Dr. · 2020. 7. 30. · o lucrare teoretică din domeniul chirurgiei(„Familia”, Oradea, XVIII, 20, 1882, 247). După un an de practică la Budapesta, s-a stabilit la Bucureşti,

Pag. 1

Revistă trimestrială de cultură istorică

Dr. Constantin-Tufan Stan(Lugoj)

Abstract: Constantin Rădulescu Jr. was a distinguished surgeon at the Eforiei Hospital in Bucharest. His correspondence with doctor George Dobrin, his brother-in-law and the first Romanian Prefect of Caraș-Severin County after the Great Union, describes episodes representative for the social, political and cultural life of Bucharest at the turn of the twentieth century: the arrival of Ferdinand, the crown prince, in the capital of the Kingdom of Romania and the vehement reaction of the anti-monarchist press, a long list of state institutions and Romanian Members of Parliament in 1895, the celebration of 10 May 1934. The letters also give biographic notes of personalities of Banat, such as Victor Vlad Delamarina, Valeriu Branişte, Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu, Cornelia Brediceanu (Lucian Blaga’s wife), Vasile Mangra and George Crăciunescu, a protopope from Belinț Village. Sent on a mission to Messina after the devastating earthquake in 1908, the prominent surgeon from Lugoj provided the Romanian press with impressive accounts of the consequences of the cataclysm.

Keywords: Constantin-Rădulescu Jr., George Dobrin, correspondence, earthquake, Messina.

Constantin Rădulescu Jr. (Costi) s-a născut la Lugoj în 15 iunie 1858. Era cel de-al patrulea copil al inginerului şi avocatului Constantin Rădulescu (1824-1895), per-sonalitate de frunte a Lugojului (fiul preotului Nicolae Rădulescu din Chizătău, cumnat cu Trifu Șepețian), ales primar în trei legislaturi, şi al Paulinei, descendentă, pe linie maternă, a familiei Nedelcu, reprezentanta unor vechi meseriaşi lugojeni, întemniţaţi pentru apartenenţa la Societatea secretă „Constituţia1”.

1 „Constituţia”, societate secretă a românilor lugojeni (1831-1834), aflată în consonanţă cu mişcările social-politice similare din Europa, care a prefigurat mişcările revoluţionare de la 1848; v. Ioan Boroș, Constituţia. Societate secretă română în Lugoj. 1830-1834, Tipografia „Minerva”, Gheorghe Ţăran, 1928.

Paulina Rădulescu (fiica lui Pavel Seiman din Timişoara-Fabric) era nepoată, dinspre mamă, a lui Damaschin (Dima) Nedelcu, fost meseriaş frânghier la Budapesta, important membru al Societăţii secrete lugojene „Constituţia”. În 1850, Paulina se stabileşte la Ciacova, unde soţul său, Constantin

Constantin Rădulescu Jr. –Eminentul chirurg lugojean

al Bucureștilor

După cursurile primare şi gimnaziale (Şcoala Confesională Ortodoxă Română și Gimnaziul de Stat din urbea natală) a urmat studii academice, finalizate prin obţinerea licenţei de medic chirurg la Facultatea de Medicină din Budapesta (1881), fiind chiar premiat pentru o lucrare teoretică din domeniul chirurgiei („Familia”, Oradea, XVIII, 20, 1882, 247). După un an de practică la Budapesta, s-a stabilit la Bucureşti, ca medic chirurg la Spitalul Eforiei, unde a devenit unul dintre cei mai apreciaţi medici. Într-o scrisoare adresată fiicei sale Elena (21 mai 1884, epistolă păstrată în fondul Rusalin, Arhiva Muzeului Național al Banatului Timişoara), Paulina Rădulescu sublinia succesul profesional al fiului său, Constantin:

„Aşa era de căutat ca medic chirurg, că un general, I. Potescu, din Galaţi, care trebuia să se supună unei operaţii grave, în loc să se ducă la Paris, unde era sfătuit de medicii săi să se opereze, a preferat să se supună a fi operat de dr. Constantin Rădulescu, operaţie care a reuşit foarte bine”.

În anul 1882, C. Rădulescu s-a ocupat de instalarea surorii sale Sofia şi a fiicelor acesteia – Laura, Lucia şi Paula – la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti-Cotroceni. După exmatricularea lui Victor Vlad din gimnaziul lugojean (1884), se va dedica educaţiei viitorului poet-acuarelist, înscriindu-l la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, apoi, în toamna anului 1885, la Liceul Militar din Craiova. Tot „unchiul Costi” a fost acela care, în decembrie 1887, a făcut demersurile pentru transferul nepotului său la Liceul Militar din Iaşi.

În cursul anului 1885, în timpul Războiului sârbo-bulgar, a fost trimis pe front, ca medic chirurg, la solicitarea guvernului sârb. Într-una dintre scrisorile adresate surorii sale Elena, C. Rădulescu descrie un episod Rădulescu, fusese numit inginer inspector cu cadastrul, începând cu 20 XI 1850, data înfiinţării instituţiei cadastrale în Banat. După naşterea Sofiei (1851), soţii Rădulescu rămân la Ciacova până în anul 1854, când se reîntorc definitiv la Lugoj. Aici, C. Rădulescu va înfiinţa Banca „Lugojana”, iar soţia sa se va dedica activităţilor sociale, conducând Reuniunea Femeilor Române. Gheorghe Rădulescu, fratele cel mare al Sofiei, se va stabili la Budapesta, unde va activa ca farmacist la Curtea Regală (cf. „Revista Cercului Juridic Bănăţean”, Timişoara, din 31 octombrie 1936, unde este schiţat un portret al avocatului C. Rădulescu).

Pag. 2

MORISENA, anul V, nr. 3 (19)/2020

al întâlnirii cu Draga, regina Serbiei, căreia îi acordase o consultaţie medicală la spitalul militar în care îşi desfăşura activitatea (vezi fondul Rusalin, arhiva Muzeului Național al Banatului Timişoara). Medicul lugojean şi-a oferit cu generozitate şi profesionalism serviciile medicale şi în anul 1908, când Societatea de Salvare din Bucureşti l-a trimis la Messina, pentru a participa la operaţiunile de salvare a victimelor cutremurului care lovise Sicilia2.

După demisia dirijorului Iosif Czegka din fruntea Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj (1888), Constantin Rădulescu va expedia surorii sale Elena, care se ocupa de instruirea corului, partitura liturghiei ce se cânta la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti.

S-a căsătorit, în anul 1888, cu Zoe Boerescu, fiica avocatului Vasile Boerescu, aderent la mișcarea pașoptistă în perioada petrecută pe băncile Colegiului „Sfântul Sava” din București, licențiat în Drept la Paris, profesor la Universitatea bucureşteană, ministru și parlamentar, politician de orientare liberală, susținător al proiectului aducerii unui prinț străin pe scaunul domnesc din București. A colaborat la elaborarea Enciclopediei române, monumentala lucrare apărută sub coordonarea lui Corneliu Diaconovich, redactând noţiunile şi planşele cu caracter medical. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii deplasării Reuniunii lui Ioan Vidu la Bucureşti, în 1906, pentru a participa la serbările Expoziţiei Jubiliare dedicate celor 40 de ani de domnie a lui Carol I. S-a stins din viaţă la Bucureşti în 8 martie 19363.

Prin generozitatea doamnei ing. Maia Dobrin, care mi-a facilitat accesul la arhiva dr. George Dobrin, am identificat cinci epistole expediate de C. Rădulescu surorii sale Elena şi cumnatului său, avocatul George Dobrin. Misivele, redactate între anii 1889 şi 1934, surprind câteva episoade reprezentative pentru viaţa socială, politică şi culturală a Bucureştilor la cumpăna dintre secolele XIX şi XX: sosirea prinţului moştenitor, Ferdinand, în capitala regatului român şi reacţia virulentă a presei antimonarhice, o amplă listă a instituţiilor de stat şi a parlamentarilor români din anul 1895, cu adresele respective, secvenţe ale sărbătoririi zilei de 10 mai a anului 1934. Corespondenţa lui C. Rădulescu creionează şi câteva elemente biografice inedite ale unor personalităţi din sfera culturii bănăţene: Victor Vlad Delamarina, Valeriu Branişte, Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu, Cornelia Brediceanu (soţia

2 Impresiile privind cataclismul care lovise sudul Italiei au fost publicate într-un număr al ziarului „Viitorul” din Bucureşti şi reluate, în două episoade, în periodicul lugojean „Drapelul” (IX, 6, 1909, 1-2, şi IX, 7, 1909, 1-3: Scrisoare din Messina. Impresiile unui medic român).

3 Un necrolog a fost publicat în „Acţiunea”, Lugoj, III, 11, 1936, 5.

lui Lucian Blaga), Vasile Mangra, protopopul belinţean George Crăciunescu4 ş.a.

Epistolar dr. Constantin Rădulescu Jr. – dr. George Dobrin

*Bucureşti, 22 aprilie [1]889Iubite George!

Din partea nevestei mele şi de la mine, primeşte sincerele noastre felicitări de ziua ta! Fie scris în cartea destinelor ca, împreună cu nevestica ta, să vă bucuraţi de nenumărate ori de aceasta şi de la Dumnezeu!

Scrisoarea ta am primit-o, îţi mulţumesc pentru informaţiile ce mi-ai dat. Până acum, tribunalul nu m-a întrebat nimica. Regret foarte mult că nu mi s-au pus în cunoştinţă, la timpul său, lucrurile care ar fi bine să le ştiu astăzi.

Mă întrebi dacă vom merge la Paris. Ei, prea ne crezi boieri, nu, nu, nu ne vom duce. În burgul nostru ne vom mărgini a ne face o imaginaţie vie despre frumuseţile ce or fi pe acolo, şi apoi, în curând, întreprindem călătoria „la Roma”.

În lumea medicală şi în special cea chirurgicală de pe aici, în curând e vorba să se facă o mişcare de personal; cu această ocazie, aşa mi se pare că greco-bulgaro-ţiganii dup-aici îşi vor aduce aminte şi de mine, şi anume că şi eu aş putea să le aduc un serviciu5.

De sărbătorile Paştelor, l-am avut pe Victor aici la noi. Am petrecut vreo 10 zile împreună şi bine6.

De vreo 3 zile, avem şi noi un Kronprinz7, adecă de ce n-am putea avea şi noi un Kronprinz, când mai în toate statele civilizate există o asemenea marfă. Să fi văzut ce straşnică primire i-a făcut… poliţia. Toate jurnalele au sărbătorit venirea Kronprinz-ului; până şi pe jurnalul „Adevărul” l-a scos din sărite; acesta, în ziua intrării „triumfale” a Prinzului, a publicat un articol de fond, Cu un neamţ mai mult intitulat; conţinutul era la fel cu titlul8. Jurnalul, cu toate astea, se vindea în masă prin popor, tocmai când lumea-l aştepta pe Kronprinz. Libertatea presei aici e ideală!

4 v. Constantin-Tufan Stan, Constantin Rădulescu Jr. – pagini inedite din corespondenţa sa cu av. George Dobrin, în „Reflex”, Reşiţa, VI, 1, 2, 3 (52-54), 2005, 56-58.

5 C. Rădulescu face aluzie la o iminentă trimitere într-o misiune medicală.

6 Victor Vlad era în această perioadă elev la Liceul Militar din Iaşi.

7 Ferdinand, viitorul rege al României.8 La venirea în ţară a prințului Ferdinand, presa anti-

monarhică a declanşat o virulentă campanie de denigrare a viitorului rege, utilizând epitete ca: „urechiatul”, „moş Teacă”, „chibiţul”.

Pag. 3


Petreceţi bine şi veseli ziua voastră. Pe tine şi pe Helena vă sărută al vostru, Costi.

*

Bucureşti, 22 april[ie] 1892

La mulţi ani, ziua onomastică serbată în dublu! Să vă trăiască George cel mare şi cel mititel9! Despre sporirea în familia mea, desigur sunteţi puşi în cunoştinţă din scrisorile mele cătră părinţi. Ne bucurăm că am scăpat bine şi de astă dată. Zoe împlineşte azi a 6 [-a] zi după facere şi e pe deplin bine, aşa că d-aci înainte nu ne mai e teamă de vreo complicaţie neplăcută.

La voi, toate bune? Mai preparaţi ceva pentru lunile de iarnă? căci ştii – „unde-s doi, puterea creşte” etc.! Îmi închipui, dragă Elenă, cu câtă plăcere îţi împlineşti tu datoria de mumă, ştiind cât doreai să ai un copil, şi Dzeu îţi dădu şi un băiat! Aud de la toată lumea şi de la toţi ce vin din Lugoj că vă merge foarte bine şi mă bucur foarte ştiindu-vă mulţămiţi. Vorbii de lume ce vine din Lugoj, da, căci mai curând sau mai târziu tot dau ei de mine; mai deunăzi, mă pomenii cu un domn – ştiţi că pe aici toţi suntem domni – cu capul spart –, şi adecă ce ar căuta la mine cineva fără capul spart. Examinând rana, adâncimea ei, forma etc. – după regulele ştiinţei – ce descopăr? Că am d-a face cu un camarad de ai mei din frageda mea tinereţe, de prin şcoala venerabilului nostru dascăl Lipovan! [„] Ce fel, cum, cu cine te-ai bătut? [”] [„] Cu cine, cu un logojan [”], răspunde el. [„] Ei bine, dar ca să te baţi cu un logojan, a trebuit să-ţi dai întâlnire în Bucureşti? Şi din ce v-a venit asta? [”] Doar dintr-o afacere – fiindcă băieţii s-au pus pe afaceri – dintr-o tovărăşie la o cârciumă – şi bieţii de ei, şi între dânşii, toţi colegi erau – de odinioară –, unul şede pe la Tum Tranzl, I. I., iar cel mai bătăuş e din neamul Nicoliţonilor, G. P.10 Şi cu toate poveţele bune, tot n-am scăpat pân ce nu am dat compatriotului de lângă biserică un act medical ca să se judece la „judecătorul de pace”, numai de ar face pace între dânşii.

Vă sărutăm cu toţii pe toţi ai voştri, Costi, Zoe, Paul, Marioara şi Helena

*

Bucureşti – 1 febr[uarie] 1895

9 C. Rădulescu se referă la Romulus (1892-1944). Ceilalţi copii ai familiei George şi Elena Dobrin: Remus (1893-1896), Cassius/Costică (1895-1972), Caius/Ionel (1900-1969) şi Elena (Nuţa).

10 Se pare că e vorba de George Pavel, viitor dirijor al Filarmonicii de Stat „Banatul” din Timișoara.

Iubite George,

Ieri [am] primit scrisoarea ta. Azi îţi trimit lista acelor adrese ale senatorilor, pentru abonamentele ce voiţi să faceţi11. Despre soarta petiţiei o să-ţi scriu zilele acestea.

Ieri zării pe aici într-o birjă pe părintele Mangra12

cu prietenul nostru, acela de la b.n. Ce o fi făcând pe aici? De-i veni înaintea lui Victor13, te rog să-mi aduci de la mami o pereche de pantaloni ce a servit pentru mine acolo.

Cum merge afacerea cu înlocuirea protopopului Crăciunescu14, Petru al nostru are sorţi de reuşită15? Vă sărută pe toţi, al tău cumnat,

Costi[Urmează 11 pagini cu numele şi adresele

demnitarilor şi parlamentarilor români: prinţul Ferdinand, mitropoliţi, episcopi, preoţi, deputaţi şi senatori.]

*

Bucureşti, 20 nov[embrie] [1]910Iubite George!

11 În 28 decembrie 1894 a debutat la Timişoara aşa-numitul proces al „Dreptăţii”, periodicul editat de Corneliu Diaconovich. Valeriu Branişte, redactorul-responsabil al gazetei, era acuzat pentru atacarea în presă, într-o suită de 72 de articole, a guvernului de la Budapesta. După demisia lui Diaconovich şi condamnarea lui Branişte, situaţia financiară a publicaţiei româneşti timişorene agravându-se, G. Dobrin, prin intermediul cumnatului său, C. Rădulescu, va încerca o soluţie originală: abonarea întregii clase politice dâmboviţene la ziarul „Dreptatea”.

12 Vasile Mangra, personalitate controversată a clerului ortodox român, fost vicar de Oradea, vicepreşedinte al Partidului Naţional Român, redactor la ziarul „Tribuna” din Arad (alături de Octavian Goga, Roman Ciorogaru şi Sever Bocu) şi membru al Academiei Române. Între 1902 şi 1903 a activat ca episcop al Aradului, iar între 1916 şi 1918 a păstorit în calitate de mitropolit.

13 Victor Vlad urma să vină la Bucureşti de la Galaţi (vezi scrisoarea expediată mamei sale, Sofia Vlad, în ziua de 13 martie 1895). A petrecut la „unchiul Costi” o săptămână, având prilejul să-l întâlnească şi pe verişorul său Caius Brediceanu.

14 Gheorghe Crăciunescu (1837-1894), figură luminoasă a spațiului cultural bănățean, a slujit cu zel, ca protopop, în tractul Belinţ între anii 1872 şi 1894. A sprijinit dezvoltarea presei româneşti (vezi articolul Un amic al jurnalisticei româneşti, publicat în „Luminătoriul”, Timișoara, IV, 1, 1883), a promovat înfiinţarea de coruri de plugari în satele bănăţene, a militat pentru introducerea muzicii ca disciplină obligatorie de învăţământ în institutele pedagogice şi dezvoltarea învăţământului confesional românesc.

15 C. Rădulescu se referă, probabil, la Petru Barbu, soţul nepoatei sale, Lucia Vlad, doctor al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, absolvent al unor cursuri pedagogice la Graz şi Berlin, iar din 1892, profesor la Institutul Teologic din Caransebeş.

Pag. 4


Vasăzică a mers totul strună, mă bucur.În informaţia aceea din jurnalul vienez s-a strecurat

o greşeală de tipar cu numele lui Tonci. Oare greşeală să fie ori te pomeneşti că nemţii or fi având în armata lor un „Oberstabs-artzt” cu numele M?

Eram în curent cu corespondenţa schimbată cu Ţ. S. în chestia excursiei ce voia s-o facă V[aleriu] Br[anişte]. Acum, că s-a deschis Camera, şi mai greu să vor putea porni. Ştiu eu, fi-ar nimerit pe timp de iarnă să se facă? Cu ce i-ar putea distra? Drumuri rele, impracticabile pentru vehiculele boiereşti – frig. Fiind pe acolo, am intra bine în cadrul programei, câte o plimbare în „auto” prin împrejurimi – Făget – Lugoj – C[aran]sebeş chiar, întoarcerea pe la Mehadia – Orşova sau Coştei – Chizătău – Timişoara. Toate acestea, numai prin luna mai sau începutul lui iunie ar fi frumos de făcut.

Pentru cartea Grigorescu, dacă aţi fi mai mulţi amatori, mă gândesc dacă nu ar fi nimerit să vă adresaţi d-a dreptul la Casa Şcoalelor, ca să vă acorde un scăzământ de preţ? Nu s-ar putea, bunăoară, adresa prezidentul Casinei Române, cerând un număr de… exemplare, sau din partea Asociaţiunei? Sosind cererea de la o societate constituită, poate că s-ar face mai bine.

Azi primii de la Caius [Caius Brediceanu] o scrisoare, în care îmi anunţă logodna lui Tiberius cu dra Mazzuchi16. Sper că [a] ales bine. Noroc să le dea Dumnezeu!

Cu mare jale, aflai iarăşi cele ce îmi scrii despre nenorocita L… Ce o fi pe biata mamă-sa?

Cu alegerea lui Drăgălină în capul comunităţii de avere se vor îndrepta treburile la C[aran]sebeş pe o cale mai bună?

Îmi pare bine că îmi pusei în vedere venirea ta în curând aici.

Vă îmbrăţişez pe toţi cu dor, al tău cumnat, Costi

*

Bucureşti, 10 mai [1]934Iubite cumnate Gheorghe!

Scrisoarea ta din 7 l[una] c[urentă] mi-a fost o plăcută surpriză şi m-am bucurat că am mai putut sta – în gând – cu tine puţin de vorbă, foarte puţin, fireşte, căci vai!, multe, foarte multe am avea de vorbit despre câte am pomenit şi câte am mai văzut de la ultima noastră întrevedere. Îţi mulţămesc pentru bunele tale urări de ziua mea, trimise cu anticipaţie, şi te rog să nu te superi că eu, pe ale mele, de onomastica ta, ţi le trimit cu atât de mare

16 Tiberiu Brediceanu se va căsători, în 1911, cu Eugenia Mazzuchi, fiica unui inginer italian care participa la construirea căilor ferate în Banat.

întârziere, dar oricând le-aş formula, din toată inima îţi urez să petreci până la cât mai îndepărtatul sfârşit al vieţii tale, în plină vigoare şi sănătate, ca să mai poţi fi de folos, de mare folos – cu experienţa ta – alor tăi şi altora, mai cu seamă tinerelor generaţii, care, câteodată, mi se pare că fără busolă au pornit în viaţă.

Pe aici, de cum petrecem, dacă mă gândesc, îmi pare bine că nu am fost şi nu sunt un sentimental, căci altfel m-ar apuca melancolia, când, câteodată, am impresia că stau ca ţarca în par, aici „în rai”, ca să nu îi zic altfel balamucului acesta de Bucureşti, văzând că mai toţi contemporanii mei, prieteni şi cunoştinţe, au plecat, luând trenul veşniciei, mai devreme –, ce bine de ei, iar până-i voi urma şi eu, caut să stau cât pot de mult pe acasă, mai la adăpost de vuietul şi zumzăitul oraşului, dar tot nu scap, căci, bunăoară, în acest moment, ora 11 ½, trec d-asupra capului meu, în formă de escadrilă, 31 de avioane, venind de la defilare dinspre Cotroceni, la parada la care noi nu ne-am dus. Ella17 a fost mai deunăzi la Predeal, unde a plantat o mulţime de brazi, iar acum să pregăteşte, cu rapoarte, dări de seamă etc. – de plecare la Paris, într-o delegaţie, în cap cu dna C[anta]cuzino, la un congres internaţional care va avea loc acolo pe la finele lunei iunie.

În „Adevărul” din 9 l[una] c[urentă] a apărut în foileton un articol, Andrei şi Alex[andru] Mocioni de I. Clopoţel, în care să vorbeşte de un jurnal de 400 pagini, scris cu mâna de Alex[andru] Mocioni, şi care s-ar găsi în păstrarea unui magistrat din Timişoara. Tu l-ai citit?

De la diplomaţii noştri – Caius [Brediceanu], Cornelia Blaga18, ce se mai aude, noi nu mai avem ştiri de la ei, afară de o ilustrată cu „Christos a Înviat”, de pe vaporul „Rex”, pe care să găsea Caius cu fiul său în excursie pe Mediterana. Cornelia s-o mai fi îndreptat ea?

Planuri de călătorie şi escursii, e adevărat, toată iarna am proiectat, dar până acum n-am reuşit să le execut, dar tot încă nu am renunţat la ele. Treburile nu mă lasă în pace. Când isprăvesc cu una, începe alta.

Tu cu ai tăi, sper că cu toţii sunteţi bine. Nuţa, în tânăra-i căsnicie19, nu mă îndoiesc că e mulţumită.

Şi până la o revedere mult-dorită, vă îmbrăţişez, Costi

Dr. Constantin D. Rădulescu: Scrisoare din Messina. Impresiile unui medic român

Dl dr. Const. Rădulescu, medic în București, a fost trimis, din partea Societății de Salvare din București, la

17 Ella-Elena, fiica chirurgului Constantin Rădulescu Jr.18 Cornelia Blaga, fiica lui Coriolan şi a Corneliei

Brediceanu, soţia lui Lucian Blaga, licenţiată în medicină dentară la Viena, nepoata lui C. Rădulescu Jr.

19 Elena (Nuţa), fiica familiei Dobrin, căsătorită cu Ion Rusalin.

Pag. 5


Messina, spre a se pune la dispozițiunea societăților de salvare, organizate pentru scăparea nefericitelor victime ale cutremurului de pământ.

Dl dr. C. Rădulescu a plecat din București, vineri, în 19 decembrie (1 ianuarie n.), seara, făcând o parte a călătoriei cu dl profesor dr. general Demostene, și despre impresiile sale din călătorie și din Messina scrie o interesantă scrisoare ziarului „Viitorul” din București, din care reproducem următoarele amănunte:

*

Eram cuprins de nerăbdare de a ajunge cât de curând, dar, încet-încet, trecură diferitele stații până la Mestre, 12 minute de Veneția. Aci, la Mestre, trebuind a aștepta o oră și jumătate până se va forma trenul pentru Padova – Bologna – Florența – Roma, voii a profita, ducându-mă pentru o oră până în gara Veneției. La întoarcerea mea, trenul plecase, așa că a trebuit să mai aștept o oră pentru a porni spre Padova. Dl general Demostene plecase cu celălalt tren, ca, apoi, schimbând vagonul la Padova, să-și continue călătoria spre Arco, și de acolo, mai târziu, la Nizza.

Continuai singur drumul spre Roma. Dl Porn rămăsese iarăși la Veneția. Trecui de Bologna, iar aproape de Ferraro, zăpada începu a-și face din nou apariția, iar frigul a se resimți din ce în ce, mai ales că și vagoanele erau neîncălzite. Munții din jurul liniei ferate erau acoperiți de zăpadă foarte groasă.

Trecui de Florența, și de abia ațipisem, când, deodată, în locul numit Val d’Arno, pe la orele 2 jum. noaptea, trenul se oprește brusc. Toți pasagerii, speriați, întrebau ce este și se răspunse că, cu o oră și jumătate înaintea sosirii noastre, chiar trenul pe care îl scăpasem se ciocnise cu unul de marfă în mijlocul unui tunel. Au fost foarte mulți răniți și morți, care fuseseră transportați când sosirăm noi. Furăm siliți a ne lua bagajele în mână și, la lumina lugubră a torțelor, ținute de foarte mulți soldați, care călătoreau cu noi spre Calabria, a străbate aproape 3 km și jumătate pe jos în o oră și jum., deoarece pasagerii aveau bagaje ce nu puteau ușor a le transporta.

La mijlocul tunelului văzurăm 4 vagoane deraiate, în parte distruse, dintre care unul în mod complet. Țăndări, aruncate în toate părțile, și roțile vagoanelor deraiate acopereau trecerea.

Din pricina întârzierii trenului, în loc de a ajunge la 6:20 dimineața în Roma, am ajuns la 11 a.m. Observai o afluență foarte mare în gară: nenumărați soldați echipați pentru a pleca la Napoli și de aici la Messina.

Furăm și aici, ca și la Udine, întâmpinați de domnișoare cu bandoniere cu inscripția: „Pentru Calabria și Sicilia”, care ne prezentau cutiuțe spre a ne depune

obolul pentru nefericitele victime ale dezastrului.Lăsându-mi bagajele în gară, căutai a mă duce imediat

la Legațiunea Română, spre a prezenta recomandația din partea Ministerului de Externe.

Luai un cicerone, care afirma că știe unde e Legațiunea, și după ce mă plimbă în dreapta și în stânga pe la diferite Legațiuni, cu mare greutate, numai după găsirea Consulatului Român, fui îndreptat spre Corso V. Emanuele 299, unde ajunsei în momentul când simpaticul domn Filality, însărcinatul cu afaceri al României la Roma, era să părăsească Legațiunea.

Prezentai scrisoarea, și d-sa îmi spuse că chiar după dejun va vorbi cu ministrul Tittoni, spre a-mi face toate înlesnirile posibile.

A doua zi de dimineață, ducându-mă la Legațiune, simpaticul domn Filality îmi comunică că ministrul Tittoni a și dat telegrama prefectului de Napoli.

Cum ajunsei în Napoli, ducându-mă la Prefectură, văzui la secretarul particular al prefectului telegrama trimisă de ministrul Tittoni, în care eram recomandat a mi se acorda toate înlesnirile. Întrebându-mă ce doresc, răspunsei că voiesc a pleca imediat la Messina și Reggio.

Starea de asediu se și declarase la Messina și împrejurimi, cu toate acestea mi s-a dat un permis excepțional, prin care se admitea îmbarcarea mea urgentă pe orice piroscaf cu direcția spre Messina. Fie chiar din piroscafele numai pentru militari.

Cu o zi înainte, se suspendase orice permis pentru Messina, deoarece se vorbea că ar fi bine a se bombarda resturile locuințelor, spre a nimici focarele de infecții ce s-ar ivi în urma descompunerii nenumăratelor victime. Cetățenii Messinei rămași în viață s-au opus, zicând că sunt prea mari averi îngropate în ruine.

Mă îmbarcai în aceeași seară, deși cu mare dificultate din cauza suspendării permiselor, pe bordul piroscafului „Sardegna”. Pe același piroscaf se îmbarcase și o echipă de patru doctori și șase sanitari trimiși din Viena. Am făcut cunoștință cu doctorul cons. imp. Charas de la Societatea de Salvare din Viena, care-l cunoștea pe directorul nostru, dr. Minovici. Doctorul îmi spunea că se duce direct la Catania, neoprindu-se la Messina decât o oră, spre a da ajutoare răniților numai din punct de vedere alimentar. I-a părut foarte bine că și Societatea de Salvare din București a găsit de cuviință a trimite un reprezentant la un astfel de dezastru.

Tot pe piroscaful „Sardegna” se îmbarcaseră și o mulțime de soldați ce mergeau la Messina.

A doua zi, dimineața la 10, ajunserăm în portul Messinei și totdeodată începură a se vedea urmele dezastrului. Întreaga fațadă a caselor după chei era în parte dărâmată. În port, se vedeau grinzi, lăzi întregi cu lămâi, resturi de bărci sfărâmate, bărci scufundate etc. De

Pag. 6


asemenea, se vedeau o mulțime de bărci ce-i transportau pe ultimii locuitori ai Messinei spre vapoare, ca apoi să plece în diferite localități.

Deoarece piroscaful nu putea acosta la chei, luai imediat o barcă și, îndreptându-mă spre debarcader, fui izbit de ceea ce văzui.

Linia ferată, ce era la o distanță de 2 metri de debarcader, era acum cu desăvârșire distrusă; șine întregi pătrundeau în mare. Câteva vagoane răsturnate pe marginea drumului, iar altele scu-fundate în mare.

Cheiul, în foarte multe părți, era surpat în mare, așa că nu era accesibil de a debarca decât numai în puține locuri. Se vedeau pe chei lemne, pietre, blocuri mari de piatră cubică scoase din caldarâmul ce formase cheiul și răspândite în dezordine în toate părțile.

Observai o macara foarte mare, ce servea la ridicarea diferitelor colete și baloturi, complet sfărâmată și scufundată în mare. Stâlpii de telegraf, răsturnați pe chei sau în mare. Se vedeau, apoi, o mulțime de soldați, care transportau fel de fel de obiecte, cărți etc. Gara, distrusă în cea mai mare parte, așa că urcarea în vagoane se făcea la o distanță destul de respectabilă de peron.

(„Drapelul”, Lugoj, IX, 6, 1909, 1-2)

*

Multe sârme telefonice și telegrafice căzute. În gară, se observau o mulțime de vagoane de clasa a II-a, care fuseseră transformate în dormitoare pentru soldații aduși spre a da ajutoare victimelor. În fața gării, într-o magazie improvizată, era instalată stațiunea de telegraf, iar în apropierea ei, câteva corturi pentru răniți, dar care erau foarte puțini și ușor răniți. Sediul acestui post sanitar era Tenentele Caffaratti.

Mergând spre oraș, vedeam trecând, rând pe rând, echipe numeroase de soldați armați cu sape, lopeți, târnăcoape, cazmale, topoare etc. În apropierea cheiului, trebuia să mergi cu băgare de seamă, căci în multe părți era

așa de prăbușit, încât puteai foarte ușor, prin crăpăturile formate, să cazi, și lângă acestea să mai faci și o baie, căci apa mării pătrunsese prin profunzime la suprafață.

Te împiedicai de nenumăratele felinare în mijlocul străzii. Funcționarii Poștei, ce era improvizată într-o bar-că pe marginea cheiului, de abia mai puteau prididi cu împărțirea scrisorilor nenumăraților soldați ce așteptau. Vama, ce era în apropierea cheiului, era complet distrusă.

Se vedeau butoaie cu măsline, sparte, numeroase cutii sfărâmate, fel de fel de obiecte zdrobite și răspândite în neregulă. Lungul șir de magazine de pe chei, toate părăsite, unele fiind închise, altele având numai pe jumătate obloanele trase, fiecare locuitor, după cum a avut timp de a fugi, închizându-și restul avutului ce îl scăpase de cutremur.

Zidurile caselor erau căzute. Gangul unei case foarte mari, din Casto V. Emanuele, se prăbușise, încât nu mai permitea trecerea, acoperind cu dărâmăturile sale o trăsură. Pe chei, vedeai mai mulți locuitori abia îmbrăcați, așezați în jurul câte unei clădiri în care își preparau mâncare.

Văzând mai multe echipe de soldați, care se duceau spre centrul orașului spre a procede la salvarea victimelor, dacă ar fi găsit, m-am atașat pe lângă ele.

Treceam de multe ori pe lângă case ce erau complet distruse, tavanele scufundate și crăpate enorm, iar prin crăpături vedeai atârnând garderobe, piane, paturi etc. Un asemenea caz am văzut la Nuovo Hotel.

Pavagiul pe unde trece tramvaiul era ridicat mult deasupra nivelului, șinele scoase, crăpături mari prin care se vedea apărând apa mării. Bieții locuitori și soldați transportau bagaje în mici camioane, îndreptându-se spre port, ca apoi să plece pe la Catania, Napoli ori Palermo.

Pe multe străzi, pământul era despicat în multe părți, încât puteai pătrunde cu ușurință printre aceste crăpături. Vitrinele diferitelor magazine, sparte cu desăvârșire, zidurile căzute și sfărâmate, pasaje întregi prăbușite, încât făceau cu neputință trecerea.

Nici nu și-ar putea închipui cineva groaznicul spectacol pe care ți-l prezenta întreg dezastrul. În strada Garibaldi era cu neputință de trecut; a trebuit să mă urc pe dărâmăturile caselor până aproape de al 3-lea, al 4-lea, al 5-lea etaj.

Văzând soldații urcându-se pe asemenea dărâmături, îți făcea impresia unei adevărate ascensiuni pe munți. La tot pasul, te împiedicai de obloane, firmele diferitelor magazine trântite la pământ, sârme de telegraf și telefon, palmieri smulși din rădăcină etc. Unele case, ce aveau mai multe etaje și a căror fațadă căzuse, îți prezentau tot aranjamentul din interiorul camerelor, în care se vedeau diferite obiecte, mobile, parte distruse, sfărâmate, pătrunzând prin crăpăturile tavanului.

Dr. Constantin Rădulescu Jr. și fratele său, Gheorghe

Rădulescu, farmacistul Curții Regale din Budapesta.

Pag. 7


În unele părți însă, garderobele, ceasornicele etc. rămăseseră la locul lor. Cu cât înaintam în interiorul orașului, cu atât se simțeau mirosurile exalate de resturile omenești îngropate în dărâmăturile caselor. Din distanță în distanță, vedeam câte o casă arzând, și de mai multe ori a trebuit să trec pe lângă ruine arzânde și fumegânde, pentru a putea să-mi continui drumul. Echipe de pompieri apăreau ici și colea, mai stingeau din incendii, ca apoi să se repeadă în alte părți, în care incendiul izbucnise din nou.

Întâlneam pe câte un proprietar cu câțiva lucrători, armați cu diferite sape, topoare etc., îndreptându-se prin dărâmături spre casele lor, pentru a cerca dacă s-ar putea scoate câte ceva din ceea ce avuseseră. De multe ori însă, trebuiau să caute cu de-amănuntul, căci casele erau dărâmate în așa mod, încât cu mari greutăți mai puteau recunoaște locurile unde avuseseră proprietățile.

Priveliștea ce ți-o prezenta un magazin de sticlărie era îngrozitoare: cești, pahare, farfurii, lămpi etc. toate sfărâmate, încât formau deasupra solului o înălțime de peste un metru. Într-un magazin cu obloanele trase se auzeau țipetele deznădăjduite ale unei pisici, care, probabil, fusese închisă în graba fugii.

În strada Degli Argutieri, mirosul de cadavre devenise insuportabil. În Via del Forno Scoverto, mi-a fost cu neputință a mai trece, deoarece sfărâmăturile diferitelor case închiseseră drumul, și între sfărâmături se formaseră adevărate abisuri, în care nu puteai a te aventura fără primejdie. Printre sfărâmături, vedeai fel de fel de obiecte, parte din ele arse, și cu mare greutate mai recunoșteai ce fuseseră înainte. M-am urcat până la punctul culminant al dărâmăturilor, și era înfiorător tabloul prezentat de jur-împrejur de aceste sfărâmături. O liniște de moarte domnea acolo, unde până acum câteva zile era o întreagă viață.

Din când în când, ciocănituri depărtate de topoare ale soldaților mai turburau tăcerea ce te înspăimânta. A trebuit să ocolesc strada, spre a trece în partea cealaltă a Viei del Forno. La o florărie, flori, coroane, ghivece erau trântite în neorânduială pe jos. Grand Caffé Restaurant Durlio era complet sfărâmat: vitrine, oglinzi, mese, scaune zdrobite în așa mod, încât abia mai recunoșteai ceea ce fuseseră. Vizavi, incendiul unei case luase proporții grozave, fără ca vreun ajutor să vie de undeva.

Oricât de numeroase erau echipele de soldați, toată munca enormă depusă de ei era prea mică, comparativ cu greutățile ce aveau de întâmpinat. Căci e la mintea fiecărui om de a-și închipui tabloul ce-l prezenta o stradă, având, și dintr-o parte, și din altă parte, zidurile caselor cu 3-4-5 etaje prăbușite complet, astupând strada; cum s-ar mai fi putut căuta nefericitele victime, căzute pradă dezastrului îngrozitor? La o tipografie, presă, mașină

zdrobite cu desăvârșire. Teatrul V. Emanuele, se părea ca aspect a se fi resimțit mai puțin de marele dezastru. Vizavi de Teatrul V. Emanuele, dintr-o casă cu 5 etaje, a cărei fațadă singură căzuse, lăsând a se vedea interiorul camerelor, fui izbit de un tablou înfiorător.

La etajul de sus se putea observa un pat, la marginea căruia se vedeau atârnând ambele membre inferioare ale unei femei. Partea superioară a corpului era acoperită de sfărâmăturile tavanului. Soldații și câțiva civili se uitau cu groază la acest tablou înfiorător. Trecând mai departe, simții un miros dulce și frumos, care se accentua cu cât înaintam. Văzui o parfumerie distrusă, iar sticle de parfum sparte, răspândite în toate părțile. Din distanță în distanță, se vedeau sentinele păzind dărâmăturile, spre a nu se fura obiecte, având ordinul expres de a împușca pe oricine ar voi să ia din ele. Auzisem că, cu o zi înaintea sosirii mele în Messina, fuseseră împușcați doi indivizi care furaseră câteva ceasornice, tablouri etc. Cu cât înaintam în interiorul orașului, cu atât greutățile de a trece erau mai mari, dărâmăturile caselor astupând complet drumul. Cu toate acestea, umblam pe deasupra dărâmăturilor, căutând a-mi da singur seama de urmările întregului dezastru. Deocamdată, zării înaintea mea o altă echipă de soldați, care se îndrepta, cât de repedea putea, bineînțeles, spre o casă cu trei etaje.

Imediat, sărind peste dărâmături, căutai a-i ajunge. Îi văd urcându-se pe dărâmături și oprindu-se în fața ferestrei la al doilea etaj. Îi ajung, și întrebând sergentul ce conducea echipa ce s-a întâmplat, îmi răspunse că unui soldat i s-a părut a fi auzit gemete venind din casa unde ne aflam. Soldații începură, cu topoarele, a sparge câte puțin și cu precauțiune ușa celui de-al II-lea etaj, deoarece etajul de deasupra era prăbușit. Unul din soldați pătrunse în interiorul casei, căută aproape 10 minute, ce pentru noi erau secole, și, strigând din când în când, se întoarse, spunând că a căutat peste tot, dar n-a găsit nicio persoană moartă sau vie.

Întorcându-mă spre port, la fiecare câțiva pași mă întâlneam cu nenumărate echipe de soldați. În întreaga Messină, nu puteai să vezi decât soldați și numai câțiva locuitori rămași, care așteptau acum să plece, veniți și ei de curând din diferite orașe.

Serviciul sanitar era foarte redus, limitat numai la câteva porturi și la transformarea în parte a vasului Savoia în spital, deoarece nu mai rămăseseră decât foarte puțini răniți, și aceștia ușor, ceilalți, grav, fiind deja transportați pe la Catania, Palermo, Napoli etc.

Am luat un vaporaș, cu care am trecut la Reggio, unde nu am stat decât 3 ore, în care timp am căutat să văd și aici urmările dezastrului, care, negreșit, erau mult mai mici decât cele din Messina.

Pag. 8


Revenind din Messina, am dormit noaptea lângă o baracă, unde se vindea câte ceva de-ale mâncării.

A doua zi, seara, am plecat din Messina spre Napoli, deoarece, după cum mi se comunicase și văzusem, totodată, nu puteam da ajutoare medicale. Înaintea plecării mele, m-am întâlnit cu o grupă de 8 studenți din Corda Fratres, puși sub conducerea doctorilor Gino Pieri și Enrico Gualdi din Roma, care se întorceau din Palme, Bognare și Scilla, unde dăduseră primele ajutoare răniților.

Îmi spunea doctorul Pieri că erau zile în care pansau aproape 300 de răniți. A văzut, de asemenea, mulți cu fracturi ale coloanei vertebrale, fracturi ale membrelor superioare și inferioare și foarte mulți cu plăgi contuze și escariațiuni generale.

Întorcându-mă la Napoli și prezentându-mă prefectului, mi se comunică că ministrul Tittoni telegrafiase din nou, recomandându-mi dacă doresc a face diferite servicii în spitale, care sunt pline de răniți. Răspunzând afirmativ, mi se făcu o scrisoare de recomandație către prezidentul general al Ospedale Riuniti, Iosepho de Renzi, care mă repartiză în serviciul profesorului de clinică chirurgicală și medicină operatorie de la Facultate, dr. Simplicio Del Vechio, în care serviciu începui a funcționa de la întoarcerea mea din Messina. Profesorul Del Vechio, cu o amabilitate rară, mi-a acordat toată latitudinea de a lucra cum voi dori în serviciul d-sale.

Sunt aproape 10.000 de răniți la Napoli, dar al căror număr diminuează din ce în ce zilnic, deoarece vindecările acum se fac mult mai repede, având în vedere mijloacele întrebuințate și personalul suficient. Mulți răniți au fracturi ale membrelor inferioare complicate, și cu toate acestea, numărul amputațiilor nu este așa de mare. S-a observat și un număr de cazuri de tetanos. Așa, în serviciul profesorului Renzi, 4 cazuri, iar la Ospedale degli Encurabili, 14 cazuri de tetanos, toate mortale, deși s-au făcut injecții antitetanice, totuși n-au reușit, căci au fost aduși prea târziu. Aici, în Ospedale degli Encurabili, sunt și persoane din Crucea Roșie Franceză, venite expres a da ajutoare răniților.

A făcut mare impresie și au rămas uimiți când i-am comunicat profesorului și doctorului frumoasa organizație a Societății de Salvare din București. Spuneau profesorii că, într-adevăr, o asemenea societate aduce foloase reale populației și că vor căuta și ei a o înființa cât de curând.

Cred a mai sta câteva zile și mă voi întoarce în Capitală.

(„Drapelul”, Lugoj, IX, 7, 1909, 1-3)

Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu(Timișoara)

Abstract. With the intention of keeping his forces intact in the event of an armed confrontation with his rival at the crown of Hungary, the emperor of the Holy Roman Empire of German descent, Frederick III of Habsburg, King Matthias Corvinus travelled towards the Danube very late, to take part in the anti-Ottoman „crusade” of 1462. It was only on 17 September that he arrived at Turda, Transylvania, from where he advanced towards Sibiu, a city he would enter around 26 September. After a few days, more precisely on 30 September, he headed to Brasov, a city he would reach only by the end of October and “where he met The Impaler”. The main cause of “the young king Matthias Corvin’s attitude was undoubtedly the fact that in 1462 he was still focused on his conflict with Emperor Frederick III of Habsburg”, who continued to challenge his right to the throne of Hungary and raised claims to it himself. Although Matthias Corvin “said that he was going to Wallachia to release Dracula (to whom he had given a blood relative in marriage) from the hands of the Turks”, he pursued his own interests and proved disloyal to Dracula. He “captured him and took him to Transylvania”. Consequently, in those days it was justly believed that Matthias Corvin acted as if he “had had an understanding with the Turks”, all the more so because, against the general opinion, he proclaimed „the other Dracula (i.e, Radu the Fair, Vlad the Impaler’s brother), whom the Turks had already appointed ruler over that country, as great Prince and Lord” of Wallachia.

Keywords: Vlad the Impaler Dracula, Radu the Fair, Wallachia, King Matthias Corvinus, Emperor Frederick III of Habsburg, Christendom, Ottoman Empire, Sultan Mehmed II the Conqueror, anti-Ottoman fight, betrayal, treaty, clause.

Din dorinţa de a-şi păstra forţele intacte, în eventualitatea unei confruntări armate cu rivalul său la coroana Ungariei, împăratul Frederic al III-lea de Habsburg1, regele Matia Corvin2 s-a deplasat foarte târziu spre Dunăre

1 Acesta a domnit asupra Sfântului Imperiu Roman de Neam German între 1440-1493, fiind însă încoronat ca atare abia în 1452; el a fost ultimul împărat romano-german încoronat la Roma (Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 561).

2 Fiu al lui Iancu de Hunedoara (care a trăit între 1407 și 11 august 1456 [Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”,

De ce l-a trădat Matia Corvinpe Vlad Țepeș?

Pag. 9


(pentru a lua parte la „cruciada” antiotomană din anul 1462)3, el aflându-se pe 15 iulie 1462 încă la Buda, de unde va pleca spre Seghedin (oraș din sudul Ungariei, numit în maghiară Szeged), prezenţa sa aici fiind semnalată la 10 august4. Abia pe 17 septembrie va ajunge în Transilvania, la Turda, ca apoi să înainteze spre Sibiu, cetate în care îşi va face intrarea în preajma zilei de 26 septembrie5. După câteva zile, mai precis la 30 septembrie, va porni către Braşov, oraș în care va ajunge doar pe la finele lunii octombrie și „unde s-a întâlnit cu Țepeș”6. Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011, p. 15, 27] și a fost „ultimul mare cruciat european” [Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p. 138]), Matia Corvin este considerat drept unul dintre cei mai de seamă suverani ai Regatului Maghiar („dacă nu chiar cel mai mare, căci în vre-mea lui Ungaria a cunoscut maxima sa expansiune teritorială” [Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 193]), el domnind asupra acestuia între 1458-1490 (Istoria lumii în date, p. 564).

3 „Deși regele Ungariei primise stipendii (ajutoare – n.n. T.C.) bănești însemnate din Italia (îndeosebi din partea papalității și a Republicii Venețiene – n.n. T.C.) pentru a lupta împotriva turcilor, el a lăsat tot greul campaniei numai pe umerii lui Țepeș” (Radu Ștefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Țepeș, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 214).

4 Ibidem.5 Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula între legendă

şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 150.

6 Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 214. Aici va rămâne până în primele zile ale lunii decembrie, când va decide să se reîntoarcă în Ungaria, revenirea lui la Buda având loc pe drumul care trecea prin cetatea Mediașului (unde se găsea în 11 decembrie) și prin cea de la Sebeș, unde a ajuns în 13 decembrie (Ştefan Andreescu, op. cit., p. 150), și, apoi, prin Baia de Criș, unde se afla în 18 decembrie 1462 (Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/2, București, 1891, doc. nr. CXVIII-CXIX, p. 140). Informații cu privire la itinerariul transilvănean al lui Matia Corvin, vezi în Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, tom. VI (îngrijit de Gustav Gündisch), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, doc. nr. 3291-3292 (p. 124), doc. nr. 3295-3299 (p. 126-129) și doc. nr. 3301-3307 (133-138). Supranumit și Dracula, Vlad al III-lea Ţepeş a fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul (la rândul său fecior nelegitim al lui Mircea cel Bătrân [ce a cârmuit statul medieval românesc sud-carpatin între anii 1386-1418 – Istoria lumii în date, p. 567], acesta a condus Ţara Românească între 1436-1442 şi din 1443 până în 1447 [Ibidem]) şi al doamnei Anastasia (una dintre fiicele lui Alexandru cel Bun [Virgil Ciocâltan, Între sultan şi împărat: Vlad Dracul la 1438, în „Revista de istorie”, XXIX, nr. 11, Bucureşti, 1976, p. 1777, 1782], domnul Moldovei între 1400-1432 [Istoria lumii în date, p. 569]). El a domnit asupra Țării Românești în trei rânduri, şi anume din octombrie (înainte de 17-19) până la începutul lunii noiembrie (sigur după 31 octombrie)

Desigur că marșul executat de suveranul maghiar și armata sa către frontiera sudică a voievodatului ardelean a fost unul exagerat de încet (evident că deliberat), astfel că „etapele prelungite ale [acestei] înaintări, căreia i-au trebuit mai mult de trei luni pentru a parcurge drumul de la Buda la Brașov, aruncă o puternică îndoială asupra sincerității intenției lui Matei (Matia Corvin – n.n. T.C.) de a intra într-adevăr în război cu turcii printr-o campanie de restaurare (a lui Dracula – n.n. T.C.) în Țara Românească”7. 1448; din iulie (înainte de 3) 1456 până în noiembrie (înainte de 26) 1462 şi din octombrie (după 7)/noiembrie (înainte de 8) până la sfârşitul lunii decembrie a anului 1476, posibil chiar până la începutul lunii ianuarie (sigur înainte de 10) 1477 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 101, 103, 115, 117, 801, 802).

7 Şerban Papacostea, Cu privire la geneza şi răspândirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Ţepeş, în „Roma-noslavica” XIII, Bucureşti, 1966, p. 160-161. Cu toate că în vara anului 1462, Dracula a ieșit victorios din războiul cu invadatorii turci (obținând împotriva acestora o măreață biruință cu ocazia temerarului atac executat [în noaptea de 16 spre 17 iunie 1462] de mica sa oștire [condusă personal de el în luptă] asupra uriașei armate turcești [care îl avea în frunte pe însuși sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolelui, ce a domnit asupra Imperiului Otoman între 1444-1446 și din 1451 până în 1481 – Istoria lumii în date, p. 567], aflată în tabăra de lângă Târgoviște, strălucită victorie intrată în istorie sub denumirea de „Atacul de noapte” [Tiberiu Ciobanu, Marea campanie sultanală din vara anului 1462 întreprinsă în Țara Românească și „Atacul de noapte”, în Vlad Țepeș și «Atacul de noapte» 555, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017, p. 99-172]; Campanie sultanală = acțiune militară de amploare condusă personal de sultan), silindu-l pe Mahomed al II-lea să se retragă, împreună cu rămășițele forțelor sale militare, la sud de Dunăre (Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1984, p. 270-285), din păcate, Vlad Țepeș nu a putut să profite în totalitate de remarcabila sa performanță, căci, acum, Ţara Românească era, practic, împărţită în două, fratele său mai mic, Radu cel Frumos (ce a domnit între 1462-1475, cu trei întreruperi [Istoria lumii în date, p. 568]), controlând, cu ajutorul turcilor, cea mai mare parte din teritoriul acesteia, în vreme ce el îşi va menţine autoritatea asupra regiunii nord-estice a statului medieval românesc sud-carpatin, unde începuse, din septembrie 1462, să fie sprijinit de către Ştefan cel Mare* (Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 212-213, 301). În cele din urmă, primind un substanţial sprijin militar turcesc, fratele lui Țepeș reuşeşte să-l determine pe acesta să se retragă spre munţi. Deşi dispunea încă de o oştire cu efective destul de considerabile, fiind însă trădat de către majoritatea boierilor (Barbu T. Câmpina, Complotul boierilor și „răscoala” din Țara Românească în iulie-noiembrie 1462, în Studii și referate privind istoria României, I, București, 1954, p. 613-624), Vlad Ţepeş va pleca în Transilvania, în primele zile ale lunii octombrie, unde, timp de „cinci săptămâni sau mai mult” (Michael Beheim, Gedicht über den Woiwoden Wlad II Drakul,

Pag. 10


Principala cauză care a determinat această atitudine din partea „tânărului rege Matiaș (Matia – n.n. T.C.) Corvin a fost neîndoielnic faptul că în 1462 atenția lui era încă reținută de conflictul său cu împăratul Frederic al III-lea de Habsburg”8, care îi contesta în continuare dreptul la tronul Ungariei și ridica el însuși pretenții la acesta9.

