teofan al Niceei, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul

Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea şi actualitatea Părinţilor pentru

omul contemporan ...(I), p. 41. 7 Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea

şi actualitatea Părinţilor pentru omul contemporan ... (I), nota 17, p. 18. 8 Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie (I). Introducere, Secolele II şi III,

traducere de lector dr. Adrian Marinescu, Bucureşti, Editura Bizantină, 2006, p. 76.



15

Siluan Athonitul sau Arhimandritul Sofronie nu fac parte din generaţia

patristică a Părinţilor Bisericii. Perioada patristică este perioada

îndumnezeirii omului, care este veşnică.

Neo-patristic şi post-patristic – fracturare / denaturare /

stagnare sau actualizare a tradiţiei patristice?

Tendinţa de a actualiza şi de a exprima dinamismul creator al

mesajului Sfinţilor Părinţi a căpătat în decursul vremii diverse

apelative, care, fără o înţelegere dreaptă a lor, poate stârni controversa.

Astfel, atunci când se vorbeşte de dimensiunea diacronică a tradiţiei

patristice, fie este numită „curent neopatristic”, fie „teologie

postpatristică”. Ambele sintagme, dacă nu sunt contextualizate într-un

duh ortodox, ne pot trimite cu gândul la o anumită formă de fracturare,

de stagnare sau chiar denaturare a tradiţiei patristice.

Termenul „neopatristic” poate induce şi convingerea că tradiţia

patristică este aşa de desuetă, inactuală, încât trebuie supusă unui efort

de înnoire, de reîmprospătare permanentă.

Termenul de „postpatristic” poate transmite subliminal faptul

că ne situăm în afara dimensiunii patristice. Această ultimă sintagmă a

stârnit numeroase polemici, mai ales în mediile conservatoare ale

teologilor greci de astăzi. Este suficient să amintim de reacţia virulentă

a participanţilor la simpozionul cu tema „Teologie patristică şi erezie

postpatristică”, 25 februarie 2012, organizat de Mitropolia Pireului,

care s-a vrut o replică la Simpozionul cu tema „Sinteza neo-patristică

sau teologie post-patristică: poate teologia ortodoxă să fie

contextuală?”, organizat de către Academia de Studii Teologice din

Volos, 3-6 iunie 2010.

Din punctul nostru de vedere, nici una din aceste sintagme nu

este cea mai inspirată. Prima noţiune (neo-patristic) oricând poate să

devieze în ceea ce generic numea un reputat patrolog „fundamentalism

patristic”9, adică o anumită formă de idolatrizare a tradiţiei patristice, o

9 Lucian Turcescu, Să construim pe fundaţia anterioară, dar nu cred că trebuie să

devenim sclavii tradiţiei, fie ea şi teoogică, în Cristian Bădiliţă, Ştiinţă. Dragoste.


16

raportare inertă10

faţă de mesajul Sfinţilor Părinţi, o lipsă de intuiţie, de

asceză noetică în a depista că ei pot fi mai actuali pentru vremurile şi

ideologiile seculare de astăzi, decât ne-am putea noi imagina. A doua

noţiune (post-patristic) ne poate plasa pe orbita perspectivei că avem

Părinţi de primă mână, adică cei care se încadrează temporal în

perioada patristică, deci foarte credibili, şi Părinţi second-

hand/secundari, adică cei care au trăit după această perioadă, deci mai

puţin credibili. Dacă acest post este perceput pe de-o parte ca efort de

„actualizare a Evangheliei lui Hristos exact după modelul pe care ei

(Sfinţii Părinţii s.n.) l-au aplicat cu succes în primele secole creştine”,

care capătă fizionomia „fidelităţii creatoare” faţă de vieţuirea şi

gândirea lor, iar pe de altă parte parte ca adevăr că „dialogul dintre

Revelaţie şi istorie, dintre imuabil şi muabil nu poate fi oprit sau redus

la perioada patristică”11

, atunci poate fi acceptat ca sens.

Dacă lucrurile stau altfel, se impune afirmarea adevărului că

această periodizare sau adjectivare a perioadei patristice în neopatristic

sau postpatristic este exclusivistă şi, prin urmare, irelevantă. Această

diferenţiere este ilegitimă. Ne putem da seama foarte uşor că aceste

delimitări sunt discreţionare, incorecte şi extrem de relative.

