CAP. IV HABITATUL Cu sute de ani în urmă, o mare parte din hotarul Igrişului era acoperit cu păduri de stejar, fag, mesteacăn şi salcâm, iar în zona mai apropiată de Mureş creşteau plopii şi sălcile. În acele timpuri Mureşul era neîndiguit şi se revărsa în voie pe zone întinse, multe suprafeţe de teren fiind mlăştinoase. Urme din fostele păduri de foioase s-au păstrat până în zilele noastre. Este vorba de mici zone împădurite, pe care igrişeni le-au numit „gaiuri”. În acele vremuri, locuinţele erau făcute fie din pământ bătut (paiantă), din cărămizi de pământ cu paie, sau aveau pereţii împletiţi din nuiele, acestea găsindu-se din belşug în lunca Mureşului, care apoi erau tencuiţi cu lut. Casele erau acoperite cu trestie, sau stuf, cele două materiale fiind la îndemână. În acele timpuri suprafeţele cultivate cu grâu erau reduse, cultivându-se doar pentru asigurarea traiului. Cum zona era împădu-rită şi acoperită şi cu numeroase bălţi, iar Mureşul era aproape, în mod sigur că primele îndeletniciri au fost vânătoarea şi pescuitul. Datorită condiţiilor de mediu ne putem imagina că locuinţele erau aşezate pe terenurile mai ridicate, pentru a fi ferite de desele inundaţii şi nu putem vorbi despre o aşezare sistematizată a acestora. Iată ce a scris etnograful bănăţean Romulus Vuia despre formarea satelor din Câmpia Tisei: Satele dreptunghiulare sunt aşezări tipice regiunilor de şes, din Banat şi judeţul Arad, unde ocupaţia principală este agricultura. Forma lor extrem de regulată arată că e vorba de un tip recent, impus mai mult de administraţie, decât de factorul geografic sau etnic. Înaintea ocupaţiei turceşti, cu totul alta a fost situaţia aşezărilor în jumătatea de nord a Câmpiei Tisei, unde azi găsim satele mari îngrămădite. În acele vremuri, aceste părţi au fost invadate de o mulţime de aşezări mărunte. Aşezările din Câmpia Tisei, care au devenit teatru de război între imperiile german şi turcesc, aproape un secol şi jumătate, cu excepţia unor oraşe întărite, au dispărut aproape total, încât numai numele le-a mai rămas.(1) Cele mai vechi referiri despre existenţa unor case la Igriş le avem din anii1557-1558, adică din perioada ocupaţiei turceşti, când aflăm că în Igriş erau patru plătitori de impozit, iar mai târziu, din anul 1717, după ocuparea Banatului de către austrieci, când în urma recensământului efectuat aflăm că în Igriş existau 4 case. Avea dreptate Romulus Vuia când susţinea că satele cu formă regulată au fost impuse de admini-straţie. Cele două planuri ale Igrişului, aflate în copie la finele acestui capitol, demonstrează faptul că sub stăpânirea habsburgică se pun bazele sistematizării satelor. Primele măsurători topometrice au fost făcute de către ofiţerii armatei imperiale habsburgice începând din anul 1763 şi au fost terminate în anul 1785. Nu ştim cu precizie, în ce an au fost efectuate aceste ridicări topometrice în zona Igrişului, dar planul întocmit cuprinde doar 115 case. (Planşa nr.1) Dintr-o statistică a parohiilor şi preoţilor din anul 1776, aflăm că la Igriş erau deja 285 case, ceea ce mă face să cred că planul comunei sistematizate, exista la Igriş înainte de anul 1776, altfel nu pot să-mi explic creşterea numărului de case de la 115, la 285, de 2,47 ori, într-o perioadă de doar câţiva ani. (2), (Planşa nr.2). Partea din stânga străzii principale este numită „Morutca”, la fel ca şi o zonă de teren arabil aşezată în partea de nord-vest a localităţii iar cea din dreapta este numită „Fabric”. Ca urmare a sistematizării, toate străzile sunt în linie dreaptă şi perpendiculare. În partea de nord a zonei numită „Fabric” s-a aflat atât mănăstirea înfiinţată în anul 1179, cât şi zidurile de cetate care au înconjurat mănăstirea. Zona pe care s-a aflat cetatea şi mănăstirea este cea mai înaltă din vatra actuală a satului. Pe această zonă se află acum Biserica ortodoxă, casa parohială nouă şi veche, casele cu numerele 283, intravilan nr.284, casele cu nr.285, 286, 287, intravilanul nr. 333, casele cu nr. 334, 335, 336, 337 (Punct Muzeistic), Căminul Cultural, Grădiniţa, Poşta, şi casele de la nr. 341 până la nr. 370, nr. 371 până la nr. 377, nr. 468 până la nr. 471(fosta primărie) şi de la nr. 525 până la nr. 529. Sub ocupaţia austriacă au început şi vastele lucrări de hidroamelioraţii, cum ar fi construirea digului de apărare împotriva revărsării Mureşului, despre care avem date că în anul 1752 era în construcţie între Secusigiu şi Kis Sombor. (3). Alte câteva referiri cu privire la construirea digului amintesc de faptul că la începutul sec. al XIX –lea se lucra la construcţia digului de apărare împotriva inundaţiilor de la Periam la Deszk, lângă Szeged. După inundaţia Mureşului din anul 1821, a început construcţia de diguri şi pe malul drept al Mureşului. Zonele inundabile din Torontal au fost scoase de sub influenţa inundaţiilor, atât pe Mureş, cât şi pe Tisa, începând cu anul