De altfel, puternicul monarh romano-german, sprijinit de o parte a magnaţilor (marilor nobili feudali) din comitatele (provinciile) vestice şi sud-vestice ale Regatului Maghiar, ediţie de Grigore C. Conduratu, Bucureşti, 1903, p. 54-55 şi 97), va purta o serie de tratative cu Matia Corvin, acestea derulându-se, în cea mai mare parte, la Sibiu, iar, apoi, la Braşov (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 104). Discuţiile dintre Matia Corvin şi Vlad Ţepeş s-au încheiat, în primele zile ale lunii noiembrie 1462, fără ca primul să-l poată determina pe cel de-al doilea (care s-a dovedit, după cum era şi de aşteptat din partea unui om cu o personalitate atât de puternică ca a lui, de neînduplecat) să-i îmbrăţişeze opiniile şi să accepte compromisurile ce i le propusese (adică să renunţe pentru moment la scaunul domnesc al înaintaşilor săi şi la continuarea luptei împotriva turcilor), chiar dacă era vorba chipurile doar de ceva vremelnic (Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 217). Argumentele de neclintit ale voievodului român l-au convins, cel puţin aparent, pe regele maghiar să treacă împreună cu acesta la planificarea unei ofen-sive ce viza în primul rând alungarea lui Radu cel Frumos (şi a turcilor ce-l susţineau) din Ţara Românească şi reînscăunarea lui Ţepeş în fruntea acesteia, iar apoi continuarea operaţiunilor militare antiotomane la sud de Dunăre (Michael Beheim, op. cit., p. 54-55, 97). De asemenea, urmărind să-i câștige încrederea și să-i adoarmă eventualele bănuieli, Matia Corvin a dispus ca o parte din armata lui să se alăture intransigentului Dracula (Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 217). *Ștefan cel Mare a fost „mare voievod și domn” al Moldovei din 14 aprilie 1457 până în 2 iulie 1504 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 1971, p. 457). Fiind fiu al lui Bogdan al II-lea (ce a cârmuit statul medieval românesc est-carpatin din 12 octombrie 1449 până în 15 octombrie 1451 [Ibidem]) și nepotul lui Alexandru cel Bun, el se înrudea îndeaproape cu Dracula, deoarece mama acestuia din urmă, doamna Anastasia, era la rândul ei fiică a lui Alexandru cel Bun și, deci, soră (cel puțin pe linie paternă) cu tatăl lui Ștefan cel Mare (Virgil Ciocâltan, op. cit., p. 1777, 1782). De altfel, la rândul său, Vlad Țepeș l-a ajutat – în primăvara anului 1457 – pe vărul său primar (punându-i la dispoziție un corp de oaste muntean) să-l înfrângă pe Petru Aron (frate vitreg [doar după tată] cu părintele marelui Ștefan, acesta a domnit între 1451-1457, cu două întreruperi [Istoria lumii în date, p. 569]) în bătăliile de la Doljești (12 aprilie) și Orbic (14 aprilie), biruințe în urma cărora unchiul lui Ștefan cel Mare s-a refugiat în Polonia și acesta a urcat în scaunul domnesc de la Suceava, preluând sceptrul strămoșesc al Mușatinilor (Istoria României în date, p. 98).

8 Ştefan Andreescu, op. cit., p. 151.9 Karl Nehring, Herrschaftstradition und Her-

rschaftslegitimität. Zur ungarischen Aussenpolitik in der zweiten Hälfte des 15. Jahrhunderts, în „Revue Roumaine d’Histoire”, tom. XIII, nr. 3, Bucureşti, 1974, p. 463-464.

conduşi de palatinul (viceregele) Ladislau Garai10, fusese şi el ales ca suveran al statului medieval ungar, la 17 februarie 145911. Pentru a obţine recunoaşterea sa ca rege de către împăratul Sfântului Imperiu Roman de Neam German, fiul lui Iancu de Hunedoara a fost nevoit să încheie cu acesta un tratat (ratificat în Austria, la Wiener Neustadt, pe 19 iulie 1463, şi în Ungaria, la Buda, pe 26 iulie, în acelaşi an)12, prin care accepta, împreună cu nobilimea şi înaltul său cler, ca în situaţia în care nu ar fi avut urmaşi legitimi de sex masculin sau ar fi decedat „fără să lase un moştenitor legitim”13, Frederic al III-lea de Habsburg să-i urmeze la tron14. Această clauză (considerată de către unii specialiști „drept un «succes major» al politicii împăratului german”15) îi va crea lui Matia Corvin mari probleme, el fiind nevoit ca până aproape de sfârşitul domniei sale să caute în continuare soluţii pentru a scăpa de urmările ei şi a împiedica intrarea Ungariei sub dominaţie habsburgică16. Din păcate, participarea sa la lupta antiotomană va avea de suferit, toată energia lui fiind canalizată în direcţia amintită mai sus17.

De fapt, clauza impusă de împăratul romano-german fusese acceptată încă din 26 mai 1462, cu ocazia purtării la Buda a tratativelor în vederea încheierii acordului pomenit18. La acea dată se aflase deja la Curtea regală ungară că Mohamed al II-lea Cuceritorul se pregătea să pornească în campania de pedepsire a lui Vlad Ţepeş, Matia Corvin însuşi anunţând că

10 Membru al puternicei familii nobiliare maghiaro-croate Garai sau Garay (în croată Gorjanski), Ladislau Garai a trăit între 1410-1459 și a deținut înalta dregătorie de palatin (vicerege) al Ungariei (între 1447-1458), funcție pe care au exercitat-o, înainte de el, atât tatăl său Nicolae al II-lea Garai (între 1402-1433), cât și bunicul său, Nicolae I Garai (între 1375-1385), această familie instituind, practic, o adevărată dinastie de palatini ai Regatului Maghiar (en.m.wikipedia.org/wiki/House_of_Garai).

11 Şerban Papacostea, op. cit., p. 161.12 Ştefan Andreescu, op. cit., p. 151. Istoricul gernan

Karl Nehring, în lucrarea sa intitulată Mathias Corvinus, Kaiser Friedrich III, und das Reich: Zum hunyadisch-habsburgischen Gegensatz im Doanuraum și publicată la München, în 1975, a reeditat cele două acte, care apar la paginile 209-213 din volumul respectiv (Ştefan Andreescu, op. cit., p. 151). Wiener Neustadt = oraș situat la sud de Viena, în landul Austria Inferioară din nord-estul Republicii Austriece (en.m.wikipedia.org/wiki/Wiener_Neustadt).

13 Ştefan Andreescu, op. cit., p. 151. 14 Ibidem. 15 Ibidem.16 Ibidem.17 Ibidem; Lajos Elekes, La politica estera di re Mattia

e gli Stati italiani nella secunda metà del secolo XV, în Ra-pporti veneto-ungheresi allʹepoca del Rinascimento (culegere de studii îngrijită de Tibor Klaniczay), Akadémiai Kladó (Editura Academiei), Budapesta, 1975, p. 249.

18 Ştefan Andreescu, op. cit., p. 152.

Pag. 11


va porni în cel mai scurt timp cu oştile lui împotriva turcilor19. În concluzie, el primise umilitoarea condiţie pusă de

adversarul său pentru a se putea concentra asupra pericolului ivit la Dunărea de Jos. Cu siguranţă că mobilizarea şi deplasarea greoaie a forţelor sale armate spre frontul sud-dunărean l-a frustrat pe Ţepeş de sprijinul de care avea atât de mult nevoie în acele grele clipe – el fiind nevoit să ţină piept doar cu oastea sa năvălitorilor otomani –, însă privite aşa lucrurile, Matia Corvin nu poate fi acuzat cu certitudine de rea voinţă. Motivul principal pentru care regele Ungariei nu a respectat cel de-al 11 punct de pe lista de condiţii înaintată Papei de la Roma, Pius al II-lea20, în 15 ianuarie 1460, de către reprezentanţii Veneţiei (cu ocazia discuţiilor purtate în cadrul lucrărilor Conciliului de la Mantua21, în legătură cu declanşarea cruciadei antiotomane și cu aderarea Republicii Venețiene la aceasta)22, şi anume ca armata regală ungară să pornească la război în primele zile de vară, „după primul cosit al fânului, şi nu așa cum obișnuia, în luna septembrie, după strângerea grânelor”23, rămânea în continuare preocuparea sa prioritară pentru soluţionarea diferendelor pe care le avea cu statele creştine din nord-vestul Ungariei, îndeosebi cu Sfântul Imperiu Roman de Neam German al cărui suveran trecea în acel moment prin mari dificultăţii, fiind nevoit să facă faţă

19 Monumenta Hungariae Historica. Acta extera, vol. IV/1, Budapesta, 1875, doc. nr. LXXXVIII, p. 140-143; Vilmos Fraknói, Mathias Corvinus, König von Ungarn 1458-1490, Freiburg im Breisgau, 1891, p. 86-89; Karl Nehring, op. cit., p. 18-19 şi 20.

20 Acesta a „păstorit” Biserica Romano-Catolică între 1458-1464 (Istoria lumii în date, p. 556).

21 Mantua = (în italiană Mantova) oraș situat în partea centrală a regiunii Lombardia din nordul Italiei, în prezent reședință a provinciei omonime (en.m.wikipedia.org/wiki/Mantua). Conciliu = adunare a reprezentanților înaltului cler (preoțime) catolic dintr-o provincie, dintr-o țară sau din întreaga lume, în care se iau hotărâri cu privire la chestiuni de dogmă (învățătură, teză fundamentală a unei religii, obligatorie pentru toți adepții ei și care nu poate fi supusă criticii; teză considerată ca imuabilă [veșnică], care trebuie acceptată necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete [dexonline.ro/definiție/dogmă]), de morală sau de disciplină bisericească; conciliul la care sunt convocați toți episcopii Bisericii Romano-Catolice și este prezidat de însuși Papa de la Roma se numește conciliu ecumenic; la ortodocși, conciliul este numit sobor sau sinod; termenul de «conciliu» provine din latinescul „concilium”, care înseamnă „sfat”, iar prin extensie „adunare” (dexonline.ro/definiție/conciliu).

22 Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 170-172. 23 Ştefan Andreescu, op. cit., p. 152; G. B. Picotti, La

dieta di Mantova e la politica deʹVeneziani, în Miscellanea di Storia Veneta, Serie Terza, tom. IV, Veneţia, 1912, nr. LIII, p. 506; Giuseppe Valentini, La crociata di Pro II (dalla documentazione veneta d’archivio) în „Archivum Historiae Pontificiae”, tom. XIII, Roma, 1975, p. 254; Ştefan Andreescu, Ştiri diverse şi interpretări semnificative: 1. Asupra „campaniei” lui Matias Corvin din 1462, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, XXIV/2, Iaşi, 1987, p. 595-596.

unei puternice revolte a locuitorilor Vienei (nemulţumiți de pretenţiile financiare prea ridicate ale acestuia)24. Vienezii au reuşit chiar să-l silească, pe la mijlocul lunii octombrie 1462 (mai exact în 15 octombrie), să se refugieze între zidurile castelului său de aici, pe care au început să-l asedieze până la 8 decembrie 1462, când datorită intervenţiei militare a regelui Boemiei, George de Poděbrad25, va fi eliberat26.

Despre această situaţie, Matia Corvin a fost informat, se pare, de o delegaţie a vienezilor (sosită la Braşov în intervalul

24 Împăratul Frederic al III-lea de Habsburg a solicitat „o contribuție de 6.000 de florini – sumă necesară plății sol-delor [salariilor] unui grup de mercenari – către jumătatea lunii octombrie 1462, adică într-un moment în care Matiaș (Matia – n.n. T.C.) Corvin se găsea deja în Transilvania meridională” (Idem, Vlad Ţepeş Dracula între legendă şi adevăr istoric, p. 155). Florin = în Evul Mediu și în Epoca Modernă, numele mai multor monede europene de aur sau de argint, care au circulat și în Țările Române până în secolul XIX; florinul a fost bătut pentru prima oară la Florența (de unde și denumirea sa), inițial în argint, apoi, din secolul XIII (mai exact din anul 1252), în aur (cântărind 3,5 grame), având pe o fațetă o floare de crin, care era simbolul Republicii Florentine (stema acestui oraș-stat italian fiind constituită dintr-o floare de crin desfăcută, roșie, în câmp argintiu), iar pe cealaltă chipul Sfântului Ioan Botezătorul; sinonime: florinț, fiorin (Tiberiu Ciobanu, Glosar, în Ștefan cel Mare și Sfânt și strălucita sa victorie de la Vaslui obținută împotriva turcilor otomani, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, p. 449).

25 Acesta a fost un mare feudal ceh, care a trăit între 1420-1471 și a domnit asupra Regatului Boemiei între 1458-1471 (Istoria lumii în date, p. 120; ro.wikipedia.org/wiki/George_de_Poděbrady). Boemia = regiune geografico-istorică din Europa Centrală, în prezent făcând parte din Republica Cehă (alcătuind două trei din partea vestică a acesteia); în Evul Mediu (pe la sfârșitul secolului IX), aici s-a constituit statul feudal boem sau ceh, organizat inițial ca Ducat și devenit după 1198 Regat, cu capitala la Praga; mai târziu, Boemia a făcut parte efectiv din Sfântul Imperiu Roman de Neam German (titlul de rege deținându-l de regulă însuși împăratul romano-german), din 1526 până la dizolvarea acestuia în 1806, după care a devenit parte a Imperiului Austriac și, ulterior (mai exact din 1867), a Imperiului Austro-Ungar. După Primul Război Mondial (1914-1918), odată cu destrămarea Imperiului Habsburgic, Boemia a devenit parte a Republicii Cehoslovace; în anul 1939 va fi ocupată de Germania Nazistă, iar după 1945 va fi reintegrată în Cehoslovacia, care din 1993 se va separa pe cale pașnică în două state independente: Cehia și Slovacia (ro.wikipedia.org/wiki/Boemia; ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Boemiei; ro.wi-kipedia.-org/wiki/Cehia).

26 Jan Dlugosz, Historia e Polonicae libri XIII, tom. II, Lipsiae (Leipzig), 1712, col. 307; Pio II (Enea Silvio Piccolomini), I Comentari, vol. IV (ediţie îngrijită de Giuseppe Bernetti), Siena, 1974, p. 20-29; Fontes Rerum Austriacarum, Seria II, Diplomatarium et Acta, vol. XX, Viena, 1860, doc. nr. CCLXXXVIII, p. 282; Karl Nehring, op. cit., p. 20.

Pag. 12


7-26 noiembrie 1462)27, care, potrivit afirmaţiilor cronicarului oficial al curţii regale de la Buda, Antonio Borfini, i-ar fi oferit atât oraşul, cât şi pe împărat28. Ba mai mult decât atât, aceştia l-ar fi rugat cu insistenţe să accepte „condiţia de împărat şi

imperiul”29. Probabil că Bonfini, din dorinţa de a accentua buna credinţa a regelui maghiar faţă de Frederic al III-lea de Habsburg (căci „dacă ar fi vrut să urzească ceva împotriva împăratului, nicidecum nu ar fi lăsat să-i scape acea ocazie”30), a inventat acest episod, căci în mod logic el nu avea cum să se amestece direct în conflictul respectiv din moment ce se cunoştea faptul că se găsea în plină campanie antiotomană31. În plus, Matia Corvin era monitorizat cu interes sporit de papă şi de Senatul veneţian (organul

politic deliberativ și legislativ suprem al Veneţiei) prin intermediul agentului diplomatic a celui din urmă, care-l urma pretutindeni raportând în permanenţă superiorilor săi cu privire la tot ceea ce el făcea32. Pentru a se elibera de obligaţiile pe care şi le asumase faţă de creştinătate (odată cu primirea din partea papei și Veneţiei a unor subsidii [ajutoare bănești] substanţiale în vederea pregătirii oştilor sale pentru războiul cu sultanul)33, Matia Corvin, dornic

27 Ştefan Andreescu, op. cit., p. 157.28 Antonio Bonfini, Rerum Ungaricarum Decades,

tom. IV, partea I, Budapesta, 1941, p. 72. Antonio Bonfini (pe numele său latinizat Antonius Bonfinius) a fost un istoric, poet și umanist italian, care a trăit între 1434-1503. Biograf și istoriograf al regelui Ungariei, Matia Corvin, acesta a întocmit o monumentală istorie a Ungariei (terminată, însă, după moartea protectorului său, survenită în anul 1490), al cărui titlu este amintit mai sus. În paginile acesteia se regăsesc, în special, informații cu privire la mărețele fapte de arme ale lui Iancu de Hunedoara și la glorioasa domnie a fiului acestuia, regele Matia Corvin, precum și numeroase știri despre români în general (Dic-ționar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 241).

29 Antonio Bonfini, op. cit., p. 72.30 Ibidem.31 Ştefan Andreescu, op. cit., p. 156.32 Ibidem, p. 156-157.33 Matei Cazacu, Geschichte Dracole Waide. Un

incunabule imprime a Vienne en 1463, în „Biblioteque de

să revină la graniţa nord-vestică a Ungariei pentru a-şi rezolva problema cu împăratul german, va recurge, cum vom vedea, la meschina înscenare a „trădării” cruciadei antiotomane de către Vlad Ţepeş34, care i-a oferit mobilul

l”Ecole de Chartes”, tom. CXXXIX (1981), Paris, 1982, p. 211.34 „Trădare” care a fost „dovedită” în urma interceptării

de către oamenii regelui Matia Corvin a trei scrisori adre-sate, chipurile, de către aprigul Țepeș, lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, marelui vizir Mahmud Pașa „Grecul” (care a deținut înalta dregătorie amintită între 1455-1467 și 1472-1473 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 383) și lui Ștefan cel Mare. Referitor la aceste scrisori, un mare semn de întrebare, vis-à-vis de autenticitatea lor, este tocmai acela că doar „conținutul celei trimise sultanului îl cunoaștem și, fapt deosebit de semnificativ, ea nu s-a păstrat în «original» (!?!), ci numai în transcrierea papei Pius II, după textul comunicat lui de către curtea de la Buda” (Ștefan Andreescu, op. cit., p. 160-161). În esenţă, conţinutul acestei scrisori se referă la incredibila ofertă a lui Vlad Ţepeş de a-l ajuta pe sultan în lupta dusă de acesta împotriva statelor creştine, în schimb neînduplecatul voievod român solicitând să fie iertat pentru „greşeala şi marele păcat” (Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1901, p. XXXI) de a se fi răzvrătit împotriva Imperiului Otoman (Ibidem). De asemenea, Dracula îl mai informa pe Mahomed al II-lea că el „cunoaşte toată ţara Ardealului şi toată ţara Ungurească şi condiţiile locurilor şi lucrurilor” (Ibidem) şi putea dacă sultanul ar fi dorit „să-i dea în mână toată Transilvania” (Ibidem), după care cu siguranţă că oștile turcești ar fi putut „să supună toată Ungaria” (Ibidem). Desigur, foarte convenabil pentru cineva care avea nevoie ca Vlad Ţepeş să apară drept un trădător al cauzei creştinătăţii, deşi incredibilele şi imediatele fapte de arme ale acestuia (ca de altfel întreaga sa viaţă şi activitate puse în slujba cinstei, dreptăţii, credinţei în Dumne-zeu şi a luptei duse întru apărarea ţării sale şi a întregii Europe creştine de pericolul turcesc) nu concordau deloc cu imaginea pe care se încerca cu atâta grabă să i se fabrice de către cei care erau cu adevărat responsabili de eşecul cruciadei antiotomane. De altfel, cine ar putea da cu adevărat crezare faptului că Vlad Ţepeş, după decenii de ură neîmpăcată faţă de duşmanii de moarte ai familiei sale şi ai neamului său, ar fi putut să se umilească într-atât încât nu doar să promită ajutor sultanului în lupta dusă de acesta contra celor de aceeaşi credinţă cu el, dar şi să-i scrie într-un mod atât de slugarnic, care era imposibil de acceptat că ar putea fi atribuit unui om recunoscut, îndeobşte, chiar și de către mulţi dintre adversarii săi ca având o structură morală ireproşabilă. Mai mult chiar, „din perspectiva a ceea ce știm despre fantastica încleștare în care Vlad Țepeș fusese total angajat cu numai câteva luni înainte, poate oare cineva să dea girul autenticității unui text în care el folosește pentru Mehmet II (Mahomed al II-lea – n.n.T.C.) titulatura de «Împărat al împăraţilor şi domn al domnilor ce sunt sub soare, mare emir (principe, rege – n.n. T.C.) şi mare sultan» (Ibidem) și îi cere iertare” (Ibidem) într-o manieră atât de umilitoare, pentru că a luptat cu atâta ardoare întru apărarea țării sale și a lumii creștine? (Ibidem; Ștefan Andreescu, op. cit., p. 161). Practic, „analiza

Portretul lui Vlad Țepeșgravură în lemn, după un manuscris german (1462).

Pag. 13


arestării acestuia şi al retragerii (fără a putea fi acuzat la rându-i de lipsă de onorabilitate) din campanie, chiar dacă el şi voievodul român perfectaseră deja un plan de luptă comun35.

Cu toate că „spunea că se duce în Ţara Românească, pentru a elibera din mâinile turcilor pe Dracula, căruia îi dăduse în căsătorie pe o rudă a sa de sânge”36, urmărindu-şi însă doar propriile interese, Matia Corvin va da dovadă de neloialitate faţă de acesta, „luându-l prins în Transilvania”37, încât, pe bună dreptate, s-a considerat în epocă că el s-a purtat „ca şi cum s-ar fi înţeles cu turcii”38, cu atât mai mult cu cât pe „celălalt Dracula (adică pe Radu cel Frumos – n.n. T.C.), orânduit de turci peste acea țară, împotriva părerii tuturor, l-a confirmat”39, la rândul său, ca „mare voievod și domn” al Țării Românești.

atentă a textului așa-zisei scrisori de trădare și a împrejurărilor istorice în care a fost alcătuit au condus la concluzia că este un fals” (Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 219), cu atât mai mult cu cât „faptul că nu s-a păstrat textul original al epistolelor, ci numai referiri la una din ele sau doar un rezumat, mai mult sau mai puțin concludent” (Ibidem, p. 220), este cu siguranță cel puțin ciudat și, prin urmare, duce la concluzia de mai sus, și anume că fără nicio îndoială avem de a face cu o mistificare grosolană.

35 Ştefan Andreescu, op. cit., p. 157.36 Antonio Bonfini, Rerum Ungaricorum Decades (ediţie

de I. Fogel, B. Ivanyi şi L. Juhasz), vol. III, Leipzig, 1936, p. 243. Referitor la înrudirea dintre Vlad Țepeș și Matia Corvin, se știe că voievodul român a fost căsătorit mai întâi (începând de prin ianuarie 1462 [Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 175] și până în 1472 sau 1473 [Mihai Florin Hasan, Aspecte ale relațiilor matrimoniale dinastice munteano-maghiare din secolele XIV-XV, în „Revista Bistriței”, XXVII, Anuarul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, Bistriţa, 2013, p. 153]) cu Elena Corvin (Constantin Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I [ediție îngrijită de Ionel Maftei], Editura Universitas, Chișinău, 1991, p. 94) sau Ilona Nelipić (en.wikipedia.org/wiki/Nelipić), după toate probabilitățile o soră nelegitimă (doar după tată) a suveranului de la Buda (Nicolae Iorga, Scrisori de boieri – Scrisori de domni, ediţia a III-a, Vălenii de Munte, 1932, p. 164; Mihai Florin Hasan, op. cit., p. 153), iar apoi (după ianuarie 1475, data la care a fost eliberat pe deplin din captivitatea în care fusese ținut din porunca cumnatului său începând din noiembrie 1462, când a fost arestat, „judecat”, osândit și întemnițat sub falsa învinuire de trădare a cauzei creștinătății) cu contesa Jusztina Szilágyi, care era o vară primară a regelui maghiar (en.wikipedia.org/wiki/Justina_Szilágyi).

37 Antonio Bonfini, op. cit., p. 243.38 Jan Dlugosz, op. cit., col. 344.39 Antonio Bonfini, op. cit., p. 243. Radu cel Frumos era

numit și el tot „Dracula”, în sensul de fiu al lui Vlad Dracul și de apartenență la Drăculești (membrii uneia dintre ramurile principale ale dinastiei domnitoare românești sud-carpatine a Basarabilor, fondată de părintele său și al lui Țepeș, însă care se referă în general la descendenții lui Mircea cel Bătrân).

Prof. Daniela Cureleaprof. dr. Dragoș Curelea

(Sibiu)

Protoiereul Ioan Dăncilă, un preot militar astăzi aproape uitat:

contribuții parțiale la o bio-bibliografie

Abstract: The presence and role of military priest among the armed forces were highly beneficial. Military priests did more than just perform religious services. They were involved in the social activities of officers, non-commissioned officers and soldiers, in the inspection of armament, living conditions, hygiene, food and medical conditions in field or garrison hospitals. At the same time, a military priest was an educational, moral, and cultural model for both the troops and the officers among which he lived and worked. This was also the case of Captain Ioan Dăncilă, who was recruited in the Austro-Hungarian Imperial Army and later in Greater Romania’s Army.

Keywords: Ioan Dăncilă, priest, military officer, moral education, cultural, national, religious service, encouragement.

În Armata Română putem observa și urmări prezența preoților activi în cadrul unităților militare încă din perioada celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Notăm că prezența slujitorilor altarelor bisericii în rândurile unităților militare poate fi constatată până în anul 1948, aceștia fiind implicați în acordarea asistenței religioase, o confesiunii, a alfabetizării soldaților care nu cunoșteau scrisul, cititul și socotitul cu operații matematice primare. După anul 1995, ca urmare a modificărilor structurale și organizatoric-sistemice prin care a trecut sistemul militar din România, se constată o revenire la instituția preotului în unitățile militare.

Pe acești preoți de garnizoană îi aflăm în rândurile trupelor române în marile momente din istoria poporului român în anii 1877 pe câmpurile războiului din Balcani, între 1914-1919 în teatrele de operațiuni militare la care a luat parte Armata României în Primul Război Mondial, respectiv între 1941-19451. Remarcăm și că încă din anul 1915 a fost înființat în București, ,,Serviciul religios”

1 Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Sibiu, Editura Andreiana, 2015, p. 560.

Pag. 14


ca structură confesional-militară care a funcționat pe perioada Primului Război Mondial pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române2. Menționăm că serviciul acesta a fost condus de preotul profesor la Facultatea de Teologie din București și protoiereu militar Constantin Nazarie care a fost asimilat Marelui Cartier General al Armatei cu gradul de colonel3.

Ioan Dăncilă4** a fost originar din localitatea hunedoreană Mânerău, unde a venit pe lume în ziua de 2 iunie 1889 într-o familie de preoți ortodocși. Tatăl său a fost Constantin Dăncilă – important preot din zona hunedoreană menționată, iar mama sa a fost preoteasa Maria Dăncilă, soția preotului din Mânerău5. Absolvent al claselor primare din Școala confesională ortodoxă din localitatea natală, a Gimnaziului (Liceului) de Stat maghiar din Deva (actualul Colegiu Național ,,Decebal” din reședința județului Hunedoara). În anul 1907 tânărul I. Dăncilă s-a înscris la cursurile Seminarului Teologic-Pedagogic ,,Andreian” din Sibiu, instituție superioară de învățământ confesional ortodox pe care a finalizat-o și absolvit-o în anul 1910.

Tot în același an s-a căsătorit cu domnișoara Maria, fiica preotului ortodox Victor Cioară din localitatea Geoagiu de Sus, împreună cu care a avut trei copii: Ioan-Marius, Ștefan și Mioara Dăncilă6. Reținem că în perioada Marelui Război au fost înrolați ca preoți sau confesori militari numeroși tineri ardeleni, bănățeni sau bucovineni, care erau absolvenți de Teologie sau care au servit deja religios în diferite parohii ortodoxe sau unite

2 Constantin Nazarie, Activitatea preoților de armată în Campania din 1916-1918, București, Imprimeria Ministerului Cultelor și Artelor, 1920, p. 23-40; 93-94; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), București, Editura Militară, 2016, p. 37-41.

3 Ibidem, p. 31-40.4 ** Ioan Dăncilă a fost preot paroh, confesor militar în

Armata imperială a Austro-Ungariei, profesor de liceu, duhovnic de garnizoană, ofițer al Armatei Române, protoiereu militar, subinspector al Clerului militar, Vicar al Episcopiei Armatei cu Sediul în Alba Iulia, preot în comunitatea ortodoxă din Geoagiu de Sus. De asemenea, menționăm că preotul militar I. Dăncilă a activat și în plan social, misionar, cultural în diferite structuri și asociații culturale, social-filantropice și bisericești.

5 Dorin Petresc, Preotul Constantin Dăncilă din Mânerău (1860-1942) – plachetă biografică, în Dacia Creștină. Periodic al Episcopiei Devei și Hunedoarei, anul 2, nr. 2, 2012, p. 44-52. Vezi și în: Dorin Petresc; Olivian Goțiu, Mânerău. Evoluția istorică a unei străvechi vetre de locuire din Ținutul Hațegului (monografie), Deva, Editura Corvin, 2006, p. 295-297.

6 Mircea-Gheorghe Abrudan, ,,În luptă cu bolșevismul” – Memoriile preotului militar Ioan Dăncilă despre Campania Armatei Române din Ungaria, în Misiunea, anul VI, nr. 1 (6), p. 2019, p. 165.

din provinciile mai sus menționate și care au fost obligați de regulamentele și jurămintele militare depuse să acorde asistență religioasă soldaților și ofițerilor fostei armate imperiale a Austro-Ungariei fie pe frontul de Răsărit, în Galiția, Bucovina sau din estul Poloniei, fie pe cel din partea nordică a Italiei, așa cum a fost și cazul preotului Ioan Dăncilă, care a slujit ca paroh ortodox în Biserica din Râpa Râmețiului din 1910, an în care era hirotonit ca preot de Mitropolitul ortodox al Ardealului de la acea vreme, Ioan Mețianu7. De observat că în perioada în care a activat ca preot, Ioan Dăncilă și-a continuat formarea intelectuală urmând și absolvind cursurile Facultății de Drept ,,Ferencz Joska” a Universității din Cluj.

În anul 1915 a fost mobilizat în calitate de confesor militar cu gradul de căpitan pentru tinerii soldați de origine română care au fost încorporați în Regimentul 31 din Orăștie ca Parte operativă și care au fost trimiși pe fronturile din Răsărit, iar mai apoi pe acela din nordul Italiei. În această perioadă, părintele a fost apreciat de tinerii români mobilizați pe front, iar pe unii dintre aceștia preotul I. Dăncilă i-a evocat mai târziu în scrierile sale, în schițele publicate, dar și în conferințele pe care le-a susținut public. În 11 aprilie 1916, părintele căpitan Dăncilă oficia pe frontul din Rusia, în odăjdii preoțești, așa cum rezultă și dintr-una dintre pozele care s-au păstrat în cadrul familiei sale, Sfânta Liturghie într-un altar provizoriu din bârne de lemn, sub cerul liber și în rândurile ostașilor români care participă la această slujbă și care ascultă predica părintelui în ziua Sfântă de Paști8. Crezul său cu privire la rostul confesorului militar, atât în vreme de campanie, cât și de război, rezultă din rândurile unei cărți pe care părintele ofițer I. Dăncilă a publicat-o la Sibiu în anul 1925 și din care remarcăm:

,,[...] preotul militar trebuie să fie convins că în decursul războiului trăiește exclusiv pentru credincioșii săi, pentru soldații săi, pentru fericirea cărora are să muncească fără să i se impună din partea cuiva limita activității lui, zi și noapte !”9.

De asemenea, în aceeași carte, părintele continua, referindu-se în mod explicit la activitatea preotului militar în rândurile soldaților și comandanților lor:

,, [...] cu riscul vieții sale el are să-și împlinească în nenumărate cazuri chemarea de apostol îmbărbător și

7 Liviu Silveșan, † Protopopul Ioan Dăncilă, în Îndrumător pastoral, VIII, 1984, p. 114-115; Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 568.

8 Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 103.

9 Ioan Dăncilă, În slujba neamului prin Evanghelie. Îndrumări morale și naționale, Tipografia Școalei Militare Infanterie „Principele Carol”, Sibiu, 1925, p. 33.

Pag. 15


mângâietor în linia primă de foc și, de asemenea, fără ezitare sau frică trebuie să se apropie de patul soldatului, care zace în spital, bolnav și fără altă iubire”10.

Totodată, părintele militar Dăncilă a mai notat și că:,, [...] rolul și chemarea unui astfel de preot este:

colaborarea mână în mână cu factorii militari competenți de a forma și a crește din recrut un ostaș de forță, un om moral și de încredere, conștient de valoarea lui”11.

Preoții militari au fost implicați în oficierea serviciului religios, în educarea tinerilor soldați, în oferirea minibroșurilor editate de Astra pentru românii de pe fronturile Marelui Război. De asemenea, participau la depunerea jurământului față de împărat, dar și la eliberarea tinerilor de sub puterea acestuia în momentul în care erau trecuți în rezervă sau lăsați la vatră ca urmare a dezintegrării Monarhiei în toamna anului 191812.

În condițiile vitrege ale perioadei și a iminenței morții, soldații s-au pronunțat și cu privire la nevoia acestora de a avea și a citi diferite cărți de rugăciune, cu deosebire a Sfintei Scripturi, dar și diferite alte cărți cu carcater religios, parcă atât de necesare soldatului român originar din Transilvania și care s-a aflat și a luptat pe diferitele fronturi din Europa între 1914-1918/191913.

Preotul militar I. Dăncilă s-a pronunțat cu privire la folosirea cărții de rugăciune în rândurile soldaților din Regimentul de Infanterie 31 din Orăștie Partea operativă14 menționând, printre altele:

,, [...] de la începutul înfricoșătorului războiu, în care se sfâșie toate popoarele din lumea mare, față de cea mai însemnată carte a omenirii, față de Sfânta Scriptură, s-a manifestat un interes viu, un interes ce-l putem observa la toate păturile societății omenești, soldatul ce pleacă la războiu nu-și uită de sfânta carte, ci pune Biblia în raniță

10 Ibidem, p. 33-34.11 Ibidem, p. 36.12 Liviu Maior, Românii din armata habsburgică. Soldați

și ofițeri uitați, București, Editura Enciclopedică, 2004, p. 202-204. În acea toamnă a anului 1918, putem observa în rândurile militarilor de origine română din armata imperială a Austriei, atât prăbușirea loialității imperiale, cât și a patriotismului dinastic. Se conturează acum un nou tip de loialism, cel național, față de România Mare și Casa sa Regală.

13 Rodica Băluțiu, Atitudinea soldaților români față de Primul Război Mondial, în Studia Universitatis ,,Babeș-Bolyai” Historia, anul XLVI, nr. 1-2, 2001, p. 111-112; Mircea-Gheorghe Abrudan, ,,În luptă cu bolșevismul” – Memoriile preotului militar Ioan Dăncilă despre Campania Armatei Române din Ungaria, p. 165-166. Reținem că broșura religioasă era citită în mod constant, atât înainte atacului propriu-zis, între atacuri, după atac, dar cu deosebire în spitalele din spatele frontului unde soldații se aflau în convalescență și refacere.

14 Ioan Dăncilă, În slujba neamului prin Evanghelie. Îndrumări morale și naționale, p. 65-93.

lângă alte multe greutăți și o poartă voios, convins fiind, că în primejdii și clipe de încercare, strângându-o cu drag la peptul obosit îi va aduce alinare. În spitale, cu rane adânci, cu mâne tremurânde și-o ridică la buzele înnegrite de durere și cu ochii scăldați în lacrimi cetește din ea fiecare în limba dulce a maicii sale”15.

Reținem și implicarea Centralei Astrei din Sibiu și a conducerilor din despărțămintele din Transilvania și Banat în editarea și transmiterea către linia frontului a broșurilor, calendarelor, cărților de rugăciune, respectiv distribuirea acestora de către preoții din unitățile militare către trupă16. De asemenea, remarcăm că a fost alături de tinerii români din această mare unitate de luptă până la 1 noiembrie 1918, moment în care a fost demobilizat și trecut în rezervă17. Notăm că după Unirea de la 1 Decembrie 1918 s-au deschis noi direcții de activitate pentru preoții români din Transilvania și Banat, indiferent de confesiunea lor. În atare noi condiții, preotul I. Dăncilă avea deja experiență pastorală în parohia pe care a îndrumat-o între 1910-1915, dar și experiență de preot-capelan pe front și grad de căpitan și care a fost implicat în pastorația de front și de campanie, fiindu-i apreciate, atât pregătirea teologică, cât și cea militar-ofițerească. În perioada lunilor decembrie 1918-ianuarie 1919 a revenit în parohia de la Râpa Râmețiului, unde și-a reluat pentru o scurtă perioadă de timp îndatoririle de paroh ortodox al comunității locale18.

15 Idem, Sfânta Scriptură în războiul mondial, în Telegraful român, anul LXIII, nr. 108, din 15/28 octombrie 1915, p. 236.

16 Rodica Groza, ASTRA și soldații români de pe front în Primul Război Mondial, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Cluj-Napoca, XXVIII, 1987-1988, p. 352-361; Mihai-Octavian Groza, Preoții români transilvăneni pe fronturile Marelui Război, în Ana Maria Macavei; Roxana Dorina Pop (editori), Scrieri pe alese. Lucrările Conferinței naționale: O filă de istorie: om, societate, cultură în secolele XVII-XX, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012, p. 369-380; Idem, Despre activitatea preoților militari români transilvăneni în perioada Primului Război Mondial (1914-1919), în Doru Sinaci; Emil Arbonie (editori), Administrație românească arădeană. Studii și comunicări din Banat-Crișana, Arad, ,,Vasile Goldiș” University Press, 2014, p. 532-545.

17 Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Preotul ortodox român Ioan Dăncilă (1889-1983) în armata austro-ungară în anii 1915-1918, în Misiunea, anul III, nr. 1(3)/2016, p. 105-110; Mircea-Gheorghe Abrudan, ,,În luptă cu bolșevismul” – Memoriile preotului militar Ioan Dăncilă despre Campania Armatei Române din Ungaria, p. 165-167.

18 Arhiva Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei din Sibiu, (în continuare se va cita: A.M.O.T.S.), Fond Acte și Documente, doc. nr. 442 din 31.01.1919; Mircea-Gheorghe Abrudan, ,,În luptă cu bolșevismul” – Memoriile preotului militar Ioan Dăncilă despre Campania Armatei Române din Ungaria, p. 165, 176.

Pag. 16


Începând cu ziua de 12 februarie 1919 preotul I. Dăncilă a fost numit de către conducerea Resortului Instrucțiunii Publice și Cultelor din guvernământul provizoriu al Transilvaniei, Consiliul Dirigent, ca profesor pentru disciplinele didactice Istorie și Geografie în Liceul ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia19. Demersul său didactic în această instituție de învățământ din Alba Iulia a fost unul de scurtă durată, pentru că începând din 4 aprilie 1919, în baza unui nou ordin de mobilizare, era din nou încadrat ca preot militar; însă în atare noi condiții ca duhovnic militar în Armata Română, calitate în care a însoțit subunitățile Regimentului 90 Infanterie P. O. din Sibiu în Campania de pe Tisa a Armatei Române împotriva comunismului din Ungaria Republicii Sfaturilor condusă de Bela Kun20.

Cu acest prilej, în anul 1919, părintele căpitan Dăncilă observa:

,,[...] preotul de pe front nu este exclusiv numai păstorul sufletelor și mângâietorul celor neputincioși, ci el este și camaradul credincios și devotat, care împarte cu ostașul de rând oboseala, lipsa și primejdia morții. El este povățuitor și sfătuitor, căci prin cuvânt întărește sufletul ostașului, iar prin faptele vrednice de urmat reduce și ușurează greutățile din jurul său”21. Din rândurile acestea desprindem viziunea părintelui căpitan I. Dăncilă cu privire la rostul și necesitatea preotului în rândurile unității militare, atât în timp de pace, cât și în vremuri de război. Crez de viață urmărit de preotul menționat și în perioada 1941-1944, când a participat pe frontul din răsărit și a oficiat în mai multe rânduri Sfânta Liturghie alături de episcopul militar general dr. Partenie Ciopron22.

19 Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționele (în continuare se va cita S.J.A.A.N.), Fond Prefectura Județului Alba – Acte înregistrate, dosar nr. 558/1919, f. 1-2; Alba Iulia, anul II, nr. 5, 22 ianuarie, p. 4.

20 Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 562; Maria Razba, Personalităţi hunedorene: oameni de cultură, artă, ştiinţă, tehnică şi sport (secolele XV-XX). Dicţionar. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Deva, Editura Emia, 2004, p. 132; Mircea-Gheorghe Abrudan, ,,În luptă cu bolșevismul” – Memoriile preotului militar Ioan Dăncilă despre Campania Armatei Române din Ungaria, p. 164-169. Vezi și comunicarea științifică prezentată de părintele dr. Constantin Necula: Pastorația militară în viziunea protoiereului militar Ion Dăncilă în cadrul Seminarului național: Armata și Biserica. Tradiție și actualitate la sfârșit de mileniu, Sibiu, 31 octombrie-1 noiembrie 2000. Autorii mulțumesc cordial și pe această cale părintelui conf. univ. dr. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie ,,Andrei Șaguna” din Sibiu, pentru ghidajul oferit.

21 Ioan Dăncilă, În slujba neamului prin Evanghelie. Îndrumări morale și naționale, p. 62.

22 Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), București, Editura Militară, 2016, p. 87.

După campania din vest desfășurată între 1919-192023, Ioan Dăncilă a fost din nou demobilizat și trecut în rezervă începând din 21 aprilie 1921. Apreciat de superiorii săi, atât pentru calitățile sale morale, cât și pentru râvna preoțească și misionară de care a dat dovadă, astfel încât din anul 1921 a ales să rămână definitiv în cadrele Armatei României în calitate de preot militar și cu gradul de maior începând din 1 ianuarie 1920. Numirea sa a fost făcută inițial în puternica Garnizoană militară a Sibiului, unde a îndeplinit și îndatoriri de profesor la disciplina Religie în cadru celor patru Școli militare care activau în această importantă localitate din sudul Transilvaniei după Unirea cea Mare din anul 1918. Astfel, notăm că a funcționat didactic pe lângă Școlile de Aplicație, atât pentru Arma Infanterie, cât și pentru Cavalerie, Școala Pregătitoare pentru Ofițeri de Infanterie Nr. 2 Sibiu și Centrul de Instrucție al Cavaleriei, îndrumând în plan moral și religios un număr însemnat de peste 5.000 elevi-cadeți, viitori ofițeri ai Armatei Române, în rândurile cărora, sublinia în anul 1933 locotenent-colonelul protoiereu militar Dăncilă, a petrecut ,,cele mai frumoase clipe ale vieții sale”24.

În anul 1921 preotul căpitan I. Dăncilă a activat în serviciul Astrei, prezentând într-o serie de localități din preajma Sibiului prelegeri pentru publicul local. Astfel, reținem titlurile unora dintre ele, de altfel bine primite de auditoriul din localitățile Turnișor, unde a vorbit Despre pocăiți, respectiv în Gura Râului, unde s-a referit la Nevoia de a avea oștire25. Notăm și că în același an s-a pronunțat pentru constituirea și administrarea de către Astra a unui Fond denumit ,,Nicolae Iorga” în cinstea marelui nostru istoric. La data deschiderii sale fondul era în cuantum de 45.661,40 de lei26. De asemenea, semnalăm și Apelul pe care clericul maior I. Dăncilă l-a făcut privind conservarea, restaurarea și salvarea Mânăstirii de la Râmeț în anul 1921 și în urma căruia a avansat mânăstirii de la Râmeț o semnificativă sumă27. De asemenea, reținem și

23 Ioan Dăncilă, În slujba neamului prin Evanghelie. Îndrumări morale și naționale, p. 65-93; Mircea Păcurariu, Armata și Biserica în trecutul neamului nostru, în Revista Teologică, p. 28; Idem, Protopopul colonel Ioan Dăncilă, în Revista de istorie militară, nr. 5-6, 2000, p. 15-20.

24 Ioan Dăncilă, Dumnezeu, patrie şi rege. Îndrumări morale şi naţionale pentru elevii şcolilor militare, Sibiu, Tiparul Școalei Militare de Infanterie Nr. 2, 1933, 175 p.; Maria Razba, Personalităţi hunedorene: oameni de cultură, artă, ştiinţă, tehnică şi sport, p. 132-133.

25 Transilvania, anul LII, nr. 7-8, 1921, p. 573. 26 Ibidem, p. 599; Valer Moga, Astra și Societatea (1918-

1930), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 327.27 [Ioan Dăncilă], Apel pentru salvarea Mânăstirii

Râmeț, 1921, în Florin Șinca, Istoria Mânăstirii Râmeț. Prefață Î.P.S. Dr. Irineu Pop, Arhiepiscopul Alba Iuliei, București, RCR Print, 2012, p. 402-404; Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni

Pag. 17


avansarea în gradul de maior a preotului militar I. Dăncilă la propunerea Prea Sfinției Sale Justinian Treculescu Episcopul militar de Alba Iulia în anul 1923. Menționăm și că în baza Legii privitoare la organizarea clerului militar din 6 august 1921, a fost organizată Episcopia Armatei cu sediul în Alba Iulia (deși ca sediu aceasta a funcționat până în 1925 în București, de abia din acel an, ansamblul Catedralei Încoronării din Alba Iulia a devenit sediul Episcopiei militare, n.n.), iar alături de J. Teculescu au funcționat inițial trei preoți ofițeri și anume Serafim Josef cu grad de locotenent-colonel în cadrul Corpului VII Armată din Sibiu, Ilie Hociotă cu gradul de maior la Corpul V Armată și Ioan Dăncilă având același grad care a activat în Sibiu în Corpul VII Armată28.

Reținem și că în 8 noiembrie 1923 cu prilejul soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, P. S. Sa Justinian Teculescu după oficierea serviciului religios în Catedrala Încoronării l-a hirotesit pe I. Dăncilă ca protopop al preoților militari care au activat în cadrul Garnizoanelor din România29. De asemenea, remarcăm implicarea sa în comisiile de lucru care au elaborat Regulamentele prin care s-au pus în aplicare Legea privitoare la organizarea clerului militar în anul 1924, respectiv mai târziu în 1931 când dispozițiile Regulamentului menționat au fost completate și detaliate prin alte 69 de articole sub denumirea de Instrucțiuni provizorii asupra serviciului religios în timp de pace și în timp de campanie30.

Remarcăm și participarea ca protoiereu militar cu gradul de maior, împreună cu Episcopul Armatei Justinian și cu secretarul eparhial George Jurebița, într-un un turneu pastoral prin garnizoanele din Alba Iulia, Arad, Cluj, Oradea, Timișoara, în perioada 7-18 aprilie 1924, participând la inspectarea preoților militari, a spitalelor de garnizoană și a condițiilor în care a fost făcută încazarmarea trupei, respectiv unde era asigurată masa militarilor. Notăm și implicarea sa împreună cu episcopul militar Teculescu în vederea realizării unei conlucrări optime a clerului cu elementul ofițeresc pentru formarea militarului român ca

de altădată, p. 563. Ca urmare a Apelului făcut și a colectei efectuate în rândurile elevilor de la Școlile militare din Sibiu, dar și din alte localități, părintele I. Dăncilă a reușit să adune suma de 29.874 de lei pe care i-a depus pentru sprijinirea lucrărilor de restaurare a Mânăstirii de la Râmeț

28 Anuarul ofițerilor activi ai Armatei Române, București, 1924, p. 608-610; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 56.

29 Ibidem, p. 57, 87-88; Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 562. La acea dată părintele Dăncilă avea 34 de ani și gradul de maior.

30 Monitorul oficial al României. Partea I, nr. 115, 29 mai 1924, p. 5891-5894.

bun cetățean și destoinic creștin. În cadrul acestui turneu protoiereul militar maior I Dăncilă a participat alături de episcopul Justinian la decorarea mai multor preoți de garnizoană cu brâul roșu, cu deosebire făcându-se referire la decorarea părintelui dr. Ion Ciucă, principalul confesor militar al Granizoanei din Cluj31.

În baza unui document emis și datat în Cluj în 20 noiembrie 1925 și care este semnat de eparhul Nicolae Ivan, aflăm că, începând din 1 decembrie același an, protopopul onorar I. Dăncilă era numit ca preot al Catedralei Încoronării din Alba Iulia și urma să fie remunerat cu suma de 500 de lei lunar, iar celelale sporuri finanicare urmau a se stabili și a fi acordate de către Ministerul de Război, părintele militar menționat activând și în calitatea de preot militar de garnizoană, respectiv duhovnic al Școlilor de Ofițeri pentru armele Infanterie și Cavalerie din Sibiu32. Remarcăm că într-una dintre cărțile pe care le-a publicat în cursul anului 1925, I. Dăncilă a rememorat participarea sa, dar și a preoțimii române din Transilvania, Banat și Bucovina pe câmpurile de bătaie ale Marelui Război, notând: ,,că preoțimea și-a îndeplinit cu sfințenie chemarea sa”, pentru că – aprecia același preot, fiecarea slujitor al altarului a fost:

,, [...] un reprezentantal neamului românesc și al Bisericii Ortodoxe Române ales din partea providenței ca să se jertfească în orice moment pentru alinarea suferințelor nenorociților săi frați, care și ei au contribuit prin jertfa vieții lor la fericirea zilelor de astăzi”33.

Remarcăm participarea preotului militar Ioan Dăncilă, alături de alte personalități centrale venite din București, în frunte cu Regele Ferdinand I, dar și locale, între care reținem pe generalul Henri Cihoski, comandantul Corpului VII Armată Teritorial din Sibiu, colonelul Theodor Theodorian comandantul Regimentului 90 Infanterie din localitatea mai sus menționată, a dr. Wilhelm Goritz, primarul Sibiului, dar și a colonelului Christea Vasilescu, comandantul Școlii Militare de Infanterie Nr. 2 ,,Principele Carol” din Sibiu, la festivitatea de înaintare în grad a promoției ,,Avram Iancu” începând cu data de 1 iulie 1926, ocazie cu care era dezvelit și inaugurat Monumentul Ofițerilor de Infanterie Jertfiți pentru Întregirea Neamului34.

31 Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, p. 159.32 Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare se

va cita: A.N.I.C.), Fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar nr. 124/1925, f. 63.

33 Ion Dăncilă, În slujba neamului prin Evanghelie, Îndrumări morale și naționale, Sibiu, Tipografia Școalei Militare Infanterie „Principele Carol”, 1925, p. 29.

34 Nicolae Cerbulescu, Istoric-Album al Școalei Militare de Infanterie ,,Principele Carol”, Sibiu, Tiparul Școalei, 1931, p. 106-117; Cuvântul Poporului, anul VIII, nr. 36 din 23 iunie 1926, p. 1-2.

Pag. 18


A participat în 6 martie 1932 la Sibiu, la Hotelul Bulevard, la o activitate culturală comună organizată de Astra împreună cu Biserica, fiind convocat de mitropolitul dr. Nicolae Bălan, la propunerea vicepreședintelui Asociațiunii medicale sibiene Gheorghe Preda, în cadrul omagierii lui Octavian Goga, prilej cu care protoiereul I. Dăncilă a prezentat o comunicare intitulată Cultul patriei35. În 31 decembrie 1933, protoiereul militar I. Dăncilă a participat în soborul de preoți, care a fost condus de Înalt Prea Sfinția Sa mitropolitul Nicolae Bălan, la hirotonirea în treapta arhieriei a arhimandritului dr. Vasile Lăzărescu, noul episcop de Caransebeș și mitropolitul Banatului de mai târziu36. De asemenea, remarcăm în decadele interbelice și predicile cu puternic impact și mesaj pe care protoiereul militar Dăncilă le-a rostit frecvent de la amvonul Catedralei Mitropolitane din Sibiu sau a Catedralei Încoronării din Alba Iulia37.

În Sibiu, părintele ofițer a fost un apropiat al Reuniunii cultural-naționale a meseriașilor români, în rândurile cărora a prezentat, în perioada 1923-193338, mai multe prelegeri subsumate sub egida Nevoia de a avea meseriași pricepuți. Totodată, menționăm, că deși a servit Armata și Episcopia militară, a criticat îndeosebi administrarea care a fost realizată în cadrul Episcopiei militare în perioada în care aceasta a fost condusă de episcopul dr. Ioan Stroia, cel puțin în două dintre articole care au apărut în revista Arma cuvântului în 1940. Astfel, într-un editorial, pe care nu l-a semnat, și care a fost intitulat Trei ani, părintele protopop colonel I. Dăncilă a făcut în paginile sus-numitei reviste o retrospectivă critică asupra activității desfășurate de episcopii militari de până la acel moment, în care, la conducerea instituției a fost întronat episcopul general dr. Partenie Ciopron, în 1 octombrie 1937. Aprecia, printre altele, faptul că ,,P. S. dr. Partenie Ciopron este primul Episcop militar în înțelesul adevărat al cuvântului. Tânăr, destoinic, bine pregătit, cu prestanță, așa cum se cere unui militar”39.

De asemenea, a observat și că: ,, [...] fără avânt și fără directive bine gândite,

preoțimea Armatei în frunte cu un Ierarh sensibil și foarte cumsecade, dar complet absent din angrenajul problemelor ce frământau sufletul oștirii vegeta, căutând fiecare să

35 Transilvania, anul 63, nr. 1-8, 1932, p. 27. 36 Foaia Diecezană, anul XLIX, nr. 1, 7 ianuarie 1934, p. 1.37 Constantin Necula, Amvonul Catedralei, Înălțimea

Logosului rostit. Începuturile propovăduirii și reflectarea lor în cultura «Revistei Teologice» din Sibiu (1907-1925), în Transilvania, Serie nouă, nr. 1, 2017, p. 7.

38 Traian Chirilă, Reuniunea culturală națională a meseriașilor români din Sibiu la 80 de ani, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1946, p. 122; Mircea Păcurariu, Cărurari sibieni de altădată, p. 563.

39 Trei ani, în Arma Cuvântului, anul I, nr. 6-7, 1940, p. 1.

muncească așa cum îi trece prin minte. Nimeni, niciodată nu ne-a adunat pentru a ne schimba vederile, pentru a ne îndrepta greșelile, apoi pentru a ne fixa un program comun de muncă și de realizări pe teren”40.

Pentru a nu fi partinici în relatarea noastră în niciun fel, reținem însă că, în perioada în care Episcop al Armatei și Inspector al Clerului Militar a fost general de brigadă dr. Ioan Stroia, au intrat în uz atât ,,Instrucțiuni provizorii asupra Serviciului religios în timp de pace și în timp de campaniei” în anul 193141, cât și ,,Legea pentru organizarea clerului militar din 22 martie 193742.

Părintele I. Dăncilă a participat împreună cu P. S. Sa dr. Ioan Stroia, Episcopul Armatei din Alba Iulia, în 29 iunie 1936 în Cluj, la înscăunarea protoiereului profesor dr. Nicolae Colan ca Episcop al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, aspect pe care protoiereul militar I. Dăncilă l-a surprins într-un studiu publicat în paginile Revistei Teologice, care apărea în Sibiu43. De asemenea, mai notăm și participarea părintelui locotenent-colonel Dăncilă la întâlnirea cu membrii clerului din 17 octombrie 1937, cu prilejul inaugurării monumentului de for public Obelisc Horea, Cloșca și Crișan în Alba Iulia, eveniment organizat de conducerea Astrei, desfășurat în prezența Regelui Carol al II-lea și a fiului său, principele Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia44.