Credinţă, Convorbiri cu patrologi europeni (col. „Ştiinţă şi religie”), Bucureşti, Editura

Curtea Veche, 2008, p. 163: „Acest tip de abordare – întâlnit şi la aţi membrii ai

mişcării neopatristice – poate duce la ceea ce eu numesc «fundamentalism patristic»,

adică la o încăpăţânare de susţine cu orice preţ că Părinţii Bisericii au spus tot ce trebuia

spus – eventual că părinţii au fost şi precursorii tuturor mişcărilor moderne (în speţă ai

personalismului de secol XX) – şi la a sugera implicit faptul că nouă, modernilor, nu ne

rămâne altceva de făcut decât să repetăm ce au spus cei din trecut. Aceasta mi se pare

marea capcană a mişcării neopatristice”. 10 Radu Preda, Revelaţia şi istoria sau textul şi contextul. Teze social-teologice, în

„Tabor” 6/2012, p. 10: „Dacă un neo-curent sugerează mai curând reluarea unei idei

într-o altă ediţie, efort al cărui succes nu este nici pe departe garantat, un post-fenomen

indică tentativa de a depăşi ceva, de a lua în serios partea proprie de responsabilitate la

scară istorică”. 11 Ibidem, p. 11.



17

Dobândirea acelui phronema patristic

Invocarea unui text patristic nu mai ţine de un anumit snobism

sau automatism teologic, ci constituie o formă de comuniune cu viaţa şi

gândirea Sfinţilor Părinţi: „Această chemare de a ne întoarce la Părinţi,

ne spune Părintele Florovsky, poate fi cu uşurinţă înţeleasă greşit. Ea nu

înseamnă jurare in verba magistri! Ceea ce înseamnă la modul real şi

ceea ce solicită nu este o oarbă şi servilă imitare şi repetare, ci tocmai o

dezvoltare, o continuare, a învăţăturii patristice, însă omogenă. Trebuie

să reaprindem focul creator al Părinţilor, să restaurăm în noi duhul

patristic”12

.

De aceea, Patrologia sau studiul patristic nu înseamnă

promovarea unei priorităţi în a livra date cu caracter istoric sau

evenimenţial care, sigur, predispun la indispoziţie duhovnicească şi

intelectuală, nici transmiterea unor informaţii cu caracter general şi

formal despre Părinţii Bisericii, ci, mai ales, depistarea, aprehendarea şi

recuperarea dinamică a modului de gândire şi vieţuire duhovnicească,

reflectată în operele lor. Toate acestea au drept deznodământ formarea

acelui phronema patristic.

Aşa cum ni se cere să avem „mintea lui Hristos”, la fel ar trebui

să ne străduim să intrăm în interiorul experienţei gândirii Sfinţilor

Părinţi, pentru că tot ceea ce au înfăptuit sau au scris poartă mireasma

puterii experierii slavei necreate a lui Hristos. Gândirea lor este totuna

cu experienţa lor. Orice hiatus între acestea transformă teologia lor în

speculaţie intelectuală. În acest caz, orice text patristic nu se citeşte

neapărat cu pixul în mână, ci cu duh de rugăciune sau de comuniune cu

Sfântul Părinte al cărui gând, text îl ai în faţă, pentru a căpăta o

înţelegere dreaptă şi vie a ceea ce a vrut să transmită.

12 G. Florovsky, Patristics and Modern Theology, în Procès-Verbaux du Premier

Congrès de Théologie Orthodoxe à Athènes, 29 Novembre-6 Décembre 1936, publié

par les soines du Président Prof. Hamilcar S. Alivisatos, Athènes, 1939, p. 240, apud,

Adrian Marinescu, Părintele bisericesc sau Sfântul Părinte, martor şi organ al lucrării

Duhului Sfânt în Biserică şi în membrii acesteia. Noţiunea de „Părinte bisericesc” în

tradiţia patristică, originea şi semnificaţia ei teologică. Scriitorul creştere a Bisericii

vs. Scriitorul „creştin” (I), în „Studii Teologice” 1/2009, nota 21, p. 42.


18

Este imprudent, ca să nu spun păcat, din punct de vedere

duhovnicesc, să te apropii de gândirea Părinţilor Bisericii fără să te

intereseze vieţuirea, credinţa lor în Hristos. Ţinta nu este de a avea

acces la gândirea sau cultura lor înaltă, ci de a descoperi că în spatele

acesteia stă realitatea îndumnezeirii omului. Dacă din întâlnirea cu

textele patristice nu se stârneşte în noi dorul după îndumnezeire, atunci

totul capătă imaginea risipei de energie sau al deliciului intelectual. Mai

mult, în astfel de situaţii orice text patristic poate deveni o sursă de

abuz faţă de cel care nu face parte din acelaşi ethos eclesial ca şi tine.

