Emolienti

Conform dictionarului explicativ al limbi romane “emolientii sunt acele substante care au proprietatea de a inmuia tesuturile congestionate sau inasprite. In industria cosmetica, in conformitate cu definitia data in International Cosmetic I ngredient Handbook “Emolientii sunt ingredienti cosmeticicare contibuie la mentinerea unei aparente de moliciune, netezime si flexibilitatea pieli. Acestia functioneaza pe baza proprietatilor lor de a ramane pe suprafata pielii sau in stratul pielii”. Intr-o incadrare generala, emolientii apartin categoriei substantelor grase. Hidratarea stratului cornos are ca rezultat schimbai in proprietatile mecanice ale acesteia. Una din consecintele efectului de “emoliere” este netezirea superficiala, care apare ca rezultat al acestei hidratatri. Suprafata pielee este caracterizata de o serie e linii si mici crapaturi care apar datorita intinderii si indoirii repetate a acesteia. Tendinta liniilor superficiale de a se adanci si de a persista este un efect inevitabil al procesului de imbatranire , care insoteste si diminuarea eficienteide autohidratare naturala a pielii. Orice reducere in latime sau adancimea linilor sau crapaturilor , ca urmare a aplicari unui preparat cosmetic, este o daovada clara a efectului emolient al acestuia. O consecinta a hidratarii este si reducerea tariei fortei de adeziune care exista intre straturile adiacente ale stratului cornos, care reprezinta o alta modalitate de manifestare a actiunii emoliente. Un alt parametru, elasticitatea pielii, este afectat, de asemenea, procesul de imbatranire. Usurinta cu care liele devine rapid la pozitia sa initiala, dupa inlaturarea factorului mecanic care a provocat deplasarea, este controlata de cativa factori, intre care lumina UV, care induce un anumit grad de reticulare a proteinelor celulare si gradul de hidratare al celulelor. Schimbarea proprietatilr elastice, ale pielii, ca urmare a folosirii unui produs cosmetic, poate confirma, de asemenaea efectul de emoliere. Clasificarea uzuala a materiilor prime grase in uleiuri, grasimi si ceruri se bazeaza pe observarea unei diferente intre proprietatile fizize ale acestora la temperatura camerei si anume:

Uleiurile sunt lichide; Grasimile sunt semi solide; Cerurile sunt solide;

La ridicarea temperaturii peste anumite limite, dar, de regula, sub 60*, grasimile si cerurile devin uleiuri; prin racire destul de avansata, uleiurile devin grasimi iar apoi ceruri, dar tranzactia este mai putin evidenta ca in cazul ridicari temperaturii. Proprietaile comune ale materiilor garse sunt:

Punctul de fierbere foarte ridicat;

Proprietati lubrefiante, adica reduc frecarea intre suprafetele aflate in contact cu alunecarea;

Nu sunt absorbite rapid de piele, pe care lasa un strat subtire, lucios; In structura lor chimica au lanturi de hidrocarbonate lungi.

Agentii de emoliere utilizati in preparatele cosmetice provin din sursele minerale, vegetale sau sunt obtinute prin sinteza chimica.In conformitate cu structura lor chimica, emolientii pot fi clasificati in urmatoarele categorii:

Alcooli grasi; Hidrocarburi; Trigliceride, naturale si sintetice; Ceruri, atat ceruri “adevarate”( adica esteri ai acizilor si alcoolilor cu catena

lunga), cat si cele cu “aspect ceros”; Siliconi; Esteri; Produse pe baza de lanolina;

Desigur, in aceasta clasificare exista si o serie de interferente, in sensul ca o

serie de “ceruri” sunt, de fapt, trigliceride, altele sunt hidrocarburi. Frecventa cu

care diferitele tipuri de agenti de emoliere au fost incluse intr-un numar de 19150

formulari in anul 1996, in SUA este prezentata in urmatorul tabel.