Protoiereul militar I. Dăncilă a fost un apropiat colaborator al Episcopilor militari de Alba Iulia, J. Teculescu și Ioan Stroia, dar, cu deosebire a episcopului general de brigadă dr. Partenie Ciopron – Inspectorul

40 Ioan Dăncilă, Trei ani de rodnică păstorire, în Arma Cuvântului, anul I, nr. 6-7, 1940, p. 5-7.

41 Monitorul oficial. Partea I, nr. 115, 29 mai 1924, p. 5891-5894. Aceste instrucțiuni completau un regulament anterior din anul 1924, care a fost elaborat în perioada eparhiatului militar al P.S. Sale Justinian Teculescu.

42 Instrucțiuni provizorii asupra serviciului religios în timp de pace și în timp de campanie, București, Tipografia Marelui Stat Major, 1931, p. 3, 5-6; Monitorul oficial, Partea I, nr. 67, 22 martie 1937, p. 2794-2795; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 142. Notăm că din comisia de elaborare a instrucțiunilor menționate mai sus a făcut parte ca membru, printre alții, și maiorul preot I. Dăncilă. Reținem și numele, respectiv calitatea celorlați membri ai sus-amintitei comisii: episcop militar dr. Ioan Stroia (președinte), preot colonel Serafim Iosef (membru), colonel Haralambie Dumitriu (delegatul Marelui Stat Major).

43 Ioan Dăncilă, Marea noastră familie: armata și P.S. Episcop al Clujului, Nicolae, în Revista Teologică, anul XXVI, nr. 7-10, 1936, p. 267-270; Bogdan Andriescu, Mitropoliți ai Ardealului NIOCOLAE COLAN (1893-1967). Biobibliografie, Sibiu, Biblioteca Județeană ,,Astra” Sibiu, 2009, p. 258.

44 Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 74.

Pag. 19


general al Clerului militar din România pe care l-a însoțit în turneurile pastorale prin țară, respectiv pe frontul din Răsărit între 1940-1944. Din anul 1937, părintele Dăncilă a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și a îndeplinit atribuțiile de cancelar al Episcopiei Armatei, fiind totodată învestit ca subinspector al clerului militar45.

În atare context protopopul colonel Dăncilă a fost implicat în activitatea administrativ-funcțională a Episcopiei Armatei, contrasemnând mai toate documentele care erau emise de instituție și semnate de P.S. Sa General dr. Partenie Ciopron – inspectorul general al clerului militar din România46. De asemenea, mai reținem că la începutul anului 1940 era învestit ca vicar al Episcopiei Armatei cu sediul în Alba Iulia, iar din 8 iunie același an a fost avansat la gradul de colonel47. Protopopul colonel Dăncilă a rămas în serviciul religios al Armatei Române până la data trecerii sale în rezervă în anul 194748.

În perioada 22-27 iulie 1940, împreună cu episcopul dr. Partenie Ciopron, protopopul colonel Dăncilă par-ticipă într-o călătorie pastorală în localitățile bănățene Bozovici, Caransebeș, Conop, Germata și Periam, în care au oficiat Sfintele Slujbe, au îmbărbătat soldații, au efectuat inspecția comandamentelor, a trupelor, a locațiilor de încazarmare, a condițiilor igienico-sanitare. De altfel, părintele colonel Dăncilă consemnează următoarele: ,,prezența Episcopului pe zonă, face cât o bibliotecă de sfaturi și predici rostite de guri profane”49. Remarcăm în ceea ce privește activitatea protopopului militar I. Dăncilă și circuitul pastoral înfăptuit în februarie 1941 în diferite garnizoane militare împreună cu episcopul dr. P. Ciopron în localitățile Blaj, Câmpina, Feldioara, Moreni, Rupea, Târnăveni, în care au efectuat slujbe, au susținut cuvântări, au participat la inspecții privind viața trupei, a condițiilor de încazarmare, a locațiilor serviciilor sanitare

45 A.M.C.R., Fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar nr. 283, f. 24, 54, 182, 370, 904; Ibidem, dosar nr. 286, f. 31; Ibidem, dosar nr. 292, f. 45-47, 99; ibidem, dosar nr. 304, f. 110.

46 Petre Otu, Din activitatea Episcopului General de Brigadă dr. Partenie Ciopron în anii 1940-1948, în Revista de Istorie Militară, nr. 4, 1996, p. 234; Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, p. 229.

47 Arhivele Militare Centrale ale României (în continuare se va cita: A.M.C.R.) Fondul Direcția Personalului Armatei. Biroul Clerului, dosar nr. 18791, f. 482; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 100; Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 562-563;

48 A.M.C.R., Fond Direcția Personalului Armatei. Biroul Clerului, dosar nr. 18791, f. 503; Mircea Păcurariu, Preotul Ioan Dăncilă, p. 19-20.

49 Ioan Dăncilă, Călătorii misionare, în Arma Cuvântului, anul I, nr. 4-5, 1940, p. 38; Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, p. 244.

de garnizoană, a bibliotecilor militare și a condițiilor igienico-sanitare privind prepararea și servirea hranei calde pentru militari50.

Notăm, totodată, și despre participarea părintelui colonel I. Dăncilă, împreună cu Episcopul Armatei dr. Partenie Ciopron, la diferite campanii misionare prin țară, pe zonă și chiar pe linia Frontului din răsărit. Astfel, notăm că între martie și aprilie 1941 s-au aflat în Garnizoanele din Brăila, București, Giurgiu, după care s-au îndreptat prin comunitățile din Corbu, Latinu și Muchea. După 17 martie 1941, au participat pe aliniamentul militar Focșani, Ivești, Nămoloasa, participând la invitația generalului Nicolae Șova la inaugurarea și sfințirea unei biserici, ctitorie a generalului român menționat mai sus. În aceiași perioadă, conform însemnărilor părintelui colonel I. Dăncilă, aflăm despre participarea exarhului Armatei în garnizoanele central-transilvane din Orăștie și Turda, unde au fost efectuate slujbe religioase, au fost oferite obiecte de cult și diferite broșuri, respectiv s-au inspectat condițiile igienice, de cazarmare și de hrănire a trupei și au fost adresate soldaților și comandanților lor cuvinte de îmbărbătare51.

În 5 aprilie 1941, aflați în București, exarhul Ar-matei, împreună cu protopopul colonel Dăncilă, a primit jurământul de credință față de țară a ostașilor români din contingentul anului 1941, subliniind în alocuțiunea pe care a avut-o în fața trupei și a comandanților acesteia necesitatea refacerii hotarelor României afectate de către arbitrajele internaționale din anul 194052. În același an 1941, I. Dăncilă participă în soborul de preoți, împreună cu care P.S. dr. Partenie Ciopron a efectuat Slujba de Înviere, după care, în după-amiaza aceleiași zile, alături de exarh, a cercetat și îndrumat soldații din Garnizoana Aiud. Reținem că în a doua zi de Paști participă împreună cu Episcopul Partenie la inspectarea Regimentului 6 Pioneri, care era încazarmat în Alba Iulia, pentru ca în după-amiaza zilei să participe la inspectarea trupelor din localitatea Sebeș53. Cu prilejul intrării României în al Doilea Război Mondial în 22 iunie 1941, părintele Dăncilă, împreună cu redacția periodicului Arma Cuvântului, a scris editorialul Ziua Dreptății54.

50 Drumuri misionare, în Arma Cuvântului, anul II, nr. 1, 1941, p. 44-45; Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, p. 230.

51 Ioan Dăncilă, Drumuri pastorale ale P.S. Episcop al Armatei, pe lunile, martie-aprilie, în Arma Cuvântului, anul II, nr. 3-4, 1941, p. 37.

52 Ibidem; Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, p. 245.

53 Praznicul învierii la Alba Iulia, în Arma Cuvântului, anul II, nr. 3-4, 1941, p. 43; Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, p. 231.

54 Redacția, Ziua Dreptății, în Arma Cuvântului, anul II, nr. 5-7, 1941, p. 2.

Pag. 20


Reținem participarea părintelui colonel Dăncilă la o activitate festivă care a fost organizată de Comandamentul Regimentului 6 de Gardă ,,Mihai Viteazul” la București, în 2 aprilie 1943, în cadrul căreia au fost oferite cu titlul de donație pluguri, prășitoare, vaci de lapte, invalizilor, văduvelor, orfanilor acestui Regiment, ocazie în care, părintele I. Dăncilă a rostit următoarele:

,,[...] Și fă, Doamne, ca brazda pe care o taie plugul văduvei și a orfanului în pulberea românească stropită cu sângele și dospită cu lacrimile înaintașilor să rodească însutit și înmiit hrănind din belșug trupușoarele orfanilor noștri, care și ei la rândul lor vor să pășească pe calea vredniciei pe care au bătucit-o eroicii lor părinți”55.

În perioada lunilor mai-iunie 1943, protopopul militar Dăncilă este, împreună cu exarhul Armatei, implicat în oficierea de slujbe, inclusiv la Alba Iulia, când au participat la sfințirea capelei Spitalului militar din localitate în 9 mai același an, serviciu religios care a fost închinat memoriei eroului maior medic Aurel Groze care a căzut la Stalingrad. Câteva săptămâni mai târziu, în 2 iunie același an, cu prilejul Zilei Eroilor (Înălțarea Domnului), erau în orașul transnistrean Tulcin, în catedrala căruia au oficiat Sfânta Liturghie, iar în cimitirul din localitatea menționată, cei doi împreună cu un sobor de preoți au săvârșit slujba de pomenire a celor care au dispărut56. Publicația Arma Cuvântului consemnează în ultima sa apariție din luna mai 1944 participarea pe linia frontului a exarhului miliar dr. Partenie Ciopron, care era însoțit de protopopul colonel I. Dăncilă, perioadă în care cei doi oficiali ai Episcopiei Armatei au inspectat diferite unități militare din spațiul basarabean, dar și de pe aliniamentul Chișinău-Iași.

Începând cu ziua de 1 septembrie 1947 protopopul colonel Ioan Dăncilă a fost trecut definitiv în rezervă și din oficiu, după un serviciu exemplar îndeplinit ca preot militar vreme de mai bine de 36 de ani57. Notăm că după trecerea sa în rezervă și revenirea sa în rândurile clerului mirean de parohie, părintele I. Dăncilă a slujit religios în biserica din Geoagiu de Sus, localitate de origine a soției sale, o perioadă de mai bine de trei decenii, între 1947-197958. De asemenea, menționăm și că în urma decesului soției Maria, începând din 13 septembrie 1979, părintele I. Dăncilă s-a mutat în Aiud, în casa și în grija fetei sale Mioara, pe strada Axente Sever la nr. 53. Câțiva ani mai

55 Ioan Dăncilă, Rugăciune, în Arma Cuvântului, anul IV, nr. 1-4, 1943, p. 24; Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, p. 239.

56 Momente și drumuri pastorale, în Arma Cuvântului, anul IV, nr. 5-6, 1943, p. 54-55.

57 Mircea-Gheorghe Abrudan, ,,În luptă cu bolșevismul”-Memoriile preotului militar Ioan Dăncilă despre Campania Armatei Române din Ungaria, p. 165.

58 Mircea Păcurariu, Preotul Ioan Dăncilă, p. 19-20.

târziu, ajungând la venerabila vârstă împlinită de 94 de ani, părintele a trecut la cele veșnice în 20 iunie 198359. A fost prohodit în Biserica din Geoagiu de Sus de un sobor de preoți sub conducerea eparhiotului dr. Emilian Birdaș de Alba Iulia și a fost îngropat alături de soția sa și de părinții acesteia în Cimitirul comunității din localitatea mai sus amintită60. Cu privire la fiii săi, părintele academician M. Păcurariu din Sibiu, a reamintit în anul 2015, că ambii fii ai părintelui au fost medici, profesând ca atare, unul dintre ei în Sibiu (Ștefan Dăncilă: n. 1914), iar celălalt (Marius Dăncilă: n. 1911) în Banat, la Lugoj61.

În încheierea studiului pe care l-am elaborat și l-am supus atenției dumneavoastră, ne asociem și noi în a solicita în mod expres, asemenea cercetătorilor părintele-academician dr. Mircea Păcurariu, părintele conf. univ. dr. Constantin Necula, părintele doctor Petru Pinca, comandor dr. r. Aurel Pentelescu și Ionuț-Constantin Petcu, reeditarea operei semnificative a protopopului militar Ioan Dăncilă – important duhovnic al Armatei României și un model de educație creștină și devotement național în rândurile militarilor indiferent de gradul și comanda exercitată de aceștia.

Remarcăm și că pentru serviciile pe care le-a adus României, Casei sale Regale, Bisericii și Armatei României Mari, părintele militar I. Dăncilă a fost răsplătit, de instituțiile anterior menționate, cu grade, decorații, distincții, onoruri civile, bisericești și militare, astfel: în anul 1920 a fost menționat în anuarul armatei cu gradul de maior, în anul 1929 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, în 1940 era avansat colonel. De asemenea, reținem în ceea ce-l privește pe părintele militar I. Dăncilă și următoarele decorații: Ordinul ,,Coroana României” în grad de Cavaler (1920), ,,Răsplata muncii pentru Biserică”, Clasa I (1923), ,,Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1919” (1923), Ordinul ,,Steaua României” Clasa a V-a (1927), Ordinul ,,Coroana României” în grad de Ofițer (1931), Medalia ,,Meritul Cultural” Clasa a II-a (1932), Brâul roșu și Insigna de protoiereu militar (1932), Protopop, Subinspector al clerului militar și Vicar al Episcopiei Armatei cu sediul în Alba Iulia (1937-1940), Medalia Ferdinand I cu Spade și Panglică (1940), Ordinul ,,Coroana României”, clasa a III-a (1940)62.

59 Liviu Silveșan, † Protopopul Ioan Dăncilă, p. 115; Idem, Cărturari sibieni de altădată, p. 568; Mircea Păcurariu, Preotul Ioan Dăncilă, p. 20.

60 Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 100; Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 568.

61 Idem, Preotul Ioan Dăncilă, p. 20. 62 A.M.C.R., Fond Direcția Personalului Armatei.

Biroul Clerului, dosar nr. 18791, f. 482; Aurel Pentelescu; Ionuț-

Pag. 21


Totodată, notăm și câteva date și despre implicarea părintelui ofițer Dăncilă în viața socială, culturală, misionară, culturală a cetății în care a activat. Astfel, îl aflăm implicat în Asociația Clerului Ortodox ,,Andrei Șaguna” care activa în Transilvania, membru activ al Asociațiunii Transilvane ASTRA, secretar regional pentru Transilvania al Societății Cultul Eroilor Noștri, devenită apoi Așezământul Național pentru Cultul Eroilor ,,Regina Maria”63.

Notăm și implicarea sa cu articole, dări de seamă, prelegeri, studii în paginile revistei Arma Cuvântului. Organ oficial al Episcopiei militare care a apărut în Alba Iulia în perioada anilor 1940-1944. Primul număr al acestei publicații, în primul său an de apariție, a fost editat la Tipografia Alba din Alba Iulia în luna mai 1940. Reținem că aceasta a reușit să conecteze

Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române, p. 101.63 Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 562.

cele două instituții fundamentale ale României Mari: Biserica și Armata, temelia statului din acel moment64. Periodicul oficial al Episcopiei Armatei a apărut între lunile mai 1940-aprilie 1944, cu 48 numere succesive editate în 19 fascicole, ceea ce a însumat 1.053 de pagini publicate65.

64 A.M.C.R., Fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar nr. 2, f. 79-80; Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, p. 229.

65 Aurel Pentelescu, Înființarea Episcopiei Armatei. Episcopii militari, în Armata și Biserica, nr, 4, 1996, p. 183; Idem, Înființarea Episcopiei Armatei. Episcopii militari, în Revista de Istorie Militară, nr. 3 (20), 1993, p. 38; Dorin Petresc; Olivian Goțiu, Mânerău, p. 296; Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, p. 239. Reținem că anterior activității sale în Armata Română, părintele I. Dăncilă a fost mobilizat în armata imperială a Austro-Ungariei cu gradul de căpitan de rezervă în Regimentul de infanterie nr. 31 originar din Orăștie care era format din români. A se vedea în acest sens și în: Anuarul ofițerilor activi ai Armatei Române, București, 1926, p. 676-677.

Anexa nr. 1. Cuprinzând titlurile volumelor publicate de părintele ofițer I. Dăncilă între 1922-1940

Nr. crt.

Titlul lucrării publicate1*

Anul apariției Locul și editura/tipografia în care a apărut

Nr. pagini

Nr. ediții

1 Om și caracter. Schițe2

f.a. [fără an]există însă o dedicație care marchează ,,luna martie 1922 și care este închinată elevilor Școlii militare de Infanterie din Sibiu”

Sibiu, Tipografia W. Krafft

84 p. 2 edițiiI, - 1922

1924. Ediția a II-a revăzută și întregităNu există nicio dedicație

SibiuTiparul Institutului de Arte Grafice ,,Dacia Traiană”

71 p. II, - 1924

2 Clipe mărețe. Discursuri3

1923. Pe coperta I există mențiunea tipărită din care rezultă că lucrarea a fost editată: ,,Cu binecuvântarea P. Sf. Episcop al Armatei J. Teculescu Episcop de Alba Iulia, Inspector al Clerului militar”. Aceasta a fost tipărită în copie care se află anterior Prefeței

SibiuTiparul Institutului de Arte Grafice ,,Dacia Traiană”

88 p. 1 edițieI, - 1923

3 În slujba neamului prin Evanghelie. Îndrumări morale și naționale4

1925. Cu o prefață de prof. dr. Gr. Cristescu.Cartea are și o dedicație: ,,Domnului Colonel Christea Vasilescu, Comandantul Școalei Militare Infanterie «Principele Carol». Omagiu pentru entuziasta și rodnica sa activitate de orientare morală și socială întru educarea viitorilor ofițeri, apărători ai Neamului românesc. Autorul”

SibiuTipografia Școalei Militare de Infanterie ,,Principele Carol”

201 p. +VIII il.

1 edițieI, - 1925

Pag. 22


4 Veghează! Cuvinte creștinești către tineret5

1926. Există la ediția I dedicația următoare: ,,Spre senină aducere aminte de ziua unui dor scump, împlinit de Alba Iulia în 2 iulie 1926. Închin gândurile mele creștinești ofițerilor eroi, vii și morți, din promoția 1896 Infanterie, Cavalerie și Marină. Ion DĂNCILĂ, Protoiereu militar”

Sibiu,f.a., f.e.,

157 p.[159] p.

3 edițiiI, - 1926

1929. Sibiu, datat, anul 1929, Autorul

Sibiu, Tiparul Tipografiei Cavaleriei

157 p.[159] p.

II, - 1929

1936.Sibiu, anul 1936, Autorul

Sibiu,Tipografia Școalei de Ofițeri de Infanterie ,,Principele Carol”

205 p.[207] p.

III, - 1936

5 În luptă cu ispita. Îndemnuri sufletești pentru ostașul român6

1929. Există la ediția I dedicația următoare: ,,De primele ispite ale vieții, Tu m-ai păzit, scumpă Mamă. Memoriei Tale sfinte, cu smerenie închin această lucrare.”

Sibiu, Tiparul Școalei Militare Infanterie nr. 2

127 p. 3 edițiiI, - 1929

Nu se știe exact anul (?) Este identică cu prima 127 p. II, - ?1940.Nu mai există dedicația care figurează în volumul care a apărut în ediția I din anul 1929

Sibiu,Tipografia Școalei de Ofițeri de Infanterie ,,Principele Carol”

112 p. III, - 1940

6 Cruce și spadă. Îndrumări morale și naționale pentru ostașul român7

1930.Cuprinde următoarea dedicație ,,Soției mele”

Sibiu, [f. tipo.]

157 p.[160] p.

1 edițieI, - 1930

7 Dumnezeu, Patrie și Rege. Îndrumări morale și naționale pentru elevii școlilor militare8

10 mai 1933. Cuprinde următoarea dedicație: ,,Domnului General de Divizie VIRGIL ECONOMU, Comandantul Corpului 7 Armată, întru amintirea timpului petrecut în Sibiu. Călduros și respectuos Omagiu, de profundă stimă și de sinceră admirație. Autorul.”

Sibiu,[f. tipo.]

157 p.[160] p.

2 edițiiI, - 1933

1935. Cuprinde următoarea dedicație: ,,Elevilor mei”

Sibiu,[f. tipo.]

173 p.[175] p.

II, - 1935

8 Un nou apostolat. Pregătirea premilitară a tineretului României-întregite. Câteva îndrumări morale și naționale pentru instructori9

1935. Sibiu,Tipografia Cavaleriei

14 p. 1 edițieI, - 1935

Pag. 23


9. Biserica strămoșească și Marea noastră Unire. Contribuția mitropolitului Nicolae Bălan la actul Unirii în Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, la douăzeci de ani de arhipăstorire10

1940. Sibiu,Tiparul Tipografiei Arhidiecezane

p. 42-55

1 edițieI, 1940

Nr. crt.

Autor Titlul articolelor și studiilor publicate11**

Anul apariției

Locul și editura/tipografia în care a apărut

Revista (anul în ordinea apariției, nr. curent, anul calendaristic)

1 Ioan Dăncilă12***

Misionarism în mijlocul trupei

1940 Alba Iulia, Tipografia Alba

Arma Cuvântului, anul I, nr. 8, 1940, p. 11

2 Ioan Dăncilă

Să ne strângem rândurile 1940 Alba Iulia, Tipografia Alba

Arma Cuvântului, anul I, nr. 1, 1940, p. 9-10

3 Ioan Dăncilă

Cu noi este Dumnezeu/Bravilor noștri ostași de pe zonă


Arma Cuvântului, anul I, nr. 2-3, 1940, p. 5

4 Ioan Dăncilă

Către slujitorii altarelor 1940 Alba Iulia, Tipografia Alba


5 Ioan Dăncilă

Trei ani de rodnică păstorire 1940 Alba Iulia, Tipografia Alba


6 Ioan Dăncilă

Călătorii misionare 1940 Alba Iulia, Tipografia Alba


7 Ioan Dăncilă Drumuri pastorale ale P.S. Episcop al Armatei, pe lunile martie-aprilie


Arma Cuvântului, anul II, nr. 3-4, 1941, p. 36-37

8 Ioan Dăncilă

Momente pastorale. Grija pentru sănătatea sufletească a trupei


Arma Cuvântului, anul II, nr. 3-4, 1941, p. 12

9 Ioan Dăncilă

Cu Crucea pe Pământul desrobit


Arma Cuvântului, anul II, nr. 8-9, 1941, p. 1-3

10 Ioan Dăncilă

Spicuiri din strădaniile P.S. Episcop al Armatei în actualul război


Arma Cuvântului, anul III, nr. 1-3, 1942, p. 11

11 Ioan Dăncilă

Rugăciune 1943 Alba Iulia, BălțiTipografia Eparhială din Bălți

Arma Cuvântului, anul IV, nr. 1-4, 1943, p. 24

Anexa nr. 2 cuprinzând titlurile articolelor publicate de părintele ofițer I. Dăncilă în revista Arma Cuvântului între 1940-1944

Pag. 24


12 Ioan Dăncilă

Exemple pilduitoare I Ministrul

1943 Alba Iulia, BălțiTipografia Eparhială din Bălți


13 Ioan Dăncilă

Drumuri Pastorale.Episcopul Armatei în mijlocul prizonierilor sovietici din lagărul Budești

1943 Alba Iulia, BălțiTipografia Eparhială din Bălți


Note:

1 * Recuperarea acestor titluri de cărți publicate de părintele I. Dăncilă s-a făcut prin coroborarea informațiilor care se găsesc atât în Biblioteca Academiei Române sub diferite cote, cât și sub formă sintetică prezentate în lucrările de specialitate cu deosebire la părintele academician dr. Mircea Păcurariu, părintele conferențiar universitar dr. Constantin Necula, părintele dr. Petru Pinca din Blaj și colectivul de cercetători format din comandor. r. dr. Aurel Pentelescu și Ionuț-Constantin Petcu.

2 Biblioteca Academiei Române (în continuare se va cita: B.A.R.), Cota II, 7991 (prima ediție din anul 1922); B.A.R., Cota I, 78.451 (același autor și același titlu în ediția a II-a, anul 1924). Vezi, în acest sens și în: Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 563; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 255. Reținem și că volumul menționat nu s-a mai reeditat până astăzi.

3 B.A.R., Cota I, 73.156; Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 565; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 255. Nu a mai fost reeditat.

4 B.A.R., Cota II, 80.943; Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 562; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 255-256. Relativ recent, cercetătorul clujean dr. Mircea-Gheorghe Abrudan a reprodus unele dintre studiile părintelui I. Dăncilă în revista Misiunea.

5 B.A.R., Cota I, 86.951 (pentru ediția I); Ibidem, Cota II, 97.043 (ediția a II-a); Ibidem, Cota II, 140.658 (ediția a III-a); Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 567; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 256-257.

6 B.A.R., Cota I, 96.142 (pentru ediția I); Ibidem, II, 164.239 (ediția a III-a); Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 565; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 257.

7 B.A.R., Cota I, 102.033; Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 565-566; Aurel Pentelescu; Ionuț-

Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 257.

8 B.A.R., Cota II, 120.400 (pentru prima ediție); Ibidem, Cota, II 131.312 (ediția a II-a); Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 566; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 258. Reținem, în ceea ce privește acest volum care se păstrează în B.A.R. că pe coperta sa exterioară există lipit un timbru inscripționat ,,Interzis”, respectiv apare mențiunea notată cu majuscule ,,F.S.”, ceea ce înseamnă Fond special.

9 B.A.R., Cota II, 123.376; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 258.

10 B.A.R., Cota III, 173.775; Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 567; Aurel Pentelescu; Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române. Biografii. Documente (1921-1948), p. 258.

11** Recuperarea acestor titluri de studii și articole s-a făcut pornind de la parcurgerea respectivului periodic militar care se află în colecția de periodice a Bibliotecii Facultății de Teologie ,,Andrei Șaguna” din Sibiu, respectiv acestea au fost coroborate cu revista menționată a Episcopiei Armatei, care se găsește și la Biblioteca Centrală Universitară ,,Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. De asemenea, reținem că o înregistrare și citare a articolelor semnate de protopopul colonel Ioan Dăncilă a fost efectuată și în teza de doctorat a părintelui Petru Pinca din Blaj, respectiv în valorificarea tezei prin apariția cărții Istoricul Episcopiei Armatei (cu Sediul la Alba Iulia) între anii 1921-1948, apărută în Alba Iulia, la Editura Reîntregirea în 2013 și tipărită cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului dr. Irineu, arhiepiscopul Albei Iulia. Menționăm și calitatea de bun condeier a părintelui Dăncilă care a colaborat cu articole și studii și la alte publicații periodice, precum: Revista Teologică, Telegraful român, Gazeta poporului, Lumea satelor.

12 *** La momentul semnării respectivelor articole părintele Ioan Dăncilă era protopopul preoților militari, subinspector al clerului militar din România și avea gradul de colonel.

Pag. 25


Preot dr. Valentin Bugariu(Birda)

Tiparul şi cartea bisericească în vremea lui Constantin

Vodă Brâncoveanu

Abstract: The reign of Constantin Brâncoveanu was the apogee of church culture in the Romanian Principalities. The prince was not only the supporter, but also the patron of the Wallachian press that printed religious and educational books, contributing to the spiritual and cultural unity of the Romanians in the Middle Ages.

Keywords: printing press, book, craft, printer, monk, hierarch, monastery.

Tiparul

Domnia lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească (1680-1714) a lăsat urme în istoria culturii româneşti. În primul rând a fost valorificată cartea de cult care îndeplinea în vremea aceea un dublu rol: de a sluji tipicului bisericesc şi de a reprezenta suportul didactic al şcolii româneşti. Urcarea pe tron a fost marcată prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688), prima versiune a Cărţii Sfinte în limba română, şi s-a încheiat cu broşurile editate de fiii săi până în 1714. Putem astfel trage o primă concluzie şi anume aceea că vremea lui Brâncoveanu a fost domnia cărţii prin excelenţă.

Ajuns domn al ţării, prima etapă a reprezentat-o consolidarea păcii în politica externă prin alianţe atât cu Răsăritul, cât şi cu Apusul, a urmat reforma fiscală ca prim element al dezvoltării economiei şi, desigur, a vistieriei curţii domneşti. Tot în acest domeniu economic, tânărul domn a întreţinut lumânăriile domneşti din Bucureşti şi Târgovişte şi, desigur, s-a centralizat marea proprietate, Brâncoveanu fiind proprietarul al mai multor sate, heleştee, dar şi case în Braşov. Prin dezvoltarea economică s-a putut înfăptui cea de-a doua şi anume susţinerea culturii româneşti prin literatură şi artă în general. Cel mai bun ambasador al epocii brâncoveneşti au fost cartea, biserica şi palatul ca opere ale învăţatului domnitor.

Curtea domnească a fost spaţiul cultural prin excelenţă, locul în care se regăseau împreună Apusul şi Răsăritul. Aici şi-au avut reşedinţa Ioan Abramios, fost paroh al coloniei greceşti din Veneţia, care tipărise mai

multe cărţi, George Maiota, tot grec, cu studii la Roma şi Veneţia şi profesor al beizadelelor domneşti. Un alt reprezentant al cărţii a fost eruditul Sevastos Kimenitul, care studiase în Italia şi la Constantinopol, discipol al lui Al. Mavrocordat. La noua Academie de la Sf. Sava au fost aduşi tot dascăli celebri: Dr. Ioan Comnen, care a predat fizica şi matematica1. Era deja creat un mediu cultural al curţii, între reprezentanţi amintim pe vlădicii Theodosie şi Antim, Radu şi Şerban Greceanu, Iordache

Cantacuzino, David şi Teodor Corbea1. Influenţa grecească a fost susţinută de patriarhii Ierusalimului, Dositei şi Hrisant Notara, care au avut un rol important în polemica teologică, dar şi în dezvoltarea învăţământului grecesc în Ţara Românească. Exista astfel o influenţă italiană la curtea domnească, prin prezenţa profesorilor amintiţi, a medicului Pylarino, întemeietorul primului spital al ţării, Colţea, a secretarului curţii, Anton Maria Del Chiaro, îmbinată cu cea grecească, a învăţământului şi a cărţii bisericeşti într-o epocă de tranziţie, în care, limba română

1 Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca, Editura Ştiinţifică, Bucu-reşti, 1969, p. 319; 321. (Se va prescurta în continuare Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu…).

Pag. 26


nefiind deplin pregătită să ia locul limbii slavone, se simţea nevoia de a se introduce în biserici serviciul divin în forma grecească, ceea ce părea cu atât mai firesc, cu cât liturghia greacă era izvorul liturghiei slavone2.

Tiparul a fost opera unor clerici, atât Theodosie, cât şi Antim şi Mitrofan la Bucureşti, iar mai apoi la Buzău au imprimat cărţi bisericeşti, atât cu ajutor domnesc: ,,…Cu porunca şi cu toată cheltuiala a prealuminatului şi înălţatului domn şi oblăduitoriu a toată Ţara Românească Ioan Constandin B<asarab> B<râncoveanu> Voevod”3. Astfel de precizări apar în prefaţa majorităţii cărţilor bisericeşti. Al doilea sprijin în tipărirea şi difuzarea cărţii bisericeşti l-a reprezentat marea boierime a ţării: spătarul Mihai Cantacuzino, apoi tipografii: Gheorghe Radovici, clericii: Antim, ieromonahii: Galaction Vidali şi Filotei şi laicii: Manu a lui Apostol4.

Din această vreme este cunoscut şi un renumit ilustrator de cărţi, Ioanichie Bucov, ale cărui gravuri, mai ales acelea din Triodul de la Buzău, tipărit în anul 1700, reliefează un real talent şi o mare sensibilitate. Cel mai de seamă meşter al matriţelor de lemn era un tipograf de la Râmnicu Vâlcea, Constantin Popa; după cum meşteri în xilogravură, ca Ursu, Dimitrie şi alţii, au împodobit cu ilustraţii şi frontispicii nenumărate cărţi apărute în această epocă5.

Tipografii au funcţionat la Bucureşti, Snagov, Râmnic, Buzău şi Târgovişte. Tiparniţele imprimau cărţi în dublu regim, eclesiastic şi domnesc. Tipografiile au dezvoltat o şcoală de tipografi aşa cum a fost cea de la Snagov, care a pregătit între alţii pe tipografii: Mihail Iştvanovici, ieromonahul Dionisie Floru şi pe Gheorghe Radovici. În jurul tipografiilor s-a grupat un număr de corectori, gravori, traducători, care au format o adevărată ,,lume a cărţii”, interesată de munca filologică hrănită mai ales de confruntarea versiunilor în vederea realizării unei corecte versiuni româneşti şi, deci, în acurateţea termenilor, în viaţa conceptelor. Aceşti mici cărturari s-au alăturat unor scriitori ca fraţii Greceanu, Mitrofan şi Theodosie, formând o mişcare intelectuală. Lectura nu a fost transformată de ritmul susţinut al tipăririi, după cum înţelegeam din faptul că actul lecturii era considerat să fie

2 Şerban Ionescu, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 96.

3 Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 378; 381. (Se va prescurta în continuare Istoria literaturii…).

4 Adina Chirilă, Proiectul cultural al mitropolitului Antim Ivireanu, Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p. 56. (Se va prescurta în continuare Proiectul cultural al mitropolitului…).

5 Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, Editura Istros, Brăila, 1998, p. 36. (Se va prescurta în continuare Tiparul românesc).

,,intensivă”, atenţia concentrându-se asupra unui număr redus de pagini, de unde şi succesul culegerilor de maxime, şi nu a devenit ,,extensivă”, asimilând cât mai multe texte, în vederea îmbogăţirii bagajului de cunoştinţe6.

Inventarul cărţilor epocii a fost realizat de istoricii tiparului (Doru Bădără), de aceea nu vom insista la prezentarea materialului, ci vom puncta câteva cărţi care au contribuit la dezvoltarea limbii române, dar şi a ritualului bisericesc. Şi în această realizare Biserica Ortodoxă a fost partenerul de nădejde al curţii de la Bucureşti. Biserica, în pofida păcatelor şi a cusururilor ei, rămâne, ca în Evul Mediu occidental, singurul refugiu al culturii. La ţară, şi adesea şi la oraş, popa este cel care joacă rolul de învăţător pentru câţiva copii de ţărani, luaţi la întâmplare sau fiindcă aşa fusese voinţa boierului. Cele mai frumoase opere de artă religioasă sunt adunate în biserici şi mânăstiri7.

Din tipăriturile ce ni s-au păstrat din această epocă, 97 au fost realizate la Bucureşti, Târgovişte, Snagov, Buzău şi Râmnic. Cu sprijin domnesc au funcţionat şi tipografiile de la Bălgrad (Alba-Iulia) pentru românii transilvăneni şi Alep pentru ortodocşii din Siria şi Arabia. O caracteristică a cărţii bisericeşti este bilingvismul, adică ediţii româno-greceşti sau greceşti-arabe, deci cu destinaţie mai largă pentru întreaga Ortodoxie. Este timpul trecerii de la slavonă la limba română, deci o epocă de tranziţie.

În momentul de maximă înflorire a culturii brân-coveneşti a lucrat mitropolitul Antim Ivireanul. În testamentul său întocmit odată cu regulamentul pentru Aşezământul mănăstirii Antim, frumoasa lui ctitorie bucureşteană, poruncea: ,,Las cu blestem şi aceasta: să aibe datorie tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară, nici să se părăsească lucrul cărţilor pentru folosul ţării şi pentru ajutorul casei”8.

Vlădica Antim (1650-1716) născut în Gruzia a studiat greaca, turca şi araba în mediul Patriarhiei Ecumenice. Ajuns în Ţara Românească a fost tipograf la Snagov, apoi episcop al Râmnicului. În 22 februarie 1708, în Duminica Ortodoxiei, a fost înscăunat ca mitropolit al Ţării.

În întreaga sa activitate tipografică a reuşit imprimarea de cărţi în limba poporului păstorit. Acest şir a început la Snagov (Evangheliar, 1697) şi Bucureşti (Noul

6 Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, p. 327.

7 Alexandru Duţu, Modelul cultural brâncovenesc, în vol. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu (coord.), Constantin Brâncoveanu, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 161.

8 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), ediţia a II-a, traducere din franceză de Maria Carpov, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 157.

Pag. 27


Testament, 1703) şi continuat la Râmnic (Antologhion, 1705; Molitvelnic, 1706) fiind sfârşit la Târgovişte (Octoih, 1712; Liturghier, 1713; Molitvelnic, 1713; Ceaslov, 1715).

După locul de apariţie, 20 au apărut la Bucureşti (1691-94; 1701-5; 1715-16), 14 la Snagov (1696-1701), 10 la Râmnic (1705-1708), 17 la Târgovişte (1709-15) şi una în tipografia de la mănăstirea Antim (1716)9.

Mitropolitul Antim a fost şi sfătuitorul şi consilierul prinţului. ,,Sfaturile” lui Antim îi recomandă prinţului cu insistenţă apropierea de marile virtuţi: duhul dreptăţii, instaurarea şi conservarea păcii (,,Te faci pe tine fericit şi în siguranţă, dacă aduci pace şi faci să înceteze scandalele”), instaurarea spiritului de justiţie (,,în viaţă să judeci deopotrivă şi pe prieteni şi pe vrăjmaşi” şi al dreptăţii (,,Îndepărtează pe boieri de la nedreptate, porunceşte-le să se lase de viclenie”, stăpânirea legii (,,păzeşte legea şi nu o călca”), iubirea, consideraţia faţă de supuşi, înţelepciunea, adevărul (,,Lucrează cu plăcere întotdeauna ca să fi fericit. Egalitatea adevărată să o găsească cu toţii şi să ai prieteni ai tăi pe cei ce spun adevărul”)10.

Din cele 64 de tipărituri scoase de Antim, mai bine de jumătate erau greceşti (30) sau greco-arabe (2), greco-slavone (1) sau greco-române (1). Lucrurile nu trebuie să ne mire. Suntem în vremea partidei Cantacuzinilor dominată de personalităţile lui Şerban, apoi Constantin Brâncoveanu, care adunaseră la curţile lor boieri, clerici, doctori, dascăli din tot Răsăritul grec11.

Biblia de la Bucureşti (1688)

Biblia este o operă colectivă a muncii de traducere. Cartea cuprinde părţi din Palia de la Orăştie, traducătorii au folosit şi tălmăcirea spătarului Nicolae Milescu făcută după Biblia grecească de la Frankfurt. Traducerea a fost realizată de stolnicul Constantin Cantacuzino, Şerban şi Radu Greceanu.

Tălmăcirea a fost făcută după Septuaginta aşa cum mărturiseşte Del Chiaro: ,,Între alte lucrări tipărite până azi în Valahia sunt şi următoarele: Vechiul şi Noul Testament, după versiunea celor 70, tradusă în româneşte de doi fraţi boieri români din familia Greceanu – unul din ei fu tatăl principesei Păuna, care trăieşte acum în Veneţia – «e principesa Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului, care a urmat pe tron lui Brâncoveanu».

9 Biblioteca Academiei, mss. 3342, după Şerban Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu…, p. 327.

10 Mircea Păcurariu, Importanţa mitropolitului Antim Ivireanul pentru Biserica şi cultura românească, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1966, nr. 7-9. p. 500.

11 Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul…, Editura Minerva, Bucureşti, 1999, p. 125. (Se va prescurta în continuare Introducere în opera…).

Tipărirea acestei opere s-a început sub domnia lui Şerban Cantacuzino, în jurul anului 1688, şi s-a terminat după câţiva ani sub domnia lui Brâncoveanu”12.

Istoricul literar N. A. Ursu atribuie mitropolitului Theodosie prefaţa cărţii care a apărut însă sub iscălitura patriarhului Dositei al Ierusalimului13.

Constantin Brâncoveanu este supraveghetor (ispravnic) al imprimării operei şi viitorul domn sub care, de facto, a apărut Biblia14. În calitate de supraveghetor, a creat condiţiile optime acestui lucru, aducând ediţii rare ale Scripturii, dicţionare, lucrări lexicografice. Există exemplare în care pe ultima pagină apar 16 rânduri suplimentare, în care se precizează că traducerea s-a făcut după ediţia de la Frankfurt a Septuagintei şi nu după ediţia în limba greacă apărută la Veneţia în 168715.

Încă din titlul lucrării se precizează că ,,toate s-au tălmăcit după limba elinească spre înţelegerea limbii rumâneşti cu porunca prea bunului (…) Domn Ioan Şărban Cantacuzino Basărabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Constandin Brâncoveanul, mare logofăt, nepot de soră al Măriei sale”. Este deci o operă izvorâtă din colaborarea celor doi16.

La această traducere alături de Septuaginta de la Frankfurt, Palia de la Orăştie şi Vechiul Testament în traducerea lui Nicolae Milescu (1660) s-au mai folosit şi cele din Evanghelie, Bucureşti, 1682, Parâmiile preste an ale lui Dosoftei, 1683, Apostolul, Bucureşti, 1683, dar şi Noul Testament de la Bălgrad (1648).

Unul din argumentele folosirii de către traducători a versiunii lui Milescu rezidă în faptul că în cadrul Vechiului Testament (între paginile 740-750), se află şi un text nebiblic, un tratat filosofic Pentru singurul ţiitoriul gând de Pseudo-Josephus Flavius, tradus din greceşte de Milescu, aflat în acelaşi loc al Bibliei, în ediţia germană după care a lucrat Spătarul17.

Cărturarii de la Bucureşti păstrează în scris câteva reguli ca: fonetismele pâine, mâine (adv.), câine, mâinile (subst, scrierea cu j (ajutoriu, judecată). Pe plan lexical

12 Teodor Bodogae, Personalitatea mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1966, nr. 7-9, p. 470.

13 Anton Maria Del Chiaro, Istoria della moderne rivoluzioni della Valachia, Veneţia, 1718, p. 43, după Nicolae Cartojan, Istoria literaturii…, p. 392.

14 Ioan Dură, Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti. Precizări şi contribuţii biografice, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1988, nr. 9-10, p. 125-130.

15 Dan Râpă-Buicliu, Cartea românească veche. Studia bibliologica, Editura Alma, Galaţi, 2000, p. 90.

16 Doru Bădără, Tiparul românesc…, p. 65.17 Gabriel Ţepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii

şi culturii române veche, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 182. (Se va prescurta în continuare Pentru o nouă istorie a literaturii…).

Pag. 28


se observă eliminarea slavonismelor ca jătvă, milosârdie, svânt etc. Nota predominată în vocabular rămâne structurarea lui pe limba populară în care sunt realizate cele mai rezistente pagini ale traducerii. Evident, termenii consideraţi prea regionali ori învechiţi sunt înlocuiţi şi ei în vederea accesibilităţii18.

Cartea de cult

Prin imprimarea cărţii de cult s-a urmărit realizarea educaţiei religioase şi morale a mulţimii. Spirit luminat, înconjurat de o curte intelectuală receptivă la ideile de reformă şi progres, el a înţeles să practice această iniţiativă pe suprafaţa întregii Ortodoxii. A tradus şi tipărit cărţi bisericeşti pentru toate popoarele Ortodoxiei; a creat şi subvenţionat şcoli, pretutindeni unde a fost solicitat19.

În această epocă au fost realizate tipărituri în care arta tipografică strălucea prin podoabele gravurilor sau prin desăvârşirea tehnică a lucrului tipografic. Dacă amintim numai vignetele Liturghierului din 1680, gravurile Evangheliei din 1682 sau xilogravurile Triodului din 1700 ne putem da seama de înaltul stadiu al artei tipografice a românilor.

Cea de a doua carte de la tiparniţa bucureşteană este Evangheliarul greco-român (1693), operă monu-mentală a lui Antim remarcată prin ţinuta tipografică, fiind un model al genului.

Ajuns episcop al Râmnicului, Antim mută tipografia de la Snagov la Râmnic, unde a imprimat Antologhionul (1705). După anul 1705 învăţatul episcop şi apoi mitropolit al Ţării traduce în româneşte cărţile de bază ale Bisericii: Molitvelnicul (1706), urmat de Liturghier, Ceaslov şi Octoih în 1703.

Antologhionul râmnicean a fost finanţat ,,cu osârdia şi cu toată cheltuiala…” marelui spătar Mihai Cantacuzino, ctitorul mănăstirilor Sinaia şi Colţea. Cartea are şi un subtilu lămuritor ,,adecă Floarea Cuvintelor, care cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui a sfintei biserici preste tot anul…” având ca izvor un text grecesc20.

Molitvelnicul din 1706 este o lucrare alcătuită din două părţi distincte, prima dintre ele, sub titlul Molitvelnic fiind un Liturghier, iar a doua Molitvelnicul propriu-zis.

Liturghierul din 1713 de la Târgovişte a fost realizat în limba română cu gravuri şi reprezintă a doua ediţie după cea râmniceană din 1706. Printre gravuri se află şi acelea

18 Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 168.

19 Gabriel Ţepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii…, p. 184.

20 Victor Papacostea, Tradiţii româneşti de istorie şi cultură, ediţie îngrijită de Cornelia Papacostea-Danielopolu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 220.

reprezentându-i pe Sf. Grigorie de Ioanichii şi Sf. Vasile de Dimitrios, realizate cu plăcile aduse de la Snagov la Buzău şi mai apoi la Râmnic şi, în final, la Târgovişte21.

O contribuţie deosebită o reprezintă tipărirea textului sacru: Evangheliarul greco-român (1693), Psaltirea (1694), Evanghelia (1697) şi Noul Testament (1703).

Evanghelia din 1693 a fost imprimată din ,,porunca” şi ,,cu cheltuiala” domnului ţării în tipografia ţării.

În textul Psaltirii, în câteva versuri este amintit de către ierarhul locului domnitorul ţării: ,,Prealuminata atemă a Ţărâi Rumâneşti,/ Cu care s-au încoronat vechii Băsărăbeşti,/ Bolocinstitului domn Constandin s-au dăruit,/ Că den fericită a lor sămânţă s-au odrăslit,/ Şi bunele lor fapte câte poate le plineşte,/ Şi ţara despre toţi vrăjmaşii o păzeşte”22. Psaltirea proorocului şi împăratului David păstrează acelaşi tipic adică volum apărut cu poruncă şi cheltuială domnească. Tot în 1694, Antim a mai tipărit o Psaltire, cu psalmii în slavonă şi unele rugăciuni în română. Cartea s-a păstrat într-un singur exemplar descoperit de G. Ştrempel în Biblioteca Judeţeană Timiş. Este vorba de Psaltire a prorocului şi împăratului David, cu molitve rumâneşti, la toate cathizmele şi cu ale mântuitoare rugi şi pashalii de 46 de ani, carele s-au tipărit în zilele blagocestivului domn a toată Ţara Rumâniască Ioan Canstantin B<asarab> B<râncoveanu> voievod, fiind păstoriu turmei lui Hristos mitropolit chir Theodosie, în anii de la Hristos 1694, în sfânta Mitropolie în Bucureşti”23.

Noul Testament din 1703 a apărut iarăşi cu porunca şi cheltuiala lui Brâncoveanu. Aeasta este prima dată când în Ţara Românească a fost tipărit Noul Testament.

Mitrofan (†1702), episcop al Huşilor, colaborator şi tipograf al mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Ajuns în Ţara Românească a fost conducătorul tipografiei din Bucureşti, a îngrijit de imprimarea Bibliei lui Şerban Cantacuzino. Ales eparhiot al Buzăului întemeiază aici o tipografie care imprimă între altele cele 12 Minee (1698) şi Triodul (1700). De la Bucureşti a luat o parte din utilajul tipografic în 169124.

Mitrofan este şi ctitorul tipografiei bucureştene. Litera tipografului moldovean se distinge prin frumuseţea sobră a desenului, proporţii şi calitatea deosebită a execuţiei, fapt ce permitea opţinerea unei pagini elegante, cu rânduri corect aliniate şi cu linia literei dreaptă25.

La Buzău a tipărit mai multe cărţi de cult între care Mineele (1698), o primă ediţie a volumelor pentru Ţările

21 Dan Horia Mazilu, Introducere în opera…, p. 24.22 Doru Bădără, Tiparul românesc…, p. 95.23 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 79-80.24 Adina Chirilă, Proiectul cultural al mitropolitului…,

p. 56-57.25 Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul, cărturar

umanist, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 28.

Pag. 29


Române. In folio de 12 volume (I . Luna lui Septemvrie, 139 f; II. Luna lui Octovrie, 152 f; III. Luna lui Noemvrie, 164 f; IV. Luna lui Dechemvrie, 173 f; V. Luna lui Ghenuarie, 186 f; VI. Luna lui Fevruarie, 117 f; VII. Luna lui Martie, 120 f; VIII. Luna lui Aprilie, 98 f; IX. Luna lui Mai, 101 f.; X. Luna lui Iunie, 116 f; XI. Luna lui Iulie, 116 f; XII. Luna lui Augustu, 132 f. În 1700 a apărut Triodul în slavonă şi română cu gravuri executate de Ioanichie Bakov26.

O reuşită deosebită a fost reactivarea tipografiei de la Bălgrad. Aici, Mihail Işvanovici, ucenicul mitropolitului Antim, a imprimat o Bucoavnă şi un Chiriacodromion (1699), ultima carte este în fond o Cazanie, o carte de predici utilizată în serviciul divin public până la începutul veacului al XX-lea.

Tipografia de la Mănăstirea Snagov a fost (în întregime, probabil) rodul ,,ostenelelor” lui Antim, al ,,sudorilor feţei” sale, al muncii şi talentului său: litera grecească, litera latinească (verosimil), litera chirilică pentru tipăriturile româneşti, presale şi tot arsenalul trebuincios ilustrării şi impodobirii. Banii erau, cu siguranţă, ai voievodului Constantin Brâncoveanu. Folosul va fi acela al Ecclesiei româneşti27.

Ca finalitate, la sfârşitul epocii lui Brâncoveanu şi prin cartea bisericească s-a finalizat un proces cultural cu implicaţii spirituale şi sociale majore: impunerea limbii româneşti ca limbă liturgică a Bisericii din spaţiul românesc și, pe această cale, a limbii literare unitare28.

Concluzii:

Parte a moştenirii culturale brâncoveneşti, cartea bisericească a contribuit la dezvoltarea limbii române literare şi, implicit, a Bisericii. Oriunde învăţatul domnitor ridica o biserică, făcea o danie, aceste acte au fost însoţite de daruri în cărţi. O preocupare deosebită a fost sprijinirea Ortodoxiei românilor ca factor de unitate naţională, dar şi a ortodocşilor de pretutindeni prin înfiinţarea de tipografii. O urmare a fost şi suţinerea materială a Bisericii Ortodoxe din Ardeal ca stăvilar sigur împotriva prozelitismului şi deznaţionalizării românilor. Cartea bisericească a apărut în tipografiile domneşti şi bisericeşti cu ,,porunca”, dar mai ales ,,cheltuiala” domniei. De apariţiile tipografice s-au ocupat arhiereii locului, Sf. Antim şi Mitrofan, adevăraţi meşteri tipografi. Tipăriturile din vremea lui Constantin Brâncoveanu se înscriu în necesitatea ritualică, fiind în parte în limba română în epoca de tranziţie liturgică de la slavonă la limba naţională.

26 Doru Bădără, Tiparul românesc…, p. 64.27 Doru Bădără, op. cit., p. 73.28 Dan Horia Mazilu, Introducere în opera…, p. 18.

Bibliolog Gabriela Șerban(Bocșa)

Oameni de ieri și de azi (5): Ion Cocora

Abstract: Ion Cocora was born in Forotic village, Caraș-Severin County, on 13 March 1927. He was among the people who were deported to Bărăgan on the Pentecost night (18 June) of 1951. In a conversation with Gabriela Șerban and Dr. Martin Olaru, Ion Cocora speaks about the five years he and his family spent in the Bărăgan Plain, the harsh living conditions and the tough work they did in the “Siberia of Romania”.

Keywords: Bărăgan, deportees, Dâlga Nouă, Forotic, Martin Olaru, the great blizzard, Ion Cocora, Nicolae Petrișor.

Într-una din zilele acestui început de an, împreună cu prof. dr. Martin Olaru, am solicitat o vizită la casa familiei Nicolae Petrișor din Bocșa Română, pentru a sta de vorbă cu socrul acestuia, unul dintre deportații Bărăganului, dl. Ion Cocora.

Cunoaștem că deportările în Bărăgan1 au fost o acțiune întreprinsă în anii '50 de către regimul comunist în contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia. Astfel, Banatul, aflat la aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, a devenit zonă sensibilă, iar bănățenii, indiferent de etnie, au devenit „elemente cu un factor ridicat de risc”. Drept urmare, prin HCM 1154/1950 din 26 octombrie, a fost aprobat planul de deportare sau internare în D.O. (domiciliu obligatoriu) și „igienizarea Banatului”, în primul rând „curățarea etnică” a germanilor, sârbilor, aromânilor, iar în al doilea rând, îndepărtarea unor categorii sociale considerate periculoase de către comuniști. Au fost vizați bănățenii înstăriți, proprietarii de pământuri, fermieri, hangii sau deținători de restaurante, industriași, activiști pentru drepturile cetățenești și alții considerați de stăpânire „elemente dușmănoase cu factor ridicat de risc”.2 Înscrisurile consemnează că au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului 258 de localități din apropierea frontierei cu „imperialismul”, 12.791 familii, 40.320

1 Viorel Marineasa, Daniel Vighi și Valentin Sămânță, „Deportarea în Bărăgan”: destine, documente, reportaje. Timișoara: Mirton, 1996.

2 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-plita-noapte-de-rusalii-60-de-ani-de-la-deportarea-in-baragan.

Pag. 30


de persoane care au fost trimise să trăiască în deșertul României – Bărăganul.3

Între aceștia s-au aflat și cele 13 familii din Forotic, comuna în care s-a născut intervievatul nostru sau, mai bine zis, interlocutorul nostru, deoarece, împreună cu dr. Martin Olaru, l-am invitat pe dl. Ion Cocora la o discuție, la o poveste.

Ion Cocora s-a născut în 13 martie 1927 la Forotic, județul Caraș-Severin, într-o familie înstărită, proprietară a 53 de lanțe de pământ și multe animale.

Despre deportarea în Bărăgan, Ion Cocora ne povestește cu seninătate și, culmea, adesea cu zâmbetul pe buze, în dulcele grai bănățean. Chiar și atunci când repetă instinctiv, parcă, „o fost greu, dar o trecut”, bătrânul are chipul luminos, doar ochii umezi și o umbră de tristețe, ceea ce mă face să cred că zâmbetul afișat este doar „un strat protector”, este „hazul de necaz” al românului.