1816 şi s-au încheiat în anul 1830. În acest interval de timp s-a terminat îndiguirea între Felnac şi Szeged. După anul 1841 s-au făcut lucrări de regularizare a albiei Mureşului până în anul 1850. Între Lipova şi Szeged s-au făcut 33 de regularizări a albiei Mureşului, prin desfiinţarea unor cotituri totalizând 88 km., scurtându-se traseul iniţial al Mureşului pe distanţa amintită, de la 260 km. la 172 km. (4) Şi în zona Igrişului au avut loc două asemenea regularizări de albie, una în zona „Pădure”, iar a doua în zona numită „sub Nădlac”. (Vezi foto nr.1 de la Cap.I) S-au mai săpat şi canale pe câmp, pentru desecarea mlaştinilor. Numai în aceste condiţii, cât şi prin tăierea unor întinse suprafeţe împădurite, a fost posibilă creşterea suprafeţelor de teren arabil. În această perioadă începe şi dezvoltarea localităţii. Casele se construiesc în continuare din paiantă şi chirpici şi se acoperă cu trestie, sau stuf, dar ele devin mai mari şi mai încăpătoare. Cu privire la materialele din care erau construite casele, recensământul din anul 1910 ne oferă următoarele date:

Construite din: Acoperite cu: Anul Nr.