1. Alcooli grasi

Principali alcooli grasi utilizati ca emolienti sunt prezentai in tabelul 1.1

2. Uleiurile minerale (hidrocarburi)

Uleiurile din surse minerale sunt pafine obtinute prin distilarea si farctionarea

titeiului brut. In general, parafinele cu numarul atomilor de carbon mai mare ca 14,

cu catena liniara, sunt solide. Cu toate acestea, in industria cosmetica se utilizeaza

parafine lichide, de iferite calitati care pot avea 14 sau chiar mai multi atomi de

carbon. Ratiunea starii lichide in acest caz este legata de faptul ca aceste uleiuri

minerale contin o mare proportie de parafine ramificate, iar ramificarea impiedica

alinierea moleculelor necesare pentru a avea loccristalizarea. Vascozitatea depinde

de tipul de fractie folosite. Exista parafine lichide, vascoase, carecontin

hidrocarburi cu C 16-25 atomi de carbon. Parafina lichida usoara este alcatuita din

lanturi hidrocarbonate mai scurte si este mai putin vascoase. Ceara de parafina

C21-30 si p.t. in jur de 55*C.

Proprietatile parafinelor tari (ceruri) depind de sursa petrolului brut. Din

petrolul rusesc, de exemplu, se obtine o ceara numita ozokerita (p.t=60-70*C), din

care, la purificare mai avansata se obtine ceara cerezina (ceresine).

Parafina moale, a carei calitate depinde, de asemenaea, de titeiul de

provenienta, este un material onctuos, moale, cu un interval de topire de 40-60*C,

constituit dintr-o matrice de parafina tare, in care este inglobata o fractiune lichida.

Varianta cea mai cunoscuta a parafinei moi este asa numita vaselina (petrolatum).

In mod normal, la obtinerea , parafinei moale are o coloratie galben bruna (parafina

moale galbuie, din care, prin prodecee de inalbire, se obtine parafina alba, aceasta

din urma,fiind utilizata pentru prepararea cosmeticelor. In functie de sursa din care

provine, titeiul brun contine cantitati variabile de compusi de sulf. Pentru utilizarea

in prepararea cosmeticelor compusii cu sulf trebuie indepartati.

2.Vaselina (petrolatum)

Primul brevet care se refera la petrolatum si prepararea acestuia a fost

obtinut de Robert A. Chesebrough, care a numit noul material ”vaselina”.

Recomandata initial ca pomada pentru par si pentru pratarea manilor crapate,

vaselina a capatat treptat multiple utilizari in industria farmaceutica, in special

datorita propritatilor sale de unguient uleios, similar cu grasimile animale, dar fara

probleme legate de rancezire. Ulterior proprietatile hidratante ale vaselinei si

stabilitatea la oxidare au adus-o in atentiea producatorilor de produse cosmetice.

Vaselina este un agent de hidratare eficient datorita proprietatilor sale fizice si

farmacologice. Actiune de hidratare se datoreste proprietatilor ocluzive ale

vaselinei, care sunt superioare oricaror parafine lichide sau solide , indiferent de

cantitatea de produs aplicata pe piele; chiar aplicarea unor cantitati mici sa dovedit

eficienta in tratarea de piele uscata. Studiile efectuate au permis stabilirea unor

calitati care se coreleaza cu siguranta utilizarii; astfel, petrolatum-ul sa dovedit a fi

noncomedogenic, neiritat si nealergic.

Utilizarile medicinale include vaselina ca ingredient primr in produse

parafarmaceutice, in special crème si unguiente pentru tratareapieli uscate ,

aeczemelor, arsurilor si in medicina sportiva pentu a proteja pielea supusa frecari

cu incaltamintea. Se mai utilizeaza ca vehcol principal in obtinerea plasturilor

ocluzive aplicate pe piele. In brevete relativ recente (ani ’90), este citata utilizarea

vaselineiin scopuri medicinale intr-o marea varietate de preparate, cum ar fi: geluri

de protectie, rezistente la apa, pentru protejarea mainilor sub manusile chirurgicale,

unguente pentru tratarea traumelor epidermiei (arsuri, rani, ulceratii) s.a.