Consideri că gândirea Părinţilor poate oricând să ia fizionomia

muniţiilor folosite împotriva celor care nu sunt în albia adevărului de

credinţă ortodoxă. Într-un asemenea context desfigurat, dobândirea

acelui phronema patristic nu înseamnă altceva decât faptul de a dispune

de arhitectura ideatică necesară pentru a-l incrimina pe cel care

constrastează doctrinar faţă de tine.

Sfinţii Părinţii – trăirea credinţei este identică cu

îndumnezeirea

Pentru Părinţii Bisericii trăirea credinţei celei adevărate este

identică cu asceza de îndumnezeire, care a zămislit tradiţia patristică.

Prin tradiţie patristică nu înţelegem doar operele Sfinţilor Părinţi,

hotărârile dogmatice ale celor 7 Sinoade Ecumenice sau imnografia

Bisericii, ci şi starea, invitaţia perpetuă la conştientizarea adevărului că

unica noastră vocaţie este îndumnezeirea. Tradiţia patristică este tradiţia

vie a îndumnezeirii omului în Biserică prin harul necreat şi veşnic al

Preasfintei Treimi. Dacă nu vom gândi în felul acesta, operele Sfinţilor

Părinţi vor căpăta cel mult un miros de parfum de epocă şi statutul de

piese de muzeu, probabil, extreme de valoroase. Mai mult, raportarea la

ele va fi una encomiastică, ceremonioasă, nu de imbold în a cuceri

Împărăţia Cerurilor, pentru a deveni o realitatea concretă a vieţii noastre

lăuntrice, nu de întrupare a acelui duh îndumnezeitor, care să fie în

constrast cu duhul lumii de astăzi.

Prin sintagma de „Sfinţi Părinţi”, ca exponenţi ai ethosului

îndumnezeirii firii umane, ar trebui să înţelegem acele persoane

transfigurate prin asceză, ca în felul acesta să devină pentru noi



19

paradigme de vieţuire în Hristos. Este total eronat să ne raportăm la

Părinţi ca la nişte repere „cognitive şi informative”13

. Semnul acestei

raportări reiese şi din faptul că, aproape instinctual, atunci când vorbim

de Sfinţii Părinţi, nu mai folosim adjectivul substantivizat „sfântul” în

faţa numelui, ci, pur şi simplu, rostim numele, aşa cum o facem cu

numele oricărui gânditor sau filosof. Ca să ne dăm seama de importanţa

acestui fapt, vă invit la un scurt exerciţiu de imaginaţie: oare am putea

să ne închipuim vreodată că i-am putea spune filosofului Socrate

„sfântul Socrate”? Nu! Deoarece această formulă de adresare este în

totală disonanţă cu traiectul biografic al acestuia.

Consider că este aproape indecent să proferezi numele

Sfinţilor Părinţi fără a ţine cont de felul în care ne adresăm lor în

cadrul liturgic. Nu am auzit în nicio slujbă că Sfântului Maxim

Mărturisitorul i se spune „Maxim Mărturisitorul” sau Sfântului

Grigorie Palama i se spune „Grigorie Palama”. Mai mult, înşişi Sfinţii

Părinţi atunci când fac apel la tradiţia patristică, folosesc întotdeaună

adresările „preadumnezeiescul Maxim”, „preaslăvitul Grigorie

Palama”. De aceea, folosirea acestui adjectiv substantivizat e nu

numai o formă de reverenţă, ci şi de recunoaştere a autorităţii lor, care

provine din viaţa lor sfântă întru credinţa cea adevărată. Ca să ne

edificăm cât de important este acest mod de a ne adresa Sfinţilor

Părinţi, am să vă citez un text al unui pastor neoprotestant, Marius

Cruceru, care, preocupat de studiile patristice, evită premeditat în a-i

numi „sfinţi” pe Părinţii Biserici: „Încă o precizare care ţine de

metodă şi de cadrul dogmatic în interiorul căruia judecăm aceste

texte: nu folosim onomastica tradiţională, spre exemplu Sfântul

Atanasie, ci Athanasios (...) Nu îi numim pe Părinţi «sfinţi», datorită

antropologiei pe care o practicăm, antropologie căreia îi este refuzată

ideea sfinţeniei scalare”14

.