case Cără-midă

Văiugă şi piatră Văiugă* Alte

mater. Ţiglă Şindrilă Trestie sau paie

1910 777 6 40 716 15 240 27 510 Notă: Precizez că din cele 716 case construite din văiugă, o mare parte au fost construite, în reali-tate, din pământ bătut cu maiul (paiantă). Mărturie în acest sens stau ruinele unor case, construite înainte de anul 1910. (Exemplu: casa lui Crista Petru de la nr.333 ş.a.). De regulă suprafaţa de teren ocupată de un loc de casă era de 1439 metri pătraţi. În unele situa-ţii, un loc de casă putea avea ½ sau 1şi ½ din suprafaţa amintită. Casele erau construite perpendi-cular faţă de stradă, cele mai multe având faţadele orientate spre nord, sau spre sud, iar coridoarele orientate spre est. Casele aveau de regulă următoarele încăperi: o cameră spre stradă, considerată cameră pentru oaspeţi, urma apoi tinda, iar apoi încă o cameră. Toate acestea comunicau între ele. Tinda avea de regulă o jumătate de tavan, la intrarea din coridor, iar cealaltă jumătae era fără tavan, având doar grinzile, deasupra acestora fiind coşul de fum. Unii gospodari au închis cu tavan partea ce dădea acces spre coşul de fum, obţinând în acest fel un spaţiu pentru locuit. După camera a doua era construită cămara de alimente, după care urma spaţiul pentru scara care dădea acces spre pod. La unele case, această scară era aşezată în cămara de alimente, sau peste cămara de alimente, cu acces din coridorul casei. După scara podului era construit garajdul pentru cai şi vite. În capătul casei era construit şopronul, care avea trei pereţi, din care unul era al grajdului. Acoperişul şopronului era într-o apă, cu înclinaţie spre grădină. Acest şopron servea pentru adăpostirea căruţei şi a uneltelor agricole. Pe partea opusă clădirii de locuit se construia o clădire mai mică, din aceleaşi materiale ca şi casa, care avea 2-4 spaţii pentru porci, oi, sau păsări. În cazuri mai rare se mai construia o clădire mai mică cu 1-2 încăperi, din care o încăpere era bucătăria de vară. Gospodarii mai înstăriţi mai construiau o şură pentru fân şi pentru pleava rezultată la treieratul păioaselor, fie din zidărie, fie din scânduri, iar alţii construiau spaţii pentru depozitarea porumbului din grinzi de lemn şi lăteţi, numite „cotărci”. Multe spaţii de acest fel aveau sub ele o construcţie din cărămidă, compartimentată în mai multe spaţii, în care erau crescuţi porcii. Două treimi, din suparafaţa neocupată de clădiri, era curtea, iar o treime grădina de legume. În curtea din faţa casei erau plantaţi 1 sau 2 duzi şi alţi pomi fructiferi, iar partea dintre casă şi grădină era ocupată de şira (jârada) cu paie, „cupele” cu tulei (coceni de porumb) şi clăile de fân. Printre toate acestea se mişcau în voie păsările de curte. În afară de modelul de casă tradiţional, descris mai sus, unii gospodari au adăugat încă o cameră spre frontul stradal, alături de camera de oaspeţi (foto nr.9) , iar alţii aveau în acest loc, cămara pentru alimente. Mai exista şi un alt mod de aşezare a caselor, paralel cu frontul stradal. Unele din aceste case ocupau tot frontul lor stradal şi aveau intrarea în curte prin corpul casei (foto nr. 8) , iar cele care nu ocupau tot frontul stradal, aveau intrarea pe la unul din capetele case (foto nr. 7). În Igriş au fost construite foarte puţine case gen „vilă”. O astfel de casă ar putea fi considerată noua Casă parohială a Bisericii ortodoxe, dată în folosinţă în anul 1994 (vezi foto nr.20 de la Cap.X.)