In preparatele cosmetice, cantitatea de vaselina poate varia intre limite

foarte largi 5-95%, in functie de natura produsului urmarit. Astfel in diferite

brevete se citeaza cancentratia de 30-95% intr-o serie de crede, 40% intr-un balsam

pentru buze, emulsi cu cca. 5-50%, lotiuni hidratante de tip ulei/apa cu 4-26%

petrolatum. Veselina este un ingredient cheie in produsele de protectie antisolara si

este utilizat, de asemenea in produsele antihidre de ecranare a razelor solare. Desi

vaselina rosie ( Red Petrolatum) este aprobat in Statele Unite ca substanta de

ecranare a radiatiilor solare in concentratie de 30-100%, introducerea sa in

preparate antisolare este mai mult rezultatul actiunii hidratante decat a celei de

activ solar, aceasta este explicatia faptului ca utilizarea acesteia ca activ in

preparatele antisolare este in descrestere in ultimii ani. In schimb, vaselina alba

este intalnita in produsele de tip emulsie U/A care utilizeaza ca agent activ de

protectie antisolara dioxidul de titan micronizat, dispersat in apa, in timp ce

vaselina reprezinta o componenta fazei uleiose. Uleiurile componente sunt

incorporate intr-o matrice de gel cristalin lichid, ceea ce creaza independenta fata

de polaritatea fazei uleioase. Formulele de acest tip se utilizeaza de preferinta

pentru crème si lotiuni de bronzare, care prezinta stabilitatea deosebita, atat la fig ,

cat si la caldura. In aeste emulsii se mentine starea micronizata a particulelor de

dioxid de titan, ceea ce permite ca emulsia sa raman transparenta la aplicarea pe

piele. Pretul scazut si accesibilitatea vaselinei o indica si in continuareca un

ingredient de baza, atat pentu industria cosmetica, cat si pentru cea farmaceutica.

Uleiurile animale si vegetale

O mare parte din aceste uleiuri sunt esteri si glicerine, triglicerine, proprietatile

lor fiind corelate cu natura acizilor grasi esterificati. Uleiurile naturale se pot

obltine prin procedee de presare la rece, extractia cu solventi sau apa.

Cantitatea de esteri dintr-o substanta grasa (glicerida) este determinata prin

hidroliza cu solutie de hidroxid de potasiu.

Indicele de saponificare este definit ca nr de mg. KOH consumate de 1 g de ulei si

se situiaza in mod normal in domenilu specificat. Astfel, uleiurile de masline, de

cea mai buna calitate, are indice de saponificare cuprins intre 190 si 195. Uleiurie

de calitate mai slaba, sau falsificate, au indici de saponificare care se situiaza in

afara acestor limite.

Denumirea acidului miristic provine de la denumirea latina a nucusoarei, cea a

acidului lauric de la dafin. Interesant este faptul ca acidul palmitic a fost deumit

astfel, deoarece provine din uleiul de palmier, in timp ce alcoolul cu acelasi numar

de atomi de carbon a fost denumit alcool cetilic, deoarece este obtinut din grasimea

balenelor. Continutul in acizi grasi ai unei grasimi se determina prin titrarea directa

cu KOH alcolic.

Indicele de aciditate reprezinta numarul de mg de KOH necesar pentu a

neutraliza acizi grasi dintr-un anumit gram de grasime. O valoare noarmala a cifrei

de aciditate pentru un ulei este de 5.

Grasimile naturale contin diferite tipuri de gliceride, dar compozitia este

relativ constanta pentru o grasime data. Uleiurile de masline, de exemplu, este

format in principal din trioleina. Acidul oleic este acidul cis-9-octadecenoic, iar

izomerul sau, acidul elaidic, este acidul trans-9-octadecenoic. Configuratia “cis” nu

permite alinierea spatiala necesara pentru cristalizare, si, ca urmare, acidul oleic

este lichid, in timp ce acidul elaidic si acidul steric sunt substante solide.

Prezenta lantului hidrocarbonat lung reduce afinitatea compusului pentru apa dar

creste afinitatea pentru uleiuri.