13 Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea

şi actualitatea Părinţilor pentru omul contemporan ... (I), p. 32. 14 Marius Cruceru, Patristica neoprotestantă, în Cristian Bădiliţă, Ştiinţă. Dragoste.

Credinţă, Convorbiri cu patrologi europeni (col. „Ştiinţă şi religie”), Bucureşti, Editura

Curtea Veche, 2008, pp. 229-230.


20

Patrologia – „ştiinţa Părinţilor despre îndumnezeire”

Ajunşi în acest punct, foarte uşor putem să înţelegem

dimensiunea duhovnicească a ceea ce generic numim Patrologie sau

studiul patristic. Când aducem în discuţie termenul de Patrologie, ne

gândim că el înseamnă „cuvintele Părinţilor” (τὰ λόγια τῶν πατέρων), nu ştiinţa despre Părinţi, ci ştiinţa Părinţilor despre îndumnezeirea

omului. În acest sens, putem spune cu suficientă încredinţare că

primul „manual de patrologie” este colecţia „Vieţile Sfinţilor şi

Patericul”15

.

Astfel, Patrologia ne apare ca fiind ştiinţa teologică care

studiază, analizează, valorifică şi întrupează, din punct de vedere

duhovnicesc, teologic şi socio-cultural istoric, viaţa, operele şi doctrina

Sfinţilor Părinţi în vederea aprofundării şi asimilării acelui phronema

patristic, a descoperirii şi recuperării dinamice a modului de gândire şi

vieţuire duhovnicească al acestora pentru îndumnezeirea noastră. Este

important să subliniem că prin termenul de „patrologie” nu înţelegem

exclusiv manualul de Patrologie, care constituie doar o postfaţă,

câteodată nereuşită şi desfigurată, ci toată viaţa în Hristos şi gândirea

Sfinţilor Părinţi ca expresie a trăirii credinţei celei adevărate, precum şi

cercetarea teologică legată de operele acestora.

Intenţia precisă a Patrologiei nu este de a ne livra date istorice

şi culturale stufoase, care sigur au darul de a suprima duhul viu

încorporat în textele patristice, ci stârnirea dragostei şi fascinaţiei faţă

de credinţa vie, autentică, deplină şi dumnezeiască a Sfinţilor Părinţi.

Fără contactul viu, noetic şi kardiac cu duhul Părinţilor, Patrologia nu-

şi justifică importanţa. Părintele Sofronie spunea, într-o cuvântare

duhovnicească, că „Tatăl nostru ... este adevărata noastră patrologie”16

.

15 Adrian Marinescu, Părintele bisericesc sau Sfântul Părinte, martor şi organ al

lucrării Duhului Sfânt în Biserică şi în membrii acesteia ... (I), pp. 38-40. 16 Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti I, traducere din limba rusă de Ierom.

Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 165: „Our Father ... is our

patrology”.



21

Patrologia – regina ştiinţelor teologice

Această recalibrare a sensului termenului de patrologie ne

trimite la o altă aserţiune, absolut reală şi necesară: patrologia este

regina disciplinelor teologice. Îndeobşte se crede că Dogmatica deţine

acest statut privilegiat. Convingerea noastră este că i s-a acordat acest

statut fără să-l merite pe deplin. Sfinţii Părinţi sunt cei care au stabilit şi

au lămurit, pe temeiul Revelaţiei biblice şi al trăirii vieţii în Hristos,

dogmele Bisericii, care „sunt expresii ale planului de mântuire şi

îndumnezeire a omului în Iisus Hristos”17

.

Ramurile actuale ale ştiinţei teologice, precum Dogmatica,

Morala, Pastorala, Istoria Bisericească, Ermineutica biblică şi

Omiletica, îşi trag seva şi sunt însumate de Patrologie. Orice

poziţionare dogmatică, morală, misionară, istorică, biblică şi omiletică

presupune, în chip obligatoriu şi necesar, fundamentarea pe textele

Sfinţilor Părinţi în vederea stabilirii autenticităţii şi conformităţii exacte

ale acestor discipline teologice cu tropos-ul gândirii şi vieţuirii

ortodoxe al Sfinţilor Părinţi18

.