Încălzirea locuinţelor se făcea cu sobe construite din bucăţi de ţiglă tip „solzi”, folosindu-se ca liant pământ galben. Baza sobei, până la o înălţime de 60 cm. era zidită din văiugă, sau din cărămidă nearsă, iar ultimul strat (vatra sobei) era din cărămidă. Soba avea forma unei prisme patrulatere, având latura bazei de 1,25 metri, dar se îngusta spre vârf, unde latura era de 1 metru, iar înălţimea era până la 1,9 metri. După zidire soba era tencuită cu pământ, ca şi cel folosit ca liant, după care era vopsită cu lapte de var, iar apoi zugrăvită în ton cu culoarea camerei. (foto nr.11). Acest tip de sobă putea să aibă încorporată pe una din laturi, aşa numita „dubă” (o cutie confecţionată din tablă, cu dimensiunile 30x30x50 cm., care se sprijinea pe doi drugi din fier încastraţi în pereţii sobei). Această cutie avea o uşă, tot din tablă, prinsă prin balamale de cutie. „Duba” servea la încălzirea hranei sau chiar la prepararea acesteia. Gura sobei se afla în tindă şi era acoperită cu un capac împletit din nuiele şi tencuit cu pământ ca şi soba. Acest capac se numea „duşnec”şi se sprijinea pe un soclu, lat de 60-70 cm. şi lung de 2-2,5m., care avea deseori, în faţa gurii sobei, o uşoară adâncitură spre gura sobei (foto nr. 4). La unii gospodari capacul de la gura sobei era confecţionat din tablă cu grosimea de 1,5 mm, având un mâner pentru prindere. Combustibilii folosiţi de asemenea sobe erau paiele, coceni de porumb roşi de oi, precum şi crengi de pomi sau copaci rezultate în cadrul tăierilor de primăvară, sau obţinute de cei ce lucrau la tăiatul lemnelor în pădure. La unele case, în tindă era construită o sobă prevăzută cu plită din tuci şi cu „dubă” din tablă pentru coacerea plăcintelor (foto nr.12 şi 13). Acest tip de sobă are la Igriş denumirea de „şporei”(de la cuvântul german sparrhert, adică cuptor economic). Pentru gătitul mâncării se mai folosea şi locul numit „vatra focului”, care era în vecinătatea gurii sobei, unde se aşeza un trepied metalic (săjiacul), sub care se făcea focul şi pe care era pusă cratiţa din tuci sau oala în care fierbea mâncarea (foto nr. 4). La începutul secolului XX, doar casele celor mai înstăriţi aveau sobe de teracotă. Cu timpul numărul gospodarilor care îşi montau asemenea sobe a început să crească. În unele gospodării aceste sobe din teracotă se construiau doar pentru consum de combustibil lemnos, iar în altele se construiau ca să poată folosi acelaş fel de combustibil ca şi vechile sobe, caz în care acestea aveau un volum mai mare. La acestea din urmă, gura sobei dădea fie spre tindă, fie spre o altă încăpere. Pardoseala a fost în majoritatea locuinţelor pământul bătut cu maiul şi finisat cu un amestec de apă şi pământ galben. Măturatul în camere se făcea cu mătura din sorg. Întreţinerea pardoselei de pământ se făcea prin frecarea acesteia cu o cârpă din ţesătură de cânepă, îmbibată într-un amestec de apă şi pământ, operaţia purtând denumirea de „murluire”. Gospodarii înstăriţi îşi pardoseau încăperile caselor cu scânduri de brad, iar cei mai puţin înstăriţi, cu pardoseală din plăci fibro-lemnoase, sau cu linoleum (în vremurile mai apropiate). Fiecare gospodărie avea în curte câte un puţ săpat, cu diametru de un metru şi cu adâncimi între 8-15 metri, în funcţie de nivelul apei freatice. Aceste puţuri au pereţi din cărămidă şi au formă ci-lindrică. Puţurile sunt aşezate, de regulă, lângă gardul de la stradă, la distanţă de peste 10 metri faţă de grajd şi de coteţul pentru animale mici. Gospodarii folosesc apa din aceste puţuri doar pentru adăpatul animalelor şi pentru alte nevoi din gospodărie, dar nu pentru gătitul hranei. La început apa se scotea din puţ cu ajutorul unei cumpene, formată dintr-un stâlp de peste doi metri înălţime, care avea în partea de sus două braţe în forma de „V”, numit „furcă”. În partea de sus se fixa un ax care trecea prin cele două braţe, precum şi prin mijlocul cumpenei propriuzise, numită „ghermăn”, care avea legată, în capătul din spre puţ, o bucată de lanţ şi lemn, numită „şâbie”, de care era atârnată găleata, iar în capătul opus avea legată o greutate pentru echilibrare. În prezent cumpenele de la fântâni sunt pe cale de dispariţie (foto nr. 14). Majoritatea gospodarilor şi-au făcut instalaţii de scoatere a apei cu ajutorul unor tamburi care, prin învârtire, adună lanţul la căpătul căruia este legată găleata. Apa de băut o aduc de la fântânile cu pompă (numite „artezică”), care sunt forate la adâncimi de peste 60 metri, apa fiind potabilă. În ultima vreme, mulţi gospodari şi-au forat în curte fântâni pentru apă potabilă, unii având şi hidrofoare pentru pomparea apei în casă. Igrişul nu are încă sistem de alimentare cu apă şi nici de canalizare (până în anul 2009). Scurgerea apelor pluviale se face prin şanţurile, care mărginesc trotuarele, dar întreţinerea lor lasă de dorit, multe case nefiind locuite, iar o parte din cele locuite au ca proprietari oameni în vârstă, care nu mai pot să le întreţină.

Foto nr. 1 Casă construită din paiantă, acoperită cu trestie, proprietatea lui Dorel Micşa, cu vechime de peste 100 ani. A fost proprietatea lui Dumitru Crista (zis Pitu).

