Iubirea romantică conceptualizată ca proces de atașament

Cindy Hazan și Philip ShaverUniversitatea din Denver

Articolul explorează posibilitatea ca iubirea romantică să fie un proces de atașament – un proces bisocial prin care legături afective se formează între iubiți adulți, exact cum legături afective se formează mai devreme în viață între copii și părinții lor. Componentele cheie ale teoriei atașamentului, dezvoltată de Bowlby, Ainsworth și alții pentru a explica dezvoltarea legăturilor afecționale în copilărie, au fost translatate în termeni potriviți iubirii romantice adulte. Translația s-a centrat pe trei stiluri majore de atașament în copilărie – securizant, evitant și anxios / ambivalent - și pe noțiunea că continuitatea stilului de relație este datorată în parte de modele mentale (‚modele interioare’ ale lui Bowlby) ale sinelui și viața socială. Aceste modele și, din acest moment, stilul de atașament al unei persoane, sunt văzute ca determinând în parte de relațiile din copilărie cu părinții. Două studii de chetionare au indicat că (a) preponderența relativă a celor trei stiluri de atașament este cu greu la fel la vârsta adultă ca în copilărie, (b) cele trei tipuri de adulți diferă în mod previzibil în felul în care experimentează iubirea romantică, și (c) stilul de atașament este legat de feluri pline de înțeles teoretic de modele mentale ale sinelui și ale relațiilor sociale și ale experiențelor relaționale cu părinții. Sunt discutate implicații pentru teoriile iubirii romantice, ca probleme de măsurătoare și alte probleme relaționate cu viitoare teste a perspectivei atașamentului.

Unul dintre punctele de reper ale psihologiei contemporane este explorarea de trei volume a lui Bowlby (1969, 1973, 1980) atașamentului, separării și pierderii, procese de care legături afective sunt făurite și rupte. Scopul major al lui Bowlbt a fost să descrie și să explice cum copiii devin atașați emoțional de purtătorii lor de grijă primari și nenorociți emoțional când sunt separați de aceștia, deși a mai spus că ‚comportamentul de atașament (caracterizează) ființele umane din leagăm până în mormânt’ (1979, p. 129). În anii recenți, studii de laborator și naturale asupra sugarilor și copiilor (sumarizat de Bretherton, 1985 și Maccoby, 1980) au furnizat susținere considerabilă pentru teoria atașamentului, care a fost propusă de Bowlby și elaborată de câțiva alți investigatori. Scopul acestui articol este de a explora posibilitatea ca această teorie, realizată inițial cu sugarii în minte, să ofere o perspectivă valoroasă asupra iubirii romantice adulte. Vom sugera că iubirea romantică este un proces de atașament (un proces de a deveni atașat), trăit oarecum diferit de persoane diferite din cauza variațiilor în istoriile lor de atașament.

Pentru scopul nostru, care este de a crea un cadru coerent pentru a înțelese iubirea, singurătatea și tristețea la diferite puncte ale ciclului de viață , teoria atașamentului are câteva avantaje față de abordările existente asupra iubirii (Shaver, Hazan și Bradshaw, în presă). În primul rând, deși mulți cercetători (ex. Rubin, 1973; Hatfield și Sprecher, 1985) au încercat să evalueze iubirea cu scale unidimensionale, iubirea pare să ia forme multiple (ex. Dion și Dion, 1985; Hendrick și Hendrick, 1986; Lee, 1973 Steck, Levitan, McLane și Kelley, 1982; Sternberg, 1986; Tennov, 1979). Teoria atașamentului explică cum cel puțin o parte din aceste