Prezenta unei grupari polare,-COOH sau –OH are un efect invers, crescand

hidrofilicitatea. Astfel, in timp ce butanul este insolubil in apa, acidul butiric are o

solubilitate apreciabila. Un caz deosebit este prezentat de uleiurile de ricin, care

este format in principal din ricinoleat de gliceril.

Datorita prezentei unei grupe hidroxil in structura sa, acidul ricinoletic este

usor solubil in alcool.

Oxidarea grasimilo este un impediment in utilizarea acestora in preparatele

cosmetice. Tendinta de oxidare se datoreste actului oxigenului din aer la dublele

legaturi din gliceridele nesaturate si creste cu cresterea numarului de duble legaturi

in catena hidrocarbonata.

Uleiul de in,de exemplu, contine esteri ai glicerinei cu acizi cu 2 sau mai

multe duble legaturi, cum ar fi acizii linolic si lanolenic.

Expus la actiunea aerului, filmul de ulei de in se intareste, formand un strat

lucios, elastic, insolubil in dizolvanti orgaici si rezistent la actiunea interperiilor.

Fenomenul ca atare se numeste “sicativare” iar uleiul de in este un ulei “sicati”.

Din punc de vedere practic, daca este necesar ca uleiurile, grasimile sau cerurile sa

fie incalzite, temperatura trebuie mentinuta cat mai jos posibila si ridicata treptat.

In afara de cresterea tendintei de oxidare, suparincalzirea conduce la aparitia unui

miros neplacut de “grasime arsa” care este dificil de mascat.

Gradul de nessaturare al unei grasimi se detremina prin cifra de iod, care

reprezinta numarul de grade de iod care pot aditiona la 100 g substanta grasa. In

capitolul de obtinere a uleiurilor naturale prin presare si extractie sunt indicate cifre

de iod ale diferitelor tipuri de uleiuri. Pentru prevenirea oxidarii, in compozitia

uleiurilor de uz cosmetic sau a produselor obtinute cu aceasta, se introduc agenti

antioxidanti, care vor fi tratati ulterior.

O alternativa la prevenirea oxidarii este utilizarea unor uleiuri sintetice, cum

ar fi de pilda, miristatul de izopropil. Acestea au o tendinta de oxidare scazuta, sunt

pure, au compozitia constanta sunt practic incolore si indolore. De asemenae sunt

mai putin vascoase si lasa un strat fin, mai subtire si mai putin gras, pe piele.

Grasimi naturale

La racire, uleiurile de cocos si de plamier capata o consistenta ce variaza intre

cea a unei grasimi si a unei ceri , insa datorita faptului ca se topesc la temperatura

camerei nu sunt utilizate in cosmetica ci, in special, la obtinerea de sapunuri de

buna calitate. Inainte de obtinerea detergentilorsintetici moderni, sapunul de ulei de

nuca de cocos sa bucurat de o mare popularitate, in special datorita stabilitatii in

prezenta unor concentratii ridicate de electroliti.

Grasimile animale au fost utilizate in prepararea cosmeticelor, dar procedeul

lor de obtinere, prin topire cu abur, le face mai susceptibile fata de oxidare.

Principala utilizare a sapunurilor animale este fabricarea sapunurilor sau a unor

detergenti. Grasimea utilizata inca in cosmetica este lanolina.

Lanolina

Lanolina este o grasime care acopera lana oii, facand-o rezistenta la apa. Este

extrasa si purificata prin diferite procedee. In compozitia lanolinei intra colesteolul,

alcooli induriti cu acestea si esteri ai alcoolilor cu acizi grasi. Stratul cornos al

pielii este bogat in colesterol, sulfat de colesterol, acizi grasi liberisi ceruri.

Lipidele superficiale contin mai multe molecule hidrofobe ceea ce face ca pielea sa

se manifeste repelenta fata de apa.

Totusi, acest invelis trebuie sa permita circulatia vaporilor de apa din

piele. In consecinta, sebum-ul este poros fata de vaporii de apa si gaze, care sunt

schimbate cu atmosfera. Acest transfer este facilitat de structura unei parti din

acizii grasi din componentele sebum-ului, care poarta catene ramificate, furnizand

astfel “tuneluri” prin prin care pot migra apa si alte molecule mici. Cercetatari

dermatologice recente au demonstrat ca procesele enzimatice din piele generaeaza

molecule hranitoare pentru piele, din precursorii chimici de formularile cosmetice.