„În 18 iunie 1951, în puterea nopții de Rusalii, militari și polițiști or bătut la ușă și ne-or ordonat îmbarcarea. Nu ne-o anunțat nimeni. Noaptea, pe la ora 2.00, eram veniți de la joc, de Rusalii, tata ne-o zis să ne culcăm că dimineața trebuie să ne trezim devreme, să ne ducem la sălaș, că aveam o slugă la sălaș și trebuia să ducem mâncare la omul ăla, și, pe urmă, să mergem la biserică, că așa era la noi, dimineața la biserică și după masa la horă și, când să ne sculăm, ce să ne mai sculăm, că numa, iaca, armata la poartă. O venit un ofițer sau ce-o fost și ne-o zis că putem să ne luăm doi cai, o vacă, dacă are vaca vițel, putem să luăm și vițelul, la fel și iapa, dacă are mânz, și în trei ore să fim la gară. Când am ajuns la gară, erau trase la rampă vagoanele goale, 13 vagoane pentru 13 familii. Din alea, bou-vagon. Ne-am încărcat unii pe alții. Am băgat în vagon vaca cu vițelul, caii, cartofi, ce-am avut cu noi. Pe vremea aia, la Forotic era haltă și erau două linii. Eu am văzut seara că or venit vagoane în haltă, dar n-am știut pentru ce. N-am știut nimic, până ne-am văzut în vagoane și ne-or dus. La fiecare vagon era o cătană. La vagoanele noastre or mai atașat vagoane la Comorâște, la Berzovia or atașat la convoi vagoane de la Banloc, Satchinez și am plecat spre Caransebeș, Orșova, București. În București am stat o zi să adăpăm animalele, în zori am plecat la Lehliu. Ne-o dat jos din vagoane. Era un sat acolo, dar nu ne-o lăsat, erau niște colibe. Or zis că ne duc în alt sat și că ne dau parcele să ne facem singuri colibă, casă. Ne-or dus la Dâlga Nouă raionul Lehliu. Acolo când am ajuns fiecare avea însemnat cu țărușul parcela, numărul cutare, numărul cutare... A treia uliță am fost noi, Forotic, or mai completat ulița și unii din Satchinez.”

Din familia lui Ion Cocora au fost deportați șapte membri: băiatul Ion, care avea 24 de ani, soția lui, o fată

3 https://ro.wikipedia.org/wiki/Deport%C4%83rile_%C3%AEn_B%C4%83r%C4%83gan

nou-născută, părinții lui Ion, bunica și fratele. Bunica Anghelina (Cocora, născută Dalea) a murit acolo, în Bărăgan, iar în 1955 lui Ion i s-a născut încă o fetiță, Rodica (Cocora, actualmente Petrișor). Cinci ani a stat Ion Cocora cu familia lui în această „Siberie a României”, „o închisoare în aer liber”, ducând o viață despre care e destul de greu să povestești la o cafea. Am citit că bănățenii deportați în Bărăgan au dus cu ei hărnicia, ordinea, dragostea pentru pământ și au dat viață unui ținut sterp4, de aceea, cei care au vizitat, mai târziu, Bărăganul, au descoperit Dâlga o așezare înfloritoare.5 Acestea sunt confirmate și de către bătrânul Ion Cocora.

„Ne-or dus în câmp liber și cu un țăruș ne-or trasat locul, câte-o parcelă pentru fiecare familie. La început ne-or făcut o colibă, adică în pământ ne-or făcut un beci și dup-aia o venit poliția, conducătorii de la sfatul nostru popular, al deportaților și, iaca, ne-or dat material de casă, scânduri, lăteți. Pentru mai multe persoane casa să fie cu trei camere, iar la două persoane, casă cu două camere. Noi am făcut o casă bună, care a rămas, o casă de pământ bătută între covraje și astrucată cu trestie. Așa erau casele acolo, acoperite cu trestie. „La baltă, acolo-i țigla voastră” ne-or zis ăia de la primărie. Or zis să ne desculțăm, să lucrăm desculți și fiecare și-o tăiat trestie din baltă și-o adus-o acasă cu coșia, cu căruța. Ne-am făcut o mică comunitate acolo, un mic sat. Ne-am făcut biserică într-o casă, clopotul l-or adus de la Satchinez și preot o fost tot un deportat dintre noi. Ne-am făcut școală și cămin cultural. Bănățeanul întotdeauna o fost harnic și inventiv, o știut să se organizeze și s-o creat o comunitate. Ne-am înțeles acolo toți ca frații, parcă-am fost dintr-o mamă. Când ne-am făcut casa, ne-am ortăcit câte trei familii și am făcut un fel de clacă. Într-o zi am lucrat la unii, mâine zi la alții și așa ne-am făcut casele. Așa o fost, vai ș-amar! Ne-or vizitat neamuri, dar noi n-am avut voie să mergem mai mult de 5 km. în jurul satului. Dar, tot ne-am mai dus la București. Am fost la București cu moș Mândru6 și cu Pătru Ion, șeful contabil, care era de la Moniom, căsătorit în Forotic, un om învățat. Acolo ne-am întâlnit cu Pubi Ciorei, unchiul lui Radu Ciorei, dirijorul Filarmonicii de la Constanța, o fost fiul preotului din Forotic, Mitrofan Ciorei și al Miței Ciorei. El era dirijorul Ansamblului „Doina” al Armatei, la București și era prim solist. În rest, nu mergeam niciunde. Am muncit mult. Ne-am câștigat mâncarea, traiul. Am lucrat în agricultură, la

4 https://adevarul.ro/locale/timisoara/banatenii-depor-tati-baragan-dus-ordinea-harnicia-dragostea-pamant-dat-viata-unui-tinut-sterp-1_575fb7985ab6550cb8edd3c4/index.html

5 „Rusalii ‚51”: fragmente din Deportarea în Bărăgan de Daniel Vighi și Viorel Marineasa. Timișoara: Marineasa, 1994.

6 Tatăl prof. dr. Martin Olaru.

Pag. 31


Gostat, la bumbac, la săpat, am semănat porumb, la plivit de grâu. Și pentru munci ne-or plătit, în fiecare sâmbătă seara se făcea plata. O făcea contabilul șef, Pătru Ion. De mâncat am mâncat ce ne-am câștigat. Cumpăram grâu, îl măcinam la moară, aveam crumpi, cartofi, în primul an, de acasă, apoi ne-am semănat, că ne-or dat jumate de lanț de pământ, cât o fost casa, să ne semănăm, acolo am pus cartofi, fasole și, iaca, ne-am descurcat. Ce să faci? O trecut! Ce e val, ca valul trece! Mai tăiam câte un vițel. Nu era voie, dar... era un măcelar de la Satchinez, cu el l-am tăiat și l-am împărțit. Noaptea venea poliția în control, prin case, noi ne-am speriat, dar ei or venit să cerceteze, să vadă cum dormim, câți suntem în casă. Că nu era loc destul, o fost greu...”

Și eu, dar și dl. Martin, eram curioși cum își petreceau puținul timp liber, cum era viața culturală, cum erau sărbătorile în această înstrăinare forțată, cum își stâmpărau dorul de casă, de sat, de Banat. Bătrânul Ion Cocora ne-a lămurit: „Ca vai ș-amar, cum să fie? Am cumpărat și noi miel de Paști de la băștinași, am făcut și noi Paștile, am fost la biserică, altundeva unde să te duci? De Crăciun am făcut brad. Erau fetele mici, le-am făcut brad. Am avut un muzicant de la Satchinez, Țira îl chema, cânta la acordeon, dar nouă nu ne ardea de jocuri, de cântat. Eram oameni pierduți, necăjiți, triști, pic de voie bună n-o fost.”

Bineînțeles că unul dintre subiectele de discuție a fost și viscolul din februarie 19547. Ținutul Bărăganului este cunoscut prin verile fierbinți și sterpe, cât și prin ierni foarte geroase, cu bătăi de crivăț. În anul 1954 România a fost lovită de cel mai aprig viscol din istorie. Multe așezări au fost pur și simplu acoperite de zăpadă. „Marele viscol” a făcut prăpăd în multe locuri, cu atât mai mult în Bărăgan, unde deportații au fost nevoiți să înfrunte cumplita iarnă în bordeie de paie și pământ. Și dl. Ion Cocora își amintește despre greutățile acelei perioade. „La începutul anului 1954, atunci o fost zăpadă cu viscol. Un viscol năprasnic. Zile în șir o nins și o bătut vântul, o fost ger. Am îndurat și frig. O fost greu. Noi ne încălzeam cu lemne. O fost o pădure de salcâm acolo, ne-am împrietenit cu pădurarul, am tăiat crengi, frunzele le dădeam de mâncare la animale și bâtele le băgam pe foc. La animale am ajuns tare greu. Pe fereastră ieșeam și mă băgam în grajd. Am stat cu lopata sus pe casă și am lăpădat zăpada. Cât o fost casa de înaltă, atâta era zăpada de mare. Io o lăpădam cu lopata de pe casă, viscolul o aducea înapoi. Stăteam mai mult pe casă, ca să aruncăm zăpada, să nu cadă casa de greutate. O fost tare greu.”

Privindu-l și ascultându-l pe bătrânul Ion Cocora, aflat la venerabila vârstă de 93 de ani împliniți peste câteva

7 https://adevarul.ro/locale/slobozia/cum-infruntat-marele-viscol-februarie-1954-deportatii-banateni-baragan-1_54a26116448e03c0fd282898/index.html

zile, realizez că într-adevăr este cumplit de greu să descrii o viață în care te recomanda doar o ștampilă din acte – D.O. (domiciliul obligatoriu8). Nu-mi pot imagina prin ce au trecut acești oameni! Fizic și psihic! Și totuși, Ion Cocora vorbește coerent, povestește cu umor, pe alocuri, dar cu mult discernământ, despre cei cinci ani petrecuți în Bărăgan. Cât și despre următorii ani, când, întorși acasă, în Banat, deportații au fost în permanență supravegheați.

„În 1956 ne-or chemat la primărie acolo și ne-o zis că acuma ni-s liberi, că ne putem duce unde vrem, numai în București nu. Încolo, în țară, unde vrem noi. Fiecare am venit la satul nostru, nu ne-am dus în alte părți. Acasă am găsit prăpăd. Casa am găsit-o dărâmată, grinzile rupte. În casă o rămas nevasta lui uică-miu, el o fost mort și pe ea n-or deportat-o. Ea o stat în casă, dar, o bătrână singură, ce-o putut ea să facă? O rămas ruină. Am făcut proces și am luat casa înapoi. Și din pământ am luat înapoi, dar nu tot. Toată viața am lucrat numai în agricultură. Numai paure, cum se zice la noi. Am câștigat bine din pământ. Și după colectivizare, am avut vreo 20 de ha. Tot am mai prins. Nu ne-am înscris în colectiv. După întovărășire o venit colectivizarea, dar am fost contra lor. Cred că niciunul dintre care am fost în Bărăgan nu s-o înscris în colectiv. O fost greu, că m-or dat pământ departe de casă. Ne sculam dimineața la ora 3.00 ca să ajungem la pământ. Fiind distanță mare, ne-am făcut sălaș și dormeam acolo când era de lucru. Veneau de la partid să ne lămurească, dar fugeam prin grădină. Eh, o fost greu, dar o trecut.”

Ion Cocora, unul dintre deportații în Bărăgan, paure vrednic și om de cinste al Foroticului, a învățat să fie cantor de la preotul Simu de la Forotic. A slujit ani de zile ca epitrop și cantor în biserica de la Forotic și a cântat pricesne și cântece religioase în această biserică, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.

De vreo 15 ani stă la Bocșa la fiică și la ginere. Încă merge la Biserica „Sf. Nicolae” din Bocșa Română și cântă în strană alături de corul „Armonia” și se mândrește cu o diplomă primită de la Eparhia Caransebeșului, prin care i se atestă cei 50 de ani de activitate bisericească, de cântăreț, ani pe care i-a depășit demult.

În Bărăgan s-a mai întors de două ori și a fost bine primit de cei care i-au ocupat casa și terenul. Iar casa de la Forotic a lăsat-o nepoților, mai precis preotului militar Nicolae Petrișor, să o îngrijească și să se bucure de tihna ei. Și să nu uite! Pentru că „deportarea, înstrăinarea forțată și ruperea legăturii sfinte cu pământul sunt nedreptăți și umilințe care nu trebuie uitate niciodată.”9

8 http://www.vestul.ro/stiri/3910/deportarea-banate-nilor-in-baragan-(1951)-din-perspectiva-istorica-(2).htm?action=print

9 Silviu Sarafolean, președintele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, Filiala Timișoara.

Pag. 32


Prof. Daniela Curelea prof. dr. Dragoș Curelea

(Sibiu)

Considerații privind Asociațiunea Transilvană

în serviciul pedagogiei socialeși al educației adulților

între 1931-1946/1947 (II)

Abstract: Seen by the Romanian intellectuals in Transylvania as a means of promoting culture and education among the people, social pedagogy was a major desideratum of the Transylvanian Association – the cultural and national institution of Sibiu – both in the inter-war decades and after that, until 1947-1948. Social pedagogy aimed at forming desirable citizens useful for the society. Education was promoted from three perspectives: it should have a pronounced economic and sanitary character; it should be moral, civic and citizen-oriented and it should be rooted in culture.

Keywords: school, youth, library, course, teaching staff.

Școli ale Astrei au fost organizate și în zona Banatului, acolo unde s-a manifestat începând din 1937 Regionala ,,Astra Bănățeană”. În 1 martie 1937, în localul deținut de Liceul Comercial din Lipova s-au desfășurat cursurile primei școli pentru săteni. A fost organizată după modelul promovat de Astra. Cu acest prilej, Sever Bocu a considerat școala pentru săteni ca fiind necesară în zona respectivă1. Același important lider bănățean a considerat că acest demers local inițiat de Despărțământul din Lipova reprezenta: „un început pentru răspândirea cunoștințelor noi, pentru formarea acelei clase conducătoare țărănești, la care să se poată face apel, când va veni vremea reformării sistemului nostru de producție”2.

În vederea organizării cursurilor școlii locale a Astrei, S. Bocu și conducerea locală a despărțământului mulțumeau

1 S.J.S.A.N., Fond ,,Astra”, doc. nr. 386/1937, f. 1-2; Transilvania, 68, nr. 5, 1937, p. 365; Pamfil Matei, Asociațiunea în lumina documentelor, p. 164, 170; Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică. ,,Astra” în Banat (1896-1948), Timișoara, Editura Învierea, 2009, p. 355, 359.

2 Voința Banatului, anul XVII, nr. 11, 7 martie 1937, p. 1-3; Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică. ,,Astra” în Banat (1896-1948), p. 377.

Camerei Agricole din Timișoara pentru sprijinul oferit. Era vorba de alocarea unei sume bugetare de 15.000 lei și de angajarea temporară a unor cadre didactice competente, în vederea susținerii și a evaluării acestor cursuri locale pentru săteni. De asemenea, S. Bocu, a apreciat sprijinul oferit școlii Astrei de la Lipova din partea Școlii de Viticultură din Miniș, respectiv a adus cordiale mulțumiri conducerii Liceului Comercial din Lipova, care a acceptat să asigure locația necesară organizării și desfășurării cursurilor Școlii Astrei3. Au fost formați în această primă serie 22 tineri din localitatea de rezidență a despărțământului, dar și din spațiul unor comune din zonă, iar acestora, cât și cadrelor didactice li s-au asigurat în mod gratuit, pe o perioadă de trei săptămâni, atât cazarea, cât și masa4.

În condițiile în care organizarea și desfășurarea cursurilor, dar și evaluarea și absolvirea seriei cursanților, au fost un succes înregistrat în plan organizatoric, dar și pe linia funcțională a despărțământului din localitate, S. Bocu a propus conducerii centrale a Astrei constituirea mai multor asemenea forme de școlarizare pentru sătenii din spațiul bănățean. De asemenea, considera că activitatea se poate dezvolta și organiza pe principiile modelului danez promovat de pedagogul Grundtvig, sub forma unei universități locale țărănești. Acestă formă de învățământ pentru săteni, considera același S. Bocu, urmărea nu doar să propage cunoștințe tehnice și informații diverse în mediul țărănesc, dar și să formeze o viitoare elită a satului românesc5. Rostul acestor școli locale ale Astrei, organizate în diferite despărțăminte, pentru săteni, dar și pentru meseriași și muncitori, era apreciat de S. Bocu în sensul formării culturii generale a săteanului român, dar urmărea cultivarea în mintea acestuia a demnității și mândriei sale proprii. Cursurile locale urmau să aibe loc în perioada iernii, de regulă între 1 decembrie și 1 martie, iar cursanții proveniți din spațiul bănățean trebuiau să îndeplinească cel puțin trei condiții, și anume: să fie absovenți a 7 clase, să aibe vârsta cuprinsă între 18 și 30 ani și să dispună de o proprietate care să aibe cel puțin 10 jugăre6. Cu privire la tinere femei din zonă

3 S.J.S.A.N., Fond ,,Astra”, Procesele verbale ale Comitetului Central al Astrei pe anul 1937, p. 21; Informația este prezentată pe larg și în cotidianul Adevărul, anul LI, nr. 16287, 1 martie 1937, p. 2-3.

4 Vestul, anul VIII, nr. 1893, 20 martie 1937, p. 2-3. 5 Voința Banatului, anul XVIII, nr. 13, 28 martie 1937, p.

2-3; Pamfil Matei, „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” (Astra) și Rolul ei în Cultura națională, p. 281.

6 Jugărul a fost o unitate de măsură a suprafeței agrare întâlnită frecvent în Transilvania. Aceasta echivala în medie cu 0,5775 ha sau cu 5775 de m2 teren arabil.

Pag. 33


s-a urmărit organizarea separată a unor cursuri care să nu depășească ca perioadă 2 luni consecutive7.

În 8 martie 1937, conducerea Desprțământului central județean din Lugoj a inaugurat în localitate cursurile Școlii Astrei, care au fost urmate de tineri săteni provenți din spațiul comunelor din jur: Boldur, Coștei, Domașnea, Gruni, Hodoș, Satu Mic, Susani și Valea Mare. Erau și niște condiții pe care tinerii doritori să urmeze cursurile trebuiau să le îndeplinească. Și anume: vârsta lor trebuia să fie cuprinsă între 18 și 35 ani, aceștia trebuiau să dețină în proprietate o suprafață de pământ între 4 și 38 jugăre. Cursurile urmau a se desfășura pe o perioadă de două săptămâni, iar disciplinele care au fost urmate în programul de învățământ erau: agricultura, pomicultura, viticultura, zootehnia, medicina veterinară, comerțul, noțiuni de drept, dar și altele. Un număr de 30 ore au fost alocate pentru disciplinele de specialitate și 25 ore au revenit noțiunilor de cultură generală. Școala Astrei din Lugoj a funcționat în această localitate, iar cheltuielile cu organizarea, desfășurarea și plata cadrelor a revenit despărțământului lugojan condus la acea dată de dr. Aurel E. Peteanu8. Conducerea despărțământului din Lugoj a anunțat Regionala că, în viitor, pentru organizarea și desfășurarea cursurilor pentru săteni va apela pentru sprijin la autoritățile administrației publice locale.

Menționăm și că în urma unui acord de colaborare cu Ministerul Agriculturii, Astra a primit în cesiune, pentru o perioadă de 10 ani, Școala de Agricultură din Șimleul Silvaniei (1938), cu terenul și ferma aferente, dar și dotată cu toate utilajele necesare muncii moderne în domeniul agronomiei, pentru ca aici să fie pregătiți tineri, dar și tinere. De asemenea, încep a se generaliza și școlile specifice de gospodărie pentru tinerele sătence9.

Rațiunea organizării Școlilor Astrei în Banat era justificată și de inspectorul școar general din Timiș, Sabin Evuțianu, președintele executiv al acestei Regionale din perspectiva schimbării mentalității săteanului, meseriașului și muncitorului din Banat, dar și pentru o nouă civilizație

7 Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică. ,,Astra” în Banat, p. 377.

8 Planul de organizare a școlilor țărănești ale Regionalei Bănățene a ,,Astrei”, Timișoara, Regionala ,,Astra Bănățeană”, 1937, p. 1; Luceafărul, Seria a II-a, anul III, noiembrie-decembrie 1937, Partea oficială, p. 59; Tiberiu Mităr, Un început plin de nădejdi, în Acțiunea, anul IV, nr. 13, 28 martie 1937, p. 2-3; Eugen Hulea, Astra. Istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, p. 65-66.

9 Ion Breazu, Școala superioară țărănească a Astrei de la Șimleul Silvaniei, în Transilvania, anul 70, nr. 1, 1939, p. 49-55; Pamfil Matei, Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (Astra) și Rolul ei în Cultura națională, p. 282; Ion Onuc Nemeș, Astra în satul meu, p. 198-199.

sătească10. Considerând eficiente aceste demersuri de pedagogie socială și de educație a adulților din mediul rural bănățean, președintele Evuțianu a propus comitetului acestei structuri oranizarea cursurilor atât pentru tineri, cât și pentru tinerele din zona Banatului. De asemenea, a fost stabilită cifra de 30 cursanți ca fiind maximă pentru înființarea unei serii, deși s-a apreciat că, după caz, cursurile pot fi organizate și cu 20 tineri doritori. Remarcăm totodată și existența unor condiții pentru a fi primit în aceste școli locale pentru săteni și anume: tinerii trebuiau să dețină o gospodărie proprie, situația materială trebuia să fie ,,de mijloc” în mediul comunitar din care proveneau, să aibe o bună reputație în localitatea de origine, iar vârsta să nu depășească 40 ani pentru bărbați. În cazul tinerelor femei vârsta lor trebuia să nu depășească 30 ani. Birourile de conducere din cadrul despărțămintelor central județene propuneau o anume cifră pentru cursanți, iar Comitetul Regionalei îi repartiza pe aceștia la una dintre școlile Astrei organizate în aria Regionalei Bănățene a Astrei, cu deosebire în spațiul respectivului despărțământ11.

De menționat că în cursul anului 1937 au fost organizate și s-au desfășurat cinci școli ale Astrei în spațiul bănățean, 2 pentru tinerele femei în localitățile cărășene Oravița și Orșova, altele 2 pentru tinerii bărbați din zonă la Sânnicolau Mare și Oravița, iar una a fost pentru meseriași și muncitori din centrele industriale din Banat, în Reșița12. Tuturor participanților la aceste cursuri ale Astrei le-au fost asigurate pe întreaga perioadă cazarea și masa, iar conducerea acestor școli a fost încredințată președinților despărțămintelor din Lugoj, Oravița, Orșova, Reșița și Sânnicolau Mare. Din raportul făcut de conducerea Regionalei ,,Astra Bănățeană” și care a fost prezentat la Timișoara în adunarea generală a acestei regionale, din 17 iunie 1938, desprindem, printre altele, și informația că la sfârșitul cursurilor organizate în acel an, atât tinerii, cât și tinerele care le-au urmat și absolvit se angajau ca și pe anul viitor să participe la cursurile organizate de Astra, pe spesele lor13.

În Lugoj, a fost organizată în perioada 21 februarie-15 martie 1938 o școală pentru săteni, care a fost organizată cu resursele despărțământului condus de Aurel E. Peteanu și a beneficiat de sprijinul autorităților publice locale, ca urmare unor solicitări făcute în acest sens de același președinte nominalizat anterior încă din data de 17 februarie 1938. Participanții la această

10 Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, (în continuare se va cita prescurtat: S.J.T.A.N.), Fond Prefectura Județului Severin, dosar nr. 134/1938, f. 2-4.

11 Luceafărul, anul III, Seria a II-a, noiembrie-decembrie 1937, Partea oficială, p. 60.

12 Ion Breazu, ,,Astra” și muncitorii, în Transilvania, 68, nr. 2, 1937, p. 98-103; Transilvania, anul 69, nr. 3-4, 1938, p. 158; Ion Breazu, Străbătând despărțămintele, p. 52-55.

13 Luceafărul, Seria a II-a, anul IV, nr. 5-6, iunie 1938, p. 64.

Pag. 34


serie de cursuri au fost locuitori din comunele limitrofe municipiului Lugoj – reședința județului Severin în acea vreme. La cursurile organizate în Lugoj au participat tineri, dar și tinere, cu vârste cuprinse între 18 și 38 ani, care proveneau din așezări ca: Balinț, Cladova, Cutina, Jabăr, Părul și Târgoviște14. La începutul lunii ianuarie 1939, Cornel Corneanu, președintele despărțământului Astrei din Caransebeș, a solicitat sprijinul autorităților locale în vederea organizării unei școli a Astrei pentru tinerii și tinerele din localitățile apropiate de Caransebeș. Menționăm că a beneficiat de sprijinul colonelului Panait Boitan, prefectul din acel moment al județului, iar cursurile au avut loc în clădirea Liceului ,,Traian Doda” din localitate15.

Rezultatele, obținute cu ocazia evaluării cursurilor care s-au desfășurat prin școlile pentru săteni, au motivat suplimentar conducerea Regionalei să dispună organizarea în anul școlar care a urmat, 1938-1939 a zece școli în următoarele localități bănățene: Berliște (2 serii), Caransebeș, Ciacova, Comorâște, Ghilad, Jebel, Lugoj (2 serii) și Petroman16. Cursurile organizate în anul 1939, s-au bucurat de un număr mare de participanți. În comunele Berliște și Comorâște, numărul celor care au urmat și absolvit cursurile a fost de 80. În localitatea Ciacova, organizatorii cursului au beneficiat de sprijin din partea Școlii de Agricultură din Ciacova și a conducerii Gimnaziului din aceeași așezare. În Ciacova au fost organizate șase cursuri (serii de participanți) care au pus accentul pe organizarea gospodăriei, pe activitatea în agricultură și viticultură, respectiv a format participanților deprinderi de economie și gospodărie casnică. Numărul total al participanților în cele șase serii ale cursului a fost de 172 de tineri, dintre care 140 de participanți au fost bărbați, iar 32 au fost femei.

Cu privire la școla Astrei pentru săteni care a fost organizată în Caransebeș de conducerea respectivului despărțământ, remarcăm că a fost condusă de profesorul Matei Armaș, cel care îndeplinea și atribuțiile de director al Liceului ,,Traian Doda” din localitate și care a mai fost sprijinit și de Gheorghe Neamțu, director la Școala Normală din localitatea mai sus remarcată. Dacă profesorii din cele două unități de învățământ din Caransebeș au susținut cursurile împreună cu membrii despărțământului care erau absolvenți de științe economice, administrative și Drept, ocupându-se în același timp și de formarea civică

14 S.J.T.A.N., Fond Prefectura Județului Severin, dosar nr. 134/1938, f. 2-3.

15 Ibidem, f. 1-2; Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică. ,,Astra” în Banat, p. 379.

16 Transilvania, anul 70, nr. 4, 1939, p. 240-254; Luceafărul, Seria a II-a, anul V, nr. 5-6, iunie 1939, p. 15-35.

și instruirea practică a elevilor, resursele financiare au fost oferite de Comunitatea de Avere din Caransebeș17.

În anul următor au fost organizate și s-au desfășurat în arealul gestionat de Regionala ,,Astra Bănățeană” 18 școli după programa instituției18. 8 dintre acestea au fost organizate pentru tineri, cursurile fiind concepute și adresate tinerilor săteni din zonă: Bocșa Română, Cebza, Ciclova Română, Lăpușnicul Mare, Liebling, Moldova Nouă, Sânnicolau Mare, Șușca, Vărădia. 7 dintre școlile menționate pentru acel an în Banat au fost organizate pentru tinerele sătence din Foeni, Ghilad, Giulvăz, Jebel, Liebling, Petroman și Sânnicolau Mare19. În același an de activitate în Regionala Bănățeană, au mai fost organizate și susținute cursurile a două școli ale Astrei, una pentru muncitori în Bocșa Română și una pentru funcționarii din administrația Caransebeșului. Aceasta din urmă a avut drept cursanți în cele două serii ale sale atât funcționarii, cât și meseriașii din localitate. Cu privire la desfășurarea cursurilor, menționăm că au fost utilizate filme documentare și material didactic împrumutat de la Gimnaziul ,,Alexandru Mocioni” din localitatea Ciacova, iar în ferma deținută de Regională în apropierea Caransebeșului, meseriașii au deprins tehnici noi pentru a confecționa ciorapi, coșuri, dopuri de plută, rogojini, mănuși și scaune din împletituri (salcie, alun, altele).

În condițiile derutei sociale, politice și ideologice din toamna anului 1940, cauzate, în principal, atât cedărilor teritoriale din acel an și a amplului refugiu al românilor din acele teritorii, dar și ca urmare a abdicării suveranului Carol al II-lea, urmată de o guvernare autoritară a generalului Ion Antonescu cu sprijinul Armatei, organizarea și desfășurarea activităților școlare ale Astrei după programa tip a instituției a încetat o perioadă atât în Transilvania, cât și în spațiul Banatului. Mobilizarea bărbaților, pierderile de vieți omenești pe frontul din răsărit, încorporarea unora dintre membrii conducerilor Astrei, dezorganizarea activității cercurilor culturale ale Astrei, afectarea demersurilor specifice instituției prin despărțămintele sale județene, impun cel puțin pentru o perioadă încetarea cursurilor organizate de Astra prin școlile sale pentru tineri. Între 1940-1942, Comitetul Regionalei Bănățene a conceput și trimis în teritoriu un chestionar pentru a conștientiza care este situația

17 Serviciul Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale (în continuare se va cita prescurtat: S.J.C.S.A.N.), Fond ,,Astra”. Despărțământul Central Județean Caraș, dosar 117/1939, f. 1-4.

18 Eugen Hulea, Astra. Istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, p. 59-61; Gheorghe Preda, Activitatea ,,Astrei” în 25 ani de la Unire (1918-1943), p. 201.

19 Raport general asupra activității desfășurate în anul 1939-1940, în Luceafărul, Seria a II-a, anul VI, nr. 7, 1940, p. 46-51.

Pag. 35


reală din despărțămintele bănățene. Dovadă a situației reale din România, dar și din această zonă a țării, remarcăm că din cele 325 de chestionare trimise cercurilor culturale s-a răspuns numai la 30. Menționăm că repondenții au înregistrat lipsa cursurilor oferite de Astra ca o principală problemă la nivelul comunităților locale. Cu privire la reorganizarea activităților locale din despărțămintele bănățene au fost mandatați de președintele Regionalei S. Evuțianu, Iancu Călțun (în județul Timiș-Torontal), Ilie Rusmir (în județul Caraș) și Aurel E. Peteanu (în județul Severin)20.

Conducerea Regionalei Bănățene a Astrei a trimis în anul 1942 în teritoriul despărțămintelor pe care le avea în arondare o adresă circulară, în care, printre altele, specifica necesitatea organizării școlilor de igienă și a celor de organizarea gospodăriei pentru femei. Acestea urmau să fie organizate și desfășurate în toate comunele din Banat în care exista cel puțin o învățătoare care a absolvit cele două luni de cursuri organizate de Regională în vara acelui an la Timișoara de către Ministerul Culturii Naționale, în colaborare cu cadre medicale din subordinea Ministerului Sănătății. În vederea organizării în condiții bune a cursurilor, președinții despărțămintelor din Banat urmau a solicita și colabora cu medicii de circumscripție, dar și cu alți membri, care aveau competențe tehnice și medicale. Durata cursurilor școlilor de igienă era de maxim 12 săptămâni, iar programa era una amplă și cuprindea, de regulă, probleme de educație sanitară, moral-civică, moral-religioasă, igienă personală, dar și igienă locuinței și a vestimentației, informații despre o alimentație sănătoasă, ocrotirea familiei, a mamei și copilului, asistență socială și combaterea bolilor sociale și a celor epidemice, gospodărie și industrie casnică, bucătărie și nutriție, medicină populară și fitoterapie, horticultură, sericultură și apicultură, combaterea întreruperii sarcinilor și aspecte demografiece rurale și urbane21. Cursurile organizate s-au adresat tinerelor femei, dar și mamelor din comunitățile rurale și urbane, pentru a le deprinde pe acestea cu noile cunoștințe în domeniul igienei, a gospodăriei casei, a îngrijirii cu atenție și a creșterii copiilor. Președinții despărțămintelor central județene erau obligați ca la sfârșitul perioadei de curs și în urma evaluării să realizeze o dare de seamă cu privire la organizarea, desfășurarea și rezultatele cursului, dar și numărul celor care au participat22.

Pentru a coordona activitatea școlilor Astrei pentru săteni, pentru perioada 1942-1944, conducerea Regionalei a desemnat o comisie de activitate formată din Iancu Colțun, Aurel E. Peteanu și Ilie Rusmir. Eforturile

20 Luceafărul, Seria a II-a, anul VIII, 1942, p. 144, 178.21 Luceafărul, Seria a II-a, anul VIII, 1942, p. 181-182;

Eugen Hulea, Astra. Istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, p. 60-61.

22 Luceafărul, Seria a II-a, anul VIII, 1942, p. 184, 186-200.

lor, sprijinul constant oferit activității menționate venit din parte profesorului Sabin Evuțianu, ajutorul oferit de autoritățile publice locale au fost factorii care au facilitat organizarea în perioada anilor mai sus menționați 43 de școli în spațiul bănățean. Dintre acestea 38 au fost pentru igienă și gospodărie, având ca public tinerele femei, iar 5 școli au fost pentru tinerii săteni care nu fuseseră mobilizați. Cursurile acestea au totalizat 2.500 cursanți23.

În arondarea Despărțământului Central Județean Timișoara au fost active 16 școli ale Astrei pentru săteni. Acestea au fost organizate în despărțămintele locale din plasele administrativ-teritoriale din Buziaș (2 școli), Ciacova (7), Deta (3), iar în Comloș, Gătaia, Recaș și Timișoara (câte o școală). În spațiul Despărțământului Central Județean Severin au fost organizate 14 asemenea școli în localitățile: Bata, Birchiș, Borlova, Căpâlnaș, Cliciova, Coștei, Glimboca, Gruni, Măguri, Părul, Satul Mic, Sâlha, Obreja, Târgoviște (câte o școală în fiecare dintre așezările enumerate). În Despărțământul Central Județean Caraș au fost organizate și au funcționat 13 școli ale Astrei în despărțămintele locale din plasele administrativ-teritoriale din Bocșa Montană (4 școli), Bozovici (2), Moldova Nouă (3) și în Oravița (4). Conform dărilor de seamă ale conducerilor acestor despărțăminte central-județene și înaintate Regionalei în Timișoara, aflăm că susținerea efectivă a cursurilor a revenit preoților, medicilor, cadrelor didactice, inginerilor, funcționarilor din administrația locală, asistentelor medicale principale și diverșilor alți intelectuali din respectivele zone24.

Prin intermediul școlilor Astrei, Regionala din Banat a păstrat legăturile cu satele din arondarea sa și în condițiile dificile ale războiului mondial. Și în anul care a urmat, 1944, organizarea Școlilor Astrei a fost una dintre principalele procupări ale conducerii Regionalei. Pentru buna derulare a cursurilor acestora, Centrala Astrei din Sibiu a oferit regionalei sale din Banat suma de 800.000 lei prin intermediul Institutului de Igienă din Sibiu25. Și în acest an școli pentru tineri și tinere au funcționat în plasele administrative-teritoriale din Banat, după cum urmează: Belinț, Birchiș, Caransebeș, Făget, Lugoj, Margina și Teregova (în Despărțământul Central Județean Severin). De asemenea, am remarcat organizarea școlilor în așezările

23 Raport general despre activitatea Asociațiunii pe anul 1942/1943, în Transilvania, 74, număr administrativ, 1943, p. 33; Gheorghe Preda, Activitatea ,,Astrei” în 25 ani de la Unire (1918-1943), p. 136; Eugen Hulea, Astra. Istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, p. 27; Pamfil Matei, ,,Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” (Astra) și Rolul ei în Cultura națională (1861-1950), p. 282.

24 Raportul general de activitate al ,,Astrei Bănățene” pe anul 1942-1943, în Revista Banatului, anul IX, nr. 4-6, 1943, p. 51-53.

25 S.J.S.A.N., Fond ,,Astra”, doc. nr. 1533/1944, f. 4-5.

Pag. 36


următoare din județul Caraș: Berliște, Berzovia, Borlovenii Vechi, Bozovici, Cărbunari, Comorâște, Dalboșeț, Ezeriș, Forotic, Gârbovăț, Pătaș și Secaș (Despărțământul Central Județean Caraș). Menționăm și organizarea cursurilor pentru săteni între 1 mai-1 decembrie 1944 în Comloșu Mare, Moldova Nouă, Moldova Veche, Pojejena de Jos, Sichevița și Zlatița. Acestea au fost urmate în medie de 90 participanți femei și bărbați26.

În perioada 1940-1945, în Regionala Astra Bănățeană s-au organizat și cursuri pentru meseriași și muncitori în localitățile Bocșa Montană, Caransebeș, Reșița27, iar la Timișoara, împreună cu Școala Tehnico-Industrială pentru Băieți, s-a înființat în 25 martie 1944 Universitatea liberă muncitorească, absolvită în primul său an de funcționare de 65 tineri. Aceasta a contribuit prin aplicații desfășurate în atelierele-școală la perfecționarea cunoștințelor tehnice deținute de meseriași și muncitori din zona Banatului28. Cursurile școlilor Astrei erau inaugurate cu o serbare și se încheiau cu un festival și realizarea unei expoziții. În perioada care premergea finalizarea cursurilor, se instituia de către președintele despărțământului central județean, cu avizul directorului de curs, o comisie de evaluare a participanților. Probele constau într-un examen de cunoștințe teoretice, la care participau toți cursanții, iar procedura de examinare se realiza, atât în scris, cât și oral de către fiecare absolvent în parte. Evaluarea nu urmărea eliminarea participanților, ci mai degrabă încurajarea lor. Tinerii care se remarcau la cursuri, dar și în activitățile practice, erau dați drept exemplu și lăudați, se găseau întotdeauna, indiferent de rezultatele evaluării, și cuvinte de mulțumire și pentru aceia dintre cursanți care aveau rezultate mai slabe, conducerea Astrei, atât la nivelul Centralei din Sibiu, cât și în ceea ce privește conducerile central-județene din despărțămintele instituției, considerând că elevii trebuiesc pregătiți pentru o cunoaștere reală și de durată și nu pentru o ierarhizare a lor, rostul școlii fiind formarea acestor tineri pentru a se integra în mod optim în comunitățile din care ei proveneau. Cu privire la certificarea formală a absolvirii cursurilor sale, Astra a oferit la finalul fiecărei serii de

26 Raport general despre activitatea Asociațiunii pe anul 1943/1944, în Transilvania, anul 75, număr administrativ, 1944, p. 36-37. Menționăm că în Despărțământul Central Județean Severin au funcționat în anul 1944 școli ale Astrei în următoarele așezări: Bara, Băsești, Belinț, Birchiș, Bistra, Boldur, Căvăran, Ciclova, Curtea, Coșava, Coșteiu de Sus, Glada Română, Gruni, Jabăr, Margina, Ohaba, Sâlha, Sintești, Slatina-Timiș, Teregova, Țela.

27 Luceafărul, Seria a II-a, anul VI, nr. 7, iulie 1940, p. 53.

28 S.J.S.A.N., Fond ,,Astra”, doc. nr. 1944/1947, f. 5; Gheorghe Preda, Activitatea ,,Astrei” în 25 ani de la Unire, p. 135.

absolvenți, atât din Banat, cât și din Transilvania, premii, diplome, fotografii, albume și sume modice în bani29.

O statistică parțială realizată în anul 1944 de E. Hulea cu privire la organizarea și funcționarea școlilor Astrei în diferitele despărțăminte ale instituției din Transilvania s-a prezentat după cum urmează: în anul 1934 au funcționat 11 asemenea forme de educație pentru popor, în 1935 au fost funcționale 25 școli, în anul 1936 30, în 1937 42, în 1939 103, pentru ca în anul 1940 să funcționeze 40 școli. Așadar, un total de 251 școli organizate de Astra în Transilvania și Banat, care au fost frecventate de aproximativ 10.000 tineri și tinere atât din mediul rural, dar și din orașe30. În condițiile pierderilor teritoriale din anul 1940, activitatea școlilor Astrei a încetat să se mai desfășoare în partea de nord-vest a Transilvaniei. De aceea, informațiile cu privire la funcționarea școlilor Astrei din această parte de țară sunt foarte reduse. Pentru a completa situația statistică privitoare la existența și funcționarea școlilor Astrei în partea din Transilvania, care a rămas în România, după anul al Doilea Dictat de la Viena din anul 1940, prezentăm următoarele informații, de altfel necesare pentru reconstituirea situației anilor 1940-1945. Astfel, remarcăm organizarea și acti-vitatea școlilor Astrei în despărțământul Beiuș, unde cursurile s-au desfășurat sub îndrumarea profesorului Ioan Flueraș în perioada lunilor februarie-martie în fiecare an din această perioadă în comunele Albești, Mezieș și Tulca.

În spațiul rămas României din fostul județ Turda, au mai avut loc cursuri pentru tineri și tinere, care au fost organizate sub îndrumarea profesorului Petre Suciu. Acestea au avut loc în perioada februarie-martie 1941 și în aceeași perioadă a anului 1942 în așezările Câmpia Turzii și Copăceni. Cursurile din Câmpia Turzii au fost susținute de inginerul Ioan Floașiu în perioada 7 februarie-6 martie, fiind urmate de 31 tinere din localitate. În același despărțământ s-au organizat în perioada 4 noiembrie-4 decembrie 1943 cursuri de gospodărie și administrare a banilor pentru tinerele din localitatea Luduș în coordonarea lui Valer Rusu31.

29 Ibidem, p. 199-200; Eugen Hulea, Astra. Istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, p. 62-63. Remarcăm că unul dintre marile obiective ale Astrei l-a reprezentat formarea unei elite a comunităților locale românești, atât în mediul rural, dar și în rândurile de jos ale lumii industriale (meseriași, muncitori, tehnicieni), din marile centre de profil.

30 Eugen Hulea, Astra. Istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, p. 30. Statistica efectuată de profesorul Eugen Hulea în anul 1944 nu este una finală, pentru că și în perioada 1940-1945 au mai fost organizate asemenea școli ale Astrei atât pentru tineri, cât și pentru tinere, însă în condițiile participării României la al Doilea Război Mondial și ale mobilizării pe front a multora dintre activiștii locali ai Astrei, informațiile pentru această perioadă trebuind a fi reconstituite.

31 Transilvania, anul 75, Supliment la anul 75, nr. administrativ, 1944, p. 31.

Pag. 37


În Despărțământul central județean Hunedoara au funcționat mai multe școli ale Astrei, organizate în comun de conducerea locală a Astrei împreună cu autoritățile locale din așezări ca: Almașul Sec, Băcia, Buruene, Certejul de Sus, Cristur, Hărădău, Nevoieș, Sântandrei, Simeria-sat, Simeria-verde, Șoimuș și Vălișoara. Sufletul acestor școli a fost medicul Vasile Șuiagă, președintele structurii județene a Astrei32. Profesorii medieșeni Eugen Stoica și Eugen Mureșanu au organizat în anul 1944 mai multe cursuri în trei dintre școlile Astrei pe care le-au coordonat în acest județ. Astfel, au fost desfășurate lecții teoretice și instrucție practivă pentru tineri și tinere din această zonă în localitățile Bratei, Dârlos. Moșna și în centrul județului în plasa administrativă de reședință în Mediaș33. Altă școală a Astrei a funcționat sub conducerea profesorului Ioan Roman în plasa administrativă Iernut din județul Târnava Mică în anul 1944. În anul 1944, Comitetul central al Astrei a apreciat în mod deosebit munca organizatorică, dar și funcționarea școlilor Astrei în Despărțământul central județean Sibiu sub coordonarea profesorului și inspectorului școlar general Silviu Țeposu, în Despărțământul central județean Alba, sub îndrumarea profesorului Eugen Hulea, și în Regionala ,,Astra Bănățeană” ca urmare a implicării profesorului și inspectorului școlar general Sabin Evuțianu34.

În concluzii apreciem că înființarea școlilor Astrei pentru săteni a fost o principală direcție de urmat, atât din partea Centralei de la Sibiu, cât și de birourile locale de conducere ale despărțămintelor central-județene ale Astrei. Aceste obiective ale instituției culturale menționate anterior au fost potențate și de consfătuirile conducerii Astrei organizate în Cluj cu președinții despărțămintelor centrale județene și cu cei ai Regionalelor sale35. Între președinții despărțămintelor central-județene care s-au remarcat, atât prin alocuțiunile prezentate în adunările generale ale Astrei, dar și în mod concret prin organizarea și desfășurarea școlilor pentru săteni i-am remarcat între 1931/1933-1945/1946 pe: Sever Bocu, în spațiul Aradului, care a format tinerii din patru județe în seriile școlii pe care a organizat-o36, Ioan Bozdog în Târgu-Mureș, Nicolae

32 Ibidem.33 Ibidem, p. 31-32.34 Ibidem, p. 29-31, 32-36; 37; Ibidem, anul 75, nr. 10-

12, 1944, p. 888; Dragoș Lucian Curelea, Contribuții privind susținerea cursurilor pentru adulți în cadrul Despărțământului Alba Iulia al Astrei între anii 1934-1946, p. 46-52. Pentru perioada 1940-1944, Centrala Astrei de la Sibiu a apreciat funcționarea școlilor organizate în despărțămintele central județene din Alba și Sibiu, dar și activitatea desfășurată în acest sens în Regionala ,,Astra Bănățeană”.

35 Pamfil Matei, Asociațiunea transilvană, p. 281-282; Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică. ,,Astra” în Banat, p. 378-382.

36 S.J.S.A.N., Fond ,,Astra”, doc. nr. 386/1937, f. 1-2;

Căliman în Brașov, Iancu Călțun în Timiș-Torontal, Eugen Hulea în Alba Iulia37, Vasile Ilea în Sighet, Aurel E. Peteanu în Lugoj, Ilie Rusmir în Caraș, Eugen Sibianu în Treiscaune-Sfântu Gheorghe, Spiru Tudor în Ciuc, Silviu Țeposu în Sibiu38. Merite deosebite privind impulsionarea acestei forme de activitate a Astrei și organizarea școlilor Astrei în despărțămintele din Transilvania a avut și secretarul propagandist al Astrei, profesorul Ion Breazu, începând din 3 octombrie 193639.

Școlile pe care Astra le-a organizat pentru săteni, pentru meseriași, muncitori în perioada 1931-1946/194740, alături de rețeaua oficială a învățământului preuniversitar din România, a contribuit esențial atât la ridicarea constantă a nivelului cultural al cetățeanului român, dar și la formarea unor cunoștințe agronomice și a unor deprinderi tehnice în rândurile acestora, ceea ce a avut ca rezultat și un progres economic în plan individual, dar și la nivelul comunităților locale românești, dar nu numai, din Transilvania și Banat41. Derularea în condiții optime a programelor specifice Astrei prin școlile sale pentru săteni, meseriași, muncitori, în partea de nord-vest a Transilvaniei, a fost întreruptă temporar între 1940-1945, datorită cedării de România a acestei părți a țării către Ungaria, în urma unui dictat internațional semnat în Viena și care a fost impus țării noastre în august 1940 prin Al Doilea Dictat de la Viena42.

Ibidem, Procese verbale ale Comitetului Central al Astrei pe anul 1937, f. 21; Vestul, anul VIII, nr. 1897, 25 martie 1937, p. 2; Voința Banatului, anul XVIII, nr. 13, 28 martie 1937, p. 2-3; Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică ,,Astra” în Banat (1896-1948), Timișoara, Editura Învierea, 2009, p. 377.

37 Gheorghe Preda, Activitatea ,,Astrei” în 25 ani de la Unire (1918-1943), p. 151; Dragoș Lucian Curelea, Contribuții privind susținerea cursurilor pentru adulți în cadrul Despărțământului Alba Iulia al Astrei între anii 1934-1946, p. 44-52.

38 Pamfil Matei, Asociațiunea transilvană, p. 281-282; Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică. ,,Astra” în Banat, p. 378-382.

39 Ion Breazu, Străbățând despărțămintele, în Tran-silvania, anul 70, nr. 1, 1939, p. 50-55. De altfel, profesorul Ion Breazu a insistat constant pe lângă conducerea Astrei centrale să se înființeze școli pentru locuitorii săteni, însă, în același timp, a cerut alocarea de fonduri pentru constituirea acestor forme de școlarizare specifice instituției pe care a reprezentat-o, atât pentru meseriași, cât și pentru muncitorii din mediul industrial.

40 Gheorghe Preda, Activitatea ,,Astrei” în 25 ani de la Unire (1918-1943), p. 34; Gheorghe Iancu, Adunarea generală a ,,Astrei” ținută la Abrud în septembrie 1938, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca, XXII, 1979, p. 464-468.

41 Pamfil Matei, Asociațiunea în lumina documentelor, p. 182, 189-190; Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică. ,,Astra” în Banat, p. 382.

42 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului

Pag. 38


Bibliografie:

I. Izvoare1. Fonduri arhivisticeServiciul Județean Caraș-Severin al Arhivelor

Naționale, Fond ,,Astra”. Despărțământul Central Jude-țean Caraș.

Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale, Fond „Astra”.

Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond Prefectura Județului Severin, dosar nr. 134/1938.

2. Documente editatePlanul de organizare a școlilor țărănești ale

Regionalei Bănățene a ,,Astrei”, Timișoara, Regionala ,,Astra Bănățeană”, 1937.

Raport general asupra activității desfășurate în anul 1939-1940, în Luceafărul, Seria a II-a, anul VI, nr. 7, 1940.

Raport general asupra activității desfășurate în anul 1939-1940, în Luceafărul, Seria a II-a, anul VIII, 1942.

Raport general despre activitatea Asociațiunii pe anul 1942/1943, în Transilvania, 74, număr administrativ, 1943.

Raportul general de activitate al ,,Astrei Bănățene” pe anul 1942-1943, în Revista Banatului, anul IX, nr. 4-6, 1943.

Raport general despre activitatea Asociațiunii pe anul 1943/1944, în Transilvania, anul 75, număr administrativ, 1944.

3. PeriodiceLuceafărul, Seria a II-a, anul III, noiembrie-

decembrie 1937, Partea oficială.Luceafărul, Seria a II-a, anul IV, nr. 5-6, iunie 1938.Luceafărul, Seria a II-a, anul V, nr. 5-6, iunie 1939.Luceafărul, Seria a II-a, anul VI, nr. 7, iulie 1940.Transilvania, anul 70, nr. 4, 1939.Transilvania, anul 75, nr. 10-12, 1944.Transilvania, anul 75, Supliment la anul 75, nr.

administrativ, 1944.Luceafărul, Seria a II-a, anul VIII, 1942.Voința Banatului, anul XVII, nr. 11, 7 martie 1937.Voința Banatului, anul XVIII, nr. 13, 28 martie 1937.Vestul, anul VIII, nr. 1893, 20 martie 1937.Vestul, anul VIII, nr. 1897, 25 martie 1937.Voința Banatului, anul XVII, nr. 11, 7 martie 1937.Voința Banatului, anul XVIII, nr. 13, 28 martie 1937.I. Lucrări generaleBârsănescu, Ștefan, Politica culturii în România

contemporană. Studiu de pedagogie, Iași, 1937.Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului

român, București, Editura Univers Enciclopedic, 2008.

român, București, Editura Univers Enciclopedic, 2008, p. 308.

II. Lucrări specialeHulea, Eugen, Astra. Istoric, organizare, activitate,

statute și regulamente, Sibiu, Editura Astrei, 1944.Matei, Pamfil, ,,Asociațiunea Transilvană pentru

Literatura Română și Cultura Poporului Român” (Astra) și Rolul ei în Cultura națională (1861-1950), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986.

Matei, Pamfil, Asociațiunea în lumina documentelor. (1861-1950). Noi contribuții, Sibiu, Editura Universității ,,Lucian Blaga” din Sibiu, 2005.

Moga, Valer, Astra și Societatea (1918-1930), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003.

Nemeș, Ion Onuc, Astra în satul meu, Sibiu, Editura Astra Museum, 2015.

Preda, Gheorghe, Activitatea ,,Astrei” în 25 ani de la Unire (1918-1943), Sibiu, Editura Astrei, 1944.

Rusmir, Ilie, Îndemnuri pentru munca cercului cultural al ,,Astrei”, Timișoara, Editura Regionalei ,,Astra Bănățeană”, 1944.

Tomoni, Dumitru, Societate, cultură și politică. ,,Astra” în Banat (1896-1948), Timișoara, Editura Învierea, 2009.

III. Studii și articole de specialitateBreazu, Ion, ,,Astra” și muncitorii, în Transilvania,

68, nr. 2, 1937, p. 99-103.Breazu, Ion, Străbățând despărțămintele, în Tran-

silvania, anul 70, nr. 1, 1939, p. 50-55.Breazu, Ion, Școala superioară țărănească a Astrei

de la Șimleul Silvaniei, în Transilvania, anul 70, nr. 1, 1939, p. 49-55

Curelea, Dragoș Lucian, Contribuții privind susținerea cursurilor pentru adulți în cadrul Despăr-țământului Alba Iulia al Astrei între anii 1934-1946, în Transilvania, Serie nouă, anul XLV (CXLIX), nr. 3, 2017, p. 47-49.

Iancu, Gheorghe, Adunarea generală a ,,Astrei” ținută la Abrud în septembrie 1938, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca, XXII, 1979, p. 464-468.

Ilea, Vasile, Darul Astrei jubilare: Școala Țărănească, în Transilvania, anul 67, nr. 4, 1936, p. 226-231.

Mijloacele de propagandă literară și culturală ale Asociațiunii și dezvoltarea lor, în Transilvania, anul 67, nr. 4, 1936, p. 210-211.

Mităr, Tiberiu, Un început plin de nădejdi, în Acțiunea, anul IV, nr. 13, 28 martie 1937, p. 2-3.

Modovan, Iuliu, Organizarea activității culturale, în Transilvania, anul 65, nr. 2, 1934, p. 65-69.

Tabloul Școlilor țărănești în anii 1931-1935, în Transilvania, anul 67, nr. 4, 1936, p. 230-231.