forme se dezvoltă și cum aceleași dinamice de bază, comune tuturor oamenilor, pot căpăta formă cu ajutorul experienței sociale pentru a produce diferite stiluri de relație. În al doilea rând, deși diverși autori au portretizat anumite forme de iubire ca fiind sănătoase și altele ca nesănătoase, sau cel puțin problematice (ex. Hindy & Scharz, 1984; Tennov, 1979), aceștia nu au spus cum formele sănătoase și nesănătoase încap împreună într-un singur cadru conceptual. Teoria atașamentului nu doar furnizează un asemenea cadru, dar explică de asemenea cu ambele forme ale iubirii, sănătoase și nesănătoase, originează ca adaptări rezonabile la anumite circumstanțe sociale. Potretul iubirii folosit de teoria atașamentului include emoții negative și pozitive: de exemplu, teama de intimitate (discutată de Hatfield, 1984), gelozia (ex. Hindy și Schwarz, 1985), și urcușurile și coborâșurile emoționale (Tennov, 1979), la fel ca și grija (Rubin, 1973), intimitatea (Sternberg, 1986) și încrederea (Dion și Dion, 1985). În al treilea rând, teoria atașamentului se ocupă cu separarea și pierderea și ajută la explicarea felului în care singurătatea și iubirea sunt relaționate (Shaver și Rubenstein, 1980; Parkes și Weiss, 1983; Weiss, 1973). În final, teoria atașamentului leagă iubirea adultă cu procesele socioemoționale evidente la copii și la primatele non-umane; plasează iubirea într-un context evoluționar (Wilson, 1981). (Vezi Sternberg și Barnes, în presă, pentru o antologie a abordărilor recente asupra studiului iubirii adulte.)

Teoria atașamentului și cercetare

Teoria atașamentului a lui Bowlby s-a dezvoltat din observațiile asupra comportamentului sugarilor și copiilor mici care au fost separați de purtătorii lor de grijă primari (de obicei mama) pentru variate perioade de timp. Bowlby a observat ce cercetătorii în primate observaseră de asemenea în laborator și pe teren: Când un sugar primată sau uman este separat de mama lui, sugarul trece printr-o serie previzibilă de reacții emoționale. Prima este protestul, care implică plând, căutare activă și rezistența la eforturile celorlalți de alinare. A doua este disperarea, care e o stare de pasivitate și tristețe evidentă. Și a treia, discutată cu referință doar la oameni, este detașarea, o indiferență activă, în aparență defensivă față de mamă și o evitare a acesteia dacă se întoarce. Datorită similarităților remarcabile dintre sugarii umani și sugarii altor primate, Bowlby a tins să aibă în vedere semnificația evoluționare a atașamentului sugar – purtător de grijă și menținerea lui în fața separării.

Sistemul de atașament, așa cum a numit Bowlby constelația complexă de sentimente și comportamente de atașament, pare să fi evoluat la a proteja sugarii de pericol ținându-i aproape de mamă. Când este foarte mic, un sugar uman nu poate face decât să plângă, să facă contact vizual, să zâmbească și să se ghemuiască pentru a încuraja mama să îl țină aproape. Odată ce devine mobil, oricum, o poate urmări activ pe mamă și poate vocaliza către ea. Bowlby și alți observatori ai comportamentului primatelor și oamenilor au notat că atunci când un sugar este sănătos, în alertă, nefricos și este în prezența mamei, pare interesat în a explora și a fi stăpân pe mediul înconjurător și în a stabili contact de afiliere cu alți membri ai familiei și comunității. Cercetătorii numesc acest lucru ca folosirea mamei drept o bază securizantă.

Teoria atașamentului poate fi sumarizată în trei teoreme, exprimate clar în al doile volum al trilogiei lui Bowlby:

‚Prima (teoremă) este că atunci când un individ este încrezător că o figură de atașament va fi disponibilă oricând dorește, acea persoană va fi mult mai puțin înclinat spre o frică intensă sau cronică decât va fi un individ care nu are o asemenea încredere, dintr-un motiv sau altul. A doua teoremă este cu privire la perioada sensibilă în timpul căreia se dezvoltă o asemenea încredere. Postulează că încrederea în disponibilitatea figurilor de atașament, sau lipsa ei, este construită încet în timpul imaturității – pruncie, copilărie și adolescență - și că orice așteptări se dezvoltă în acești ani, ele tind să rămână relativ neschimbate în timpul restului vieții. O a treia teoremă se referă la rolul experienței propriu – zise. Postulează că așteptările variate ale accesibilității și reacției figurilor de atașament pe care indivizii le dezvoltă în timpul anilor de imaturitate sunt reflecții exacte tolerabile ale experiențelor pe care acei indivizi chiar le-au avut. (Bowlby, 1973, p. 235)’

Formarea din timpul copilăriei timpurii a unei relații de atașament ce funcționează lin (ex. securizant) cu un purtător primar de grijă, deși norma societății noastre, nu este sub niciun chip garantatî. Cercetarea lui Ainsworth și a altora sugerează că sensibilitatea unei mamei și reacția acesteia la semnalele și nevoile sugarului ei în timpul primului an de viață sunt condiții prealabile importante. Mamele ce sunt încete și inconsistente în a răspunde la plânsul sugarilor lor sau care în mod regulat deranjează sau se interferează cu activitățile dorite de sugarii lor (uneori de a forța afecțiunea asupra unui sugar la un anumit moment) fac ca sugarii să plângă mai mult decât normal, explorează mai puțin decât de obicei (chiar și în prezența mamei), combină comportamente de atașament cu expresii deschise de furie, și să pară în general agitați. Dacă, în schimb, mama ripostează în mod constant sau respinge încercările sugarului de a stabili contact fizic, sugarul poate învăța să o evite. Pe vaza observațiilor lor, Ainsworth, Blehar, Waters și Wall (1978) au conturat trei stiluri sau tipuri de atașament, deseori numite securizant, agitat / ambivalent și evitant. Sugarii aflați în categoria agitată / ambivalentă în mod frecvent arată comportamente pe care le-a numit detașare. Un scop major al acestui articol este de a aplica acest sistem de trei categorii la studiul iubirii romantice.

În descrierea lor a celor trei stiluri de atașament, Ainsworth și alții (1978) s-a referit la așteptările sugarilor privtoare la accesibilitatea și reacția mamei. Acest lucru se potrivește cu pretenția lui Bowlby cî sugarii și copiii construiesc modele interioare ale sinelui și ale partenerilor lor de interacțiune socială. Deoarece așteptările încorporate în aceste modele sunt unele dintre cele mai importante surse de continuitate între sentimente și comportamente timpurii și târzii, ele merită o atenție deosebită. Potrivit lui Bowlby, modelele (pe care noi le vom numi modele mentale) și tiparele de comportament influențate de ele sunt componente centrale ale personalității. Pretenția unei continuități de-a lungul situațiilor și de-a lungul vârstei este încă controversată, dar este susținută de o listă crescândă de studiile longitudinale din pruncie prin anii de școală elementară timpurie (Dontas, Maratos, Fafoutis și Karangelis, 1985; Erickson, Sroufe & Egeland, 1985; Main, Kaplan și Cassidy, 1985; Sroufe, 1983; Waters, Wippman și Sroufe, 1979). Dovezile pentru

continuitate adaugă plauzibilitate noțiunii că stilul de atașament romantic al unei persoane adulte este afectat de asemenea de istoria atașamentului.

Continuitatea, potrivit lui Bowlby (1973), este datorată în special persistenței modelelor mentale interrelaționate ale sinelui și vieții sociale în contextul unui decor familial destul de stabil:

‚Încrederea că o figură de atașament este, pe lângă accesibilă, pasibilă de a fi sensibilă poate activa cel puțin două variabile: (a) dacă figura de atașament este judecată a fi felul de persoană care în general răspunde la chemări de susținere și protecție; și (b) dacă sinele este judecat a fi tipul de persoană către care oricine, și figura de atașament în particular, este posibil să răspundă într-un mod util. În mod logic, aceste variabile sunt independente. În practică, ele sunt apte de a fi năruite. Ca rezultat, modelul figurii de atașament și modelul sinelui sunt pasibili de a dezvolta astfel încât să fie complementare și mutuale. (Bowlby, 1973, p. 238)’