Aplicarea materialelor bogate in aceste componenete sau intr-un precursor

al acestoraeste o abordare normala o normalizarii functiilor pielii cu produse

cosmetice. Lanolina contine multe din nevoie pentru a-si regenera functiile de

hidratare si de protectie, ceea ce explica folosirea lanolinei pentru ingrijirea pielii

de cca. 3000 de ani.

Din lanolina bruta se separa diferite calitati de lanolina de uz cosmetic, care

unt hipoalergice. Datorita compozitiei chimice mai apropiata de sebum, lanolina

penetreaza pielea mai bine decat majoritatea altor grasimi. Lanolina are un caracter

polifunctional demonstrat prin studii stiintifice riguroase. Astfel, lanolina este unul

din putinele materiale capabile sa aiba, in acelasi timp proprietati de solvent si de

agent tensioactive. Numerosi pigmentati folositi in cosmetica decorativa sunt

substante polare, deseori de utila, datorita proprietatilor superficiale de udare. Un

exemplu elocvent este oferit de formularea rujurilor, in care lanolina de cea mai

buna calitate, lichida, este ulizata ca vehicul pentru pigmenti. Lanolina lichida

asigura dispersarea si suspendarea pigmentilor, la comcentratii ridicate, fara a fi

necesar un alt aditiv. Forma lichida a lichida a lanolinei se obtine din lanolina de

grad farmaceutice si reprezinta un concentrat de esteri cu catena ramificata in care

se realizeaza o scadere euctica a punctului de topire. In formularile conventionale

de rujuri, lanolina poate fi utilizata ca inlocuitor al uleiurilor de ricin. Introducerea

lanolinei in compozitiile de pudra de fata aduce avantajul unei mai bune aderente,

in afara efectului de emoliere.

Lanolina poate fi privata de un agent de emulsionare A/U. indicile sau HLB,

de aproximativ 4, este comparabil cu cel al monogliceridelor. Interesant este, insa ,

faptul ca pentru obtinerea unei emulsii A/U nu mai este nevoie de inca o

componenta. Este suficienta adaugarea de apa. Lanolina are capacitatea de a

incorpora apa pana la a treiaparte din greutatea sa. In acest caz, lanolina

actioneaza, atat ca ulei, cat si ca substanta tensioactiva, ceea ce explica si

capacitatea sa de emoliere deosebita.

Criteriile de consistenta necesare in formularea produselor cosmetice fac

dificila utilizarea unei singure materii grase. In general, grasimile se amesteca cu

uleiuri si ceruri, pentru a obtine, atat consistenta necesara, cat si rezistenta mai

buna la oxidare.

Ceruri naturale

Spre deosepire de uleiurile si grasimile discutate anterior, cerurile sunt

rareori gliceride ale acizilor grasi ci, esteri formati intre acizi si alcooli cu catena

luna. De exemplu, spermatetul, obtinut din grasimi de pe capul casalotilor (p.t=42-

50*) este in cea mai mare parte format din palmitat de cetil (CH3-(CH2)15-OOC-

(CH2)14-CH3.

Ceara de aline

Ceara de albine este secretata de glandele albinei domestice Apis Mellifica

L.Apides. ceara bruna, care serveste la constructia fagurilor contine:

Ceara pura (90-95%);

Propolis;

Graunte de polen;

Exista doua variante de ceara, ceara galbena si ceara alba. Ceara galbena se

obtine prin introducerea in apa fierbinte a fagurilor goliti de miere in prealabil.

Ceara racita este apoi recuperata si turnata in forme. Contine cca.5-10% substante

straine.

Ceara alba se obtine prin topire la cca.110-115*C, ceea ce permite

eliminarea unor impuritati si apoi se albeste prin tratamente fizice sau chimice

( trecere pe argila sau tratare cu pergament de potasiu), urmate de expunerea la

soare.