Tudor, Gelu Alexandru, Câteva documente ale Despărțământului Astra Ciuc păstrate în arhiva profesorului Spiru Tudor, președintele despărțământului în perioada 1939-1948, în Acta Carpatica, III, 2016, p 411-413.

Pag. 39


Anexa nr. 1 Programa școlarăPrograma Asociațiunii folosită în predarea

cursurilor în școlile pentru țărani

Printre noțiunile predate acestora în aceste cursuri, 1. cursurile despre agricultură, 2. cursuri care priveau creșterea și îngrijirea

animalelor domestice mari și mici, existente în gospodăria țărănească,

3. cursuri despre stupărit și apicultură, 4. cursuri despre igiena proprie și a locuințelor,5. cursuri despre înființarea, întreținerea și cultivarea

livezilor, 6. cursuri despre constituția țării și diferitele legi

uzuale,7. cursuri despre cooperație, avem în vedere frizeria,

coafatul, brutăria, cofetăria, alimentația publică,8. cursuri de propagandă culturală, 9. cursuri depre muzică, dar și cântece, voie bună și

educație fizică, 10. cursuri despre aptitudinile și deprinderile reli-

gioase, morale, cetățenești,11. cursuri de cunoștințele generale despre lume și

știință,12. cursuri despre istoria țării și personalitățile istorice.Toate acestea făceau parte din structura programei

care era folosită de Asociațiune în școlile pentru țărăni.

(Sursa: Gheorghe Preda, Activitatea ,,Astrei” în 25 de ani de la Unire (1918-1943), Sibiu, Editura Astrei, 1944, p. 198. Vezi în acest sens și în: Eugen Hulea, Astra. Istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, Sibiu, Editura Astrei, 1944, p. 58, 60, 66).

Anexa nr. 2. Orarul unei zile de miercuri în Școlile Astrei pentru săteni (tineri și tinere)

Nr.crt.

Intervalulorar

Activitatea desfășurată/Disciplina predată

1. 6 - 7 - deșteptarea,- curățenia corporală,- igienizarea dentiției,- îngrijirea ținutei,- împachetarea cearceafurilor și a păturii personale,- aerisirea dormitoarelor și a atelierelor,

2 7 - 730 - înviorare și educație fizică- rugăciunea de dimineață

3 730 - 8 - micul dejun,

4. 8 - 9 - curs/lecție teoretică.

5. 9 - 11 - Aplicații practice,(la școlile pentru tineri, lucrări în fermă, în atelier, pe câmp și în grădină)(la școlile pentru tinere, curs de bucătărie, lucru de mână, tors, țesut, primul ajutor, activitate de dispensar, cunoașterea fitoterapiei, uneori la școlile organizate pentru tinere, instrucția și deprinderile practice puteau să dureze până la ora 12)

6. 11 - 12 - o lecție teoretică

7. 12 – 13 - masa de prânz(masa de prânz era pregătită de bucătărese împreună cu grupele de lucru ale tinerelor sub supravegherea zilnică a unui cadru mediu sanitar și a unui delegat al comitetului local de conducere al Astrei în despărțământul respectiv)

8. 13 - 14 - pauză activă, audiții radiofonice (la școlile pentru tinere, grupa de serviciu strângea masa, spăla vesela și tacâmurile, făcea curățenie)

9. 14 - 15 - lectură la alegere sau dirijată de directorul de curs sau de profesorul de limba și literatura română; - lectură la alegere din scriitorii români sau străini prevăzuți în bibliografia cursului, - revizuirea și completarea însemnărilor din caietele de curs,

10. 15 – 18 - lecții teoretice,

11. 18 - 19 - muzică, coruri, recitări de poezie,- programele de șezătoare,- realizarea unor expoziții

12. 19 - 20 - masa de seară, audiții radiofonice

13. 20-21 - lectură la alegere,- recapitualarea principalelor puncte ale zilei

14. 21-22 - rugăciunea de seară și stingerea

Sursa prezentului orar: Eugen Hulea, Astra. Istoric, organizare,

activitate, statute și regulamente, Sibiu, Editura Astrei, 1944, p. 60-61.

Pag. 40


Drd. Iancu C. Berceanu (Sânnicolau Mare)

Comunitățile etnice minoritare maghiare din județul Timiș –

perspectivă istorico-geografică

Abstract: The Romanians and the Hungarians have evolved side by side for more than a thousand years. Their relationships have not always been cordial, but their mutual contributions to the cultural, political and economic development cannot be disputed. In Banat, the Hungarians were represented, by the end of the 18th century, by officials and soldiers. Between the Revolution of 1848 and the First World War, the number and share of the Hungarians increased through colonization, but starting with the middle of the twentieth century, they decreased. The cause of this negative evolution lies in the negative natural balance and emigration, and not so much in the natural assimilation of mixed marriages. Banat has been noted by researchers as a territory where intercultural coexistence and multilingualism are cultivated. Today, the presence of the Hungarian minority is the premise of the rapprochement between two neighbouring countries that, in the context of globalization, cooperate for the preservation of their common historical heritage.

Keywords: Historical Banat, Timiș County, Hungarians, Cenad, Atum, demographic evolution, geo-historical perspective

1. Evoluția istorică a maghiarilor pe teritoriul județului Timiș

Așezați în Depresiunea Panonică la finele secolului al IX-lea, maghiarii au contribuit, ca factor decisiv, în evoluția istorică a „Lumii Vechi”, lăsând o bogată moștenire culturală popoarelor cu care au interacționat.

Originea lor a constituit un subiect de dezbatere atât pentru istorici, cât și pentru geografi, antropologi, etnologi, lingviști și alți specialiști din domeniul socio-uman. Raportată la scară continentală, etnia maghiară se remarcă prin elemente de originalitate incontestabile: limba, mitologia, tradițiile, portul etc. Mai mult, maghiarii au puține rude pe bătrânul continent. Doar finlandezii și estonienii par a fi națiunile care manifestă elemente culturale similare cu aceștia (Cser, 2006). Istoriografia de la finele secolului al XIX-lea mizează pe înrudirea cu popoarele migratoare care au invadat estul Europei în mileniul I e.n.: hunii, avarii și alanii (Lendvai, 2001; Spinei, 2003). De asemenea, studiile lingvistice și etno-grafice au pus în evidență înrudirea cu finlandezii, estonienii și cu popoarele din nord-estul Europei și vestul

Siberiei (samoiezii). Originea acestor popoare, din marea familie uralică, este zona cuprinsă între Volga și Munții Ural. De aici, maghiarii ar fi emigrat spre sud-vest, între Nipru și Don.

Izvoarele istorice atestă că, după lupte purtate împ-triva khazarilor și pecenegilor, maghiarii, originari din aria sud-vestică a Munților Ural, s-au așezat în Câmpia Bugeacului de astăzi (Cser, 2006). Chemați de împăratul bizantin Leon al VI-lea, aceștia au trecut Dunărea în 895 și au atacat Țaratul bulgar al lui Simeon I. Lipsite de apărarea războinicilor, așezările maghiare au fost atacate de pecenegi și forțate, alături de trei triburi khazare, să emigreze spre nord-vest, forțând Pasul Dukla din Carpații Păduroși, pentru a se așeza în câmpia Panonică. Cele șapte triburi maghiare l-au ales drept conducător pe Arpad. Urmașii acestuia vor întreprinde, până în 955, un număr de 60 de raiduri în Europa apuseană (Cser, 2006). În urma înfrângerii conducătorului Bulciu, la Lechfeld, de către armata împăratului german Otto I, maghiarii s-au orientat, în campaniile lor de cucerire, spre est și sud. La finele secolului al X-lea, conducătorul uniunii tribale, Géza (971-997), a consolidat autoritatea princiară, i-a se-dentarizat pe maghiari și a pregătit premisele creștinării și ale întemeierii statului maghiar. În jurul anului 1000, Ștefan (997-1038) s-a creștinat și a fost recunoscut de papă ca „rex hungarorum” (Lendvai, 2001).

Prezența maghiarilor în Banat este legată de politica expansionistă a primilor regi. Sursele documentare atestă existența, în perimetrul format de Tisa la vest, Dunăre la sud, Crișul Negru la nord și Carpații Meridionali la est, a unei formațiuni statale, vasală Imperiului Bizantin. Conducătorul acesteia, ducele sau voievodul Glad, în 934, a fost înfrânt de maghiari și obligat la prestarea obligațiilor feudale (Hațegan, 2006). Urmașul său, Ahtum, a fost înfrânt, probabil în 1028, la Tomnatic (Nagyusz), de către Chanadinus (nobil trădător al voievodului, pretendent la tron). Astfel, Banatul a fost supus Regatului Arpadian. Organizarea teritoriului în comitate se va produce, însă, mai târziu, în secolele XI-XIV (Zoltán, 2011).

Cel puțin până la invazia mongolă din 1241, prezența maghiarilor s-a rezumat la ostași și nobili trimiși să administreze teritoriul și să colecteze dările. Pătrunderea maghiarilor în Banat a durat două secole. Istoricul Zoltán Iusztin (2011) a identificat patru direcții de penetrare: 1 – Cursul Mureșului Inferior, 2 – Cursul Tisei Inferioare, 3 – Câmpia Timişului, 4 – Cursul Dunării, dintre gurile de vărsare ale Tisei şi Cernei. În 1212 a fost atestată documentar Timișoara (Zoltán, 2011).

Cel puțin până la ocuparea Banatului de către otomani, în 1552, izvoarele istorice nu menționează existența vreunei așezări maghiare. În perioada Pașalâcului Timișoarei (1552-1716), nobilii și ostașii maghiari au părăsit acest teritoriu. Doar partea estică a actualului județ Timiș (Banatul de Lugoj – Caransebeș) a făcut parte din Principatul Transilvaniei 1524-1658 (Hațegan, 2003).

După 1718 maghiarii au revenit la nord de Mureș, iar după 1790, în Banat, dar fără a realiza comunități

Pag. 41


Cenei, Ciacova, Gătaia, Buziaș. Localități noi înființate, prin colonizare cu maghiari, au fost: Dumbrăvița, Otelec, Uivar, Răuți, Bodo, Țipari, Moșnița Nouă, Cherestur, Otvești (Crețan, 1999, Munteanu, 2003).

În 1910 maghiarii reprezentau 17% din populația regiunii studiate. Guvernul de la Budapesta avea în vedere

creșterea numărului și a poderii acestora în întreaga țară, mai cu seamă în comitatele în care nu erau majoritari. Căile prin care se urmărea atingerea acestui obicetiv erau diverse: colonizări, maghiarizarea numelor, trecerea, la recensăminte, ca maghiari, a copiilor proveniți din familii mixte, impunerea obligativității limbii maghiare în viața socială, politică și economică, impunerea limbii maghiare în învățământ și viața culturală. Până în 1918 toate școlile din Banat aveau ca limbă de predare obligatorie maghiara (Munteanu, 2003).

Numărul maghiarilor nu a scăzut în județul Timiș, până în 1930. Între 1930 și 1956 s-a produs o scădere semnificativă a acestora, iar în deceniile următoare s-a continuat tendința descendentă. În perioada socialistă au imigrat alți maghiari din Transilvania, deoarece

umane compacte sau așezări (Crețan, 1999). Practic, până în perioada dualistă, infiltrările maghiare în Banat au fost reduse, chiar dacă, de jure, provincia a fost încorporată Regatului Ungariei, din 1778.

În secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, cei mai mulți maghiari se aflau în

satele din Câmpia Banatului unde existau reședințe ale nobililor latifundiari (Sânnicolau Mare, Jimbolia, Gătaia) și în Timișoara.

Începând cu 1849, ca urmare a eforturilor de consolidare politică a Ungariei în teritoriile din est ale Imperiului Habsburgic, au început colonizările cu maghiari. Acestea se vor intensifica după Recensământul din 1880. În acel an, după 13 ani de dualism, în actualul județ Timiș au fost recenzați 3.3947 maghiari (din care 7.745 în Timișoara), reprezentând aproape 7% din populație.

În perioada 1867-1914 au fost înființate așezări noi cu populație maghiară. De asemenea, au fost așezați maghiari și în alte localități importante din punct de vedere politico-economic, pentru a consolida, acolo, prezența Regatului Ungariei: Valcani, Sânnicolau Mare, Jimbolia,

Fig. 1 Migrația maghiarilor între 300-900 e.n. (Sursa: https://anthrogenica.com/showthread.php?12606-The-Hungarians).

Pag. 42


aceștia erau atrași de disponibilul de locuri de muncă din agricultura și industria socialistă și de condițiile mai bune de trai. De asemenea, între 1966 și 1977 s-a simțit efectul prevederilor din Decretul nr. 770/1966. Scăderea

demografică înregistrată după 1977 s-a datorat mai multor factori: îmbătrânire demografică și reducerea natalității (specifice populației bănățene autohtone), emigrarea în Ungaria și Europa de Vest (totuși, limitată în anii socialismului), politica naționalistă a regimului Ceaușescu. Acest ultim factor a fost identificat în urma cercetărilor calitative efectuate în teritoriu, el nefiind consemnat în documente. Cei mai mulți maghiari chestionați au afirmat că se practica românizarea numelor ungurești, iar copiii proveniți din familii mixe erau declarați, cu prioritate, ca români.

Emigrarea în țara de origine, Ungaria, a avut o mică amploare în primii ani de după Revoluția din 1989. Factorii de atractivitate au fost legați de perspectiva unor locuri de muncă (în contextul declinului agriculturii și industriei din prima jumătate a deceniului 10 al secolului trecut), mai bine plătite, un nivel de trai mai ridicat, urmarea cursurilor universitare în regim de student bursier. Acestea, însă, aproape că au încetat după 2000. Comunitățile maghiare au fost mult afectate

de un fenomen care s-a manifestat la scară națională: emigrarea în țările dezvoltate din U.E. și în S.U.A.

După 101 de ani de la Recensământul din 1910 numărul maghiarilor în județul Timiș a scăzut de la

96.364 la 35.295 (o scădere cu 63,38%). Principalii factori ai acestei scăderi sunt legați de dinamica demografică: bilanț natural nul sau negativ în cea mai mare parte a perioadei, emigrare. Singura perioadă când s-au manifestat tendințe asimilaționiste din partea statului român a fost perioada regimului Ceaușescu (25 de ani din 101), dar fără a avea un impact major (Sugar, ed., 2002).

2. Distribuția geografică a etniei maghiare în județul Timiș la Recensământul din 2011. Caracteristici demografice.

La recensământul din 2011 maghiarii reprezentau 5,16% din populația județului Timiș, distribuiți fiind pe o arie largă, în majoritatea comunelor și orașelor.

Concentrările semnificative ale populației ma-ghiare urmăresc zonele în care s-a manifestat politica de colonizare a Regatului Ungariei în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. De asemenea, un

Pag. 43


factor important în distribuția maghiarilor în teritoriu a fost migrarea din mediul rural în orașe. Aceasta a fost impulsionată de: colectivizarea agriculturii și de industrializarea din perioada socialistă. Acest fenomen

a continuat, însă, după 1990, deoarece orașele, mai cu seamă municipiile Timișoara și Lugoj, au constituit poli de atracție prin calitatea vieții și oferta de locuri de muncă. În acest context se înscriu și orașele Jimbolia, Sânicolau Mare și Deta, care au beneficiat de investiții în industrie și servicii după 2000.

Concentrări mari de populație maghiară, de peste 500 locuitori, au fost, în 2011, în orașe și municipii, dar și în unele comune. Populația maghiară a acestora reprezenta 74,22% din totalul populației maghiare din județ.

Concentrări mai reduse, de 200-499 persoane de etnie maghiară, în 2011 au fost, de asemenea, atât în comune, cât și în orașe mici. Populația maghiară a acestora reprezenta 16,91% din totalul populației maghiare a județului.

Principalele concentrări de populație maghiară la Recensământul din 2011 în județul Timiș.

Cel mai mare număr de maghiari a fost re-cenzat în: Timișoara (15.564), Lugoj (2.752), Jim-bolia (1.169), Dumbrăvița (1.057), Tormac (973) și Sânnicolau Mare (890). Primele șase localități, ca număr de maghiari, însumau 63% din totalul populației maghiare din județ.

3. Comunitățile etnice maghiare din județul Timiș la Recensământul din 2011

În categoria comunităților etnice minoritare intră localitățile care, la ultimul recensământ, aveau o pondere de minim 20% a populației de altă etnie decât cea română. Acest criteriu a fost statuat, împreună cu drepturile ce revin acelor

comunități etnice minoritare, prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995 pentru ratificarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995.

În județul Timiș, la Recensământul din 2011 au fost 16 localități – toate rurale – care se încadrează în categoria comunităților etnice minoritare maghiare. Populația lor totală, 4.430 de locuitori, reprezenta doar 12,55% din populația maghiară din județ.

Această distribuție a maghiarilor în teritoriu este determinată de atracția pe care o exercită orașele și mai ales municipiile.

Politicile actuale de conservare a culturii comu-nităților etnice minoritare vizează întreaga populație etnică minoritară, dar se concentrează pe aceste comunități, unde ponderea este semnificativă și le face susceptibile de a-și păstra, mai puțin alterată, identitatea. Se pot identifica zone în care sunt concentrate aceste localități: Zona Sânnicolau Mare (Cheglevici, Cherestur), Zona Otelec (Otelec, Giera, Cruceni), Zona de sud și est (Răuți, Otvești, Țipari, Dumbrava, Dragșina, Tormac, Iosif, Bodo).

După încorporarea Banatului la Regatul Ungariei s-au realizat primele colonizări cu maghiari. Atunci au fost înființate primele sate ungurești din județul Timiș. Otelec s-a înființat în 1795-1798, Tormac în perioada 1790-1794, Sânmartinu Maghiar în 1800.

Pag. 44


Unele sate au existat înainte de 1867 și au fost colonizate cu maghiari: Cherestur și Pordeanu în comuna Beba Veche, Dumbrava, Uivar (1811), Cruceni (atestat în 1722 și colonizat, inițial, cu șvabi).

Cheglevici a fost înființat în 1844, prin așezarea șvabilor din comunitățile învecinate. Maghiarii au apărut mai târziu. După 1970 în Cheglevici s-au mutat multe famili de maghiari din satul Colonia Bulgară care, astăzi, este pe cale de dispariție. Răuți a fost înființat în 1844 prin colonizare cu șvabi și maghiari.

Sate înființate cu coloniști maghiari în perioada 1867-1914 sunt: Dumbrăvița, Țipari, Bodo, Otvești (1868).

La Recensământul din 1910 a fost înregistrat cel mai mare număr de maghiari, nu doar în Banat, ci în întreg Regatul Ungariei. Saltul statistic semnificativ înregistrat de populația maghiară i-a făcut pe mulți exegeți ne-maghiari să se îndoiască de acuratețea acestuia (Seișanu, 1996; Sugar, ed., 2002).

Evoluția populației maghiare din comunitățile etnice minoritare, mai cu seamă după 1945, a fost, în general, negativă (Tabel 4). Numai trei localități – Giera, Iosif și Sânpetru Mic au înregistrat creșteri între 1910 și 2011.

Iosif, înființat în 1870, pe teritoriul comunei Liebling, a devenit localitate de sine stătătoare din 1954. Din acest motiv nu există date de la Recensământul din 1910. În Cheglevici a scăzut numărul maghiarilor, în pofida relocărilor din Colonia Bulgară, însă ponderea acestei etnii a crescut pe fondul deficitului migratoriu înregistrat între plecarea germanilor și așezarea, aici, a românilor. Giera și Sânpetru Mic au înregistrat creșteri datorită bilanțului natural pozitiv și a așezării locuitorilor de etnie maghiară în perioada 1977-1989.

Studiul comunităților etnice minoritare a câștigat un loc important pe agenda cercetătorilor începând cu a doua jumătate a secolului trecut, în contextul

Pag. 45


perspectivei critice asupra statului etno-național. Deziluziile subsecvente celui de-al doilea Război Mondial s-au amplificat, mai cu seamă, în contextul globalizării și a politicii de integrare europeană. Nevoia

de cunoaștere și de conservare a patrimoniului cultural al regiunilor bătrânului continent a pus, laolaltă, efortul istoricilor, sociologilor și geografilor. De altfel, practica a demonstrat eficiența crescută a studiilor interdisciplinare și transdisciplinare în domeniul sociouman. Potențialul creativ și descoperirea de noi orizonturi epistemologice s-au manifestat, cel mai frecvent, la granița dintre discipline, deoarece evoluția comunităților s-a produs sub incidența unei game variate de factori și a determinat consecințe în toate sferele ansamblului social-economic.

În cazul comunităților etnice minoritare maghiare din județul Timiș se poate observa factorul istoric ca factor declanșator al constituirii și, apoi, dezvoltării demografice. Contextul cultural regional (marcat de

conviețuirea și solidaritatea interculturală), precum și spiritul identitar puternic, a menținut vii aceste comunități, în pofida regresului demografic din ultimii 50 de ani. Distribuția teritorială a populației în zone-cluster a fost, și ea, un factor favorizant în conservarea identității maghiarilor, deoarece dispersarea accentuată a membrilor minorității i-ar fi expus, într-o mai mare măsură, asimilării. În viitor, cea mai mare provocare pentru aceste comunități o constituie emigrarea tinerilor, cauzată de factori economici.

Pag. 46


Bibliografie:1. Andea, A., 1996, Banatul cnezial până la

înstăpânirea Habsburgică (1718), Editura Banatica, Reșița;

2. Bodó B., 2009, Ghidul cronologic al municipiilor Arad, Timişoara, Lugoj – România şi Bekescsaba, Gyula, Szeged – Ungaria, Editura Marineasa, Timişoara;

3. Calafeteanu, I., Popișteanu, C., ed., 1986, Politica externă a României. Dicționar cronologic, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

4. Crețan, R, Frățilă, V., 2006, Dicționar toponimic și geografico-istoric al localităților din județul Timiș, Editura Universității de Vest, Timișoara;

5. Crețan, R., 1999, Etnie, confesiune și comportament electoral în Banat. Studiu geografic (sfârșitul secolului al XIX-lea și secolul al XX-lea), Editura Universității de Vest, Timișoara;

6. Crețan, R., 2006, The evolution of cultural and economic activities in The DKMT Euroregion, în Review of Historical Geography and Toponomastics, vol. I, no. 1, 2006, pp 61-78;

7. Cser, F., 2006, Roots of the Hungarian Origin Contemplation on the Carpathian Origin of the Hungarian

Language and People, Author’s edition, Melbourne; versiune digitală: http://www.hungarianhistory.com/lib/cser/rootsls.pdf accesat în ianuarie 2020;

8. Ehrler, J., J., 1972, Banatul, de la origini până acum, 1774, Editura Facla, Timișoara;

9. Grancea, M., Sonoc, A., 1998, Considerații cu privire la procesul de formare a identităților naționale, în Bocșan, N., ed., 1998, Identitate și alteritate. Studii de imagologie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

10. Hațegan, I., 2003, Habitat și populație în Banat (secolele XI-XX), Editura Mirton, Timișoara;

11. Hațegan, I., 2019, Cetatea Morisena-Cenad, Editura Banatul, Timișoara;

12. Hațegan, I., Boldea, L., Țeicu, D., ed., 2006, Cronologia Banatului, vol. II/2. Banatul între 943-1552, Editura Artpress, Editura Banatul, Timișoara;

13. http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002.htm;14. http://www.recensamantromania.ro/istoric/

vizualizati-rezultate-rpl-1992-si-2002/;15. http://www.recensamantromania.ro/noutati/

volumul-ii-populatia-stabila-rezidenta-structura-etnica-si-confesionala/;

16. http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/;17. http://www.dri.gov.ro/lege-nr-1131996-pentru-

Pag. 47


ratificarea-tratatului-de-intelegere-cooperare-si-buna-vecinatate-dintre-romania-si-republica-ungara-semnat-la-timisoara-la-16-septembrie-1996/;

18. Lendvai, P., 2001, Ungurii. Timp de un mileniu

învingători în înfrângeri, Editura Humanitas, București;19. Madgearu, Alexandru, 1993, Contribuții privind

datarea conflictului dintre ducele bănățean Ahtum și regele Ștefan I al Ungariei, în Banatica, 12, Reșița, 1993, 2, p. 5-12;

20. Munteanu, I., 2006, Banatul istoric 1867-1918. Aşezările. Populaţia, vol. I, Editura Excelsior Art, Timişoara;

21. Munteanu, R., Munteanu, I., 1998, Timiș – Monografie, Editura Marineasa, Timișoara;

22. Mureşan, Cornelia, 1999, Evoluţia demografică a României: Tendinţe vechi, schimbări recente, perspective: (1870-2030), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

23. Nastasă, L, Salat, L., ed., 2003, Maghiarii din România și etica minoritară, Editat de Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, Cluj-Napoca;

24. Neumann, V., 2012, Interculturalitatea Banatului, Editura Artpress, Timișoara;

25. Păcurariu, F., 1988, Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor. Paralelisme, interferențe, convergențe și contradicții de-a lungul istoriei, Editura Minerva, București;

26. Pop, I, A., 2017, „Din mâinile vlahilor schis-

matici...”. Românii şi puterea în Regatul Ungariei me-dievale (secolele XIII-XIV), Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca;

27. Seișanu, R., 1996, Principiul naționalităților, Editura Albatros, București;

28. Spinei, V., 2003, The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca;

29. Sugar, P., F., ed., 2002, Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, Curtea Veche Publishing, București;

30. Țintă, A., 1972, Colonizările habsburgice în Banat 1716-740, Ed. Facla, Timișoara;

31. Trinkaus, Erik & Milota, Stefan & Rodrigo, Ricardo & Mircea, Gherase & Moldovan, Oana. (2003). Early modern human cranial remains from the Peştera cu Oase, Romania. Journal of human evolution. 45. 245-53.

(Continuare în pag. 53)

Pag. 48


Prof. dr. Dumitru Tomoni (Făget)

Dascăli bănățeni la Alba Iulia (partea a III-a):

Dănilă Iliţiescu (1885-1958)Abstract: Dănilă Iliţiescu (1885–1958) was a

teacher, headmaster, school inspector, choir conductor and journalist. He was born on 16 May 1885, in Globurău, Caraş-Severin County. After graduating from the Teacher Training College, he was a teacher in Vărădia, Bichigi, Ramna and Făget. After the Great Union, he was a headmaster and school inspector in Făget, Caraş-Severin County and Timiş-Torontal County, author of textbooks and other educational books.

Keywords: Dănilă Iliţiescu, teacher, school inspector, journalist, Banat, Făget, Oravița, Timișoara, 1 December 1918.

S-a născut la 16 mai 1885, în Globurău, judeţul Caraş-Severin. Şcoala primară a terminat-o în comuna natală, iar la Caransebeş va urma gimnaziul şi Şcoala Normală. În 1931, prin examen de diferenţă, va absolvi Liceul „General Dragalina” din Oraviţa1.

După terminarea Şcolii Normale a fun-cţionat ca învăţător la Vărădia, Bichigi, Ramna,

iar din 1917, la Făget. Fiind învățător la Bichigi, s-a implicat în campania electorală a lui Aurel Cosma din anul 1906, fiind obligat să părăsească postul și să se angajeze la școala din Ramna, în speranța că acolo „i se va pierde urma”, ceea ce nu s-a întâmplat și de aceea a trebuit să sufere o detenție de două săptămâni în închisoarea de

1 Dumitru Tomoni, Făget. Monografie istorică, Lugoj, Edit. Dacia Europa Nova, 1999, p. 302-304; Dumitru Tomoni, Ioan Gh. Oltean, Personalități ale Făgetului. Restituiri istorice, vol. I, Lugoj, Edit. Dacia Europa Nova, 1999, p. 42-45; Ioan Munteanu, Dumitru Tomoni, Vasile M. Zaberca, Banatul și Marea Unire. Bănățeni la Alba Iulia, Timişoara, Edit. Eurostampa, 2018, p. 208-209.

la Sighet. Revine la Bichigi de unde, mai târziu, se va transfera la Făget.

Aici va desfăşura o intensă activitate culturală şi politică în slujba realizării unităţii naţionale, fiind dirijorul corului „Doina”, ajutor de comandant al Gărzi Naţionale Române din Făget, delegat la Alba Iulia din partea „Reuniunii de cetire şi cântare a plugarilor români din Făget” etc.

Urmând îndemnul Consiliului Naţional Român Central din Arad, adunarea electorală a cercului electoral Făget-Birchiș din comitatul Caraș-Severin, ținută în Făget la 14/27 noiembrie 1918, orele 11,00, sub președinția protopopului Sebastian Olariu, și-a ales trei delegați ordinari – George Gârda, Victor Feneșiu și Vasile Iancu – și trei delegați supleanți – Ioan Stoian din Sintești, Dimitrie Bejinar din Bujoru2 și Samson Togerescu din Curtea –, pentru „a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională Română, ce se va convoca prin Consiliul Central Național Român, în numele tuturor românilor din acest cerc electoral și la alte Mari Adunări Naționale Române care eventual o să mai fie convocate în decursul anului acestuia ori în anul următor și a contribui cu votul lor la deciderea asupra sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Banatul Timișan”3. Notari ai acestei istorice adunări au fost dr. Victor Chiriță4 și învăţătorul Dănilă Iliţiescu. În ceeași zi, Reuniunea de cetire şi cântare a plugarilor români din Făget îl alege pe învăţătorul Dănilă Iliţiescu, „învăţător în Făget şi conducător a numitei Reuniuni, încredinţându-l ca la Adunarea Naţională Română, în deplină putere, să reprezinte această reuniune”5. Şi făgeţenilor adunaţi sub stindardul Reuniunii, cântecul le-a întărit (ani de-a rândul) dragostea pentru limbă, lege şi moşie, le-a ţinut trează conştiinţa identităţii naţionale, i-a ajutat să creadă şi să spere că va veni ziua aşteptată de generaţii de români. Le-a fost dat membrilor Reuniunii să apuce această zi, iar mandatul încredinţat conducătorului lor să fie unul dintre cei 1.228 de delegați, ce au exprimat dorinţa unirii necondiţionate cu patria mamă.

Dat fiind faptul că în nord-estul Banatului aproape toate școlile românești erau confesionale, noile măsuri dispuse de Resortul de Culte și Instrucțiune Publică din cadrul Consiliului Dirigent s-au pus în practică fără prea

2 Azi Traian Vuia.3 Dumitru Tomoni, Paşaport pentru istorie. Credenţionalele

bănăţene de la Alba Iulia, Timişoara, Edit. Eurostampa, 2019, p. 98-99 (în continuare: Dumitru Tomoni, Paşaport...).

4 S-a născut la 19 septembrie 1887 în Chizătău, unde tatăl său, Isidor, era notar. A făcut studii universitare în științe juridice la Bratislava (1906), Cluj și Budapesta (1907-1910). În 1912 obține doctoratul în științe juridice. La 2 iulie 1919, Consiliul Dirigent din Sibiu l-a numit prim-pretor al plăşii Făget. (Ioan Cipu, Fragmentarium făgețean 1733-1920, vol. II. Opidum/târgul Făget, Lugoj, Edit. Nagard, 2008, p. 63).

5 Dumitru Tomoni, Paşaport..., p.102.

Pag. 49


mari probleme. Pentru că anul școlar era în curs, primele măsuri urmăreau adaptarea învățământului la noile schim-bări politice, urmând ca schimbările structurale să se facă cu începerea anului școlar 1919/1920. Astfel, potrivit Notei circulare din 22 decembrie 1918, și în școlile românești din această zonă istoria și geografia Ungariei urmau să fie înlocuite cu istoria și geografia României, iar elevii români de la aceste școli nu mai erau obligați să studieze limba maghiară6. După Marea Unire, dispărând politica maghiară de deznaționalizare, majoritatea comunelor bisericești din nord-estul Banatului au solicitat Consistoriului diecezan al episcopiei Caransebeșului ca școlile să devină școli de stat. Era și dorința credincioșilor de a scăpa de multele eforturi financiare pe care trebuiau să le facă pentru a menține caracterul confesional al școlilor lor.

Mai dificilă a fost situația de la Făget, unde fun-cționau o școală confesională cu limba de predare ro-mână și o școală de stat cu limba de predare maghiară. În toamna anului 1919, Consiliul Dirigent l-a numit pe Dănilă Ilițescu, până atunci învățător la școala confe-sională română, ca director al școlii de stat. Astfel, cele două școli s-au unit, iar comitetul parohial a acceptat ca școala confesională română să devină școală de stat, în ciuda opoziției Consistoriului diecezan. Lucrurile s-au complicat deoarece fostul director al școlii de stat, Csokani Gyula7, a refuzat să predea școala lui Dănilă Ilițescu și să rămână doar învățător la secția maghiară. Va accepta să predea documentele școlare abia în 10 mai 1920 și la sfârșitul anului școlar, având vechimea necesară, se va pensiona8. Fiind primul director şcolar din România Mare (1919-1926), Dănilă Ilițescu a avut meritul de a adapta

6 Gheorghe Iancu, Contribuția Consiliului Dirigent la consolidarea statului național unitar român (1919-1920), Cluj, Edit. Dacia, 1985, p. 261.

7 Csokány Gyula s-a născut la 14.07.1857 la Czernya, judeţul Torontal. După absolvirea școlii pedagogice din Csongrád (Ungaria), funcționează ca învățător în Nógrád, Bulgăruş și Nițchidorf, iar din anul 1884 în Făget. Timp de aproape patru decenii a desfășurat o susținută activitate pentru îmbunătățirea performanțelor elevilor și creșterea prestigiului școlii. Nu întâmplător cea mai mare parte a intelectualilor și funcționarilor români din zona Făgetului și-au trimis copiii la această școală. În anul 1891 a fost numit director, funcție îndeplinită, fără întrerupere, până în anul 1919, când școala devine școală cu limba de predare română, iar el se pensionează. Bogata activitate și performanțele profesionale i-au fost răsplătite prin numeroase medalii acordate de către guvernul maghiar și inspectoratul școlar și premiul Krammer primit în anul 1918. Cel mai valoros dascăl al școlii germano-maghiare din Făget s-a stins din viață la 28.02.1943 și își doarme somnul de veci în cimitirul romano-catolic din Făget. (Dumitru Tomoni, Ion Căliman, Monografia Făgetului, Edit. Eurostampa, 2017, p. 280-281).

8 Ioan Cipu, Învățământul făgețean 1769-1998, Lugoj, Edit. Europa Dacia Nova, 1988, p. 84-88.

învăţământul făgeţean la exigenţele legislaţiei şcolare ro-mâneşti, de a continua munca directorului Csokany Gyula în ceea ce priveşte editarea anuarelor şcolare.

În septembrie 1919 va fi numit subrevizor şcolar de control în subrevizoratul Făget. În același an a fost ales secretar al secţiei judeţene a „Asociaţiei învăţătorilor din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş”. Până în 1926, când se va reîntoarce în locurile natale, Dănilă Iliţiescu a desfăşurat o bogată activitate spirituală. Va participa în calitate de dirijor al corului „Doina” la toate manifestările culturale organizate în zona Făgetului, pentru sărbătorirea zilei de 1 Decembrie sau comemorarea unor momente însemnate din istoria naţională, dovedindu-se a fi nu numai un competent dirijor, ci şi un strălucit orator.

Presa vremii a consemnat cu lux de amănunte primul 1 Decembrie sărbătorit la Făget: „Timp frumos, casele arborate cu mândrul nostru tricolor, pe străzi lume multă în haine de sărbătoare… Ajunşi înaintea şcolii şi nefiind acolo sala aşa încăpătoare pentru a cuprinde atâta public, acesta împreună cu tineretul şcolar se postează înaintea intrării unde sunt aşezate scaune în semicerc, iar în mijloc o masă frumos împodobită cu flori şi un mândru tricolor românesc”9. Potrivit relatării ziarului „Drapelul” festivitatea la care au participat autorităţile civile şi militare, cadrele didactice şi peste 300 de elevi, precum şi alţi locuitori ai Făgetului, a fost deschisă de Dănilă Iliţiescu, care, prin elocvenţă şi talent oratoric, a evidenţiat semnificaţia deosebită a evenimentului sărbătorit. Pe aceleaşi coordonate s-au înscris şi discursurile altor intelectuali făgeţeni, cât şi poeziile recitate de elevii şcolii şi cântecele intonate de corul „Doina”.

În mediul fecund al Făgetului îşi va începe şi intensa activitate publicistică, fiind un colaborator permanent al ziarului „Gazeta Făgetului”10 cu articole referitoare la rolul şcolii şi al educaţiei în evoluţia poporului. În articolul „Şcoala viitorului”, învăţătorul Dănilă Iliţiescu îşi exprimă convingerea că „Şcoala viitorului va fi mai practică decât a trecutului, întrucât ne va pregăti să muncim mai mult şi cu folos”, dar în acelaşi timp va trebui să fie şi mai umanistă pentru a putea modela cunoştinţe şi a forma sentimente11. Rolul familiei în educarea copilului şi pregătirea lui pentru viaţă, precum şi necesitatea colaborării strânse dintre şcoală şi familie, constituie obiectul articolului „Societatea ca factor de educaţie”, publicat în trei numere

9 „Drapelul”, an. XVIII, nr. 151 din 7 februarie 1919, p. 2.10 Dumitru Tomoni, Gazeta Făgetului, în „Orizont”, an.

XXXVII, nr. 38 din 19 septembrie 1986, p. 6. Prin multitudinea problemelor abordate, prin originalitatea şi clarviziunea unor soluţii, „Gazeta Fagetului”, în scurta perioadă de apariţie – 9 săptămâni – a jucat un rol important în viaţa spirituală a acestei zone de civilizaţie românească.

11 „Gazeta Fagetului”, nr. 2 din 26 august 1921, p. 2.

Pag. 50


de acelaşi cunoscut învăţător. Pronunţându-se pentru o educaţie permanentă, autorul subliniază că nici şcoala şi nici familia nu sunt suficiente pentru educarea tinerei generaţii, că „această mare operă educativă o poate îndeplini numai societatea prin numeroasele şi variatele instituţii cu caracter educativ: şcoli, societăţi şi reuniuni culturale şi sportive”. Analiza acestor articole exprimă o gândire pedagogică profundă, o viziune realistă, înaintată, asupra locului şi rolului şcolii în societate.

Va dezvolta aceste idei valoroase în anuarele şcolii primare12 şi în cele 11 numere ale revistei „Şcoala Noastră”, el fiind în acelaşi timp şi realizatorul acestor publicaţii făgeţene.

Cu o apariţie săptămânală, „Şcoala Noastră” se dorea a fi „organul învăţătorilor din subrevizoratul de control Făget”. În cele 11 numere tipărite – 6 în 1923 şi 5 în 1924 – revista abordează toate problemele cu care se confruntă învăţământul din zona Făgetului. Chiar dacă se edita şi se tipărea la Făget, în tipografia lui Armin Kain, publicaţia se adresa învăţătorilor din cele 11 cercuri culturale subordonate subrevizoratului de control Făget. De aceea, aria de difuzare era destul de mare: de la satele situate pe Valea Mureşului – Birchiş, Bata, Bulci, Bruşnic, Căpâlnaş –, sau în zona pădurenilor – Poieni, Crivina, Pietroasa, – până la cele situate la limita localităţilor Nădrag şi Lugoj – Fârdea, Hăuzeşti, Săceni, Ieşnic, Cladova, Bethausen13 . În articolul apel publicat în primul număr, directorul-editor Dănilă Iliţiescu, care îndeplinea şi funcţia de subrevizor şcolar de control, motiva necesitatea tipăririi unei reviste şcolare: „Străbătând drumurile în cele mai mari distanţe de la centru şi făcând inspecţiile şcolare... cu această ocaziune am constatat necesitatea unei legături care trebuie să fie permanentă între noi, care legătură, apoi să înlăture orice nedumerire în ce priveşte viaţa internă şi externă şcolară”14. Pe lângă ordonanţele şi circularele oficiale sosite în cursul fiecărei săptămâni, revista va publica articole de metodică şi pedagogie, rezultate ale activităţii şcolare şi extraşcolare. Mai mult, Dănilă Iliţiescu ţinea să precizeze că: „orice faptă nobilă şi orice idee şi iniţiativă de folos obştesc este binevenită şi călduros îmbrăţişată”15.

Revista acordă spaţii importante popularizării celor mai cunoscute şi mai eficiente strategii şi metode didactice pentru a veni în ajutorul învăţătorului a cărui surse de informare erau destul de limitate. Fără cunoaşterea acestor metode didactice şi fără cunoaşterea psihopedagogică a

12 Dănilă Iliţiescu, Anuarul şcolilor primare urbane de stat din Făget, Lugoj, Institutul de arte grafice „Tipografie Naţională”, 1921. Am consultat anuarele tipărite pentru anii şcolari: 1920/21, 1921/22, 1922/23, 1923/24 şi 1924/25.

13„Şcoala Noastră”, an. I, nr.1 din 20 noiembrie 1923, p. 4. 14 Ibidem, p. 1.15 Ibidem.

elevului în vederea formării sale în concordanţă cu modelul educaţional propus, nu poţi pătrunde în „adâncul sufletelor, unde stau ascunse comorile unui neam”16, aprecia pe bună dreptate Dănilă Iliţiescu. „Fără pricepere şi socoteală, munca e zadarnică. Suntem uzurpatorii bogaţiilor statului, dacă nu ne vom da seama de importanţa chemării ce o avem”, consemna acelaşi învăţător, care îşi va nuanţa această poziţie vizionară mai târziu, în revista pedagogică lunară „Şcoala Caraşului” şi în lucrarea „Şcoala Banatului, actualităţi şi perspective”17. Pentru a argumenta o asemenea poziţie realistă, subrevizorul şcolar de control prezenta situaţii concrete, pozitive şi negative, constatate în timpul inspecţiilor făcute în şcolile aflate în circumscripţia subrevizoratului de control Făget. S-au tipărit în paginile acestei reviste prelegeri şi lecţii practice, ordine şi circulare şcolare, anunţuri utile pentru învăţători, legate de bugetele şcolare, de activitatea cercurilor culturale, de sărbătorirea unor evenimente din istoria neamului. Chiar dacă era o revistă de specialitate, adresându-se cu precădere oamenilor şcolii, publicaţia consemnează şi alte probleme de interes general, evenimentele locale, reclame şi anunţuri publicitare etc.

Tot la Făget, Dănilă Iliţiescu va redacta broşura „Sărbători naţionale. Carte pentru poporul nostru”, un adevărat îndrumar de educaţie patriotică. În perioada făgețeană, Dănilă Iliţiescu a făcut parte din conducerea mai multor societăți culturale și bancare: Reuniunea Română de Cetire și Cântare din Făget („Doina”), Societatea de lectură română din Făget (Casina), Cooperativa de Consum și Valorificare „Furnica” Faget, Cooperativa de aprovizionare și desfacere în comun „Vulturul” etc.

În anul 1926 a fost numit revizor şcolar al judeţului Caraş-Severin, stabilindu-se la Oraviţa, unde va continua aceeaşi bogată activitate. Înfiinţează „Banca Populară Caraşul” (1927), editează revista pedagogică lunară „Şcoala Caraşului” (1931), organ oficial al revizoratului şcolar din Oraviţa, colaborează la manualul „Geografia judeţului Caraş”, tipăreşte lucrarea „Şcoala Banatului, actualităţi şi perspective” (1932), în care dezvoltă o concepţie pedagogică interesantă, rezultat al unor numeroase studii şi observaţii şi abordează principalele probleme cu care se confrunta atunci şcoala bănăţeană. În acelaşi timp se va înrola sub faldurile glorioase ale „Astrei”, fiind unul dintre cei mai apreciaţi conferenţiari.

În august 1932 a fost numit revizor şcolar al judeţului Timiş-Torontal. S-a stabilit la Timişoara, unde va muri în 1958, lăsând în urma sa amintirea învă-ţătorului educat în vechea şcoală, de dascăl şi apostol al catedrei şi neamului. Îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Eroilor din Timişoara.

16 Idem, an. II, nr. 4 din 22 ianuarie 1924, p. 1.17 Ibidem.

Pag. 51


Dr. Florin Zamfir (Variaș)

Participarea românilor din comitatul Timiș la alegerile parlamentare din anul 1881

Abstract: In 1881, the Romanians in the Timiș “comitat” participated in the parliamentary elections of Hungary on behalf of the Romanian National Party, having national candidates. During the elections, the teachers and the priests of the villages in Timiș, leaders of the Romanian communities of voters, stood out as supporters of these candidates and the programme adopted in Sibiu. The obstructive actions of the Hungarian government circles and the lack of political experience led to the failure of the Romanians’ national candidates. The only winning Romanian candidate was General Traian Doda from the “Caraș” comitat.

Keywords: Romanian National Party, national candidates, parliamentary elections, Sibiu Conference programme

Constituirea Partidului Naţional Român a avut un puternic ecou în rândurile românilor din Banat, manifestându-se adeziunea la programul adoptat. În urma unor lungi dezbateri, Conferinţa naţională de la Sibiu a aprobat tactica pasivistă faţă de alegerile dietale (parlamentare) pentru românii din Transilvania, iar pentru alegătorii români din Banat s-a acceptat oportunitatea participării la alegerile pentru Parlamentul de la Budapesta. În cursul lunii iunie 1881, au fost reorganizate cluburile naţionale din cercurile electorale timişene: Rittberg (Tormac), Timişoara, Becicherecul Mic etc.1

La 8 mai 1881, a avut loc şedinţa Comitetului Central Electoral al comitatului Timiş. S-a stabilit ca dată a alegerilor în acest comitat ziua de 27 iunie. În Timiş, un comitat cu majoritate românească, în cercuri aproape 100 % româneşti, nu a fost ales nici măcar un etnic român ca preşedinte, vicepreşedinte sau notar al comisiilor electorale2.

1 F. Zamfir, Școala și societatea românească din comitatul Timiș, între anii 1867-1900, Timișoara, Ed. Marineasa, 2009, p. 478; I. Munteanu, Mișcarea națională din Banat, 1881-1918, Timișoara, Ed. Antib, 1994, p. 100-101.

2 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 43, din 30 mai/11 iunie, p. 3.

Stabilirea candidaţilor naţionali a prilejuit mo-mente de solidaritate românească şi de adeziune la programul P.N.R. În jur de 50 de alegători români din cercul Becicherecul Mic s-au prezentat la avocatul Pavel Rotariu din Timişoara, oferindu-i candidatura. Cu această ocazie, preotul Mercea, din Parţa, a rostit o cuvântare acomodată evenimentului, susţinând că alegătorii români sunt decişi a se înrola ferm sub drapelul Conferinţei de la Sibiu, aderând la programul acesteia3.

Mai mulţi alegători din cercul electoral Rittberg (Tormac), constituindu-se într-un comitet ţinut în Şoşdea, au proclamat drept candidat dietal pe acelaşi Pavel Rotariu4. Sufletul acestei iniţiative de candidatură, au fost preoţii I. Popovici, V. Prohab şi învăţătorul Ioan Albu din Şoşdea5. În cercul electoral Biserica Albă, sârbii şi românii au stabilit candidatura lui Vincenţiu Babeş6.

Alegerile parlamentare din 1881 au fost însoţite de abuzuri fără precedent ale autorităţilor. Sub pretextul că se produce „o mişcare în popor”, ministrul maghiar de interne a cerut administraţiei din Timişoara să restabilească ordinea şi să împiedice orice manifestare ostilă politicii guvernamentale. Au fost arestaţi o serie de conducători ai organizaţiilor naţionale locale; se declanşează o campanie de mari presiuni asupra alegătorilor români, pentru a nu sprijini candidaţi naţionali; se recurge la falsificarea listelor electorale în sensul împiedicării înscrierii alegătorilor români; unii fruntaşi români sunt obiectul unei ofensive puternice, morale şi materiale, din partea autorităţilor pentru a nu accepta candidatura cu program naţional. Din aceleaşi motive nu s-a reuşit informarea la timp a alegătorilor români despre hotărârea Conferinţei naţionale de participare a bănăţenilor la viaţa parlamentară7.

Desfăşurarea alegerilor i-a remarcat pe învăţătorii satelor timişene, alături de preoţi, în fruntea comunităţilor româneşti de alegători, ca susţinători ai candidaţilor naţionali şi ai programului adoptat la Sibiu. Nu au lipsit nici acţiunile contrare cauzei naţionale, dar acestea au fost excepţiile care nu au făcut decât să întărească impresia de solidaritate românească, manifestată cu prilejul alegerilor dietale din 1881.

În cercul electoral Rittberg (Tormac), candi-datura lui Pavel Rotariu fiind depusă mai târziu, la

3 Idem, nr. 46, din 10/22 iunie, p. 3.4 Ibidem.5 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 49, din 20 iunie/2

iulie, p. 3-4.6 Idem, nr. 47, din 13/25 iunie 1881, p. 3.7 F. Zamfir, op. cit., p. 479; I. Munteanu, op. cit., p. 102.

Pag. 52


21 iunie, nu se putea conta pe un rezultat mai mare decât inaugurarea principiului şi acţiunii politice, pe baza programului Conferinţei de la Sibiu. Autorităţile locale au apelat la abuzuri, presiuni şi corupţie, pentru a-şi asigura victoria candidatului guvernamental. De exemplu, poşta din Buziaş nu a expediat epistolele candidaţilor naţionali nici după trei zile de la sosire, deşi acestea au fost puse recomandate şi „per express”, neputându-se astfel comunica în timp util cu alegătorii. În pofida acestei situaţii, învăţătorul G. Magheţiu şi ambii preoţi din Sacoşul Unguresc au făcut tot ce este posibil, aducând 22 de alegători (din 123) care au votat cu toţii pentru programul naţional. Supus presiunilor din partea unor funcţionari din Buziaş, preotul Georgiu Popovici din Silaş a trecut în partida guvernamentală, dar ţăranii plugari, sosiţi împreună cu el la locul alegerii, au rămas credincioşi, votând cu partidul naţional. Alegătorii din Şoşdea, avându-i în frunte pe preoţii I. Popovici, V. Prohab şi pe învăţătorul Ioan Albu, au votat candidatul naţional. Pavel Rotariu a avut în acest cerc electoral şi susţinători care nu erau de etnie română, între ei numărându-se Adolf Abeles, mare proprietar în Makó şi arendator în Şoşdea. Acesta a fost chiar victima unui incident, legat de susţinerea candidatului român, pe care l-a întâmpinat cu semnul electoral, o pană roşie cu inscripţia: „Solidaritate poporală cu Pavel Rotariu”. După ce arendatorul din Şoşdea a înmânat şi altei persoane, aderentă a partidului naţional, acelaşi semn electoral, pretorul cercual, Iosif Hollosy, l-a declarat agitator şi a dispus să fie arestat. El a fost eliberat numai după ce Pavel Rotariu a expediat o depeşă la prim-ministrul Kalman Tisza, în care a prezentat ilegalitatea comisă de solgabirău (pretor cercual).

În arsenalul de intimidare şi obstrucţionare a candidatului român şi a alegătorilor săi, s-au aflat şi alte variate metode. Într-o discuţie particulară, un parlamentar originar din Timişoara a încercat să-l convingă pe Rotariu să renunţe la candidatură, dar oferta a fost respinsă de avocatul român. Făcând presiuni asupra alegătorilor români cu ajutorul pandurilor (jandarmilor), pretorul a încercat să-i convingă să voteze cu Varghici, candidatul guvernamental. Ascultând îndemnurile în-văţătorilor şi ale preoţilor, alegătorii români i-au dat pretorului tocmai răspunsul la care acesta nu se aştepta: „Să trăiască Rotariu!”. Agenţii guvernamentali au apelat şi la coruperea materială a alegătorilor, împărţind pâine şi băutură pe stradă.

Pavel Rotariu nu a recurs la aceste mijloace, fiind încrezător în justeţea cauzei pe care o reprezenta. Învăţătorul Ioan Beca din Sculea şi preotul Perian,

din aceeaşi localitate, au sprijinit neobosit candidatul naţional de dragul aceleiaşi cauze, pentru că în persoană nu-l cunoşteau8.

Alegerile din Becicherecul Mic au decurs în aceeaşi notă, reprezentanţii partidului liberal de la putere făcând din problema politică una religioasă şi națională. Ei au scris alegătorilor germani să se ferească de naţionaliştii români, pentru că sunt periculoşi şi distrug buna înţelegere în popor. Un slovac maghiarizat, işpan dominial din Şag, încerca să le creeze alegătorilor germani o atitudine antiromânească susţinând: „România a ajuns a fi regat, iar românii de aici nu voiesc alta, decât a se însoţi cu ei şi a scoate poporul nemţesc din această ţară, a ne lua cu sila averile şi pământurile noastre”9.

Pretorul străbătea satele româneşti, făcându-le promisiuni învăţătorilor şi preoţilor români pentru a vota candidatul guvernamental. În comunele: Sânmihaiul German, Săcălaz, Ghiroda, Giroc, unde populaţia germană era decisă să voteze candidatul român, notarii au schimbat peste noapte listele cu votanţi, eliminând pe cei îndreptăţiţi şi introducând drept alegători indivizi din proletariatul comunelor, care, în schimbul unor sume infime de bani, au votat la comandă. Alegătorii din Becicherecul Mic: germani, sârbi, români, au fost excluşi formal de la votare, pentru că nu voiseră să se înduplece a vota candidatul guvernamental. În Săcălaz au votat 140 de persoane, dintre care numai 20 aveau drept de vot. La fel s-a procedat în comunele: Ghiroda, Giroc, Chişoda, Bucovăţ, unde unii alegători au fost substituiţi prin alţii, care nu aveau drept de vot şi nici numele pe listă. În localitatea Parţa, s-a ajuns la situaţia de a vota cu Ormos, candidatul guvernamental, oameni care erau decedaţi în momentul alegerilor. Existau informaţii potrivit cărora comisia electorală avea ordin să nu anunţe rezultatul, dacă majoritatea voturilor ar fi întrunit-o candidatul naţional.

Lăudabilă a fost şi de data aceasta susţinerea de care s-a bucurat candidatul naţional, Pavel Rotariu, în rândul intelectualităţii săteşti, remarcându-se în acest sens preoţii G. Bugariu şi Baltă din Beregsău, A. Mercea din Parţa, precum şi învăţătorii: Emeric Andreescu din Beregsău, Ioachim Boncea din Ghiroda, Bosoioc Miu din Giroc10.