Foto nr. 2 Casă aşezată perpendicular pe frontul stradal, construită în anul 1903, din văiugă, acoperită cu ţiglă solzi ( casa părintească a autorului monografiei, nr. 328).

Foto nr. 3 Imagine din tinda casei cu coş deschis, de la nr. 328. Sub bolta semicirculară se aflau farfuriile ornament (din foto nr. 5).

Foto nr. 4 Vatra focului, pe care se vede, „duşnecul” (capacul care acoperă gura cuptorului, în centru), „săjeacul”, pe care se află o cratiţă, iar în stânga un „blid” din ceramică, smălţuit.

Foto nr. 5 Farfurii ornamentale, care s-au aflat în tinda casei de la nr. 328, până în anul 2004. Notă: Astfel de farfurii nu erau doar ornament, ci erau folosite la nunţi, botezuri, sau pomeni.

Foto nr.6 Casă construită din cărămidă, în anul 1908, proprietatea fraţilor Dimitrie şi Ioan Cionca, una dintre casele cele mai spaţioase din Igriş.

Foto nr. 7 Casă paralelă cu strada la nr. 341, cu intrare în curte pe la unul din capetele casei, fosta proprietae a familiei lui Gheorghe Galu.

Foto nr. 8 Casă din cărămidă, construită paralel cu strada, cu intrare în curte prin corpul casei, proprietatea lui Aqvilius Galu, domiciliat în S.U.A., fiul Dr. avocat Vasile Galu.

Foto nr. 9 Casă veche de peste 125 ani, la nr. 765, la care s-a adăugat o cameră la stradă, proprietatea lui Efta şi Elisabeta Brindescu.

Foto nr. 10 Detaliu din camera casei de la nr. 765.

Foto nr.11 Sobă (cuptor) pentru încălzit cu paie, coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui şi lemne.

Foto nr. 12 Sobă pentru gătit, copt şi încălzit („şporei”), dintr-o tindă cu coş închis. Foto nr. 11 şi 12 au fost făcute în casa lui Floare Robu ( Iţa lui Milovan)

Foto nr. 13 Cuptor pentru gătit şi copt („şporei”), din tinda cu coş deschis.

Foto nr. 14 Fântână cu cumpănă, din gospodăria lui Ioan Jebelean (a lui Bogoane), la care împrejmuirea din lemn este înlocuită cu o împrejmuire din beton armat.

Planşa nr.1 Planul Igrişului nesistematizat, conform ridicării topo făcută, în Banat, între anii 1763 – 1785, de către topometrii armatei imperiului habsburgic.

Planşa nr. 2 Planul sistematizat al Igrişului, întocmit în anul 1865. Notă: Cu privire la cele două planuri trebuie să fac următoarea precizare. Acestea nu sunt întocmite la aceeaşi scară. O analiză atentă a acestor planuri, raportându-ne la traseul Mureşului, ne permite să observăm, că vatra satului nesistematizat s-a aflat, parţial, pe sudul vetrei satului sistematizat, mai precis peste primele două străzi, iar restul satului s-ar fi aflat peste partea de nord a actualului islaz. Cimitirul satului nesistematizat este aşezat la nord-vest de sat (deasupra cuvântului Egrisch) şi este posibil să fi fost chiar cimitirul din zona numită „voreţ”, din vatra satului actual (locul dintre casele cu nr. 543, 581, 582), în memoria colectivă fiind cunoscută existenţa unui cimitir în acest loc, folosit înaintea celor abandonate în anul 1918.

Planşa nr. 3 Secţiune transversală a digului în zona Igrişului, conform datelor furnizate de Direcţia apelor din Arad. Notă: Valorile din planşa nr. 3 sunt pentru zona de la km. 30, dimensiunile digului crescând din amonte spre aval, mai ales baza digului şi înălţimea. Pentru 1 km. de dig, la dimensiunile arătate pe această planşă, au fost încorporate în dig 107.500 metri cubi de pământ. Pământul necesar a fost luat din gropi de împrumut (numite de igrişeni „cubice”), situate între dig şi Mureş, şi cărat cu targa sau roaba şi apoi bătut cu maiul. Hotarul Igrişului este mărginit de dig pe o lungime de 17 km. (între km. 22şi km. 39).