Compozitia chimica a cerii de albine corespunde la:

Hidrocarburi;

Acizi grasi;

Esteri de alcooli alifatici;

Palmitat de colesteroli;

Lactone;

Apa;

Utilizarea cerii de albine

Ceara de albine poate fi utilizata ca excipient in prepararea cosmeticelor:

farduri, rujuri,produse de machiaj pentru ochi si obraji, produse de depilare.

Datorita consecintei sale, ceara nu se utilizeaza ca atare, ci numai pentru a mari

consecinta altor preparate si anume:

In concentratii mici mareste consistenta emulsiilor;

In concentratii mari stabilizeaza o serie de crème, marind

vascozitatea.

Ceara de albine are o forma buna toleranta cutanata, un efect protector si

acoperito, prin formarea unui film impermeabil la suprafata pielii, care evta

deshidratarea epidermei.

Unicul dejavantaj este pretul destul de ridicat.

4.2 Ceara Carnauba, Ceara Candelilla

Ceara Carnauba este o ceara vegetala, produsa de frunzele unui palmier

brazilian Copernica Cernifera. Culoarea cerii depinde de varsta frunzelor, ceara

deschisa la culoare fiind produsa de frunzele tinere. Contine cerotat de miricil.

CH3(CH2)29OCO(CH2)24CH3 (p.t=83-86*C)

Cerara Carnauba este un produs foarte tare, de culoare galbena deschis si

miros agreabil. Conforma cu luciu deosebit, este usor emulsionata, retine ulei

foarte bine si ceea ce este deosebit de important, este perfect tolerata de catre

organism.

Ceara Candelina este formata in cea mai mare parte dintr-o hidrocarbura,

hentriacontan (C31H64), dar valoarea indicelui de saponificar indica si prezenta

unor esteri.

Sunt utilizate in formarea unor produse tip baton, rujuri etc., carora le ofera luciu si

consistenta.

3. Siliconii

Din punct de vedere chimic, siliconii sunt caracterizati de legaturi repetate siliciu-

oxigen(siloxan).

Aceasta legatura determina proprietatile fizico-chimice specifice

siliconilor. Legatura oxigen-siliciu este o legatura puternica, care confera

siliconilor o stabilitate termica si oxidativa deosebita. Astfel, la 200*C se constata

inceputul unui fenomen de oxidare, care poate fi, insa, intarziat cu ajutorul

antioxidantilor. In sisteme inchise, siliconii sunt stabili pana la punctul de

descompunere termica (350-400*). Au o rezistenta exceptionala la actiunea

azotului, radiatiilor ultraviolete si descarcarilor electrice. Siliconi rezista la

actiunea acizilor si bazelor diluate. Atat acizii, cat si bazele tari ataca legatura de

siloxan, formare de esteri in cazul acizilor si silanolati in cazul bazelor. Siliconii

sunt substante incolore, indolore, insipide, insolubile in apa si nemiscibile cu apa.

Moleculele de PDMS pot avea efecte tensio active importante, in special in

sisteme lichide neapoase, ceea ce are ca rezultat o distributie mai buna a fazei

uleioase la emulsie. Dimetilsiliconii sunt mai putin polari decat hidrocarburile, iar

presiunea lor superficiala este foarte mica (16-21 dyn/cm2)intr-un interval de

temperatura dat, viscozitatea siliconilor variaza cu mult mai putin decat cea a

uleiurilor minerale.

Proprietatile specifice ale siliconilor, cum ar fi activitatea superficiala,

presiunea superficiala mica, inertia chimica, repletia fata de apa si inocuitatea, ii

recomanda pentru utilizarea in industria cosmeticasi farmaceutica. Tensiunea

superficiala mica, combinata cu solubilitatea foarte scazuta in hidrocarburi si

solutii apoase garanteaza separarea siliconilor imediat dupa aplicarea pe suprafata

pieli vascozitatea mica faciliteaza etalarea rapida, ceea ce are ca efect emolienta

antispumare si substantivitatea PDMS. S-a si demonstrat ca emulsiile apa in silicon

sunt cu mai stabile decat formarile traditionale apa/ulei.