În cercul electoral Cocota (Orţişoara), n-a mai existat aceeaşi solidaritate naţională, aici candidatul guvernamental Bela Kralitz, neavând niciun oponent.

8 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 49, din 20 iunie/2 iulie, p. 3-4.

9 Idem, nr. 51, din 27 iunie/9 iulie, p. 3.10 Ibidem.

Pag. 53


Învăţătorii şi preoţii români nu au fost decişi în a propune un contracandidat cu program naţional, iar comunităţile săteşti, nefiind impulsionate de liderii lor spirituali, nu au acţionat din proprie iniţiativă. Mai mult chiar, la conferinţa guvernamentalilor care a stabilit candidatura lui Kralitz au participat şi trei preoţi români: Petrescu şi Chiriţă din Remetea şi Lucuţia din Cerneteaz11.

Falsificarea urnelor, intimidările, ameninţările etc. au dus la eşecul candidaţilor naţionali din comitatul Timiş. În unele cercuri electorale, cum a fost Biserica Albă, din cauza ilegalităţilor comise şi terorizării alegătorilor români, comitetele naţionale locale au decis neparticiparea la alegeri. Singurul candidat român victorios în scrutinul electoral a fost în părţile Caraşului, generalul Traian Doda, care a obţinut 2.014 voturi, faţă de doar 679 ale contracandidatului său12.

Pe temelia sprijinului dat de forţele sociale româneşti programului şi tacticii P.N.R., mişcarea naţională continuă să se dezvolte în anii următori, aflându-se în aceeaşi neîncetată confruntare cu acţiunile obstrucționiste ale cercurilor guvernamentale maghiare.

11 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 49, din 20 iunie/2 iulie, p. 4.

12 Idem, nr. 48, din 17/29 iunie, p. 4; I. Munteanu, op. cit., p. 104.

10.1016/j.jhevol.2003.08.003;32. Vădean, M., R., 2011, Relaţiile româno-ungare în

contextul integrării în structurile europene şi euroatlantice: 1989-2010, Editura Lumen, București;

33. http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/tmetn02.pdf;

34. XXX, 1980, Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 5 ianuarie 1977, Direcţia Generală de Statistică, Bucureşti;

35. XXX, 1997, Recensământul din 1880: Tran-silvania, Editura Staff, Bucureşti;

36. XXX, 1999, Recensământul din 1900: Tran-silvania, Editura Staff, Bucureşti;

37. XXX, 2020, Direcția Regională de Statistică Timișoara, Fond de date;

38. Zoltán, I., 2011, Pătrunderea stăpânirii maghiare în Banat. Contribuții la apariția instituțiilor de tip occidental, în Banatica, nr. 21 / 2011, pag. 11-35.

(urmare din pag. 47)

Comunitățile etnice minoritare...

Aplicarea convenţiei de armistiţiu în judeţul Severin

(1944-1947)

Dr. Eusebiu Narai *(Timișoara)

Abstract: Although it tried to evoid the transformation of Romania in a theatre of war, the state-hit from August 23rd, 1944, was followed, inevitably, by the soviet military occupation.

After eliberating the southern part of the country from german troops, the romanian army got engaged in the fight for freedom of the north-west territory of Transilvania, which territory was given to Hungary through the Dictate of Viene on August 30th, 1940, followed by taking the cities soldiers and officers were sacrificed. Unfortunately, this part of the country got under soviet military administration on November 11th, 1944. Hoping that it will obtain the participation to war, the romanian army got involved in the west campain under soviet comand, until the surrender of Germany, on May 9th, 1945, but the human and material sacrifices of people were substantial.

The Armistice Convention, signed at Moscow, on September 12th 1944, was considered a tiry Treaty of Peace, because of its foresights, completed by a series of normative acts, elaborated between september 1944-march 1945, with a negative effect over the romanian economy, especially the agriculture.

According to the Treaty of Peace, signed at Paris, on February 10th, 1947, the initial limit for paying the war repairing to the Soviet Union was going to be extended with two years.

The military operations developed in Banat have determined a bad influence for the agricultural works and the level of health of the population.

During 1944 and 1948, the economy of Banat was unpleasantly surprised by two major events, such as: the redrawall of the german troops and the entrance of the russian troops in this area.

The economic situation of the Severin district decreased so much because of some factors, like: the war situation, the rubberies, the abuses of the soviet army, the lack of main materials. Although, it increased the number of industrial societies. During the regime of Antonescu,

* Lect. univ. dr., Universitatea de Vest din Timişoara, Bd. Vasile Pârvan, nr. 4, e-mail: [email protected].

Pag. 54


there were many industrial societies with different uses, such as: textile, metalurgic, chimic, alimentary, paper industry, skin industry and others. Some of them are: the Nădrag factories, Ferdinand factories, ,,Mundus-Borlova-Armeniş” and ,,Schramm, Hüttl and Schmidt” factories.

Keywords: Armistice Convention, Red Army, rubberies, abuses, Severin district.

Situaţia economică a judeţului Severin s-a deteriorat foarte mult în perioada studiată, în urma intervenţiei unor factori obiectivi şi subiectivi, precum: starea de război, jafurile şi abuzurile comise de trupele sovietice, rechiziţiile în contul Convenţiei de Armistiţiu, sistarea activităţii unor firme industriale şi comerciale cu capital german şi maghiar de pe raza judeţului, scăderea şeptelului de animale, lipsa materiilor prime şi a capitalului necesar pentru funcţionarea – la capacitate maximă – a întreprinderilor industriale ş.a.m.d.

* * *

Jafurile comise de către militarii sovietici pe raza Legiunii de Jandarmi Severin au avut şi un impact emoţional asupra populaţiei judeţului, determinând o

atitudine ostilă faţă de trupele sovietice aflate în trecere sau staţionate în zonă. Astfel, în toamna anului 1944 a fost spartă casa de bani de la ocolul silvic Coşava, care conţinea suma de 720 000 de lei. În acelaşi timp, ostaşii sovietici au furat o cantitate însemnată de spirt rafinat de la Fabrica de oţet Margina. Tot în toamna anului 1944, au fost jefuiţi 46 de locuitori din comuna Obreja1.

Devastările sovietice au vizat clădiri şi chiar lo-calităţi întregi. De pildă, în zilele de 16 şi 17 septembrie 1944, mai mulţi soldaţi sovietici au intrat în castelul de pe domeniul regal Mocsony-Căpâlnaş şi au ridicat lucruri

1 Rămneanţu 1997, p. 431.

de valoare. Încercarea lor de a pătrunde la etajul clădirii în cauză, unde se aflau numeroase bunuri aparţinând demnitarilor Casei Regale, a fost oprită – cu dificultate – de către 4 soldaţi români de la Cercul Teritorial Arad, cantonaţi la domeniul regal. Cu această ocazie, a fost devastată şi casa administratorului general al domeniului, ridicându-se diferite obiecte de valoare, bijuterii şi suma de aproximativ 1.000.000 lei. Însă, incidentul a avut şi alte conotaţii: instigatorul de pe raza comunei, care i-a condus pe soldaţii sovietici la castel, a declarat că-l va împuşca pe administratorul general al domeniului şi pe alţi ,,oameni fideli regimului”, având asupra lui o listă în care erau trecuţi preoţii şi locuitorii mai înstăriţi din comună2.

În unele cazuri s-a ajuns şi la incidente armate, în care au fost implicaţi militarii sovietici, în urma tentativelor de jaf eşuate ale acestora. Astfel, în ziua de 28 septembrie 1944, jandarmii români din Mehadica au încercat să prevină devastarea unei cârciumi din localitate de către doi soldaţi sovietici, dar au fost atacaţi cu focuri de armă de aceştia; în urma schimbului de focuri, unul din soldaţii sovietici a fost ucis, iar celălalt rănit3.

Localitatea Căprioara a fost jefuită, de nenumărate ori, în cursul lunii septembrie 1944, de câţiva militari sovietici constituiţi în bande, populaţia comunei fiind în imposibilitatea de a se apăra. În consecinţă, Prefectul judeţului Severin a trimis o notă circulară către Pretura plasei Birchiş (de care aparţinea localitatea menţionată), cuprinzând măsurile imediate ce trebuiau adoptate în vederea reprimării actelor reprobabile comise de ostaşii armatei sovietice ,,pe cuprinsul plasei: locuitorii, constituiţi în gărzi, vor patrula tot timpul (zi şi noapte) în comune şi atunci când vor vedea elemente care nu se pot justifica, le vor dezarma şi, în stare de arest, le vor înainta – prin organele jandarmeriei – Comandamentului sovietic din Lugoj; primarii, notarii şi şefii posturilor de jandarmi vor ţine – tot timpul – între ei strânse legături, iar împreună cu gărzile vor menţine ordinea şi siguranţa în sate şi comune, acolo unde este cazul chemând în ajutor jandarmii din plutonul mobil care a luat fiinţă în nordul judeţului”. Este evident că aceste fenomene negative se manifestau pe o scară mult mai largă4.

Uneori, au fost afectate chiar şi instituţii care depindeau direct de Prefectura judeţului Severin. Astfel, în luna septembrie 1944, un mic grup de ostaşi sovietici a luat caii şi trăsura aflate în proprietatea orfelinatului din Găvojdia şi a pătruns în magazia de alimente a aceleiaşi

2 Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale (în continuare SJTAN), fond Prefectura judeţului Severin – Biroul Armistiţiului, d. 74/1944, f. 2.

3 Ibidem, f. 3.4 Ibidem, f. 6.

Pag. 55


instituţii de ocrotire socială, devastând-o în întregime5.Armata sovietică a devastat şi sediile unor firme

industriale de pe raza judeţului Severin, în special din Lugoj, Caransebeş şi Orşova. De exemplu, în cursul lunii septembrie 1944, militarii sovietici au jefuit sucursala din Caransebeş a Fabricii de bere ,,Timişoreana” S.A., producând o pagubă în valoare totală de 2.018.868 lei, constând în băuturi (bere, vin şi ţuică) şi diverse materiale (cai de povară, butoaie, măsuri pentru vin, lăzi de bere etc.), bunurile fiind ridicate sub ameninţarea armelor6.

De asemenea, în intervalul 21-29 septembrie 1944, o unitate militară sovietică a fost cantonată în sediul Fabricii de marmeladă din Caransebeş, „răstimp în care nu a dat voie nimănui să se apropie de fabrică”. După plecarea ostaşilor sovietici s-a procedat la inventarierea bunurilor firmei, constatându-se o pagubă în valoare de 72.408 lei. Din magaziile fabricii au dispărut: 200 kg petrol, 40 buc. funduri de butoaie, 347 buc. doage de butoaie, 4 m pânză, 40 kg sodă calcinată, 80 buc. şuruburi, 12,5 kg cuie ş.a.m.d.7

Nici firmele comerciale din judeţul Severin nu au scăpat ,,atenţiei” militarilor sovietici. Astfel, la trecerea armatei sovietice prin Orşova (12-24 septembrie 1944), de la firma ,,Dunărea” au fost preluate, fără forme legale, diverse mărfuri (carne şi preparate din carne, conserve, băuturi alcoolice, ţigări, dulciuri, şosete, serviete, articole din stofă etc.) în valoare de 1.206.366 lei8.

Trupele sovietice au devastat, prin forţa armelor, numeroase instituţii de interes public şi proprietăţi ale persoanelor fizice de pe cuprinsul judeţului Severin. De pildă, în luna septembrie 1944, armata sovietică a pricinuit Ocolului Silvic din Orşova pagube de 72.554 de lei, în decurs de trei zile9.

După ce au pătruns în incinta fabricii de textile ,,Jandera” din Orşova (septembrie 1944), soldaţii sovietici au deteriorat maşinile şi acoperişul, au distrus rezervorul şi instalaţia electrică, provocând daune în valoare de 1.317.110 lei prin dispariţia unor produse din inventarul fabricii (mărfuri, fire de bumbac, curele, accesorii, aparat telefonic, rechizite de birou, arhivă şi registre). Şi din locuinţa comandantului militar al fabricii au fost furate diverse obiecte (paltoane, costume de haine, cămăşi,

5 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin – Biroul Ar-mistiţiului, d. 75/1944, f. 1.

6 Serviciul Judeţean Caraş-Severin (Caransebeş) al Arhivelor Naţionale (în continuare SJCSAN), fond Primăria oraşului Caransebeş, d. 14 a/1944-1945, f. 153.

7 Ibidem, f. 318.8 SJTAN, fond Comisariatul Poliţiei oraşului Orşova, d.

68/1944, f. 98-99.9 Ibidem, f. 210.

pantofi, ciorapi, pardesiuri ş.a.), pagubele ridicându-se la suma de 581.000 de lei10.

Şi serviciile comunale au avut de suferit de pe urma comportamentului abuziv al trupelor sovietice aflate în trecere sau cantonate pe raza judeţului Severin. De pildă, în perioada 17-27 septembrie 1944, de la Uzina Electrică din Orşova, al cărei personal fusese evacuat la Băile Herculane din cauza apropierii liniei frontului, militarii sovietici cantonaţi în incinta uzinei, precum şi alţii aflaţi în trecere au ridicat, în mod abuziv, obiecte şi aparatură în valoare de 529.750 de lei11.

Luna octombrie 1944 a fost marcată de fapte asemănătoare, care puneau – la grea încercare – răbdarea locuitorilor judeţului. Astfel, la fabrica de cherestea, butoaie şi parchete din Caransebeş armata sovietică a pricinuit pagube în valoare de 2.149.000 de lei, constând în: bani, găsiţi în biroul patronului fabricii; o maşină de scris; curele; scule; cca 60 m2 parchete; scânduri; lemne de foc; covoare persane; alimente (compoturi, dulciuri, slănină şi zahăr); haine etc. În acelaşi timp, a fost luată – fără forme legale – întreaga documentaţie privind activitatea fabricii: registrele comerciale, registrul-inventar, hârtii de scris şi plicuri, cu antetul fabricii ş.a.m.d.12

Într-un proces verbal întocmit de Comisariatul de Poliţie Orşova, în luna octombrie 1944, erau consemnate pagube în valoare de 262.000 de lei, constatate la Societatea Anonimă Minieră ,,Creditul Carbonifer”, agenţia Orşova, bănuielile planând asupra unor soldaţi sovietici cantonaţi în Orşova, însă nu s-a putut dovedi nimic, neexistând niciun martor ocular al evenimentelor13.

Trupele sovietice, aflate în trecere prin Orşova (octombrie 1944), au cauzat pagube însemnate populaţiei oraşului, valoarea totală a acestora depăşind suma de de 3.000.000 de lei. Au fost ridicate – fără nicio justificare legală – diferite articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, veselă, alimente de primă necesitate pentru sezonul rece, animale de tracţiune, băuturi alcoolice etc.14

În unele cazuri, devastările produse de militarii sovietici au avut motivaţii absurde. De pildă, în ziua de 11 octombrie 1944, mai mulţi soldaţi sovietici ,,au început să dea jos firele telefonice române de pe reţeaua telefonică a Societăţii de Telefoane între comuna Valeaboului (judeţul Severin) şi comuna Delineşti (judeţul Caraş), pentru a instala fire proprii”,

10 Ibidem, f. 213.11 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin-Biroul

Armistiţiului, d. 45/1944, f. 1.12 SJCSAN, fond Primăria oraşului Caransebeş, d. 14

a/1944-1945, f. 159-160.13 SJTAN, fond Comisariatul Poliţiei oraşului Orşova,

d. 68/1944, f. 19.14 Ibidem, f. 51.

Pag. 56


provocând pagube apreciabile statului român15. Jafurile au continuat pe tot parcursul anului

1945. Trupele sovietice aflate în trecere au prădat localităţile Găvojdia, Jena, Sacul, Tincova-Căvăran, Prisaca, Zăgujeni şi Jupa.

La începutul anului 1945, întâlnim o situaţie deosebită în localitatea Sâlha-Coştei, ostaşii sovietici prezenţi aici având un comportament relativ bun.

În acelaşi timp, rutenii din Copăcele şi Criciova practicau un comerţ ilegal cu militarii sovietici; aceştia din urmă primeau băutură şi dădeau, în schimb, diverse mărfuri furate. Jandarmii nu puneau capăt acestui comerţ la negru, de teama unor incidente cu ,,aliaţii” sovietici, deşi ordinul general nr. 984 200 din 30 septembrie 1944 – semnat de către generalul Gheorghe Mihail (la acea dată, şeful Marelui Stat Major Român) – prevedea ca armata, poliţia şi jandarmeria să se opună, la nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşii sovietici, izolaţi sau în grupuri, vor încerca să ridice cu forţa sau să jefuiască bunurile statului, precum şi cele particulare16.

Numai în luna martie 1945, armata sovietică a ridicat, fără forme legale, o serie de bunuri şi materiale de la locuitorii oraşului Caransebeş, valoarea totală a pagubelor însumând 34.743.168 lei: 3.050 kg grâu; 5.250 kg orz; 3.650 kg ovăz; 19.750 kg porumb; 1.486 kg făină de grâu; 9.088 kg cartofi; zarzavat, zahăr, untură, slănină, alcool, brânză – în cantităţi mari; 35.066 buc ţigări; 24.000 kg lemne de foc; 25 cai; 19 porci; 68 oi; 125 păsări; un număr considerabil de bovine; autoturisme şi trăsuri; 436 obiecte mecanice; 64 covoare; diverse articole de îmbrăcăminte (paltoane, cămăşi, costume de haine); 342 piese de mobilier; 99 buc. bijuterii şi ceasuri etc17.

Abuzurile armatei sovietice au determinat osti-litatea populaţiei româneşti şi se încerca, de multe ori, găsirea altor vinovaţi pentru acţiunile la care se pretau trupele sovietice sau, cel puţin, formularea unor explicaţii plauzibile care să îmbunătăţească imaginea destul de defavorabilă a ,,aliaţilor” sovietici. În acest sens, în luna februarie 1946, ministrul justiţiei (Lucreţiu Pătrăşcanu) a înaintat suveranului două proiecte de legi, menite a distrage atenţia de la adevăraţii autori ai actelor reprobabile petrecute pe tot cuprinsul ţării: legea privind portul uniformelor aliate, prin care deţinerea acestora – de către persoane neautorizate – era pedepsită cu muncă silnică de la 5 la 25 ani; legea privind portul ilegal de armă, prin care toţi posesorii de arme şi muniţii fără

15 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin – Biroul Armistiţiului, d. 74/1944, f. 19.

16 Rămneanţu 1997, p. 431.17 SJCSAN, fond Primăria oraşului Caransebeş, d. 14

a/1945, f. 43.

autorizaţie erau obligaţi să le depună la sediile poliţiei şi jandarmeriei în interval de 5 zile (în Capitală) şi, respectiv, 15 zile (în provincie), în caz de refuz fiind pasibili de o pedeapsă de 25 ani muncă silnică18.

Anul 1946 a fost marcat de alte abuzuri săvârşite de armata sovietică pe raza judeţului Severin. Astfel, în luna aprilie 1946, unitatea militară sovietică din Orşova, care instala linia telefonică directă Belgrad-Moscova, a preluat toate firele telefonice (civile şi militare) din Valea Dunării, pe direcţia Orşova-Moldova Nouă-Baziaş până la punctul de frontieră Socol, fiind întreruptă legătura telefonică a autorităţilor româneşti cu comunele din Valea Dunării. Deşi această situaţie, de-a dreptul excepţională, a fost adusă la cunoştinţa Comisiei Aliate de Control şi au fost semnalate intervenţii repetate pentru eliberarea liniei telefonice în favoarea autorităţilor statului român din partea organelor superioare de conducere ale armatei române, a administraţiei Porţilor de Fier, a Societăţii de Telefoane, problema a rămas în suspensie până la sfârşitul anului 194619.

Exemplele privind comportamentul abuziv al tru-pelor sovietice aflate în trecere sau staţionate în judeţul Severin pot continua la nesfârşit.

* * *

Starea economică dificilă a locuitorilor de pe raza Legiunii de Jandarmi Severin a fost cauzată şi de obligaţiile pe care aceştia au fost nevoiţi să le achite, conform prevederilor Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944.

Comunele situate pe cuprinsul postului de jandarmi Caransebeşul-Nou nu au primit banii pentru alimentele pe care armata sovietică le-a rechiziţionat. Acelaşi lucru îl întâlnim şi în localitatea Barna, unde sătenii erau nemulţumiţi de faptul că nu li s-a achitat plata pentru transporturile de lemn efectuate în contul sovieticilor. Rapoartele întocmite de către postul de jandarmi Birchiş scoteau în evidenţă un adevăr indiscutabil: preţul plătit de către sovietici pentru vitele rechiziţionate era mult mai mic decât preţul existent pe piaţa liberă. Astfel, pentru o vită, sovieticii plăteau 70.000-80.000 de lei, iar pe piaţă aceasta ajungea la suma de 150.000-200.000 de lei. Aceeaşi situaţie este întâlnită şi în localităţile Parul, Gruni, Cutina, Bodo, Zăbalţi, Bruznic, Glimboca, unde ţăranii refuzau să mai predea animalele în contul Armistiţiului (la Glimboca se cerea să se intervină cu forţa)20.

18 Banatul, Timişoara, anul II, nr. 36, 16 februarie 1946, p. 1.

19 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin, d. 1/1946-1947, f. nenumerotată.

20 Rămneanţu 1997, p. 430.

Pag. 57


Aplicarea articolului 10 din Convenţia de Armistiţiu21* şi a anexei sale22** a stârnit reacţii ostile din partea locuitorilor judeţului Severin, iar excesul de zel (în unele cazuri) manifestat de autorităţile locale pentru îndeplinirea obligaţiilor înscrise în Convenţia de Armistiţiu au con-tribuit, din plin, la starea de nemulţumire a populaţiei.

De multe ori, rechiziţiile sovietice pentru nevoile frontului depăşeau posibilităţile reale ale populaţiei, însă cererile sovieticilor nu ţineau cont de acest aspect. De pildă, într-o adresă a Biroului M.O.N.T., care funcţiona pe lângă Prefectura judeţului Severin (7 decembrie 1944), se solicita Cercului Teritorial Severin să pună imediat la dispoziţia unităţii militare sovietice nr. 1.534 următoarele materiale: 80 m3 scânduri; 150 buc. stâlpi; 100 buc. plăci placaj (furnir); 30 kg cuie; două cazane, fiecare având o capacitate de 40 kg; 3.000 buc. cărămizi. Materialele urmau să se rechiziţioneze de pe raza oraşului Lugoj sau de la fabrica ,,Mundus-Borlova-Armeniş” din Caransebeş23.

În cursul lunii decembrie 1944, unitatea militară sovietică nr. 1.534 şi-a mărit considerabil pretenţiile, solicitând – în mod insistent – rechiziţionarea a diverse materiale, precum: 5.000 buc. cărămizi; 6 briciuri pentru ras; 6 maşini de tuns24; 11 ceasuri deşteptătoare; 10 kg cuie de cizmărie; 15 kg cuie de lemn; 6 buc. ciocane pentru cizmărie; 4 buc. cleşti pentru cizmărie; 3 buc. cleşti de tăiat cuie; 300 buc. creioane chimice; 200 buc. creioane simple; 100 buc. hârtie-indigo; 50 kg hârtie de birou; 6

21* Art. 10: ,,Guvernul român trebuie să facă în mod regulat, în monedă românească, plăţile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic), pentru îndeplinirea funcţiunilor sale şi, în caz de necesitate, va asigura folosinţa întreprinderilor industriale şi de transport aflate pe teritoriul României, precum şi a mijloacelor de comunicaţie, staţiunilor generatoare de energie, întreprinderilor şi instalaţiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibil, petrol, alimente şi alte materiale sau servicii, în acord cu instrucţiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic). Vasele de comerţ româneşti, care se găsesc atât în apele româneşti, cât şi în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (sovietic), pentru folosirea lor în interesul general al aliaţilor (vezi anexa la art. 10)”. (România liberă, Bucureşti, anul II, nr. 33, 17 septembrie 1944, p. 2).

22** Anexa la art. 10: ,,Guvernul român va retrage şi răscumpăra, în limitele de timp şi potrivit condiţiunilor pe care Înaltul Comandament Aliat (sovietic) le va specifica, toate monedele deţinute pe teritoriul românesc şi emise de Înaltul Comandament Aliat (sovietic) şi va înmâna moneda astfel retrasă, fără plată, Înaltului Comandament Aliat (sovietic)”. (Ibidem, p. 3).

23 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin-Biroul Armistiţiului, d. 8/1944, f. 18.

24 Ibidem, f. 102.

buc. cântare, pentru o greutate de 10 kg; 10 buc. dălţi late; 10 buc. dălţi înguste; 5 buc. rindele; 6 buc. cuţite mari; 2 buc. rindele mari; 5 buc. maşini de tocat carne; 1 buc. casetă de fier ş.a.m.d.25

Şi unitatea militară sovietică nr. 21 973 a formulat unele cereri în luna decembrie 1944, dar pretenţiile sale se rezumau la obţinerea a 3 buc. ventilatoare electrice, de câte 0,50 kw fiecare, prin rechiziţionarea acestora de la firmele care funcţionau în Lugoj26.

Nemulţumirea populaţiei faţă de rechiziţiile ce s-au efectuat în contul Convenţiei de Armistiţiu a persistat pe tot parcursul anului 1945 (Birchiş, Teregova, Ferdinand şi Făget).

O notă de sinteză întocmită de către conducerea Legiunii de jandarmi Severin, la data de 26 februarie 1945, sublinia că, datorită rechiziţiilor pentru sovietici, ţăranii nu vor mai avea animale pentru muncile câmpului. Această situaţie a fost întâlnită, de fapt, în localităţile Topleţ şi Jupalnic, unde au fost ridicate – de la unii locuitori – chiar şi ultimele vite27.

Cheltuielile pentru întreţinerea armatei sovietice se ridicau la sume apreciabile. De exemplu, în luna februarie 1945, Primăria oraşului Caransebeş a achitat – în acest scop – suma de 5.702.947 lei. Cheltuielile primăriei constau în: hrana trupelor sovietice în trecere (mese servite la restaurante, aprovizionări cu alimente de strictă necesitate); înfiinţarea şi întreţinerea cantinelor pentru ostaşii sovietici; întreţinerea diferitelor Comandamente sovietice şi trupe în trecere, exceptând Subcomisiile Aliate de Control (costul chiriei plătite pentru camerele sau casele rechiziţionate, plata camerelor la hoteluri); folosirea braţelor de muncă şi a vehiculelor proprii – pentru descărcări şi încărcări de şlepuri şi vagoane cu muniţii sau cereale, transporturi în magazii sau la diferite distanţe, amenajări de aeroporturi; sprijin pentru construirea de barăci, prin furnizarea de scânduri şi alte materiale de construcţie ş.a.m.d.28

Rechiziţiile locuinţelor din mediul urban erau supuse reglementărilor Ministerului Afacerilor Interne. Ordinul circular nr. 12 353/M., emis de M.A.I. (Direc-ţiunea M.O.N.T.) în ziua de 24 martie 1945, stipula următoarele: ,,apartamentele şi încăperile locuite de familiile ofiţerilor activi şi de rezervă (români – n.n.) plecaţi pe front vor fi exceptate de la orice fel de rechiziţii, iar pentru imobilele mari, în care se găsesc locuinţe ale ofiţerilor (români – n.n.) plecaţi pe front şi care sunt supuse rechiziţionării, se va raporta în prealabil Ministerului (Afacerilor Interne – n.n.), spre a obţine şi

25 Ibidem, f. 154.26 Ibidem, f. 98.27 Rămneanţu 1997, p. 430.28 SJCSAN, fond Primăria oraşului Caransebeş, d.

12/1945, f. 1-2.

Pag. 58


avizul Ministerului de Război în aceste cazuri”29.Autorităţile locale erau obligate să pună la dis-

poziţia armatei sovietice şi mijloacele de transport din dotarea proprie sau aflate în inventarul a diferite instituţii şi firme de pe raza judeţului Severin. Astfel, în intervalul 1 ianuarie-10 martie 1945, armata sovietică a rechiziţionat – pentru nevoile proprii – cca 800 căruţe şi un autoturism pentru transportarea unor materiale de război, precum şi lemne de foc şi fân, livrate garnizoanei sovietice din oraşul Lugoj, Comenduirii Pieţii Sovietice şi diverselor localităţi în care staţionau trupe sovietice. Trebuie menţionat faptul că, în judeţul Severin, erau cantonate 4 unităţi militare sovietice (UM 21.973, UM 92.811, UM 47.972 şi UM 01.534), la care se adăuga Centrul de Exploatare Severin şi Garnizoana sovietică, ambele aflate în oraşul Lugoj30.

În anul 1945 au intervenit noi reglementări privind livrările pentru armata sovietică. Conform acestora, Armata Roşie urma să se aprovizioneze prin intermediul Corpurilor Teritoriale, care au preluat atribuţiile prefecturilor de judeţ în acest domeniu. Printre altele, Prefecturii judeţului Severin îi revenea sarcina de a colecta şi livra lunar cantitatea de 10 t unt, cu începere de la data de 1 noiembrie 1944, însă posibilităţile judeţului erau net inferioare pretenţiilor sovietice, astfel încât – în primele două luni ale anului 1945 – fuseseră livrate doar 3,6 t unt, adică de cca 3 ori mai puţin decât cererile sovietice pentru o singură lună31.

Articolul 10 din Convenţia de Armistiţiu presu-punea şi rechiziţionarea vaselor aflate în porturile româneşti. După ce o parte din navele staţionate în portul Orşova au plecat la Tekija (Serbia), o altă parte au ajuns la Turnu-Severin, iar în rada portului menţionat mai sus au intrat alte vase, la 24 februarie 1945, o comisie mixtă româno-ruso-sârbă a preluat 6 nave de provenienţă iugoslavă, aflate în port în ziua respectivă, în contul Convenţiei de Armistiţiu32.

Erau necesare eforturi financiare considerabile şi pentru întreţinerea Subcomisiei Aliate de Control din judeţul Severin. Astfel, în perioada august 1944 -mai 1945, adică până la încheierea operaţiunilor militare în Europa, prestaţiile directe pentru întreţinerea subcomisiei amintite mai sus s-au ridicat la suma de 2.724.552 lei, cheltuieli repartizate după cum urmează: hrana în natură (până la 1 februarie 1945) – 749.500 lei; alocaţia de hrană în numerar (1 februarie-8 mai 1945) – 1.678.700 lei; înzestrarea cu mobilier şi utilaj, obiecte de cazarmament – 23.700 lei;

29 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin, d. 1/1944-1945, f. nenumerotată.

30 Ibidem, f. nenumerotată.31 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin – Biroul

Armistiţiului, d. 18/1945, f. 13.32 Idem, d. 15/1945, f. 2.

iluminat, încălzire, apă, canal, etc – 37.486 lei; chirii pentru cazare la particulari, hoteluri ş.a.m.d. – 76.666 lei; cheltuieli de transport – 92.189 lei; rechizite de cancelarie, solicitate de membrii subcomisiei – 66.311 lei33.

Deţinem informaţii despre valoarea totală a prestaţiilor şi serviciilor efectuate pentru trupele sovietice de pe raza judeţului Severin în intervalul 1 aprilie-31 decembrie 1945. De pildă, în al doilea trimestru al anului 1945 s-a cheltuit suma de 99.875.633 lei34.

Prestaţiile în contul articolului 10 din Convenţia de Armistiţiu au scăzut considerabil în perioada 1 iulie-11 septembrie 1945, în urma plecării în U.R.S.S. a majorităţii cetăţenilor sovietici, aflaţi temporar în judeţul Severin, precum şi a încetării stării de război, astfel încât suma necesară reprezenta doar 9.566.126 lei, adică cca 10,5% din suma cheltuită în al doilea trimestru al aceluiaşi an35.

Datorită situaţiei economice dificile în care se afla şi judeţul Severin, a inflaţiei galopante, a unor reparaţii şi amenajări făcute la spitalele care tratau soldaţii sovietici, precum şi a altor factori, cheltuielile pentru întreţinerea armatei sovietice şi a organismelor sovietice care controlau modul de executare a Convenţiei de Armistiţiu la nivelul judeţului Severin au crescut în ritm rapid, în intervalul 12 septembrie-31 decembrie 1945 atingând cifra de 24.128.086 lei36.

Întreprinderile industriale şi comerciale din judeţul Severin au fost obligate să-şi aducă o contribuţie însemnată la executarea Convenţiei de Armistiţiu. Astfel, în luna septembrie 1945, datorită lipsurilor manifestate la firmele de pe raza judeţului Severin, Biroul pentru aplicarea Armistiţiului din cadrul Prefecturii judeţului solicita aprobarea ODESFER-ului pentru livrarea unei cantităţi de 1,1 t cuie, de diferite mărimi, de la ,,Industria Sârmei” din Câmpia Turzii, cuie necesare pentru lucrările de reparaţii, amenajări şi dotări cu mobilier ,,la cantonamentele de iarnă, pe seama trupelor sovietice staţionare în acest judeţ”; această cantitate urma să fie ridicată de Prefectura judeţului Severin-Biroul Armistiţiului, contra cost, în contul Convenţiei de Armistiţiu, în termen de 15 zile37.

Apropierea iernii a determinat rechiziţionarea unor clădiri, considerate indispensabile pentru cantonarea temporară a trupelor sovietice. Însă, majoritatea clădirilor rechiziţionate aveau nevoie de reparaţii urgente, pentru a fi funcţionale în sezonul rece. De pildă, la începutul lunii

33 Idem, d. 5/1945-1946, f. 1.34 Ibidem, f. 12.35 Ibidem, f. 11.36 Ibidem, f. 8.37 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin – Biroul

Armistiţiului, d. 19/1946, f. 199.

Pag. 59


septembrie au fost rechiziţionate castelele din comunele Găvojdia şi Sacul, ambele fiind reparate într-un interval de timp foarte scurt (cca 10 zile lucrătoare de la primirea avansului), sumele cheltuite în acest scop fiind destul de ridicate (6.600.000 lei, respectiv 4.900.000 lei)38.

În intervalul august 1944-decembrie 1945, trupelor sovietice staţionate pe raza judeţului Severin le-au fost livrate subzistenţe, furaje şi diferite materiale în valoare totală de 1.953.647.893 lei, de fapt mărfuri foarte variate: 2.148 capete bovine; 1.667,53 t carne tăiată; 2,13 t cârnaţi; 21,03 t făină albă; 28,5 t făină integrală; 1.200 raţii pesmeţi; 8,5 t paste făinoase; 20,07 t griş; cca 781 t cartofi; 34.420 raţii conserve de carne; 51,8 t slănină; 16,9 t untură; 8,3 t ulei; 33 t unt; 49.298 buc ouă; 0,25 t brânză; 10,5 t lapte; 16,6 t zahăr; 48,1 t sare; 1,04 t păsări; 0,73 t tutun; 65.090 cutii chibrituri; 1,46 t săpun; aproximativ 25 t pâine; 74 t oţet; 10 t fructe proaspete; 0,1 t vin; 181,1 t legume; 5,9 t varză acră; 33,5 t fasole; 5,42 t murături; cca 4,1 t carne afumată; 21 buc. butoaie mari; 140,6 t ovăz; 9.285,9 t fân; 5 t paie; 19.469 m3 lemne de foc; 1,5 t cărbuni; 168 m3 scânduri ş.a.m.d.39

Contribuţia firmelor industriale din judeţul Severin la îndeplinirea sarcinilor ce decurgeau din Convenţia de Armistiţiu nu era deloc de neglijat. De exemplu, luna decembrie 1945 era termenul de scadenţă pentru livrarea fabricatelor produse de Uzina Nădrag (din cadrul societăţii ,,Titan-Nădrag-Călan”), comandate de armata sovietică în contul Convenţiei de Armistiţiu: 812,1 t tablă albă; 260 t tablă decapată; 30,3 t tablă galvanizată. Totuşi, o serie de factori (lipsa materiilor prime, costurile ridicate ale procesului de producţie etc) au determinat livrarea, la timp, a unei cantităţi infime de mărfuri pentru trupele sovietice (124 t tablă). Uzina Nădrag trimitea produsele menţionate mai sus altor firme şi instituţii din ţară, în acelaşi scop: firma ,,Fraţii Mecher” din Timişoara; Oficiul de Vânzare din Deva; firma ,,Fritz Auner” din Mediaş; fabrica de conserve ,,Ştirbey” din Bucureşti; fabrica ,,Grierul” din Galaţi; fabrica ,,Stella” din Capitală; uzina ,,Scandia” din Sibiu; subsecretariatele de stat ale Marinei şi Armatei de Uscat; Aeronautica Militară; firmele ,,Fruco”, ,,Speranţa”, ,,Scandia Română”, ,,Flora” ş.a. – toate din Bucureşti; firma ,,Ştefan Podsudek” din Deva; fabrica de spirt ,,Bragadiru”, cu sediul în Capitală ş.a.m.d.40

Uzina Nădrag era obligată să trimită produsele proprii, fabricate în atelierele sale, aceloraşi firme şi instituţii (în contul Convenţiei de Armistiţiu) şi la sfârşitul anului 1946. Imposibilitatea de a livra cantităţile cerute de

38 Idem, d. 6/1945, f. 2, 6.39 SJTAN, fond Delegatul Comisiei Române pentru

Aplicarea Armistiţiului – judeţul Severin, d. 4/1945-1946, f. 75.40 SJCSAN, fond Titan-Nădrag-Călan–Uzina Nădrag

(în continuare T.N.C. – Uzina Nădrag), d. 5/1945-1947, f. 1.

armata sovietică a devenit un fenomen firesc pentru acele vremuri, deşi se încerca – din răsputeri – executarea, cu promptitudine, a prevederilor Convenţiei de Armistiţiu. Astfel, în luna decembrie 1946, din cantitatea de 684,9 t tablă (albă, decapată şi galvanizată), ce trebuia livrată armatei sovietice, doar 86,7 t tablă au ajuns la destinaţie41.

De altfel, întreprinderile industriale de pe raza judeţului Severin trebuiau să onoreze – la timp şi la standarde ridicate – o serie de comenzi pentru armata sovietică şi în cursul anului 1946. Totuşi, firmele industriale din plasele Teregova42, Birchiş43, Făget44, Balinţ45, Sacul46 şi Lugoj47 nu au primit comenzi din partea armatei sovietice, deoarece nu dispuneau de capacitatea de producţie necesară pentru îndeplinirea sarcinilor ce decurgeau din Convenţia de Armistiţiu.

În schimb, două întreprinderi care funcţionau în plasa Orşova erau obligate să execute – cu prioritate – comenzile armatei sovietice: întreprinderea ,,Cloşani” din Ogradena Veche urma să trimită 300 m st lemne de foc unităţilor militare sovietice staţionate în zonă, valoarea comenzii ridicându-se la 1.200.000.000 lei, iar minele ,,Baia Nouă” din Eibenthal trebuiau să furnizeze 650 t cărbuni armatei sovietice, în valoare de 25.759.897 lei48.

În plasa Caransebeş figurau trei întreprinderi care primeau comenzi din partea armatei sovietice: uzinele metalurgice din Ferdinand (azi – Oţelu Roşu), fabrica de cherestea ,,Lomaş-Moroeni” din Zăvoi şi fabrica de maşini ,,Energia” din Caransebeşul Nou. De pildă, fabrica de cherestea din Zăvoi a executat o parte din comanda primită (3.045 mc cherestea fag, 774 mc cherestea brad şi 592 mc traverse de brad) cu promptitudine, însă nu deţinem informaţii despre valoarea totală a comenzii şi despre avansul plătit de Armata Roşie fabricii respective. De asemenea, fabrica de maşini ,,Energia” din Caransebeşul Nou a livrat armatei sovietice 50 buc. bucătării de cam-panie, dotate cu trei cazane fiecare, precum şi 50.000 buc. potcoave pentru cai, în valoare de 180.000.000 lei, comanda fiind executată în întregime şi la termenul de scadenţă stabilit cu beneficiarul său49.

O singură întreprindere (,,Margina Reşiţa”) de pe raza plasei Margina a executat comenzi pentru armata sovietică. Astfel, în anul 1946, fabrica menţionată mai

41 Ibidem, f. 29.42 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin – Biroul

Armistiţiului, d. 9/1946, f. 2.43 Ibidem, f. 7.44 Ibidem, f. 9.45 Ibidem, f. 10.46 Ibidem, f. 13.47 Ibidem, f. 14.48 Ibidem, f. 3.49 Ibidem, f. 5.

Pag. 60


sus a dus la îndeplinire sarcina primită, livrând o cantitate de 74 t oţet, în valoare de 95.692.232 lei, la termenul stabilit anterior50.

În oraşul Lugoj, reşedinţa judeţului Severin, două întreprinderi, ambele din sectorul industriei textile, primeau comenzi din partea armatei sovietice. Astfel, ,,Industria Textilă” a executat trei comenzi, constând în ţesături, în valoare totală de 459.442.969 lei (prima comandă – pentru suma de 220.857.124 lei, a doua comandă – pentru suma de 76.202.293 lei, a treia comandă – pentru suma de 162.383.552 lei), iar ,,Moara şi Ţesătoria” din aceeaşi localitate a onorat două comenzi, în valoare totală de 89.116.679 lei (prima comandă – pentru suma de 74.940.292 lei, a doua comandă – pentru suma de 14.176.387 lei). Marea majoritate a comenzilor au fost livrate şi achitate în întregime, însă a doua comandă executată de ,,Moara şi Ţesătoria” Lugoj a fost achitată parţial, restul banilor urmând să parvină firmei în cel mai scurt timp posibil51.

Centrul de Exploatare Severin urmărea îndeaproape repartizarea alimentelor de strictă necesitate pentru unităţile militare sovietice de pe raza judeţului Severin. De exemplu, într-o adresă trimisă Biroului Armistiţiului, din cadrul Prefecturii judeţului Severin, la data de 28 mai 1946, se solicita – în mod insistent – repartizarea cantităţii de 30 t fasole, cotă obligatorie impusă judeţului Severin pe trimestrul II al anului 1946, autorităţile sovietice plângându-se, deseori, de întârzierile produse în livrarea mărfurilor către unităţile militare sovietice din zonă52.

Mai mult chiar, în judeţul Severin bântuia pesta porcină, astfel încât Centrul de Exploatare Severin se dovedea incapabil să satisfacă pretenţiile armatei sovietice pe trimestrul II 1946 (1 t grăsimi şi 5 buc. porci). Pentru remedierea acestei situaţii, Centrul de Exploatare Severin a cerut – pe un ton imperativ – obţinerea unei autorizaţii din partea Biroului Armistiţiului, absolut necesară pentru colectarea a 200 de porci din alte regiuni ale ţării. Solicitarea sa a primit răspuns favorabil, în luna iunie 194653.

Prestaţiile şi serviciile efectuate pentru trupele sovietice şi subcomisiile Comisiei Aliate de Control din judeţul Severin în cadrul articolului 10 din Convenţia de Armistiţiu (întreţinere mobilă, lumină, apă, canal, chirii efectiv plătite, spălatul rufelor, tăiatul lemnelor, plata muncitorilor etc.) – exceptând lucrările de construcţie, amenajările şi reparaţiile de imobile ş.a.m.d. – atingeau suma de 26.578.861 lei în anul 1946, cu menţiunea că Subcomisiile Comisiei Aliate de Control din judeţul Severin

50 Ibidem, f. 8.51 Ibidem, f. 6.52 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin – Biroul

Armistiţiului, d. 67/1945-1946, f. 54.53 Ibidem, f. 55.

s-au transferat la Timişoara şi nu au mai pretins fonduri pentru funcţionarea lor. Pornind de la acest considerent, suma era mult mai mare decât cea alocată în anul 1945 (25.404.962 lei), cheltuielile pentru trupele sovietice fiind de 10.715.398 lei, iar pentru Subcomisiile Comisiei Aliate de Control – 14.689.564 lei, o sumă considerabilă, determinată şi de inflaţia crescândă şi deprecierea leului. Merită amintit şi faptul că, în intervalul 12 septembrie-31 decembrie 1946, s-a cheltuit suma de 1.565.188 lei, dintre care 1.187.688 lei pentru trupele sovietice şi 377.500 lei pentru Subcomisiile Comisiei Aliate de Control54.

Disfuncţionalităţile survenite în aprovizionarea trupelor sovietice, în prima jumătate a anului 1947, au determinat nemulţumirea profundă a autorităţilor sovietice. Astfel, Direcţia Intendenţei Grupului de Sud al Armatelor Sovietice a sesizat Ministerul de Război şi Comisia Română de Legătură cu Comisia Aliată de Control asupra faptului că organele administrative române din unele judeţe au împiedicat aprovizionarea trupelor sovietice, ,,interzicând firmelor să achiziţioneze legume, cartofi, zarzavaturi şi furaje pentru a fi livrate în cadrul obligaţiunilor art. 10 al Convenţiei de Armistiţiu”. Prefecturilor li se aduceau, în principal, două acuze: pe de o parte, făceau intervenţii pentru scutirea judeţelor pe care le gestionau de a livra cotele fixate de legume, cartofi şi zarzavaturi sau pentru a suspenda – fără aprobarea organelor centrale – livrarea acestor cote; pe de altă parte, interziceau achiziţionarea de legume şi zarzavaturi de pe o suprafaţă mai mică de 50 km în jurul oraşelor de reşedinţă, deşi erau trimise comenzi doar acelor furnizori care aveau propriile grădini de zarzavaturi în apropierea oraşelor respective. Din motivele prezentate mai sus, aprovizionarea cu legume, cartofi şi zarzavaturi a unităţilor militare sovietice suferea mari întârzieri, în primele luni ale anului 1947.

Luând în considerare această stare de lucruri, în luna iulie 1947, Prefectura judeţului Severin a trimis un comunicat tuturor preturilor celor 9 plase componente ale judeţului, în care se cerea – în mod insistent – acestora să verifice, cu maximum de responsabilitate, atât contractele încheiate de furnizori cu statul român, cât şi documentele pe baza cărora furnizorii se prezentau în diferite comune de pe raza judeţului, pentru achiziţionarea unor mărfuri. De asemenea, preturile erau somate să împiedice comiterea de abuzuri şi să nu neglijeze aprovizionarea populaţiei civile55.

Modul în care au fost gestionate fondurile pentru aplicarea armistiţiului a ridicat multe semne de întrebare. De abia în luna august 1948, Ion Borlovan, şeful Serviciului Financiar din cadrul Prefecturii judeţului Severin, a dat o declaraţie în acest sens. Vom spicui, din această declaraţie,


55 Idem, fond Prefectura judeţului Severin, d. 1/1947, f. 1.

Pag. 61


câteva fragmente relevante: ,,prestaţiunile prevăzute în tabelul întocmit de Ministerul Afacerilor Interne, în legătură cu executarea Convenţiei de Armistiţiu, au fost executate prin Prefectura judeţului (Severin – n.n.); împuternicitul C. Al. C., lt. Frunză, şi delegaţii dânsului, în foarte multe cazuri, refuzau fie confirmarea, fie eliberarea de dovezi în justificarea prestaţiunilor prestate de Prefectura judeţului (Severin – n.n.); împuternicitul C. Al. C. a ridicat diferite sume, între altele pentru asistenţă medicală, indemnizaţie de hrană etc., pe care nu le confirma, în toate cazurile, cu formele cerute de noi (Serviciul Financiar – n.n.)... procese-verbale de constatarea executării prestaţiunilor, potrivit legii 191, nu s-au dresat (întocmit – n.n.) de noi, întrucât actele justificative originale erau deja înaintate la Ministerul Afacerilor Interne, de unde nu le-am mai reprimit pentru completare”56.

Imobilele din judeţul Severin, trecute în pro-prietatea U.R.S.S. în baza legii nr. 182/1946, au fost reevaluate de către organele administraţiei locale în cursul lunilor octombrie-noiembrie 1948, ţinând cont de reforma monetară (august 1947) şi de evoluţia economiei naţionale în perioada 1946-1948. Desigur, această reevaluare confirma rolul dominant al Uniunii Sovietice asupra României şi a întregului spaţiu est-european, precum şi eforturile depuse de autorităţile româneşti pentru satisfacerea – cu prioritate – a pretenţiilor sovietice. Astfel, au fost reevaluate 4 imobile, dintre care trei erau situate în oraşul Orşova, iar unul în comuna Făget. În urma reevaluării rezultau valori mult mai mici decât cele estimate în septembrie 1944: pentru imobilul din Orşova, str. Republicii, nr. 3, s-a stabilit valoarea de 200.000 lei, faţă de 1.500.000 lei (septembrie 1944); imobilul din aceeaşi localitate, str. Republicii, nr. 3A, a fost apreciat la valoarea de 250.000 lei, incomparabil mai puţin decât în luna septembrie 1944 (2.000.000 lei); imobilul situat în Orşova, str. 23 August, nr. 45, a fost cotat la valoarea de 150.000 lei, de zece ori mai redusă decât în septembrie 1944 (1.500.000 lei); imobilul din comuna Făget, str. I.V. Stalin, nr. 79, a fost apreciat la valoarea de 170.000 lei, mai scăzută comparativ cu luna septembrie 1944 (250.000 lei)57.

Exemplele prezentate mai sus relevă efortul considerabil depus de populaţia judeţului Severin pentru îndeplinirea sarcinilor Convenţiei de Armistiţiu, precum şi pretenţiile exagerate ale părţii sovietice în raport cu posibilităţile reale ale locuitorilor judeţului.

* * *

56 Idem, fond Prefectura judeţului Severin-Biroul Armistiţiului, d. 1/1948, f. 97.

57 Ibidem, f. 99.

Aplicarea articolului 1158* şi a anexei sale59** a produs, la rândul său, nemulţumirea profundă a locuitorilor judeţului Severin, în condiţiile în care economia locală se străduia – din răsputeri – să supravieţuiască efectelor războiului şi măsurilor etatiste, care constituiau o lovitură puternică la adresa iniţiativei particulare.

În perioada august 1944-decembrie 1945, în judeţul Severin au fost colectate şi predate, în contul articolului 11 al Convenţiei de Armistiţiu, 224 de bovine, în valoare de 81.096.524 lei, din cota de 500 de bovine stabilită pentru acest interval de timp, şi doar două cabaline, în valoare de 850.000 lei, din cota de 207 cabaline, cotă care includea – în mod obligatoriu – 60 de armăsari. Pentru remedierea situaţiei, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului din judeţul Severin a cumpărat – din fonduri proprii – 22 de cai, iar alţi doi cai au fost preluaţi de la o unitate militară românească de pe raza judeţului60.

La începutul anului 1946, Comisariatul guvernului pentru aprovizionarea cu lemne de foc a remis o adresă Detaşamentului de Exploatare Silvică al judeţului Severin, în care sublinia faptul că judeţul Severin va livra cantităţile de lemne de foc necesare delegatului-împuternicit al Armatei Roşii. Serviciul Silvic judeţean urma să colecteze lemnele de foc deţinute de firmele particulare de profil, în cazul în care nu putea fi asigurată cantitatea cerută prin intermediul Casei Pădurilor Statului. Livrarea trebuia să se realizeze pe baza unui proces-verbal, iar facturile întocmite erau vizate de Serviciul Silvic judeţean şi, apoi, înaintate Comandamentului Teritorial, Detaşamentului de Exploatare Silvică al judeţului Severin revenindu-i obligaţia de a raporta

58 * Art. 11: ,,Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic, vor fi compensate faţă de Uniunea Sovietică de către România, însă, luând în consideraţie că România nu numai că s-a retras din război, dar a declarat război şi, în fapt, duce război contra Germaniei şi Ungariei, părţile sunt de acord ca compensaţiile pentru pierderile menţionate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, şi anume în sumă de 300.000.000 dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de şase ani în mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc).

România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite, în România, proprietarilor celorlalte State Aliate şi naţionalilor lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată ulterior (vezi anexa la art. 11)”. (România liberă, Bucureşti, anul II, nr. 33, 17 septembrie 1944, p. 2).

59 ** Anexa la articolul 11: ,,Baza pentru regularea plăţilor de reparaţii prevăzute în art. 11 al prezentei Convenţii va fi dolarul american la paritatea sa aur din ziua semnării convenţiei, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur”. (Ibidem, p. 3).

60 SJTAN, fond Delegatul Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului – judeţul Severin, d. 4/1945-1946, f. 76.

Pag. 62


bilunar cantităţile predate către Comisariatul guvernului pentru aprovizionarea cu lemne de foc61.

Firmele industriale şi diferite instituţii din judeţul Severin au fost nevoite să livreze cantităţi considerabile de mărfuri în contul articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu şi în prima jumătate a anului 1947. De pildă, într-o şedinţă a Consiliului de Administraţie desfăşurată în ziua de 14 decembrie 1946, Comunitatea de Avere din Caransebeş a decis să livreze 200 metri steri lemne de foc, în intervalul ianuarie-martie 1947, pentru a executa – cu prioritate – prevederile articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu62.

În primul trimestru al anului 1947 se întâmpinau dificultăţi în colectarea laptelui pentru fabricarea untului, deoarece ,,judeţul (Severin – n.n.), fiind deficitar în furaje şi având în urmă un an secetos (1946 – n.n.), vacile erau alimentate în mod insuficient, nedând – astfel – randamentul scontat”. Nu trebuie omis faptul că a fost stabilită o cotă lunară de unt de o tonă pentru judeţul Severin, respectiv două tone pentru judeţul Caraş63.

Situaţia colectării untului pe raza judeţului Severin s-a îmbunătăţit treptat, în al doilea trimestru al anului 1947. Oficiul Economic al judeţului Severin a intervenit, în repetate rânduri, la autorităţile în drept (Ministerul Agriculturii şi Domeniilor – Serviciul Furajelor) pentru deblocarea stocurilor de tărâţe şi floarea-soarelui, ce urmau a fi distribuite proprietarilor de vite sub formă de furaje, însă nu s-a primit niciun răspuns până la finele lunii iunie 1947. Deoarece, prin ordinul nr. 1 474 din 15 februarie 1947, Prefectura judeţului Severin – Cabinet a dispus accelerarea ritmului de colectare a untului pe întreg teritoriul judeţului, avându-se în vedere aplicarea unor sancţiuni severe în caz contrar, Oficiul Economic Severin era obligat ca, pe lângă colectarea de lapte în vederea fabricării untului, să furnizeze zilnic anumite cantităţi de lapte de băut sanatoriului din Băile Herculane, pentru bolnavii armatei sovietice. Pe lângă aceasta, Oficiul Economic Severin trebuia să furnizeze cantitatea de 4 tone lapte pentru trimestrul II al anului 1947, în contul Convenţiei de Armistiţiu64.