Distanţarea şi poziţionarea pe o altă orbită decât cea patristică

riscă să transforme teologia (citeşte disciplinele teologice) într-un

obiect de studiu arid, despuiat de viaţă, raţional şi abstract, deliciu al

minţii, fără perspectiva clară a trăirii împărăţiei lui Dumnezeu încă de

pe acest pământ, ca indiciu al îndumnezeirii noastre. Rolul Patrologiei

în cadrul celorlalte discipline teologice este unul determinativ, nu doar

decorativ, normativ, nu doar indicativ.

„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii şi profunzimii

Reîntoarcerea la Sfinţii Părinţii sau descoperirea referenţialităţii

tradiţiei patristice în orice demers teologic ne poate oferi o imagine clară,

autentică, proaspătă şi mai profundă asupra actului credinţei, ca

17 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă (I)..., 2003, p. 78. 18 Hilarion Alfeyev, Moştenirea patristică şi modernitatea, în „Revista Teologică”,

traducere de Dr. Ştefan Toma, p. 30: „Conformitatea unei opinii teologice date cu

«consensul Părinţilor» îi certifică ortodoxia; dezacordul înseamnă erezie”.


22

îndumnezeire a omului. Recursul la izvoare este totuna cu întâlnirea

autenticităţii şi a prospeţimii, precum şi a clarităţii. Confuzia şi deruta se

instalează acolo unde lipseşte reperul, în cazul nostru cel patristic. Să ne

gândim la un exemplu, decupat din viaţa liturgică a Bisericii: sărutul

păcii înainte de mărturisirea de credinţă. Multora li se pare că aici este

vorba de o inovaţie, venită pe filiera teologiei liturgice ortodoxe din

diaspora. Mai mult, se constată o aversiune aproape viscerală faţă de

recuperarea dimensiunii acestui gest liturgic şi restaurarea lui la nivelul

întregii comunităţi euharistice, nu numai la nivel clerical. Dacă am şti că

acest gest liturgic are un temei patristic, atunci poate ne-am mai domoli

inflexibilitatea în ceea ce priveşte aplicarea lui şi pentru credincioşi. Nu

voi aduce decât un singur text drept temei. Este vorba de un pasaj din

Cateheza a V-a mistagogică a Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Apoi

diaconul strigă: «Primiţi-vă unul pe altul şi să ne sărutăm unul pe altul».

Să nu-ţi închipui că sărutarea aceasta este o sărutare obişnuită, din acelea

ce-şi dau prietenii pe stradă sau în piaţă. Sărutarea aceasta nu este la fel

cu acelea. Sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele şi

îndepărtează din ele orice vrăjmăşie. Sărutarea aceasta este deci semn al

unirii sufletelor şi al izgonirii oricărei vrăjmăşii. Pentru aceasta Hristos

spune: «De-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că

fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău la altar şi mergi mai întâi

de te împacă cu fratele tău, şi atunci, venind, adu darul tău» (Mt. 5, 23-

24). Sărutarea este deci împăcare; pentru aceasta este sfântă. În altă parte,

fericitul Pavel strigă zicând «Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutare

sfântă» (I Cor. 16, 24); iar Petru: «Cu sărutarea dragostei» (I Pt 5, 14)”19

.

În acest text găsim toată semnificaţia gestului liturgic.

Lipsa de pathos pentru asimilarea duhului patristic, prezent în

operele Sfinţilor Părinţi, are drept efect „scolasticizarea” adevărului

revelat. Sfinţii Părinţi întrupează idealul de înduhovnicire şi comuniune

plenară cu viaţa Sfintei Treimi. Doctrina lor nu este o cugetare rece şi

anemică, ci reflexul fidel al vieţii lor în Duhul Sfânt. Cum le era fapta,

vieţuirea, aşa le era şi gândul şi cugetarea. Teologhisirea se desprinde

19 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, pp. 359-

360.



23

din teologia vieţii lor, adică teologia înţeleasă ca asumare şi pătrundere

în modul de vieţuire treimic.

Astfel, Patrologia sau studiul patristic este o permanentă

invitaţie la întâlnire directă, vie, frontală şi fascinantă cu textele

Sfinţilor Părinţilor, în vederea îndumnezeirii noastre.