Dimeticona, de exemplu, este utilizata in sampoane, agenti de conditionare

si crème de fata. In formarea cremelor, dimeticona ofera netezire, lubrefiere si

stralucire, fara a induce senzatia de “gras”. In preparatele pentru ingrijirea parului

contribuie la mai buna manevrabilitate a acestuia si-I confera stralucire. Dificultati

de incorporare a dimeticonei in unele formulari a determinat introducerea pe piata

a altor siliconi, cu proprietati imbunatatite. Au fost, astfel, abtinute copolimeri ai

dimeticonei cu polietilen glicol si polipropilglicol si ai altor derivati.

Noii derivati de silicon au solubilitati in apa mai mare si proprietati

tensioactive mai marcate, oferind o distributie eficienta in formularile cosmetice,

atat pentru ingredienti polari, cat si pentru cei nepolari, cum ar fi agentii de

emoliere, lubrefiere, hidratare, de protectieantisolara, antiprespiranti si pigmenti.

Cu aceste materiale se pot obtine emulsii apa-silicon extrem de stabilesi

completlimpezi. Datorita rezistentei la spalare, cat si proprietatile de a forma filme

subtiri pe piele si par, noii derivati siliconici isi gasesc utilizare in produse de

ingrijire capilara, geluiri de dus, produse antiprespirante si deodorante.

7.6. Alegerea emolientului

In alegerea emolientului adecvat, formatorul tre sa se bazeze, in afara de

intuitie si experienta, pe o serie de criterii care vizeaza mai multe aspecte in care:

scopul final, cantitatea de emolient, natura chimica a acestuia, polaritatea

moleculei, interactiunea cu alti activi care urmeaza a fi introdusi in compozitie si

nu in ultimul rand calitatile senzoriale ale acestuia. Compozitia unui preparat

cosmetic de tip emulsie U/A, de exemplu nu se incadreaza intr-un sablon

predeterminat, dar analiza diferitelor produse de acest tip a permis stabilirea unor

proportii intre componentele acestuia. Astfel emolientul reprezinta partea cea mai

importanta, urmata de emulgatorul principal.

Alegerea de emoliere adecvata este functie de natura produsului care

reprezinta scopul formularii. Se observa ca emolierea reprezinta proportia cea mai

mare deingredient uluios ceea ce face ca alegerea adecvata a acestuia sa fie de

importanta primara. Domeniile tipice de utilizare ale diferitelor tipuri de agenti de

emoliere. Din multitudine de clase de emolienti, formulatorul trebuie sa discearna

asupra compatibilitatii agentului de emoliere cu ceilanti ingredienti si cu scopul

formularii.

In eneral emolienti reprezinta vehicolul pentru aterialele active liposolubile.

Substantelecu caracter iritantsolubile inapa sunt implicate sa i-acontact cu pielea de

catre stratul epidermic.

Emolientii influenteazagraduldeetalare a preparatului depiele,cat si

penetrabilitabilitatea factoruluiactiv de pritectie. Valoarea (indicele)deetalare este

definit ca suprafata de piele (mm2) acoperita intr-o perioada de 10 minute,prin

etalare intelegandu-se expansiunea substantei pe o suprafata data.

Exista posibilitatea de a fixa agentul activ de protectie solara in straturile

superioare ale pielii prin intermediul emolientilor. Ca agentii de emoliere pot

deplasa de unda la care filtrele Uvmaifesta absorbtia maxima, alegerea emolintului

este deosebit de importanta si sistemele cu un singur emoliet se pot dovedi

eficiente.in plus aparitia senzatiei de “gras” trebuie neaparat sa fie evitate,

utilizarea ciclometiconei in emulsie reduce aceasta senatie.

Utilizarea polimerilor siliconici in preparatele de protectie antisolara reduc

potetialul iritant al substantelor active I primul rand prin posibilitatea de micsorare

a concetratiei acestora si prin asigurarea unei distributii uniforme in plus.