Din toate exemplele oferite mai sus reiese, în mod evident, impactul negativ al prevederilor Convenţiei de Armistiţiu asupra populaţiei judeţului Severin şi măsurile administrative, cu caracter punitiv, adoptate de organele locale de conducere împotriva celor care încercau să se sustragă, din motive obiective sau

61 Idem, fond Prefectura judeţului Severin, d. 6/1945, f. nenumerotată.

62 SJCSAN, fond Comunitatea de Avere Caransebeş, d. 109/1945, f. 257.


64 Ibidem, f. 42.

subiective, de la îndeplinirea sarcinilor ce decurgeau din Convenţia de Armistiţiu.

* * *

Articolul 1265*al Convenţiei de Armistiţiu s-a dovedit, încă de la început, o modalitate de spoliere a economiei din judeţul Severin. De pildă, în luna octombrie 1944, urmau să fie ,,restituite” în URSS numeroase bunuri provenite de la diferite instituţii din Basarabia şi nordul Bucovinei (aflate sub administraţie sovietică în luna iunie 1941, data începerii operaţiunii ,,Barbarossa”), precum: Guvernământul Transnistriei din Odessa; primăriile unor comune (Adâncata – jud. Storojineţ, Cireş-Opaideni – jud. Storojineţ, Răcuşeni – jud. Cernăuţi, Colta – Transnistria, Davideni – nordul Bucovinei, Vişiniţa – jud. Storojineţ ş.a.); Uzina Electrică din Văscăuţi (jud. Storojineţ); Seminarul Teologic din Chişinău; Şcoala Normală de Fete din Cernăuţi; Şcoala de Cântăreţi din Bălţi; şcolile de agricultură din Purcari (jud. Cetatea Albă) şi din Grinăuţi (jud. Soroca); Camera Agricolă Cetatea Albă, Episcopia din Bălţi etc. În baza articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu trebuiau trimise în Uniunea Sovietică o serie de materiale aflate în câteva localităţi de pe raza judeţului Severin (Căpâlnaş, Margina, Caransebeş, Orşova, Tufări, Făget, Rusca Montană, Teregova ş.a.m.d.): piese de la Fabrica Textilă Lugoj (maşini de bobinat, de tricotat şi cusut, electromotoare, bormaşini etc); piese aflate în patrimoniul Fabricii de marmeladă din Caransebeş (pompe de apă şi aer, manometre, pompe centrifuge, ţevi de fier şi aramă etc.); spirt rafinat şi nerafinat, produs la Fabrica de spirt din Margina; piese şi materiale mecanice de la Fabrica ,,Fanto” din Tufări (tablă neagră, rezervoare, butoaie metalice, electromotoare, strunguri, fierăstraie, polizoare ş.a.m.d.); maşini de scris, pianine, recuzită de scenă, samovare, biciclete, aparate cinematografice, case de fier pentru bani, obiecte bisericeşti etc.66

La sfârşitul anului 1944 era semnalată expedierea unei cantităţi apreciabile de bunuri în Uniunea Sovietică. Acestea urmau să părăsească Lugojul în ziua de 22 decembrie 1944, cu destinaţia Constanţa, în 10 vagoane

65 * Art. 12: ,,Guvernul român se obligă ca, în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic), să restituie Uniunii Sovietice, în bună stare, toate valorile şi materialele luate de pe teritoriul ei în timpul războiului, aparţinând statului, organizaţiilor politice şi cooperative, întreprinderilor, instituţiilor sau cetăţenilor particulari, şi anume: utilajul fabricilor şi uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu şi orice alte bunuri”. (România liberă, Bucureşti, anul II, nr. 33, 17 septembrie 1944, p. 2).

66 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin – Biroul Armistiţiului, d. 57/1944, f. 68-75.

Pag. 63


de tren. Pot fi amintite câteva bunuri, înscrise într-un tabel special întocmit în acest scop: un birou de cancelarie, o pianină, două scaune, un samovar, un butoi, un cazan, trei căruţe, trei foarfeci, 7 felinare, găleţi zincate, putini, saci, ţesale, tuci, cauciucuri, aparate de proiecţie, aparate de presiune, aparate electrice, albume, barometre, balanţe, călimări, lămpi electrice, lămpi cu petrol, perdele, maşini de scris marca ,,Urania”, condici, aparate radio, ceasornice, clepsidre, căruţe, hamuri ş.a.m.d.67

Articolul 12 din Convenţia de Armistiţiu presupunea şi ,,restituirea” animalelor provenite din U.R.S.S. De exemplu, în luna februarie 1945, judeţul Severin era obligat să trimită în Uniunea Sovietică un număr de 2.772 animale (118 cabaline, 22 bovine, 2.630 ovine şi două porcine). Cele mai multe cabaline proveneau din oraşele Lugoj (79) şi Orşova (15). Majoritatea bovinelor au fost expediate din oraşul Lugoj (7) şi plasa Orşova (7). De asemenea, ovinele au fost colectate, îndeosebi, din plasele Făget (1.720), Lugoj (405) şi Margina (374)68.

Rechiziţionarea cailor în vederea ,,restituirii” lor în Uniunea Sovietică reprezenta o problemă destul de delicată, în al doilea trimestru al anului 1945. Comisia care se ocupa de cumpărarea cabalinelor urma să rechiziţioneze, cu plata în numerar, din judeţul Severin, 439 de cai, în scopul expedierii în U.R.S.S. în ziua de 14 aprilie 1945. Pentru executarea acestei operaţiuni, Biroul M.O.N.T. din cadrul Prefecturii judeţului Severin solicita – în mod expres – pretorilor plaselor Lugoj, Balinţ, Sacul şi Făget să ia măsuri imediate în sprijinul acţiunii: toţi deţinătorii de cai (cu vârsta de minimum doi ani) trebuiau să se prezinte, la reşedinţele de plasă, însoţiţi de notarii şi primarii comunelor din plasele respective, având asupra lor tabele nominale care să cuprindă numele proprietarilor de cabaline, fiind obligatorie şi prezenţa unui delegat al fiecărei preturi implicate în operaţiune. Neprezentarea deţinătorilor de cai în faţa comisiei era pedepsită cu confiscarea cailor nedeclaraţi, cu amenzi cuprinse între 50.000-500.000 lei şi, uneori, chiar cu închisoare de la 15 zile la 3 luni. Autorităţile locale care dădeau dovadă de neglijenţă sau de reavoinţă în executarea dispoziţiilor Prefecturii erau considerate ,,sabotori” ai Convenţiei de Armistiţiu, urmând să fie destituiţi şi, apoi, arestaţi. Erau exceptate, de la rechiziţionare, două categorii de cai: ,,caii autorităţilor de stat, caii pur-sânge englez şi trăpaşii înscrişi în registrele oficiale ale societăţilor recunoscute de stat”69.

Evident, disfuncţionalităţile nu au întârziat să apară. Astfel, numai în plasa Lugoj, în luna aprilie 1945, 14 comune

67 Ibidem, f. 33-34.68 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin, d. 1/1944-

1945, f. nenumerotată.69 Ibidem, f. nenumerotată.

au refuzat să declare – în faţa Comisiei de cumpărare a cabalinelor – numărul precis al cailor susceptibili a fi expediaţi în Uniunea Sovietică: Lugojel – 16 cai; Sâlha-Coştei – 38 cai; Herendeşti – 59 cai; Satu Mic – 35 cai; Darova – 43 cai; Boldur – 73 cai; Jabăr – 69 cai; Oloşag – 8 cai; Pietroasa Mare – 74 cai; Scăiuş – 47 cai; Ştiuca – 33 cai; Sărăzani – 7 cai; Bârna – 37 cai; Vişag – 258 cai. Alte comune au evitat să se prezinte în faţa comisiei menţionate: Fârliug, Pogăneşti, Jureşti, Boteşti, Drinova, Dezeşti, Valea Mare şi Remetea-Pogănici. Defecţiuni în aplicarea articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu au fost semnalate şi în alte plase ale judeţului Severin70.

În schimb, rechiziţionarea vitelor de tăiere, în vederea expedierii lor în U.R.S.S., nu ridica mari probleme autorităţilor însărcinate cu îndeplinirea acestor obligaţii. De pildă, în luna iunie 1945, 53 de locuitori ai oraşului Caransebeş au predat vite, cu o greutate cuprinsă între 240-635 kg fiecare, în valoare totală de 14.063.269 lei, unii locuitori contribuind cu două sau mai multe vite71.

La sfârşitul anului 1945, pe raza judeţului Severin au fost colectate – pentru a fi expediate în Uniunea Sovietică – 5.260 animale, în valoare totală de 1.225.671.206 lei, dintre care: 2.570 bovine, în valoare de 940.267.206 lei; 900 ovine, în valoare de 18.702.000 lei; 1.790 cabaline, în valoare de 266.702.000 lei. Dintre acestea, doar 2.455 fuseseră – cu adevărat – ridicate de pe teritoriul U.R.S.S. (35 bovine, 1.537 ovine şi 883 cabaline), restul reprezentând compensarea pentru pagubele produse în Uniunea Sovietică, în viziunea autorităţilor sovietice72.

Anul 1946 a fost marcat de numeroase dificultăţi în respectarea prevederilor articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu, datorită crizei în care se zbătea agricultura românească. Într-un raport trimis de Prefectura judeţului Severin, Serviciul Armistiţiului către Comisariatul General pentru Executarea Armistiţiului, în luna octombrie 1946, este redată situaţia colectărilor de bovine şi cabaline, în contul Convenţiei de Armistiţiu. Conform documentului menţionat mai sus, colectările de bovine decurgeau aparent normal, însă locuitorii judeţului solicitau sprijinul autorităţilor locale pentru stoparea livrării vitelor din rasa Siementhal (apte pentru reproducţie şi foarte bine îngrijite) şi pentru repartizarea cotelor de vite, în funcţie de tonajul fiecăreia. De asemenea, caii din judeţul Severin care trebuiau expediaţi în Uniunea Sovietică nu mai corespundeau condiţiilor cerute de Direcţia Colectărilor din Ministerul de Război, deoarece ,,în acest judeţ, caii cei mai buni au fost rechiziţionaţi în timpul războiului

70 Ibidem, f. nenumerotată.71 SJCSAN, fond Primăria oraşului Caransebeş, d. 14

a/1945, f. 41-42.72 SJTAN, fond Delegatul Comisiei Române pentru

Aplicarea Armistiţiului-judeţul Severin, d. 4/1945-1946, f. 77.

Pag. 64


de către unităţile armatei şi nu au rămas în teritoriu decât cai improprii, în stare mizeră, şchiopi, orbi, cu enfizem pulmonar, etc”. Vom prezenta greutăţile întâmpinate în această perioadă, folosind – din abundenţă – citate din raportul respectiv: ,,la colectarea celor 3.000 vite în contul art. 12, din cauză că n-au sosit la timp banii pentru colectări, iar colectarea acestor vite – cu toate rapoartele noastre anterioare – s-a făcut în epoca când vitele erau bolnave de febră aftoasă şi a trebuit ca pe cele sănătoase să le aftizăm şi să le întreţinem un timp îndelungat până s-au îndreptat, având cheltuieli foarte mari de întreţinere şi storcându-ne posibilităţi de furaje, plata îngrijitorilor a costat statul sume mari de bani în acest timp”; ,,restul de 875 vite, ce mai avem de expediat, nu le putem expedia din lipsă de vagoane şi ne este teamă să nu rămână în întreţinerea noastră până la primăvară (a anului 1947 – n.n.), fiind informaţi că nu se vor mai face expedieri de vite pentru U.R.S.S.”; ,,deoarece în acest judeţ caii s-au triat de Comisia X-a de 6 ori, locuitorii – văzând că Comisia nu are de unde să aleagă cai (întrucât caii din judeţ nu corespund cerinţelor) şi gândind că sunt şicanaţi – în ultimul timp refuză a mai veni cu ei în faţa Comisiei”. Erau lansate şi unele propuneri pentru îmbunătăţirea situaţiei existente: ,,să ni se trimită fondurile necesare pentru lichidarea cheltuielilor avute cu colectarea şi întreţinerea vitelor, iar în viitor să nu se mai ordone colectări fără a se da bani, deoarece locuitorii refuză să mai predea vite sau furaje fără a fi achitate în momentul ridicării”; ,,din acest judeţ s-au dat până în prezent, în executarea Convenţiei de Armistiţiu, un număr foarte mare de vite, astfel că rugăm ca – în viitor – să se ţină seama de acest lucru şi să ni se repartizeze o cotă mai redusă în proporţie cu vitele rămase”; ,,în urma colectărilor masive de vite şi aprovizionării cu vite a armatelor aliate, posibilităţile de furaje din judeţ s-au redus în mod simţitor şi nu mai putem colecta furaje şi pentru alte judeţe”73.

Aceste cereri repetate nu puteau fi ignorate mereu de organele administrative din judeţul Severin. În consecinţă, Biroul pentru Aplicarea Armistiţiului din cadrul Prefecturii judeţului Severin a solicitat Ministerului Afacerilor Interne, la sfârşitul lunii octombrie 1946, trimiterea – de urgenţă – a sumei de 3.568.347 lei, sumă cheltuită de Prefectură cu ocazia colectărilor de vite în contul articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu, pornind de la considerentul că M.A.I. dispunea de fonduri speciale pentru executarea Convenţiei de Armistiţiu, în valoare de 621.506.165 lei74.

Deşi operaţiunile de ,,restituire” a bunurilor pro-venite din U.R.S.S. au încetat în primul trimestru al anului 1947, articolul 12 din Convenţia de Armistiţiu (la fel ca articolele 3, 5, 8, 10 şi 11) au avut un impact negativ

73 Ibidem, f. 24-25.74 SJTAN, fond Prefectura judeţului Severin – Biroul Ar-

mistiţiului, d. 48/1946-1947, f. 15-16.

asupra vieţii economice a judeţului Severin, fiind afectate – pentru mult timp – aprovizionarea cu mărfuri de strictă necesitate, funcţionarea întreprinderilor şi instituţiilor locale, starea de sănătate a populaţiei ş.a.m.d.

***

Situaţia economică a judeţului Severin s-a deteriorat foarte mult în perioada studiată, în urma intervenţiei unor factori obiectivi şi subiectivi, precum: starea de război, jafurile şi abuzurile comise de trupele sovietice, rechiziţiile în contul Convenţiei de Armistiţiu, sistarea activităţii unor firme industriale şi comerciale cu capital german şi maghiar de pe raza judeţului, scăderea şeptelului de animale, lipsa materiilor prime şi a capitalului necesar pentru funcţionarea – la capacitate maximă – a întreprinderilor industriale ş.a.m.d. Jafurile comise de către militarii sovietici pe raza Legiunii de Jandarmi Severin au avut şi un impact emoţional asupra populaţiei judeţului, determinând o atitudine ostilă faţă de trupele sovietice aflate în trecere sau staţionate în zonă. Starea economică dificilă a locuitorilor de pe raza Legiunii de Jandarmi Severin a fost cauzată şi de obligaţiile pe care aceştia au fost nevoiţi să le achite, conform prevederilor Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944.

Bibliografie:

1. Banatul, Timişoara, 1946.2. Rămneanţu 1997 = Aspecte ale vieţii economice

şi politice din judeţul Severin în perioada 1944-1946, în Analele Banatului, serie nouă, Timişoara, V, 1997.

3. România liberă, Bucureşti, 1944.4. Serviciul Judeţean Caraş-Severin (Caransebeş)

al Arhivelor Naţionale, fond Comunitatea de Avere Caransebeş.

5. Serviciul Judeţean Caraş-Severin (Caransebeş) al Arhivelor Naţionale, fond Primăria oraşului Caransebeş.

6. Serviciul Judeţean Caraş-Severin (Caransebeş) al Arhivelor Naţionale, fond Titan-Nădrag-Călan – Uzina Nădrag.

7. Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale, fond Comisariatul Poliţiei oraşului Orşova.

8. Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale, fond Delegatul Comisiei Române pentru Aplicarea Ar-mistiţiului – judeţul Severin.

9. Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale, fond Prefectura judeţului Severin.

10. Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale, fond Prefectura judeţului Severin – Biroul Armistiţiului.

Pag. 65


Dr. Ionel Bota(Oravița)

Oraviţa şi Țara Caraşului în vremea administraţiei otomane

(1552–1718)

Abstract: The study records the Ottoman administration problems, general situations and realities in the Eyalet of Temeșvar, focusing on the 1552-1718 period in the Sanjak of Mudava and the Vilayet of Karasova, territories corresponding to Țara Carașului (literally „Country of Caraș”) in the Mountainous Banat of today. Based on published and more recent information, the study deals with matters of territorial administration, economy and agrarian relationships, traditional crafts, taxation, judicial system, military organisation, ethnicity and demography and the continuity of the local specificity.

Keywords: Eyalet of Temeșvar, Sanjak of Mudava, Vilayet of Karasova, Ottoman administration in Banat, Ottoman taxation, Ottoman judicial system, Michael the Brave and Banat

1. Proiecte politice osmane în MitteleuropaOrientarea noii politici osmane, cu un interes

deosebit pentru zona care include şi provincia bănăţeană, este rodul unei gândiri diplomatice de excepţie, avându-l ca mentor al planurilor Sublimei Porţi – după o lungă perioadă de conflicte interne între partida filo–austriacă şi cea filo-veneţiană (1520–1566 ) –, pe faimosul Soliman II Magnificul, sultanul în vremea căruia harta imperiului turcesc dobândeşte cea mai mare întindere din istoria sa.1 În 1521 e cucerită cetatea Belgrad,2 în 1522 cetatea Orşova şi în 1524 aceea a Severinului, în 1526 e spulberat, în bătălia de la Mohács, regatul maghiar,3 în 1529 turcii încercând pentru prima dată să ia direct pulsul imperiului rival, habsburgic, asediind Viena.4

La 29 august 1541, Ungaria centrală dobândeşte o nouă organizare politic–administrativă în cadrele imperiului turcesc, fiind transformată în Paşalâcul de Buda. În acelaşi an, în luna octombrie, Dieta de la Debreţin consacra înfiinţarea Principatului Autonom al Transilvaniei5, iar în 1543 Dieta de la Cluj utiliza dreptul acordat de sultan de a-l alege pe principele ţării. Numai că Ioan II Sigismund, fiul lui Ioan Zápolya (care murise la 25 iulie 1540), se află mai mult sub influenţa mamei

sale Isabella şi a prelatului George Martinuzzi. Ezitările sale în guvernarea provinciei provoacă prelungirea crizei politice din zonă şi acutizarea polemicii austro-osmane pe tema stăpânirii Transilvaniei.

Prin Tratatul de la Gilău (29 septembrie 1541), Isabella restituie lui Ferdinand de Habsburg coroana regală şi face unele cesiuni teritoriale austriecilor.6 Culminaţia crizei vine din gestul prelatului Martinuzzi care, prin Acordul din 21 iulie 1551 cu imperialii, determină pe Ioan II Sigismund şi pe Isabella să cedeze Transilvania lui Ferdinand, în schimbul domeniilor Oppeln şi Ratibor, el alegându-se cu titlurile de guvernator şi de cardinal. Iată de ce Imperiul Habsburgilor a reacţionat prompt: generalul Castaldo şi Toma Nadasdy sunt numiţi comisari imperiali pentru Transilvania. A fost nevoie de intervenţia trupelor turceşti, conduse de sangeacbeii de Semendria şi de Seghedin, ajutate de unităţi militare trimise de Moldova şi Ţara Românească. Din 26 iulie anul următor, 1552, Banatul – partea sa de câmpie timişană dar şi sudul cărăşan – şi Crişana sunt ocupate de turci şi transformate în paşalâcuri: de Timişoara (acesta, oficial, din 30 iulie 1552) şi de Oradea. Dar, în Banat, regimul dominaţiei otomane trebuie înţeles mai degrabă ca o încercare neizbutită de instaurare a administraţiei proprii, efort care n-a dat roadele aşteptate de politica Porţii în tot intervalul 1552-1718.

2. Organizarea teritorială a Pașalâcului de Timișoara și organizări administrative în Țara Carașului. Sangeacul de Mudava și vilaietul de Karasova

a. Pașalâc, sangeacuri, vilaiete. Teritoriul Paşalâcului de Timişoara a fost împărţit în şase sangeacuri: Sangeacul de Giula cuprinde în limitele sale zone ale fostelor comitate medievale Arad, Birchiş, Cenad şi colţul sudic al Bihorului. În Sangeacul de Ineu se includ părţile muntoase ale fostelor comitate Arad şi Zarand. În componenţa Sangeacului de Lipova intră partea nordică a comitatului Severin şi ţinuturile de pe o fâşie restrânsă, de-o parte şi de alta a Mureşului, până la Arad. Sangeacul de Cenad cuprinde parte din zona Cenad, nordul şi nord-vestul ţinuturilor Timiş şi Torontal şi câmpia Aradului. Sangeacul de Timişoara e constituit din partea centrală a Timişului şi Torontalului, o parte din comitatul Caraş de odinioară şi o altă parte din fostul comitat de Severin. O situaţie specială prezintă Sangeacul de Mudava (Moldova Veche), cu sudul comitatelor Severin, Caraş, Timiş şi Torontal, cu misiunea de a supraveghea aprovizionarea pe Dunăre şi pe uscat, dinspre Balcani, pentru nevoile Paşalâcului de Oradea.

Pag. 66


Așadar. sudul Banatului de Munte, Banatul cără-şan, face parte integrantă, cu istoria evoluţiilor sale dintre 1552–1718, din Paşalâcul Timişoarei, situat pe „Orta Kol” („calea mijlocie”), culoarul dintre Belgrad şi Buda. Dar cetatea Caraş era cucerită de turci încă la 1551.7 În cele ce urmează, vom restrânge la această arie geografică problema administraţiei otomane cu aspectele pe care le incumbă o varietate de probleme sociale, juridice, economice, politice, interesând istoria jumătăţii de sud a provinciei banatice.

Până la Tratatul de la Speyer (1570), când Casa de Austria va obţine teritorii din vestul Transilvaniei, politica imperialilor faţă de aceste ţinuturi se regăseşte în programul diplomaţiei lui Ferdinand I de asigurare a Dunării de Jos împotriva expansiunii otomane. Pe de altă parte, pentru turci, cum spune Braudel, Dunărea a fost o frontieră importantă, dar în atâtea rânduri fragilă.8

Paşalâcul de Timişoara, constituit în teritoriul ocupat pe criterii militare ca proprietate a sultanului, apare menţionat în Turcici imperii status cu teritoriile în dependenţă, astfel: „Temesvar beglerbeg, resident ibidem. Subjecti sunt eius administration sangiacatus hi(c) 1. Temesvar. 2. Mudava.3 . Vilaosvvar. 4 Tschianad 5 Vutschitini.6 . Giula.. 7.Vidin.8 . Lipa.”.9 Din perspectiva administrãrii sale, ţinutul „yurt” („vatră”) va fi organizat ca „vilâyet” care, după 1600, devine provincie, „eyâlet” în înscrisurile oficiale. Caraşul şi „ţinutul Semenic” sunt în vilaietul Karasova.10

Aceste unităţi administrative sunt conduse de un „mutasarrîf” , după 1600 titlul fiind acela de „beylerbeyi”, guvernator de mare provincie, precum întreg paşalâcul banatic, dar şi rang important în organizarea militară (la titlul acesta, în acte mai întâlnim şi precizarea de com-petenţe „mir-i-miran”), ajutat de un viceguvernator, „aian”, care poate îndeplini şi calitatea de locţiitor al primului, „kethüda”, „kâhya”. În toate localităţile mai importante (Caraşova, Mudava, Bocşa), un „muhafîz-paşa” e însărcinat cu paza supuşilor şi averilor. Aceşti conducători sunt numiţi oficial prin „berat”, diplomă, brevet, cu diverse alte denumiri precum „ferman”, „hiti”, „hükum”, „misal”, „tevki”, „yarlig”, „nişan”, „menşur”, numiri făcute din „înaltul ordin” „emr-i ali” sau din „ilustrul ordin” „emr-i şerif” al sultanului, printr-o scri-soare împărătească „nâme-i hümâyum”, purtând „semnul împărătesc” „nişan-i hümayun”, pe baza unui raport, „telhâs”, al marelui vizir către sultan. Actul poartă monograma sultanului „tugra” sau „ilustrul semn”, „ala-met-i şerif” precum şi o pecete „tamga”.

b. Habitatul. Orașe, orășele, târguri, sate.

Subdiviziunile administrative au şi ele organizări proprii,

competenţele conducătorilor variind ca şi titulaturile. Astfel, localităţile mai mici (Agadici, Răchitova, Mercina) sunt denumite „kariye”, „kura” (sat) şi „nahiye” (târguri), având ca dregător un „naib” (adjunct de cadiu). „Nevâni” şi „kasaba” (orăşele – Ticvaniul Mic, Cacova, Jam), apoi „kaza” (orăşel cu garnizoană – Iam, Marcovaţ) au în frunte un „cadiu” cu rol executiv şi juridic, iar în „kaza” cu atribuţii administrative şi militare. Oraşul propriu-zis (la acest rang, Caraşova, Karasova) este numit în nomenclatorul administraţiei otomane „şehir” şi tot cadiul conduce autoritar aici, semnând actele „hăccet”, emise de tribunalul musulman local. Urmează „liva” (oraş cu suburbii – Mudava), unde puterea o deţine sangeacbeiul „emir-i liva” sau „mirliva”. O adunare, „medjlis” (întrunire, sfat) funcţionează în toate aceste subunităţi administrative, abordând o arie largă de probleme, de la amănuntul vieţii cotidiene şi până la cele mai grave (calamităţi naturale, război).

c. Autohtoni și alogeni. Schița raporturilor

inter-etnice. Organizările nu aduc atingere configurãrilor etnice ale provinciei. În 1562, într-o realitate incluzând întreg Banatul, 187 de sate majoritar româneşti sunt menţionate în sangeacul Arad, iar între 1686-1687, alte 2.160 case locuite de populaţie românească în sangeacul Ineu11. La 1692, în Ticvaniul Mic majoritatea etnică o asigură românii.12 Rezistenţa la noii factori de influenţă se verifică în argumentele stabilităţii mentalului colectiv, mai ales în mediul rural.13 Iar eventualele concesii, în construcţii şi activitatea edilitară.14

c. Funcționarismul osman în noua provincie. Funcții, competențe, responsabilități, obligații. În 1926, juristul orăviţean Szabo e vizitat de orientalistul Endre Antalffy, căruia-i înmânează câteva documente din vremea administraţiei otomane în vechiul sangeacat de Mudava,15 predate ulterior lui Ioachim Miloia, la Muzeul Banatului, în Timişoara. Stufosul aparat administrativ otoman a creat şi funcţiile numeroase. Un „beilikçi efendi” este şeful cancelariei unde se redactează actele oficiale, ajutat de un slujbaş numit „teşcheregiu” iar un „mühürdar” aplică sigiliul. Un „prim împuternicit”, „başvekil”, are sarcini de a face cunoscut conţinutul actelor trimiţându-le prin oamenii săi către instituţii ori către public. Un rol complex de scrib, diac, secretar şi grămătic îl are funcţionarul „kâtib”, „küttab”.

Un alt funcţionar, „defterhane”, este administrator de cadastre şi şef al „casei de condici” şi al arhivei. În vreme ce registrele contabile intră în competenţele unui „defter emini” (intendent de arhive), ajutat de slujbaşul contabil „başmuhasebeşi”, de perceptorul de

Pag. 67


taxe „muhassil”, de „rusnamegiu”, slujbaşul care ţine evidenţa zilnică a veniturilor şi cheltuielilor, de scribul contabilităţii generale, „başmuzade”.

Responsabilul cu finanţele este „defterdar”, iar şeful vistieriei poartă titlul de „hazinedarbaşi”. Admi-nistratorul hambarelor cu grâne sau „intendentul cu aprovizionarea” era „hanbar emini”, iar în localităţile cu garnizoană şi în unităţile de cavalerie funcţiona un şef de staule, „mirahor”(„emir-i ahur”).

Siguranţa publică avea în frunte un ofiţer, „bülükbaşi”, iar paza o asigură un corp special, „karavul”. Problemele comerţului revin unui comisar de afaceri, „mubaşir”. Există şi un responsabil cu corespondenţa demnitarilor, „mektupciu” şi un şef al aprozilor, „muhzîr-aga” care nu trebuie confundat cu şeful „porţii”, „kapici” („bevvab”).

Circulaţia informaţiei oficiale şi publice este în grija ceausilor, în frunte cu starostele „çavuşbaşi”, „başceauş” sau „ser-çavuşan”, care are în subordine un curier public şi un „strigător în public”, „tellâl”, „dellâl”. În funcţiile de notabili, într-un sat se admit mai mult decât în alte unităţi administrative şi reprezentanţi ai etniilor nemusulmane, desigur dintre cei bogaţi. Ei au la titulatura oficială a funcţiei îndeplinite un adaos denominant „ciorbagi”.

„Şehremini” reprezintă o funcţie importantă în localităţile mai mari. El este „intendentul oraşului”, dregător însărcinat cu problemele alimentării cu apă, salubrizare şi curăţenie, cu plata lefurilor numite „mevacib”, pentru funcţionari şi achitarea soldelor pentru unităţile militare staţionate în zonă. El colaborează cu arhitectul „mimar”. Instituţia scribului are şi ea organizări aparte şi propria autonomie. „Reis-ül-küttab” e şeful suprem al scribilor din imperiu, având echivalent în teritoriu pe un „başkâtibi”, şeful scribilor slujbaşi în administraţie, finanţe, armată.

Un funcţionar interesant este cel care aplică „tugra”, pecetea, sau redactează actele în ciornă. În general, în teritorii, aparatul administrativ-funcţionăresc imită modelul Casei Serviciilor, „hassa”, din capitala Sublimei Porţi. Programarea activităţii funcţionarilor e o aplicaţie la situaţii locale după „condicile de porunci” „Ahkâm Defterleri”, după alte condici şi liste oficiale, „defter”, după articole şi paragrafe din „kanunnâme”, culegeri, codice, cărţi de legi, regulamente, ori după „condicile afacerilor importante”, „mühimme defterleri”.

d. Terenul, proprietarii și relațiile agrare și cadastrale. Dacă în activitatea aparatului administrativ dezordinea avea între cauze lipsa de atribuţii concret precizate şi competenţele (ca şi funcţiile) multiple

care, adesea, se confundă în pragmatica lor,16 în domeniul relaţiilor agrare şi al sistemului proprietăţii funciare, lucrurile au stat cu totul altfel. Fostele domenii sunt constituite în „havass”, „hass”, „hasuri”, teren care poate asigura un venit anual de peste 100.000 akce (axini). Proprietarul este demnitar al imperiului (de la padişah şi soţiile acestuia, la marele vizir şi viziri) sau, în cazul nostru, demnitar local: comandant de oşti sau orice alt dregător militar superior, sangeacbei, beilerbei, funcţionar superior în administraţie, veteran, pensionar.

Proprietatea funciară cu un venit anual între 20.000 şi 100.000 de aspri (gürüş, galbeni) se numeşte zeamet (ziamet), iar proprietarul este un zaim. În schimb, timar este feuda cu venitul anual sub 20.000 de aspri. Cel care posedă un timar, timariot sau ehl-i timar, este obligat, la vreme de război, să ia parte la campanie cu un număr de oşteni proporţional cu venitul său. De aceea, periodic, se realizează un inventar al efectivului de soldaţi disponibili, defter-idjama. O variantă de stăpânire de timar, numită kiliç timar, „timar iniţial” sau „timar de sabie”, nu se poate moşteni decât de acei dintre fiii proprietarului în stare să lupte.

Registrul de recensământ se numeşte „Tehrir Defterleri,” supravegheat de „nişanci”(„tevkif,” „tug-rekeş”). Slujbaşilor intelectuali şi pensionarilor li se asigură o rentă, gedik, şi un teren arabil, arpalik. De asemenea au terenurile lor soldaţii din provinciile de graniţă, precum Banatul, cu drept de moştenire, proprietate denumită odjaklîk, „pământ pentru vatră.”

În condiţiile în care se moştenesc averea, numele, titlul şi postul (funcţia),17 sistemul relaţiilor agrare arată situaţii complexe, cu un marcat specific. Astfel, avem trei categorii de moşii (cu tot cu sate) care pot fi donate, clasificate după mărimea veniturilor lor. În cea dintâi categorie intră moşiile (satele) care pot asigura venituri între 3.000-19.999 groşiţe („osmanye”), donate spahiilor pentru îndatoriri militare (spahii sunt numiţi în acte ispahi, sipahi, spah-i).

Un istoric bănăţean interbelic oferă un exemplu: satul preţuit că ar aduce anual 19.000 groşiţe era donat unei unităţi militare, cu un caporal a cărui soldă e de 2.000 groşiţe pe an şi alţi 12 soldaţi pentru care fiecare soldă se calculează la 1.700 de groşiţe anual.18 Cum însă acest regim de posesie, cu riscul permanent al abuzurilor şi al unui exagerat autoritarism local, genera depopulări în satele provinciei, administraţia din Timişoara preia aceste moşii pentru a le dona (a doua categorie, deci) sub formă de timar mai ales aceloraşi spahii, actul donării numindu-se oficial tezkerezis. Ulterior, nici paşa de Timişoara nu mai are dreptul de a dona pământuri sub 20.000 de groşiţe venit anual, ci numai până la 6.000 groşiţe.19 Numai că sunt situaţii când se falsifică aceste

Pag. 68


cifre. În 1630, defterdar-ul de Timişoara a fost mazilit pentru că a fost prins falsificând astfel de documente.20

A treia categorie o reprezintă moşiile al căror venit anual depăşea 20.000 de groşiţe, proprietatea numindu-se zeamet, ziamet, dar şi edjmallii ziamet în cazul subdivizării, în loturi nu mai mici decât echivalentul venitului anual de 3.000 de groşiţe. Pentru a preîntâmpina experienţa nefastă a altor abuzuri, se proceda şi la reuniuni de terenuri în sistemul „kilidjii” („kilçic”), „al sabiei”, când valoarea moşiei se calcula în funcţie de venitul la care contribuiau toţi oştenii înarmaţi din solda unui proprietar şi întreţinuţi de generozitatea acestuia. Aceşti soldaţi se numeau „djebelüt” şi în timp de pace lucrau pe moşia stăpânului lor.21

e. Fiscalitatea. Sistemul fiscal, cu funcţionarii şi instituţiile conexe, este destul de labirintic, dar per-sistenţa organizărilor sale uimeşte şi azi pe cercetătorii problemei. Acest ansamblu, compozit şi stufos în ace-eaşi măsură, cu o încrengătură de ierarhii, atribuţii şi activităţi, are în documentele vremii denumirea generică de „avaiet” („avaid”, „aide”) şi înglobează o problematică largă, de la venituri, beneficii, impozite şi dări, la donaţii, moşteniri şi obligaţii, de la aparatul funcţionăresc şi circulaţia monetară, la sistemul arendei către fisc ori al comisioanelor.

„Miri” este denumirea domeniului fiscal. În secolul XVII, după reformele lui Köprülü, ţăranii Banatului o duc mai bine: uşurări fiscale, drept de moştenire, vânzare, cumpărare a lotului, o primă împroprietărire22 .

f. Reformele monetare. Cursul monetar oficial, „rayiç”, are un statut impus, dar şi unul de circulaţie liberă. Moneda curentă de calcul, până la 1687, era „akçe” („akçe gümüş”, axini, groşiţe) din argint com-binat cu nichel, având imprimat semnul monetăriei imperiale, „Derphane-i Amire”. Dar circulă şi „sikke”, „seud”, „filori” („filuri”), ducaţi de aur veneţieni „sikke-i efrenciye”, florinul de aur unguresc „sikke-i engürüsüye”, groşiţe „osmanyie” talerul „gürüş”, talerul de argint olandez „asadî gürüş”, aspri (galbeni), „talerul austriac de argint”, „tamsikke-l Sakis” (galben de Chios), „sikke-l sultaniye” (sultanin de aur). Banii – pentru cei care-i posedă – se ţin în „kese”, pungă, cu 500 piaştri („gurusi”). Subdiviziuni mai sunt „ rub’iye”, echivalentul a ¼ piastru şi „suluş”, 1/3 piastru. Circulaţia e reglementată de condicile de porunci financiare „Maliya Ahkâm Defterleri”.

Anul financiar otoman începea la 11/22 martie, în „noua zi” în care toţi funcţionarii aparatului învăţau pe de rost articolele din „Ruzmâmçe Defterleri”, condire-riei Centrale. După desfiinţarea regatului ungar, în urma

înfrângerii de la Mohacs (1526), dinari ungureşti sunt bătuţi de Ferdinand I de Habsburg în monetăria din Kremnica (Boemia).23

O reformă monetară are loc în timpul sultanatului lui Soliman cel Mare. Până în 1585 talerul („galbenul” poporal) valora 40 de groşiţe (axini) adică 1 groş nou. Talerul cu coroană (galbenul turcesc, sultaninul sau scudul) valora 50 de groşiţe, fiind unitatea de calcul pentru celelalte monede aflate în circulaţie: de exemplu 1 taler unguresc echivala cu 60 groşiţe, 1 ½ din talerul obişnuit, ½ din scud sau 2 fl., 15 cr. Dintr-o oca de argint se băteau 500 de groşiţe dar, din nevoi de echilibru financiar, se ajunge la 1.000 groşiţe din aceeaşi cantitate de argint. În 1950, un scud „piaster”, groş ori taler echivalează cu 80 groşiţe noi (axini), iar un galben unguresc are valoarea a 120 groşiţe noi. În 1630, un galben face 200 de groşiţe, iar un groş nou, depreciat (din aliaj), e echivalent cu 80 groşiţe noi. Un „kisedar, kezedar” e „intendent financiar” (casier, perceptor), iar un „darbhane emini” e „intendent de monetărie”.

g. Impozitarea. Sistemul impozitării este unul generalizat; nu există sector al vieţii publice sau private, sistem instituţional fără să fie atins de tema impozitului, bază de reconversie sigură a potenţialului financiar-fiscal pentru o economie mereu re-dimensionată, fie după cucerire de noi teritorii, fie după ce se pierd altele.

Pentru impozitarea terenului arabil, plata se percepe în două variante, amândouă obligatorii: în natură şi în bani. Lotul impozitat e denumit în acte „ciftlik”, de la „cift”, „pereche” (de boi cu care se lucra). În situaţii de părăsire nejustificată a pământului, înainte cultivat, legislaţia osmană are prevăzut impozitul „stricătorului de cift”, „cift-bozan”, al celui care încalcă „adh-ul”, angajamentul, obligaţia. Se practică şi impozitarea în sinteză a tuturor lucrărilor agricole dintr-o gospodărie „ferma” sub forma unei surse de venit dată în arendă, „mukataa”.

Impozitul pe oi şi capre, „adet-i agnam” sau, în alte documente, „resm-i agnam”, variază şi este una din taxele plătite solidar de comunitate (obşte), „cema’st”. Sunt deosebit de activi în părţile Banatului negustorii de oi, „celeb”, fie ai statului (fiscului) „vazilu celeb”, fie voluntari „gonullu”, care plătesc în locul comunităţii contravaloarea animalelor şi obţin ei produsul în natură, câştigând bani frumoşi din vânzarea cărnii de oaie pe piaţa Istanbulului. Adesea, între funcţionarii fiscalităţii, găsim pomenit în document un „koyun emini”, „intendentul oilor”. Taxa oilor e însoţită de plata „resm-i yaylak”, impozitul pe mori, „resmi asiyab” sau „degirmen resmi”, impozitul pe porci „resm-i hinzir”. După 1600 se instituie şi în Banat plata dării globale „muvazzaf”.

Pag. 69


Creştinii plăteau impozitul funciar „harac”, după mărimea recoltei, „harac-i mukasim” şi după mărimea lotului, „harac-i muvazzaf”. Plăţile se fac de către fiecare casă, familie, gospodărie, „hane” ori de poartă, „kapu”. În Banat se plătea „ispendje” pentru locul de casă, 3 groşiţe. Există şi impozit general, „cizye” („djizie”), plătit de creştini, sau capitaţia (pe cap de locuitor).24 Pentru a avea asigurată continuitatea plăţilor, dregătorii admit practicarea cametei, „murabaha”.

Instituţiile statului au în competenţa lor „impozitele tradiţionale”, „rüsum-i örfiyye”, plătindu-se în caz de război „avâriz-i divaniye”, cu prestaţie directă ori „avâriz akçesi”, cu achitarea contravalorii. Activ e sistemul redevenţelor, „tekâlif”, al redevenţelor de stat „tekâlif-i örfiyye”, practicat în impozitarea oilor sau morăritului, dar şi „impozitului miresei”, „resm-i arusiye”. Ceea ce aparţine fiscului statului „miri, mirie” (haraç, de ase-menea) poartă numele generic de „beilic”.

Impozitul în natură şi bani „pendjik” implică problema robilor. Se plăteşte „mal-i humus”, a cincea parte din avuţie echivalentă a 1/5 din robii cuveniţi fiscului (la cinci robi vânduţi, unul sau valoarea lui în bani aparţine fiscului statului), la mai mulţi de cinci plătindu-se pentru fiecare 25 de aspri, un rob fiind evaluat la 125 de aspri.

Capitaţia impusă de fiscul statului, „darea de cap”, se numeşte „djiyedat”. Omul plăteşte o „djizie” sau o „ispendje”, apoi se poate răscumpăra, după 1630, cu 125, 150 sau 175 de groşiţe. La înţelegere cu mai marele locului, o comunitate plăteşte o sumă globală, 5 groşiţe vechi, un groş nou sau un galben, a 450-a parte din toate produsele ori „carogi”, 1/10, 1/8, 1/6, 1/5 „djizie”.25

Întreaga operaţiune a impozitării poartă denu-mirea oficială de „charats”. Arenda anuală către fisc se achita în două rate. Pentru arendaş garantează şase persoane iar neplata arendei se lasă cu vinderea proprietăţii şi a terenurilor garanţilor, „aruncul de dare”.26 Uneori, legislaţia îngăduia subarendarea la evrei şi armeni. Se practică şi arendarea pe viaţă, arenda „malikiane” pentru veterani sau mazili, „masili”, de care beneficiau inclusiv creştinii.

Pentru controlul situaţiilor din localităţi activa un birou special ai cărui funcţionari erau intendentul „emin”, „defter-kiaig”, „defterceauş”, cu rol de a verifica plata corectă a impozitelor, starea donaţiilor şi „vacanţele” fiscale. În târguri şi pieţe, „bazar”, „pazar” se plăteşte o taxă de pasaj şi una pentru vânzare, „banii de târg”, bac.27

Diferenţa dintre cursul oficial de plată la vânzare-cumpărare şi de încasare de la „vistieria exterioară”, „diş hazine” la „trezoreria centrală a statului”, este numită „tevafüt-ü hazene”. Până la 1584 era de 1 aspru, apoi de 2

aspri. Documentele interesând operaţiunile impozitărilor se păstrează în „trezoreria actelor”, „hazine-i evrek” iar banii în trezorerie, „hazane” („hazine”).

Unele bunuri fiscale se exploatează în comision, „emanet”. Fiscul pune un împuternicit, „însărcinat peste moşie”, persoană care-şi realizează onorariul din pro-centul pe venituri şi încasări. Ei au calitatea de agenţi fiscali şi sunt, de regulă, soldaţi invalizi, veterani, pensionari.28

Bunurile fundaţiilor religioase „evkaf” („vacîf”) „vacuf”, sunt administrate de un „ferras”, îngrijitor şi supraveghetor de curăţenie şi de un administrator al fondurilor, „tevliyet”. Pe lângă moschei musulmane „geamie, „cami” şi biserici creştine se îngăduie sistemul aşezămintelor de caritate „imarett”, care oferă zilnic şi gratuit mâncare elevilor din „medresse” (şcoli musulmane) şi din şcoli creştine, săracilor şi străinilor. Există şi funcţia de intendent pentru fundaţiile pietiste, „mütevelli”. În condiţiile toleranţei religioase, comunităţile musulmane sau cele creştine plătesc „impozitele seriatului”, „rüsum-u şer’iye („öşur”, „haraç”, „ciziye”). Un astfel de impozit, înseamnă a zecea parte din produsele obţinute pe sesiile bisericilor, „öşur („öşr”, „aşar”)”.

Deţinătorii de corăbii, pe Tisa, Mureş, Dunăre, plătesc „navlu”, chiria pentru corăbii.

Dar există în astfel de organizări și sistematizări ale impozitărilor şi categorii ale scutiţilor de dări, „muaf”, „müsellem” şi „beraya”, precum şi „comune privilegiate” care au scutiri la impozite dacă aduc armatei active salitră.

Interesant că se păstrează termenul autohton „voyvoda” pentru dregătorul otoman care strânge impo-zitele pe pământurile statului date în arendă sau veniturile anuale de pe „hassurile” marelui vizir („vezir-i”, „azam”, „sadriazam”).

h. Sistemul juridic. „Regimul justiţiei” în perioada regimului otoman din Banat era o aplicaţie locală a modelului general valabil în imperiul Semilunii. Fiecare paşalâc era împărţit în circumscripţii judecătoreşti numite „kaza” (a nu se confunda cu titlul localităţii de acest grad) sau „nahiere” când aveau un sens administrativ, iar un sangeac avea 2-3 circumscripţii judecătoreşti şi administrative.

Instituţia justiţiei are în persoana „cadiului” un personaj autoritar, mai ales că atribuţiile sale sunt mul-tiple: judecător, civil, dar şi militar, pe timp de pace şi pe timp de război, executor, notar, supraveghetor al organizărilor financiare şi administrative. Venitul şi leafa lui erau în raport cu numărul citaţiilor şi al zilelor de judecată.29 Cadiul şi ajutoarele lui, „naib” şi „muselim”, erau numiţi de la Istanbul.

Pag. 70


Un specific al Banatului şi o realitate care lipseşte în alte provincii aflate sub jurisdicţie otomană a fost recunoaşterea şi respectarea atribuţiunilor de judecător ale cnezului „chinezului” din satele româneşti.30 Comuna plătea cadiului, prin cnez, o taxă „bada hava”. În general, cadiul judeca penalităţi, omoruri, bătăi cu leziuni cor-porale grave. Dacă un criminal nu era prins, plătea solidar comuna către fisc, iar o parte din sumă revenea cadiului. Cnezul „era stăpânul absolut al comunei, răspunzând pentru comuna sa atât faţă de proprietarul spahiei, cât şi faţă de celelalte autorităţi turceşti.31

i. Jurisdicția în Banat. În schimb, cadiul avea în atribuţiile sale problemele moştenitorilor. Dacă decedatul fără urmaşi era creştin, supus obiceiului locului, cadiul nu intervenea, dar lua din valoarea moştenirii 1/10. Când însă cel mort era musulman fără moştenitori, averea lui era vândută la licitaţie, cadiul asistând la operaţiunea licitării averii respective şi încheind actul de vânzare.

Cadiul fixa şi capitaţia, darea pe cap de familie sau „pe fum”, „djijedar”, făcea inspecţii în localităţi ca să vadă starea veniturilor zaimilor şi timarioţilor, era membru de drept în „divanul” localităţii. De asemenea, cadiul consemna alături de „müftü” sentinţele juridic-religioase „fetva”, conform „şeriatului”, legislaţia musul-mană incluzând totalitatea prescripţiilor Islamului.

Terminologia osmană e şi aici, în Banat, utilizată la denumirile actelor juridice. Petiţiile, jalbele, rapoartelele şi informările poartă numele de „arz”sau, când e vorba de o petiţie, jalbă şi cerere colectivă, „arzumhzar”. Instituţia de instanţă are la sediu o „Arz Odasi”, cameră de audienţă unde se depun jalbe, petiţii, plângeri neoficiale în numele unor comunităţi „mahzar”, scrisori, jalbe, depeşe „ruk’a” şi „senet”, „sened”. Multe documente poartă apostila „aman”, iertare, cerere de iertare pe baza actului de iertare, „amanname”.

La actul judecătoresc tradiţional, oficial, completat ca dovadă sau probă „hüccet”, cazuistica vremii adaugă un document specific Banatului şi denumit „temessük”, (de la Demis, Timiş) dovadă scrisă, probă. E vorba de cazuri rezolvate corect, fără a dezavantaja depoziţia unui sărac în faţa celui bogat şi influent, luându-se în calcul pentru formularea unei sentinţe juste, corecte, realitatea nemăsluită a faptei.

3. Organizarea economiilor Pașalâcului de Timișoara cu privire specială asupra situațiilor din Țara Carașului

a. Relațiile agrare. Economia este predominant rurală, produsul agricol având ponderea. În pofida impozitărilor, satele Banatului, inclusiv ale Banatului

cărăşan din perioada regimului otoman, câştigă destul de bine cu valorificarea cerealelor, fânului pentru caii oştirilor împărăteşti, a mierii, a peştelui, oilor, caprelor, bovinelor. Pe timp de pace, în marile aşezări bănăţene funcţionează sistemul proviziilor, „zahire”, asigurându-se în caz de războaie atât subzistenţa populaţiei, cât şi aprovizionarea constantă a trupelor.

Se respectă „örf” – tradiţia, dreptul „cutumiar”, „örff hukuk”, al populaţiei zonei. În foarte multe localităţi s-a păstrat până azi, în graiul poporal, termenul designând locul de „iernarea vitelor”, din turcescul „kişla”, „kişlak”.

b. Mineritul. În privinţa unei exploatări a subsolului bănăţean bogat în resurse, pe turci îi interesau mai mult rezervele de argint şi de aur. Sunt menţionabile două „centre de exploatarea minelor de aur”, „odjak”, „oçak”, la Sasca şi Moldova32 sau instalaţiile de spălarea minereului aurifer din suburbia Mehala a cetăţii Timişoara, dar şi de la Potoc, în preajma Oraviţei.33 În 1581, dieta ardeleană ordonă banului de Caransebeş să vegheze, în zona de confluenţă frontalieră cu paşalâcul Timişoarei, comerţul cu sare.34

c. Meserii, meșteri, corporații. Dar epoca e mai ales una a „dezvoltării meşteşugarilor”. Foarte mulţi meşteri, „üstad”, se profesionalizează. Există în localităţi constructori de canale de scurgere şi uluce, „lagimçi”, de căruţe, „arabaçi” (arabagii, chesonari). La Palanka Nouă, Mudava, Şviniţa, Orşova activează corporaţii de meşteri care construiesc bărci, luntri, lotci „kayik”, corăbii „kançalak”, corăbii cu vâsle „çekdiri”, bacuri şi corăbii pentru transportul animalelor, cai, bovine, oi, „üstu-aşik”. Avem menţiuni despre corporaţia îngrijitorilor, rândaşilor de cai, „atoglani”. Numărul mare de organizaţii ale meşterilor a impus funcţia de staroste, administrator sau intendent de corporaţii, „kehaya”, „kâhya” sau „kethuda bey”.

d. Relațiile comerciale, unități de măsură, congregații locale. Exportul, importul, rutele co-merțului. Comerţul, într-un stat care a dus la culminaţie acest domeniu al economiei, e înfloritor. Se dezvoltă o categorie a negustorilor, „bazergan”, „tacir”, care negociază pe o listă de preţuri, „fiat”, sau pe un „harç”, listă de cheltuială. În situaţii de criză alimentară se va recurge la sistemul cumpărării forţate, „mühayya”, la un preţ impus de stat, „narh”.

Sunt admise unităţi de măsură ale populaţiei autohtone, dar şi „kiyye” sau „vukiyye”, unitate de greutate, echivalentul a 1,283 kg. Apoi „kile”, care e unitatea de greutate care variază de la un teritoriu la

Pag. 71


altul, modelul fiind „mudd”, echivalând cu 20 „kile de Istanbul”, 44 „okka” (kiyye) dau un „kantar”, altă măsură de greutate de 56,452 kg. În schimb, „yük” e o unitate financiară şi de greutate pentru o povară, o sar-cină, însemnând echivalentul a 100.000 de aspri.

Pentru lungime, „arşin” (sau „zira”) echivalează cu 0,711 m, iar „menzil” este distanţa parcursă într-o zi de mers.35 Libertatea de acţiune în timpul turcilor a creat o clasă puternică de negustori şi meşteşugari locali.36

În vremea turcilor, firmele Stoian şi Nedelcu au în districtul timişan 12.000 stupi şi vând ceară pe piaţa Veneţiei37. Se exportă oi, boi, porci la Viena şi Constantinopol, dar şi vinul, apreciat mai târziu şi de Mercy care, înaintea campaniilor sale bănăţene are, în zonă, prin oamenii săi, monopolul comerţului cu săpun, seu, lumânări, uleiuri.