II. Decalog al studiului patristic

Pentru a putea pătrunde în lumea fascinantă şi vie a Sfinţilor

Părinţi şi a ne asuma ethosul, gândirea şi viaţa lor duhovnicească e

necesar:

1. să citim şi să recitim neîntrerupt Scripturile, pe care Sfinţii

Părinţi le-au citit şi recitit în lumina Învierii lui Hristos. În ele L-au

găsit şi contemplat pe Hristos;

2. să avem în minte că Sfinţii Părinţi nu caută să elaboreze

construcţii teologice savante, ci să retransmită cu fidelitate, credinţa pe

care generaţiile creştine succesive au primit-o de la Sfinţii Apostoli. Ei

nu caută să fie originali, să-și impună gândirea lor teologică, ci doar să

tâlcuiască, să trăiască credinţa autentică Bisericii lui Hristos;

3. să nu facem abstracţie de faptul că scrierile Sfinţilor Părinţi

sunt reflexul mărturiei de credinţă în Hristos cel Înviat, al experienţei în

Duhul Sfânt şi al pathosului pentru apărarea credinţei;

4. să nu-i instrumentalizăm pe Sfinţii Părinţi, adică să-i

transformăm în nişte instanţe reci şi implacabile pentru a ne susţine

propriile noastre opinii teologice. Ne-au lăsat moştenire o credinţă, o

mărturie, un anume mod de a face teologie;

5. ca textele patristice să nu fie abordate strict sau doar dintr-o

perspectivă istorică sau culturală. Trebuie descoperită propria lor

intensitate, coerenţă, precum şi dialogul lăuntric pe care-l pot provoca.

Sfinţii Părinţi dialoghează cu noi prin textele păstrate. Numai de noi

depinde ospitalitatea şi pasiunea cu care vrem să-i primim în universul

vieţii noastre duhovniceşti;

6. să nu forţăm niciodată sensul unui text patristic. Să facem

efortul ca acest text să-şi dezvăluie propria lui semnificaţie, fără a-l

obliga „să ne vorbească” ceea ce noi am fi dispuşi să auzim;


24

7. Sfinţii Părinţi nu constituie nişte „rămăşiţe arheologice”,

„muzee” de idei teologice, „mumii egiptene” care trebuie cercetate la

un oarecare interval de timp. Ei sunt întruparea tradiţiei vii a Bisericii,

exponenţii experienţei plenare cu Dumnezeu, martorii neclintiţi ai

credinţei în viaţa treimică, revelată prin Iisus Hristos;

8. să ne amintim că Părinţii Bisericii s-au dovedit a fi păstori

extrem de grijulii faţă de nevoile concrete ale turmei încredinţate spre

păstorire;

9. să nu ne amăgim că aşa-numita „perioadă patristică” se

încheie cu Sfântul Ioan Damaschin (sec. VIII). Această delimitare a fost

pregătită în „furnalul” teologiei scolastice. Timpul patristic (ca

periodizare) este identic cu timpul Tradiţiei (Stylianos Papadoupoulos).

Atunci când se încheie Tradiţia, care este vie şi dinamică, se va încheia

şi era patristică. Epoca patristică debutează cu Sfinţii Apostoli şi se

plineşte cu ultimul sfânt al vremurilor eshatologice;

10. să nu treacă o zi în care să nu ne aplecăm genele înspre o

pagină sau o cugetare patristică.

III. O smerită pledoarie pentru lectură

,,Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre

tine ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna să le cauţi şi să te

duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva

pentru a le face, astfel, să înceapă să fie? Tăcerea cărţilor şi rugămintea

lor nerostită. Ele nu-şi pot cere «dreptul de a fi deschise». Cărţile nu fac

grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea

cititorului care nu este încă (...) Important este ca o carte să fie citită –

şi, astfel, să fie mântuită de aparenţa de simplu obiect rătăcit printre alte

obiecte. Pentru că oricât de arătoasă ar fi cartea, nu există încă în simpla

ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit şi astfel,

singurul corp spiritual existent pe lume”20

.

20 Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2006, pp.199-20.

0. Primele pagini si cuprins1. Ignatie Muresanul2. Agapie Corbu3. Jean Nedelea4. Jan Nicolae5. Benedict Vesa6. Adrian Opre7. Pagina goala - 1388. Ormenisan Petrut9. Ioan Filmon - Cronica10. Pagina goala - 164-165

Documents

Facultatea de Teologie Ortodoxă - Studii şi Articolefto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/07/...inteligibili şi mai presus de cugetare, nu vezi, nu ai şi nu posezi