Porumbul, în italiană „gran turco”,e reabilitat la noi din 1650, după ce multă vreme Banatul îl vindea masiv în peninsulă.38

4. Armata. Structuri militare în Pașalâcul Timișoarei și influențe locale în Sangeacul de Mudava și Vilaietul Karasova

a. Aspecte generale. Armata împărătească e definită în documente „orduy hümayun” „ordu”, „ordie”, şefii ei sunt numiţi prin „porunca împărătească” „hükm-ü hümayun”, „hükm-ü şerif”, „hatt-i hümayun” ori „hat-tişerif”. Comandantul suprem, serdarul, „başserdar”, „serdar-i ekrem” e numit prin act de întărire „sanad”, „senet”, „sanea”, înscris în „Rüus Defterleri”, condica actelor de numiri în funcţii. Denumirea generică pentru oşteanul înarmat este aceea de „celebü”, de „fegy vereş”, om înarmat, luptător, de „gazi”, luptător pentru Islam. Garda comandanţilor de mari unităţi e „orta”, comandantul trupelor aflate în expediţie este „serascher-ul” sau „seraskerbaşa” cu locţiitorul său „sansungiibaşi” ori „ser-sansoni”. Operaţiunea mobilizării are denumirea de „nefir-el-nefir” de la „nefir”, „am ridicat poporul”. În provinciile unde se poartă luptele, dar şi pe timp de pace, se utilizează alte titluri: „başbug”, căpetenie, comandant de oaste, „başkapudan”, comandant-şef. De regulă, şefia campaniei sau armatei staţionate în teritoriu o are „beilerbeiul”, cu un venit între 1.750-4.600 de galbeni, iar soldaţii aduşi de el personal în luptă sunt „djebelükü”, având şi ei un venit calculat între 42-110 galbeni. Beilerbeiul poate fi înlocuit de un „caimacam”, în ordine urmează „beiul”, echivalentul colonelului din armata modernă, „subbeiul” (maior) sau „binbaşi”, comandând peste 1.000 de oameni, „ceribaşi” (căpitanul”), „sürü-djibaşi” (locotenentul), „subbaşi” (sublocotenentul). Pe

timp de pace se organizează inspecţii de alarmă „yoklama”, „luştra”, „muştra”, pentru a se constata potenţialul trupei în caz de mobilizare. Trebuie amintite şi funcţiile create de situaţiile administrării în mediile militare. Astfel, fiecare mare unitate, unitate, subunitate are propriul ei instructor, profesor, contabil, un „nazîr”, un „kiatib”, un diacon mahomedan „dnagu”, un judecător de oaste „kadi asker”, iar cavaleria, cea dintâi la împărţirea prăzii de război, are un controlor financiar „suvari mukabelecişi”.

b. Ienicerii și auxiliarii. În imperiul Otoman, organizarea armatei e în strânsă legătură cu structurile militare care interferează aproape toate domeniile sistemului societal. Armata a reprezentat pionul principal, baza şi garanţia reuşitelor politicii expansioniste osmane. Şi în Banatul regimului otoman se resimte acest aspect la toate capitolele.

Active sunt cele patru genuri de armă: pedestrimea, cavaleria, artileria şi flota (pe Dunăre). Pedestrimea, ienicerii „pivade” sau „yaya”, dau garnizoane şi trupe de pază peste tot: în cetăţi, în locuri întărite, la puncte de trecere. Ca proprietar de teren, un ienicer primea un „timar” şi se numea în acest caz „timariot”. Ienicerii au un comandant suprem, „ienicear-aga”, cu sediul la Istanbul, care, cu preţul pierderii funcţiei şi al vieţii, se obliga să aibă grijă permanentă de „ostaşii noi”, cum se numeau ienicerii care proveneau din copii creştini islamizaţi şi primeau numele tatălui adoptiv, dar şi „oastea de poartă”, „kapikulu”, „kapuhalci”, „corpul robilor lui Allah”, „kultaifesi”, „fii robilor lui Allah”, „kuloglu”. Aga ieni-cerilor numea în funcţii, prin poruncă împărătească, pe toţi comandanţii şi subordonanţii acestora din teritorii.

Linia de bătaie avea secţii de câte 10 „bülök”, fiecare oştean cu o soldă între 6-7 groşiţe, în frunte cu un „şerbülök” sau „bülükbaşi” (sergentul) care primea între 8-9 groşiţe. Instituţia ienicerilor, ca şi a celorlalte arme într-un stat care, cel dintâi în lume, a avut serviciul militar obligatoriu, a creat destule funcţii, atribuţiile militare ale unor funcţionari împletindu-se cu cele administrative: „mustafiz” şi „disdari”, comandanţii de cetăţi „kiaia”, ajutorul de comandant de cetate „kiatib”, slujbaşul intendent pentru administrarea soldelor nu-mite „meyacib” sau „uluf” care se primesc la fiecare trei luni. Un „disdar” avea între 15-100 groşiţe, o „kiaia” câştiga 15-30 groşiţe.

Auxiliarii corpului sunt „mozlimi”, scutiţi adesea de impozite şi sarcini în contul îndeplinirii obligaţiilor militare, proveniţi dintre musulmani şi conduşi de un „reis”. Creştinii, chiar fără obligaţia de a trece la religia islamică, alcătuiau corpul auxiliar al „azab-ilor” (azapi).

Pag. 72


Ei erau organizaţi în „djemaete”, un djemaet fiind alcătuit din 4 „odde”, o odda având 10 oameni. Comandantul unei odda era numit „serodak” (sergent).

Azab-ii erau numiţi în mediile româneşti şi „martaloţi”, aveau o soldă de 5 groşiţe, erau conduşi de un „aga” în subordinea sa aflându-se ofiţerii „sermaie”. Rezidentul austriac în armata otomană la asediul Vienei, în 1683, avea o gardă formată dintr-o unitate a sangiacatului cărăşan de Mudava.

c. Cavaleriași auxiliarii. Cavaleria avea două corpuri distincte, „al drapelului roşu”, „olufedjik” şi „al drapelului alb”, „garibeke” şi era alcătuit din escadroane, un escadron având 100 călăreţi şi fiind compus din mai multe odda, fiecare cu câte 10 călăreţi. În fapt, „spahii”, cavaleria, sunt menţionaţi în ordinea de luptă cu şase „alti-bölük” de călăreţi, un escadron superior „bölük-hâlki” şi un escadron inferior „aşagi-bölük”.

„Sipah” e primul corp de cavalerie permanentă, cu steag roşu („sançak”). Al doilea corp, „silahdar”, are un steag galben şi e format din „robi de curte”, „kapi kullari”, „kul” însemnând rob, slujitor al Porţii. În viaţa civilă posedă un „timar”, sate cu venitul anual sub 20.000 de groşiţe şi sunt obligaţi să participe la război cu soldaţi care contribuie la venitul respectiv cu câte 3.000 de groşiţe. Exemplele bănăţene atestă cum un sat cu 19.000 de groşiţe venit anual dă cinci oameni pentru oaste, „timarioţi” din care „spahia” contribuie cu 6.000 de groşiţe, iar restul cu câte 3.000 de groşiţe fiecare.39 Spahiii au în frunte un „aga” şi sunt sprijiniţi în lupte de un corp auxiliar de voluntari, „neînfricaţii”, „gönölük”.

d. Artileria. Corpul de artilerie se numeşte „topci”, de la „top” care înseamnă în traducere tun. Şefii artileriştilor din imperiu îşi au sediul în arsenalul din Istanbul, „Dolmabagei”. În teritorii, inclusiv în zona bănăţeană, ei au un cartier al lor, la marginea aşezărilor cu garnizoane numit „topchane” (românescul „tăpşan”). Există în capitală, dar şi în localităţile mai mari din provincii, arsenale şi şcoli speciale de pregătire.

Subdiviziunile sunt bateriile şi trupa „bülökük” („beilic”, poporal). Au în frunte un „aga sertopciu” sau „topcibaşi”, dar specifică artileriştilor e calitatea lor plurietnică. Ofiţerii şi subofiţerii primesc o soldă între 10-20 de groşiţe, iar trupa e plătită cu 6 până la 9 groşiţe.

Ca piese de artilerie sunt utilizate tunul mic „cerha”, „balimezza”, tun de calibru mijlociu, „colomborna”, „havan”, un soi de mortieră primitivă, „padaluşka”, „şakloz”, „sahi”, un tun vechi de asediu şi „darbzen”, tun mai nou de asediu.

În Timişoara, aga artileriei are 56 groşiţe solda, comandă şapte beilicuri şi o trupă de 70 oameni care fabrică praf de puşcă.40

e. Alte unități militare auxiliare. Alte unităţi militare ale pașalâcului au mai mult sau mai puţin un rol auxiliar. E vorba de „zaimi”, „timarioţi” şi „ostaşii de cetate”, de corpul „baltagii-ilor” („baltaçi”) adică halebardierii, vitejii „delii” sau „serdengeçti” conduşi de un „delilbaşi”, cuirasierii „gebegibölük”, geniştii şi păzitorii muniţiei, trupe puse sub comanda unui „gebegibaşi”, „çeleçibaşi”, grenadierii „hambragi”, „hambraçi” de la „hambra”, grenadă, constructorii de poduri „tonbazi” de la „tonbaz”, corabie-ponton, „konaki”, sau „conaccii”, trupele care au în grijă locurile de popas „oturak” ale oştirii conduse de „konakçibaşi”, avangarda sau „hărţuitorii” „cethagi”, unităţile de „karavul” care asigură paza, posturile de santinelă şi patrula în zona de campanie.

Mai sunt utilizaţi în campanii sau în spatele liniilor de luptă „păzitorii de şoimi” „turnagi” conduşi de un „turnagibaşi” sau „seturna’i”, „păzitorii câinilor din cel de-al 64-lea orta”, „zagargii”, care au în frunte un şef cu rang de aga. Există şi unităţile speciale de „păzitori şi purtători de steag”, „sangeactar”, „bayraktar”, de drapel „alemtar” („alem” e drapel), de păzitori ai steagului profetului conduşi de un „miralem”, un corp de „silhdar-i”, armaşi, armurieri numiţi şi „gebegi” „gebeçi” care au în grijă repararea, la nevoie chiar pe timpul luptelor, a tehnicii militare.

„Mehterii” compun trupele muzicii militare, „mehterhane”, în frunte cu toboşarul, tamburul „tablbaşi” (de la „tabl”, tobă, tambur), „hada” sunt fierarii, iar „medjari”, lemnarii. După cum o cer situaţiile de front, sunt utilizaţi ca armată neregulată „sekban”, „seymen”, dar şi marinarii, „gerani”, fiecare corabie având în frunte un „kapudan”, denumire imitând pe „kapudanbaşi aga”, amiralul flotei maritime şi fluviale a imperiului.

În funcţie de potenţialul redus al fiecăruia, la nevoie se recurge şi la corpul numit „mülekaidii”, pensionarii, veteranii şi chiar invalizii, apoi timarioţii anterior maziliţi care-şi răscumpără vinovăţia participând la lupte. Se recurge şi la mercenari cu soldă, dar numai pe timpul campaniei, precum corpul „arnavud” al albanezilor (arnăuţii) călăreţii înarmaţi „iskencii” „iskençi”, acela al voluntarilor „levend”şi „akingii” „akinçi”, oaste neper-manentă din ţărani călări, fără soldă, dar cu drept la prada de război, ca şi gelepii voluntari, „gönüllü celeb”.

Un rol important îl mai au trupele „yamak”, oşteni rezervişti aduşi pe poziţie de luptă care, pe timpul campaniei, mai sunt numiţi „terakklili”, oşteni cu soldă

Pag. 73


mărită şi mai ales „ostaşii de sacrificiu” „delkiliç”, „dalkiliçi”. Un corp special ridică fortificaţii „tabie”.

În toată perioada, s-a scris, „Banatul a fost arsenalul şi livrantul armelor şi muniţiilor trebuincioase armatei otomane”.41

5. Evenimente politice în Țara Carașului în perioada administrației otomane

a. Revoltele românilor, croaților și sârbilor cărășeni în vremea epopeii lui Mihai Viteazul. Până la 1658, numai partea sudică a Banatului cărăşan, constituită în Sangeacul de Mudava (Moldova Veche), intra sub jurisdicţia otomană, având ca punct întărit în zona de nord, la confluenţă cu teritoriul aparţinând Caransebeşului şi Principatului Transilvaniei, cetatea Bocşa. E adevărat, prin pacea de la Vaşvar (1664) se recunoştea oficial că „tot Banatul e turcesc.”42

După 1590, avem dese menţiuni ale realităţilor politice, sociale, economice din acest teritoriu. Prin ţinutul cărăşan trece solia călugărului croat Alexandar Comuleo, trimisul Papei Clement III (1592-1605) la curtea lui Mihai Viteazul. Acelaşi prelat va fi însărcinatul lui Rudolf II (1576-1612), cu misiuni de reprezentare, după 1601, la curtea lui Radu I (Radu Şerban). Comuleo va zăbovi în trei rânduri, 1597, 1603 şi 1603, la călugării franciscani din Caransebeş, prilej cu care face dese menţiuni în legătură cu acestă zonă.43

Desigur, însă, că majoritatea menţiunilor despre ţinutul cărăşan o datorăm evenimentelor politice şi militare, multe având desfăşurări în aceste teritorii cu localităţile menţionate pe harta lui Magini Porri din 1597. Cronica lui Naima, de pildă, zăboveşte asupra campaniei anului 1592. La 14 februarie-14 martie au loc luptele de la Yeni-Hisar (Nova Palanka) plasate de cronicar pe râul Kupa, care nu este Kopa/Kopaonik, dar poate fi Caraşul nostru, prin asimilația termenilor Kara și Kupa, designând în traducere „negru”, cuvânt intrat în lexicul osman sub influența dialectului aromân din Munții Pindului.44 Comandantul armatei otomane de operaţii este beilerbeiul de Bosnia, Telli Hasan paşa. El îl aduce pe Kirli Hasan, vizirul, din Rumelia la Timişoara pentru a pacifica ţinutul, dar e atacat de trupele lui Sigismund Bathory, conduse de G. Zrinyi, comandantul cetăţii Cănija. Cronica relatează că beilerbeiul s-a înecat în râu.

Între 27 septembrie 1593-15 septembrie 1594, Sinan Paşa, viitorul adversar al lui Mihai Viteazul, primise comanda trupelor care urmau să asedieze cetăţile Strigoniu şi Pesta. La campanie participă valiul de Temeșvar şi cel de Bosnia.45 Valiul Timişoarei află că „s-a răsculat populaţia unei palănci din ţinutul său”. Şi

Braudel greşea, amintind de răzmeriţele ţăranilor „sârbi” în 1594, în Banat. În fapt, erau cărăşenii satelor din preajma Oraviţei şi de pe malul Dunării (Clisura).46 I se cere şi lui Mihai Viteazul să vină cu oşti şi să acopere liniile de comunicaţie în zona Belgrad, pentru a asigura buna aprovizionare a armatelor Semilunii. Voievodul muntean motivează (el cunoştea zona din vremea când era bănişor de Mehedinţi) că nu poate interveni direct (desigur, el pregătea răscoala antiotomană), dar trimite cu acea solie 400 de cai şi o sumă uriaşă de bani, care ajung în tabăra turcă de la Yanik (Raab).47

E şi perioada în care populaţia română şi sârbă din perimetrul Vârşeţ-Caraşova organizează puncte de rezistenţă, urmărind să întrerupă operaţiunile turceşti şi legătura acestora cu sangeacurile de la sudul Dunării. Încă din aprilie 1594, cu sprijinul discret al banului G.Palatici de Lugoj şi Caransebeş (el avansase în funcţie din poziţia de cnez al Ilidiei48), şi al lui Mihai Viteazul, care trimite în tabăra răsculaţilor pe omul său de încredere, Toma Postelnicul, revoltele izbucnesc. În tabăra de la Vârşeţ, la 13 iunie 1594, răsculaţii jură lui Mihai Viteazul (unii istorici spun, totuși, că voievodul era deja prezent aici49) şi lui Sigismund Bathory. Vine în zonă şi o delegaţie a episcopului Teodor de Alba Iulia şi aduce un mesaj de la unităţile austriece că vor sprijini o eventuală răscoală antiotomană. Teodor Nestorovici, episcopul de Vârşeţ, promite şi el sprijin.

Caraşul se predă în mâinile austriecilor în 1595. Astfel că Sinan Paşa e nevoit să împartă armata în două, trimiţând de la Agria (Eger) câteva unităţi de elită împotriva răsculaţilor. Ofensiva generalului austriac Teufenbach îi ajută pe români şi pe sârbi să ocupe Vârşeţul, Şiria, Ineul, Lipova, Oradea, Cenad, Becicherecul Mare, luptele durând până în octombrie 1597.50 Rebelii sunt însă opriţi din ofensivă de trupele lui Ismail Hassan, paşa de Timişoara, în lunile iunie-septembrie, bătăliile cele mai importante având loc la Panciova (25 iulie-3 august) şi Becicherec (septembrie). Episcopul Nestorovici e prins de Hassan şi moare schingiuit, iar Deli Marcu, Gheorghe Raţ şi Sava Temişvaraţ, dintre conducătorii răscoalei, fug în Țara Românească, la Mihai Viteazul.51 Prin Palatici, Mihai intră în relaţii cu Ştefan Ioşica, „frătuţiul din Caransebeş”. În acele vremuri, la 28 mai 1597, e menţionată aproximativ în ţinutul cărăşan de azi, cetatea Kursumlija, ulterior Gorwicz (1667), Kursumlan, la 1690, desigur cetatea Cherry din mențiunile documentelor medievale anterioare administrării osmane a provinciei, în vecinătatea districtelor Valea și Ilidia, posibil Oraviţa de mai târziu. Să mai reținem că evenimentele din perimetrul Oraviţa-Panciova-Vârşeţ, între 1590-1600, în contextul epocii dominată de figura şi faptele lui Mihai

Pag. 74


Viteazul, sunt şi abordările monografiei lui Bălcescu.52

Am văzut mai sus că prin ţinutul cărăşan trece solia călugărului croat Alexander Comuleo, trimisul papei Clement II (1592-1615), la curtea lui Mihai Viteazul, apoi însărcinat de Rudolf II (1576-1612) cu misiuni de reprezentare, după 1601, la curtea lui Radu I, în trei rânduri(1597,1602 şi 1603) poposind la călugării franciscani din Caransebeş53. La fel se va întâmpla cu trimisul imperial Emerich Lassota care, în iulie 1597, duce la Târgovişte bani pentru oastea voievodului primei uniri54, dar şi cu sasul Schonkebonk, în 25 octombrie 1597, trimis de Mihai la Praga. Şi unul şi altul au în zona noastrã trasee cu popasuri la Caransebeş, Lugoj, Timişoara.55

În cursul lunilor iulie-august 1598, cu trupe mobilizate din Caraş, Paşalâcul Timişoarei şi Paşalâcul de Buda, turcii vor ataca Oradea.56 Dar, în numele ideilor lui Mihai Viteazul, oameni ai căpitanului Baba Novac adună şi ei oşteni, inclusiv din ţinutul Caraş, pentru o diversiune militară în zonă, la Vidin şi Cladova. Atacurile au fost pregătite în sudul Caraşului, în Clisura Dunării: „După această ispravă / luarea Vidinului – n.n./ am mers la Cladova (…) unde mulţi turci ne aştepta (…) şi neputându-se împotrivi au fost puşi pe fugă…”, scrie documentul.57 În 15 septembrie, 6.500 oşteni români reveneau pe la Orşova.58 Doi localnici, Ştefan Petnehazi şi Ioan Raţ, alături de Petru Armeanul, conduc solia către Basta.59

Să mai spunem, tot aici, că mitul cărășan al figurii lui Mihai Viteazul poate fi completat în continuare cu alte realități. Castelul Rynsburg din Silezia, pe care-l primise în dar de la împărat Mihai Viteazul, aparţinea după 1830 baronilor Baici de Vărădia, cei care păstrau acolo, încă în 1845, portretul făcut voievodului de către Aegidiu Sadeler. Un alt portret, realizat de Franz Franken (Frank), a reprezentat una din moştenirile de familie ale scriitorului de sfârşit de secol XIX, Zoltan Frank, trăitor în Oraviţa, care l-a donat ulterior muzeului Casei Imperiale din Viena. După această înfăţişare plastică s-a inspirat pictorul local Nicolae Haşca în lucrarea sa, azi în colecţiile Muzeului Banatului Montan din Reşiţa.

b. Autohtoni și alogeni. Revenind la tema noastră din acest studiu, trebuie să subliniem că în tot acest interval de administraţie otomană a provinciei bănăţene, incluzând şi ţinutul cărăşan cu Oraviţa, nu s-a modificat componenta etnică. Turcii ştiu că teritoriul de peste Dunăre e locuit de o populaţie asemănătoare în grai, port, obiceiuri cu aceea locuind în Ţara Românească şi Moldova. De aceea socot graniţă politică permanentă Dunărea, chiar după 40 de ani de luare în administrare a „noii” provincii. Ferhad Paşa spune, în timpul campaniei din 1595: „(…) iar noi ne-am apropiat de Rusciuc, care

este graniţa noastră.”6o

Pentru Evlia Celebi, Timişoara lasă impresia unui „oraş de creştini şi musulmani”61, dar provincia o descoperă, desigur, dincolo de reşedinţa paşalâcului bănăţean, dintr-o plăcere a călătoriei şi din curiozitatea de a se informa. Astfel, va ignora şi termenii oficiali, vorbind mai ales de realităţi ale „districtului” Timişoara.62

La Lipova aminteşte de „poarta azapilor”, un cartier al autohtonilor angajaţi în unităţile miliţiilor de „azapi”, turcii admiţând în aceste corpuri militare înrolarea nemusulmanilor.

Se respectă şi titlul de ban – căpetenie, pan, voievod, domn, dar locuitorul e „osmanlî” – cetăţean şi posedă obligatoriu „mukarer-name” – carte pentru „şederea pe loc”. Pentru supusul creştin, nomenclatura are cuvântul „zimmî” sau termenul „reiyyet”, „reaya”, supus otoman, dar şi „keffere”, „käfir” – „necredincioşi”, adică ne-musulmani.

c. Relații de călătorie și informații contemporane administrației osmane în legătură cu Țara Carașului. Habitatul Oravița, o realitate. Istoricul şi geograful Evlia Celebi urcă din Panciova spre Mudava (Moldova Veche) apoi spre „Meşdar”, care nu e Mănăşturul timişan, ci, mai degrabă, Mercina, lângă Oraviţa, apoi „Iulia”, Ilidia, fosta reşedinţă a districtului medieval, Kuruk-Saly, Oraviţa, acea Chery din documentele medievale în care Chery e plasată mereu în vecinătatea Maidanului, Agadiciului şi Răchitovei. Pe traseul înapoierii spre Dunăre, aminteşte un „Dujuk Saly” care poate fi Ciuchici, apoi pe linia fluviului Liubcova şi Orşova.

Un „itinerar” prin aceeaşi zonă îl avem de la Naima, cronicarul. El vorbeşte de o marşrută a unităţilor otomane trimise în octombrie-noiembrie 1599, de la Vidin, punctul de adunare, spre Timişoara, dar pe un drum mai scurt, din Orşova la Banosek (Bănia, în Almăj ori Boiniţa, în Clisura Dunării?) peste „Munte” prin „Apa Abeiul” (Ochiul Beiului, lacul din zona Cheilor Nerei), „Varad” (Vărădia), „lacul Sekmehal” (?). Mehmet de Rumelia îşi propunea „să fac incursiune la Fülek (?) şi la Sebham (?) şi la Rasen (probabil Rusova Veche, lângă Oraviţa) şi să devastez ţinuturile ghiaurilor.” Se întâmplă acestea în intervalul august-septembrie 1602, când amintitul paşă coboară spre Dunăre, prin Demir Kapu, Porţile de Fier ale Transilvaniei (Băuţar).63

În lucrarea lui Timon e pomenit enigmaticul „comitat” „Haran”, pentru veacurile XVI-XVII: „Comitatus Haranensis, appelatus fuerit de Harana loco inter Pantschovam et Orschovam a geographis notato, fueritque pars Craschoviensis”.64 „Haran” nu e vechiul Horom (castrum Horom-Palanca Nouă) pe Dunăre, ci o

Pag. 75


localitate (aşezare, cetate) mai spre nord, zona aparţinând districtului Caraşova. Mustafa Naima, abordat în rândurile de mai sus, scrie că, în februarie-martie 1592, Telli-Hasan paşa, beilerbei de Bosnia, „a pus de au construit pe râul Kupa o cetate, în apropiere de Yeni-Hisar”. Kupa nu este Kopa/Kopaonik din Serbia, dar poate fi Caraşul nostru, prin asimilația termenilor Kara și Kupa, designând în traducere „negru”, cuvânt intrat în lexicul osman sub influența dialectului aromân din Munții Pindului. Tot mai sus notam că în acele vremuri, la 28 mai 1597, e menţionată aproximativ în ţinutul cărăşan de azi, cetatea Kursumlija, ulterior Gorwicz (1667), Kursumlan-Chorowitz, la 1690, desigur cetatea Cherry din mențiunile documentelor medievale anterioare administrării osmane a provinciei, în vecinătatea districtelor Valea și Ilidia, posibil Oraviţa de mai târziu, Orawitz, la 1697, la Fernand de Marsigli.

La Densusianu avem explicaţia pentru un „districtus valachalis” bănăţean în aceeaşi zonă geografică, „Ha-ram” („Aram”)65 care poate fi Chorom, Chorowicza, Gworwlycza, Oraviţa de mai târziu. Să reamintim, tot aici, că la romani chora, din grecescul hora, însemna un oraş (o localitate) cu teritoriul delimitat prin fortificaţie, la care se adăugau pământul cultivabil, păşunile şi pădurile din preajmă. Tot din latină, traducerea lui horrea ne dă în română denumirea locului din castru unde se ţineau, la adăpost de intemperii sau de furtişaguri, proviziile. Dar mai avem la îndemână şi traducerea lui latinus niger, ajuns prin latina vulgară (poporală) în daco-romană şi română, în graiurile locale din Transilvania şi Banat, „orăştică”, „orăşte”, „orăştie”, loc de pârloagă.66

Nu pot încheia cercetarea, fără a sublinia încă o dată că vechile clişee ale istoriografiei în legătură cu „crunta dominaţie otomană” trebuie corectate, dacă nu cumva depăşite. Astfel că foarte multe argumente în acest sens pot fi întâlnite studiindu-se evoluţiile istorice ale acelor teritorii, între care ţinutul orăviţean, cărăşan, în contact direct cu administraţia osmană. Permanentizarea habitatului şi civilizaţiei autohtone majoritar româneşti, chiar în acele vremuri dificile, fiind la rându-i cea mai serioasă și mai autentică dovadă.

Note:

1. S. DECSY, Osmanografia, Vienna, 1789, p. XVIII-XXIX şi p. 31-46; M. BERZA, Der Kreuz-zug gegen, die Türken-ein europäisches Problem, în „Revue d’Histoire Sud-Est Européen, XIX, nr. 1, 1943, p. 42-74.

2. Cf. A. RAMBAUD, L’Europe du S-E. Fin de l’Europe grecque. Formation de l’empire ottomane, în volumul E. LAVISSE, A. RAMBAUD, Histoire génèrale du IV-e siècle à nos jours, tom III, Paris, 1894, p. 789-809.

3. M. B. NAGY, Várok, Kastélyák, udvarházak ahógy a régiek látták XVII-XVIII, századba, Bucureşti, Kriterion, p. 75-76; D. CSÁNKY, Magyar-törtenelmi földrajza, Budapest, 1913, p. 119-121; B. HOMAN, Geschichte des ungarische Mittelalter, Berlin, 1940, p. 132-139; J. BENEDEK, A román nemzetiségi törekvések törtenete és jelenlegi állaporta, II, Budapest, 1899, p. 91-93.

4. O. TURAN, Histoire de l’idéologie turc de la domination ottomane, 1969, p. 16-19.

5. Bodog MILLEKER, Délmagyaroszág közepköri földrazja, Temesvár, 1913, p. 32; G. MÜLLER, Die Türkenherrschaft in Siebenbürgen. Verfassungsrechtliches Verhältniss Siebenbürgen zur Pforte 1541-1688, Sibiu, 1923, p. 350-400; Ştefan PASCU, Transilvania în epoca Principatului, Cluj, 1948, passim.

6. Nicolae IORGA, Geschichte des osmanischen Reiches den Quellen dargestellt, I, Gotha, 1908, p. 219-243; S. SZILAGYI, Erdélyi orszaggyülésé emlékek, Budapest, 1875-1879, p. 92; R. GOSS, Österreichische staatsverträge Fürstentum Siebenbürgens (1526-1680), Viena, 1914, p. 226-235.

7. Mihai MAXIM, Teritorii româneşti sub administraţia otomană în secolul XVI, în „Revista de Istorie”, tom 36, nr. 9, septembrie 1983, p. 989; ŞT. ANDREESCU, Limitele cronologice ale dominaţiei otomane în ţările române, în „Revista de Istorie”, XXVII, 3, 1974, p. 399-412; Pentru problemele bănățene în vremea administrației otomane, esențiale sunt cercetările publicate de Cristina FENEŞAN-BULGARU, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Banatului, Lugojului şi Caransebeşului, în „Banatica”, IV, 1977, p. 223-238; iar mai recent, Idem, Vilayetul Timișoara, 1552-1716, Timișoara, Editura Ariergarda, 2014; Idem, Banatul Otoman. Studii istorice, Timișoara, Editura Ariergarda, 2017; PESTY, II/I, p. 256-266.

8. AL. POPESCU, Relaţiile româno-austriece, Iaşi, Editura Institutului European, 1998, p. 6; Fernand BRAUDEL, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, IV, traducere de M. Gheorghe, prefaţă de Al. Duţu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 243.

9. În Turcici imperii status, Lugduni / Lyon /, 1630, p. 204.

10. Ibidem, conspecte în manuscrisul Sim. Sam. MOLDOVAN, datat „18.06.1957”.

11. M. B. NAGY, op. cit., loc. cit.; Virgil BIROU, Crucile de piatră de pe Valea Căraşului, Timişoara, Editura Institutului Social Banat-Crișana, 1941, p. 23-24; vezi la Florin CONSTANTINIU, Aspecte ale mentalului colectiv sătesc în societatea medievală românească, în

Pag. 76


„Studii şi Materiale de Istorie Medie”, VII, 1974, passim. 12. M. STAINOVA, Le commence de l’euro-

péization de l’architecture de la Turquie ottomanne et certains aspècts de son l’inffluence sur l’architecture des Balkans, în „Revue des Etudes Sud-Est Européeans”, 3, 1979, p. 593.

13. L. GEIER, Alte Türkenchronik über Temeswar, în „Neue Banater Zeitung”, 18 aprilie 1973; I. I. NISTOR, Ţara Severinului şi Banatul timişan, în „Analele Academiei Române”, secţiunea III, Memoriile Secţiunii de Istorie şi Arheologie, 1944, p. 195-230; vezi şi Ştefan ANDREESCU, Limitele cronologice ale dominaţiei otomane în ţările româneşti, în „Revista de Istorie”, XXIII, tom. 3, 1973, p. 399-412; Grigore ANTIPA, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice, politice, Bucureşti, 1921, capitolul I; Traian BIRĂESCU, Banatul sub turci, în „Vrerea”, 1934, p. 25.; Vasile MUNTEANU, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1990, p. 79-81; Traian SIMU, Organizarea politică a Banatului în evul mediu, Lugoj, 1941, passim; Theodor N. TRĂPCEA, Ştiri despre comitatul orşovean în epoca de stăpânire otomană, în, „Tibiscum”, V, 1978, p. 207-245; Extrem de importante, pentru informațiile directe sau conexe, sunt și abordările lui Costin FENEȘAN, Documente medievale bănățene (1440-1653), Timișoara, Editura Facla, 1983; Idem, Antonio Bufalo, ein italienischer Architekt in Diensten der Habsburger und sein Wirken in Siebenbürgen (1554-1555), în volumul Miscellanea in honorem Radu Manolescu, București, 1996, p. 200-205; Idem, Diplome de înnobilare și blazon din Banat (secolele XVI-XVII), Timișoara, Editura de Vest, 2007.

14. Traian BIRĂESCU, lucr. cit., p. 30; documentele din Oraviţa vor fi fructificate la E. ANTALFFY, Cronici turceşti ca izvor pentru istoria românilor, în „Analele Academiei Române”, memoriile Secţiunii Istorice, secţiunea III, tomul IX, 1928-1929, p. 1-22.

15. Traian BIRĂESCU, lucr. cit., p. 18; vezi şi E. CSUDAY, Die Geschichte der Ungarn, / ediţia II/ I, Pressburg, 1900, p. 314-315.

16. Traian BIRĂESCU, lucr. cit., p. 20.17. Ibidem, p. 19.18. Ibidem, p. 22; cf. şi W. ABEL, Crises agraires

en Europe, XIII-e-XX-e siècles , 1979, p. 146.19. Traian BIRĂESCU, lucr. cit., p. 23.20. Ion STOIA-UDREA, Răscoala ţărănească

din Banat de la 1738-1739, Timişoara, Editura Uniunea Patrioţilor, 1945, p. 6.

21. O. ILIESCU, Economia monetară a Ţării Româneşti în timpul lui Mihai Viteazul, în „Revista

Istorică”, tom IV, nr. 5-6, mai-iunie 1953, p. 431.22. Mihai MAXIM, lucr. cit., p. 885-886; cf.

şi Andreiu GHIDIU, Iosif BĂLAN, Monografia oraşului Caransebeş, dimpreună cu monografia caselor dumnezeeşti, a episcopiei, a institutului teologic şi pedagogic şi cu biografia bărbaţilor care au lucrat la una sau alta instituţie, Caransebeş, Editura autorilor, Tiparul Tipografiei şi Librăriei Diecesane,1909, p. 263.

23. A. GHIDIU, I. BĂLAN, op. cit., p. 262.24. Ibidem, p. 261.25. Ibidem.26. Traian BIRĂESCU, lucr. cit., p. 17.27. Ibidem.28. Ibidem.29. Ibidem, p. 31.30. Ibidem.31. Ibidem.32. Ibidem.33. Theodor M. TRĂPCEA, lucr. cit., p. 207-211.34. Ion STOIA-UDREA, op. cit., p. 6.35. Ibidem, p. 9.36. Nicolae IORGA, Istoria românilor prin că-

lători, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de A. Anghelescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 207.

37. Traian BIRĂESCU, lucr. cit., p. 32.38. Ibidem.39. Vezi supra, nota 10.40. I. D. SUCIU, Unitatea poporului român,

Contribuţii, istorice bănăţene, Timişoara, Editura Facla, 1980, p. 51.

41. I. IONAŞCU, V. ATANASIU, Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Militară, 1975, p. 52.

42. B. ADAMUS, De regnis Dalmatiae, Croatiae, Scavoniac praeliminaris (…), Zagrabiae, 1688, p. 86-87; P. BARTL, „Marciare verso Constantinopoli” – Zur Turkenpolitik Klemens VIII, în „Saeculum”, tom 20, nr. 1, 1969, p. 44-53; L. von PASTOR, Storia dei Papi dalla fine del Medio Evo, XI. Clemente VIII (1592-1605), Roma, 1929, p. 390-395.

43. M. NAIMA, Naima Tarihi, în volumul M. A. MEHMET, Cronici turceşti privind ţările române, III, sfârşitul secolului XVII începutul secolului XIX, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 6.

44. Ibidem. p. 7; vezi şi Fernand BRAUDEL, op. cit., p. 61.

45. I. CRĂCIUN, Cronicarul Szamosközi, şi însemnările lui privitoare la români, Cluj, 1928, 16 p. (extras); Ştefan PASCU, Mihai Viteazul. Unirea şi centralizarea ţărilor române, Bucureşti, 1973, passim.

46. L. SZÁDECZKY, Mihály havasalföldi vajda érdélyben 1599-1601, Budapest, 1882, p. 16-18.

Pag. 77


47. Ioan HAŢEGAN, Mihai Viteazul şi Banatul, în „Magazin Renaşterea Bănăţeană”, nr. 11-12, p. 52-54.

48. I. D. SUCIU, op. cit., p. 38 . 49. M. NAIMA, op. cit., p. 20-27.50. I. CALAFETEANU, O. NICOLAE, Mihai

Viteazul şi popoarele sud-dunărene, în „Revista Română de Studii Internaţionale”, nr. 3-4, 1970, p. 166; I.D. SUCIU, op cit., p. 93; V. ATANASIU, Mihai Viteazul, Campanii, Bucureşti, Editura Militară, 1972, passim; PESTY, II / I, p. 256-266.

51. Alexandru PAPIU-ILARIAN, Ideile lui Şincai, C. Idei politice naţionale, în volumul Alexandru PAPIU-ILARIAN, Antologie, ediţie, prefaţă, note şi comentarii de C. Albu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.404; I. D. SUCIU, op. cit., p. 38.

52. I. IONAŞCU, V. ATANASIU, op. cit., p. 52, utilizând ediţia N. BĂLCESCU, Istoria românilor subt Mihai Vodă Viteazul, ediţie de Al. I. Odobescu, Bucureşti, 1878.

53. Ibidem, p. 89.54. Ibidem.55. Ibidem, p. 92.56. Ibidem.57. Ibidem, p. 93.58. Ibidem, p. 95; Vezi şi la Alexandru LAPEDATU,

Din zilele de cădere ale lui Mihai Viteazul – 16 naraţiuni istorice, Bucureşti, 1908.

59. NAIMA. op. cit., p. 12.60. Ioan HAŢEGAN, Oaspeţi ai Timişoarei, în

„Orizont Magazin”, mai 1988, p. 9.61. Cf. Nicolae IORGA, op. cit., p. 501-50262. M. NAIMA, op. cit., p. 30-45. 63. TIMON, I, C. 1733, II, p. 12. A. TIMON,

Magyar alkatmany és jog történet, Budapesta, Editura şi Tiparul Hunyansky, 1909; reproduce textul din S. TIMON, Imago Antiquae Hungariae, Cassoviae, 1733.

64. Nicolae DENSUSIANU, Dacia preistorică, text stabilit de V. Neagoe, studiu introductiv şi note de M. Neagoe, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 485.

65. Vezi P. BINDER, Lista localităţilor din Banat de la secolul XVII, în „Studii de Istorie a Banatului”, II, 1970; pentru problema unor interferenţe, vezi A. VAMBERY, A török faj ethnologiai és ethnográfiai tekintetben, II, Pest, s.a., p. 80-81.

66. DIVR, p. 57 şi p. 161; Naima tarihi sau Ravzat-ul-Huseyin Hulasat-ul-Ahram ve-l Hafikayn, în M. A. MEHMET, Cronici turceşti privind Ţările Române. Sfârşitul secolului XVI-începutul secolului XIX, extrase, volumul II, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 5; Nicolae DENSUSIANU, op. cit., p. 398; vezi şi supra, nota 64, primul citat, cu explicaţia preluată de la cercetătorii reşiţeni Octavian Răuţ şi Vasile Ioniţă.

Recenzii:

Mi s-a făcut, de curând, un dar de mare preţ: o carte. Dar ce carte! Se intitulează Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj, ediția a doua, revăzută și adăugită. S-a publicat, în anul 2019, la Editura Hoffman, din Caracal, și însumează, text și iconografie, 561 de pagini.

Autorul acestei mirabile lucrări, al aces-tui filocalic tom, este binecunoscutul profesor

și om de cultură Gheorghe Rancu-Bodrog, al cărui sumar, dar sugestiv portret îl găsim în Cuvântul înainte, semnat de Dr. Doru Sinaci, Directorul Bibliotecii Județene „Alexandru D. Xenopol” Arad: „Dascăl școlit pe băncile Preparandiei arădene, fondată de către Dimitrie Țichindeal încă de la 1812, apoi profesor asociat la Universitatea „Dacia Hercules” din Băile Herculane, inspector – metodist pentru învățământul primar în județul Caraș-Severin, colecționar și ctitor de muzee, autor de monografii și lucrări științifice de excepție, membru în Adunarea Eparhială a Episcopiei Caransebeșului, realizator de expoziții inedite în țară și peste hotare, profesorul Gheorghe Rancu-Bodrog a mai găsit timp să se ocupe, cu maximă competență, și de românii din Voivodina sau de cei de pe Valea Timocului”.

Pe de altă parte, Domnul profesor Gheorghe Rancu-Bodrog se încadrează, perfect, în definiția pe care am dat-o eu, cândva Persoanei umane (entitate diferită, axiologic, de Individ uman, care este o noțiune statistică), definiție pe care am aplicat-o, apoi, la câteva cazuri determinate: G. I. Tohăneanu, Iulian Chivu, Aurel Gheorghe Ardeleanu etc.

Anume: Persoană umană este acel Individ uman, purtător de excelență, care trăiește pentru un Ideal, care are nu doar sentimentul, ci și cultul valorilor și care are necesități spirituale conștientizate.

Domnul Gheorghe Rancu-Bodrog umple, până la margini, cadrul și concavitatea enunțului acestuia. Cartea pe care ne încumentăm a o comenta este încă un argument peremptoriu.

A fi oștean în trupele de elită ale împăratului slavei

Pag. 78


Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj se deschide cu pomenitul Cuvânt înainte și se continuă cu Binecuvântarea PS Lucian, Episcopul Caransebeșului, din care reproducem o secvență: „Ostenitor în descoperirea trecutului și frumuseților de pe Valea Almăjului s-a arătat cu cinste Domnul profesor Gheorghe Rancu, împământenit din tinerețe pe meleagurile almăjene. Preocupările istoriografice ale Domniei Sale nu au putut lăsa la o parte istoricul Almăj. După multe și minuțiose cercetări, după o temeinică documentare, ce a durat ani buni, Domnul profesor ne atrage atenția cu volumul său intitulat Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj”.

Urmează desfășurarea propriu-zisă a studiului, în toată amploarea și profunzimea lui. Mai întâi, cronotopul, situarea spațio-temporală a zonei cercetate și evocate: Almăjul în hotarele Banatului de Severin. Considerații de geografie istorică. În prelungire, după logica strictă a evoluției și maturizării fenomenului religios, o secțiune dedicată genezelor: Răspândirea și organizarea creștinismului de început în Banatul de Sud.

Autorul inventariază și descrie, minuțios, obiecte și locuri, precum și mărturii ale istoriei orale, doveditoare, toate, și absolut necesare și utile în dezvoltarea argumentată a temelor și tezelor sale: „Descoperirile arheologice, concretizate prin obiecte de uz casnic și podoabe, unele dintre ele chiar parțiale, dovedesc cu prisosință existența cultului creștin în vecinătatea imediată a Almăjului, tăria credinței creștine printre locuitori, puterea de a se exprima prin însemnarea acestora cu elemente creștine, curajul de a le întrebuința zilnic și, dacă le purtau, cu siguranță că le cunoșteau și semnificația”. Sau: „Despre lăcașurile de cult menționate, istoria orală dă multe informații, care ne ajută atât la localizarea lor, cât și la însemnătatea lor pentru locuitorii Almăjului”.

Abia acum, după aceste docte preliminarii, prinde relief și consistență substanța densă a cărții, pornind de la neprețuitele surse ale memoriei și ale conștiinței obștești și abordând splendidul, emoționantul subiect al bisericilor de nuiele și de lemn: „Urmând tradiția locală, am încercat să identific și să descriu primele lăcașuri de cult, construite din nuiele sau lemn, care, în ciuda materialului perisabil din care erau construite, au rămas în istoria orală a acestor locuri”.

Pulsează, alături de filonul istoric, și multă poezie adevărată, latentă, de neînvins, în evocarea acestor prime biserici românești, din nuiele sau lemn, pe cât de modeste, pe atât de eterice. Pretutindeni și oricând, Dumnezeu Însuși își clădește Biserica, animând, prin Duhul Său, inima, gândul și brațul credincioșilor. Aici, în Almăj, și peste tot, pe teritoriul vechii Dacii, Duhul Domnului a hrănit și întărit inima, gândul și brațul țăranului român: „Din negura vremurilor, lăcașul de cult stă mărturie a forței

nației noastre române, prin care aceasta și-a păstrat modul propriu de viață, credința, portul și limba străbunilor. Bisericile din nuiele sau lemn au constituit o dovadă vie a continuității credinței creștine pe aceste meleaguri, alături de alte dovezi ale permanenței noastre, cum ar fi: descoperirile arheologice, documentele istorice, datini și tradiții ale înaintașilor... Constructorul acestor biserici nu a fost nimeni altul decât țăranul român, acest anonim al timpului, care și-a exprimat gândul prin planimetria creatoare a acestor lăcașuri sfinte”.

Autorul a procedat cu mare pricepere în edificarea lucrării sale. După acest capitol al Genezei, în care Poezia (Emoția) însoțește Știința (Conceptul) și veghează asupra ei, se desfășoară alte două, în care, invers, Știința (Conceptul) însoțește Poezia (Emoția) și o domină cu putere și cu mare autoritate (dat fiind că, de data aceasta, lăcașurile sfinte și documentele adiacente există materialmente și sunt arhivate).

Reținem, astfel, pe de o parte, suita de micromonografii dedicate Bisericilor din zid și, pe de altă parte, Suita de profiluri consacrate slujitorilor – preoților, ce duc „lupta cea bună” (după spusa Apostolului Pavel), în vasta și nobila oștire a lui Hristos, Împăratul Slavei. Vom enumera câteva doar din Bisericile (și Mânăstirile) monografiate: Biserica de zid din Bănia, Biserica de zid din Bozovici, Biserica de zid din Dalboșeț, Biserica de zid din Șopotu Vechi, Biserica de zid din Șopotu Nou, Mânăstirea „Țara Almăjului”, Mânăstirea Almăj-Putna etc. De asemenea, reținem, oarecum aleatoriu, numele unora dintre fețele bisericești antologate de autor în capitolul Personalitățile marcante ale bisericii ortodoxe din Almăj : Dr. Iosif Traian Bădescu, Protopopul militar Pavel Boldea, Preot Iconom Stavrofor Iosif Coriolan Buracu, Protopop Gheorghe Țunea, Părintele Ilie Imbrescu, un promotor al României creștine, Preotul profesor Romulus Novacovici ș. a.

Iată ce scria Gala Galaction (ne informează autorul), după decesul Episcopului Dr. Iosif Traian Bădescu: „A murit la Caransebeș vlădica Traian Bădescu... Dumnezeu să-l primească în corturile drepților și să-i dăruiască desfătările raiului!... Trebuie să fi fost dacă nu un ierarh oțelit, un om tare cumsecade, fiindcă grozav a iubit discreția și anonimatul. Abia dacă știam noi – familia teologală – că există un vlădică numit Traian Bădescu cu reședința la Caransebeș... Testamentul acestui om al bisericii este pentru mine o revelație... a fost un suflet de adevărat creștin și de adevărat episcop...”

Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj se încheie cu un inspirat capitol de Anexe, capitol ce conține un bogat material iconografic, menit să întregească, vizual și imaginativ, ampla informație vehiculată de text.

Acestea ni se par a fi structura de adâncime a cărții și eșafondajul ei conceptual, aflate în armonios echilibru cu

Pag. 79


tectonica textului și cu fluiditatea frazării și argumentării. Întregul se rânduiește, firesc și foarte credibil, în primele rafturi ale Bibliotecii eclezial-istorice almăjene și naționale.

Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj este un studiu important, un studiu savant, conceput, însă, și realizat (precizare importantă) de un învățat creștin, altfel spus: un studiu întreprins, desăvârșit și împărtășit cu deplină știință, dar și – deopotrivă – cu credință, nădejde și dragoste.

Truditor discret, absorbit de truda sa, străduindu-se a desluși minunatul basm calofilic al istoriei, culturii și ființei noastre, în tărâmul binecuvântat și fericit al Almăjului, Gheorghe Rancu-Bodrog se dovedește, el însuși, prin slujirea sa de acum și dintotdeauna, un oștean credincios, jertfitor de sine, în trupele de elită ale lui Hristos – Împăratul Slavei.

Eugen Dorcescu

Istoria Episcopiei Cenadului

În anul 2020, la Editurile Artpress și Ba-natul din Timișoara apare cel mai recent volum al cercetătorului timișorean Ioan Hațegan și anume Episcopia Romano-Cato-lică de Cenad în Evul Mediu, secolele XI-XVI, însumând 148 de pagini de text și fotografii.

Cartea este struc-turată pe nouă capitole, generoase prin informa-țiile prezentate, la care

se adaugă un „Cuvânt înainte” sub semnătura autorului, dar și o bibliografie și lista cu lucrările publicate până acum de istoricul bănățean, dr. Ioan Hațegan.

Încă din Cuvânt înainte aflăm că despre acest subiect au fost scrise aproximativ o sută de cărți, dar și sute de studii și articole. Cele mai dezbătute subiecte au fost anul înființării Episcopiei, dar și viața și activitatea primului episcop de Cenad, Gerardo (cunoscut și sub numele de Gerhard, Gellert).

Întregul volum reprezintă rodul unei cercetări de durată asupra localității de naștere a autorului, materializată până în acest moment într-o monografie a așezării, Cenad – Monografie istorică, Editura

Artpress și Editura Banatul, Timișoara, 2016, cât și într-o istorie a fortificației militare, Cetatea Morisena-Cenad, apărută la Editura Banatul, Timișoara, 2019. Cercetarea sistematică a documentelor și a materialelor edite a condus la o bibliografie complexă, aproape exhaustivă.

Autorul însuși afirmă că volumul nu se dorește a fi o istorie a Episcopiei, ci are darul de a aduce informații edite, și posibil cvasi-inedite, sau puțin cunoscute despre existența și activitatea episcopiei în perioada secolelor XI-XVI.

Secolul al XI-lea marchează începutul Episcopiei de rit latin (mai târziu romano-catolic) prin numirea ca episcop a lui Gerardo. Importanța Episcopiei crește până în secolul al XIII-lea (anul 1241) atunci când tătarii năvălesc, cuceresc Cenadul și provoacă mari distrugeri. Se reface în timp, dar importanța Episcopiei începe să scadă.

Secolul al XVI-lea este unul definitoriu pentru Cenad, fiind marcat de atacuri repetate ale turcilor otomani, lupte interne și distrugeri provocate de trupele țăranilor răsculați sub Gheorghe Doja la 1514, și de jafurile din 1528 ale lui Tőrők, cât și de incursiunea otomană a lui Bali beg din 1529.

Important de evidențiat este faptul că din 1537 la moartea unui episcop, urmașii acestuia se vor intitula de Cenad, dar vor locui în alte părți. Aceștia vor fi așa-numiții episcopi sufragani de Cenad. Astfel, prezența nominală a episcopilor romano-catolici de Cenad încetează.

Autorul continuă cu prezentarea Arhidia-conatelor, Capitlului și a Ordinelor călugărești în Episcopia Cenadului. Istoricul timișorean amintește de ordinele: Benedictin (înființat de Benedict de Nursia), Cistercian (înființat în 1098 de Sf. Bernard la Cîteaux), Franciscan (înființat de Francisc de Assisi), Dominican (înființat în anul 1214 de către Sf. Dominic), Paulin (înființat în secolul al XIII în regatul Ungariei, după patronul religios Sf. Paul din Teba), Premonstratens (înființat în anul 1120 de Norbert de Xanten împreună cu alți 13 călugări), Augustin (regulile ordinului au fost stabilite de Sf. Augustin), Ioanit (înființat în anul 1099 la Ierusalim).

După prezentarea ordinelor călugărești, istoricul face o succintă trecere în revistă a celor 43 de mănăstiri ale Episcopiei Romano-Catolice de Cenad.

Trebuie reținut că 10 din cărțile lui I. Hațegan, printre care și cea recenzată aici, se pot descărca de pe site-ul revistei „Morisena”, la adresa www.morisena.ro.

Dr. Alexandru Kósa

Pag. 80


Revista apare sub egida Asociației Culturale CONCORDIA Cenad, jud. Timiș, ROMÂNIA

Sponsori: Consiliul Local Cenad și Primăria Cenad

Colegiul de redacție: Dușan Baiski (Timișoara) – editor și redactor-șef, Geo Galetaru (Dudeștii Noi) – redactor-șef adjunct, prof. drd. Iancu C. Berceanu (Sânnicolau Mare) – redactor-șef adjunct, dr. Ionel Bota (Oravița), dr. Valentin Bugariu (Birda), conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu (Timișoara), dr. Ion Cârja (Cluj-Napoca), prof. dr. Dragoș Curelea (Sibiu), prof. Simion Dănilă (Belinț), dr. Costin Feneșan (București), Sorin Forțiu (Timișoara), dr. Antuza Genescu (Pădureni), prof. dr. Ioan Hațegan (Timișoara), dr. Alexandru Kósa (Timișoara), Werner Kremm (Reșița), prof. dr. Mircea Măran (Vârșeț), lect. univ. dr. Eusebiu Narai (Timișoara), prof. Gheorghe Rancu-Bodrog (Șopotu Vechi), dr. Simona Regep (Timișoara), dr. Mircea Rusnac (Reșița), dr. Constantin-Tufan Stan (Lugoj), prof. dr. Dumitru Tomoni (Făget), bibliolog Gabriela Șerban (Bocșa), muzeograf Ion Traia (Timișoara), dr. Florin Zamfir (Variaș).

Responsabilitatea pentru conținutul și corectitudinea materialelor le revine exclusiv autorilor.Textele se pot trimite prin e-mail: [email protected], în format .doc sau .docx. Revista apare trimestrial și se difuzează gratuit, inclusiv prin www.morisena.ro și www.cenad.ro.Tiraj: 250 de exemplare/apariție.Tipografia Artpress, str. Cermena 1, Timișoara 300110, tel. 0256-293.809, fax 0256-293.975

ISSN 2501-1359; ISSN–L 2501-1359

CUPRINS

Constantin-Tufan Stan – Constantin Rădulescu jr. – Eminentul chirurg lugojean al Bucureștilor ..................................1Tiberiu Ciobanu – De ce l-a trădat Matia Corvin pe Vlad Țepeș? ..................................................................................8Daniela Curelea, Dragoș Curelea – Protoiereul Ioan Dăncilă, un preot militar astăzi aproape uitat: contribuții parțiale la o bio-bibliografie ..........................................................................................................................................................13Valentin Bugariu – Tiparul şi cartea bisericească în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu ...................................25Gabriela Șerban – Oameni de ieri și de azi (5): Ion Cocora ..........................................................................................29Daniela Curelea, Dragoș Curelea – Considerații privind Asociațiunea Transilvană în serviciul pedagogiei sociale și al educației adulților între 1931-1946/1947 (II) ..................................................................................................................32Iancu C. Berceanu – Comunitățile etnice minoritare maghiare din județul Timiș – perspectivă istorico-geografică ....40Dumitru Tomoni – Dascăli bănățeni la Alba Iulia (partea a III-a): Dănilă Iliţiescu (1885-1958) .................................48Florin Zamfir – Participarea românilor din comitatul Timiș la alegerile parlamentare din anul 1881 ...........................51Eusebiu Narai – Aplicarea convenţiei de armistiţiu în judeţul Severin (1944-1947) ....................................................53Ionel Bota – Oraviţa şi Țara Caraşului în vremea administraţiei otomane (1552-1718) .................................................65

RecenziiA fi oștean în trupele de elită ale împăratului slavei ........................................................................................................77Istoria Episcopiei Cenadului ............................................................................................................................................79

Documents

Dr. · 2020. 7. 30. · o lucrare teoretică din domeniul chirurgiei(„Familia”, Oradea, XVIII, 20, 1882, 247). După un an de practică la Budapesta, s-a stabilit la Bucureşti,