Iubirea ca atașament

Până acum, nimeni nu a încercat să conceptualizeze întreaga serie de experiențe ale iubiri romantice într-un fel care paralelizează tipologia dezvoltată de Ainsworth și colegii săi. Nimeni cu un interes în relațiile romantice nu a urmărit ideea lui Bowlby că continuitatea în stilul relației este o problemă de modele mentale ale sinelui și ale vieții sociale. În final, nimeni nu a explorat posibilitatea ca caracteristicile specifice ale relațiilor părinte – copil identificate de Ainsworth et al. ca cauze probebile ale diferențelor în stilurile de atașament în pruncie sunt de asemenea printre determinanții stilurilor de atașament romantic ale adulților. Acestea sunt scopurile majore ale acestui articol.

Am derivat următoarele ipoteze aplicând ideile și descoperirile lui Bowlby și Ainsworth cât se poate de literal la domeniul iubirii adulte.

Ipoteza 1.

Date fiind descrierile stilurilor securizant, evitant și agitat / ambivalent, ne-am așteptat ca 60% dintre adulți să se clasifice ca fiind securizanti și restul să se împartă aproape egal între celelalte două tipuri nesecurizante, cu probabil mai mulți în categoria evitantă decât în cea anxioasă / ambivalentă. Într-un sumar al studiilor americane ale celor trei tipuri de sugari, Campos, Barrett, Lamb, Goldsmith și Stenberg (1983) au conclus că 62 % sunt securizanti, 23 % sunt evitanți și 15 % sunt anxiosi / ambivalenți. Dat fiind un eșantion divers de americani adulți, am considerat rezonabil să ne așteptăm la aproximativ aceleași proporții.

Ipoteza 2.

Exact așa cum sentimentele pe care un sugar probabil că le experimentează în relație cu mama sa se crede că reflectă calitatea atașamentului față de ea, ne-am așteptat ca diferitele tipuri de respondenți – securizanti, evitanți și anxiosi / ambivalenți – ar experimenta cele mai importante relații de dragoste ale lor în mod

diferit. Am prezis că cea mai importantă experiență de dragoste a unui adult securizant ar fi caracterizată de încredere, prietenie și emoții pozitive. Pentru adulții evitanți, iubirea s-a așteptat să fie exprimată prin teama de apropiere și lipsa de încredere. Adulții anxiosi /ambivalenți s-a așteptat să experimenteze dragostea ca o luptă preocupantă, aproape dureros de emoționantă de a se contopi cu o altă persoană. Acest ultim stil este similar cu ceea ce Hindy și Schwarz (1984) au numit atașament romantic agitat / neliniștit și Tennov (1979) a numit limerență.

Ipoteza 3.

Modelele sinelui și relațiilor respondenților s-a așteptat să difere în funcție de stilul de atașament. Tipurile securizante ar trebui să creadă în a îndura dragostea, să-i găsească în general pe ceilalți demni de încredere și să aibă încredere că sinele este plăcut. Tipurile evitante ar trebui să fie mai nesecurizante de existența sau durabilitatea iubirii romantice și să creadă că nu au nevoie de un partener în dragoste pentru a fi fericit/ă. Tipurile ansioase / ambivalente ar trebui să se îndrăgostească des și cu ușurință, dar să aibă dificultăți în a-și găsi iubirea adevărată. Ei ar trebui de asemenea să aibă mai multe îndoieli de sine decât celelalte două tipuri deoarece, spre deosebire de respondenții evitanți, ei nu reprimă sau încearcă să-și ascundă sentimentele de insecuritate.

Ipoteza 4.

Pentru că stilul de atașament se crede că se dezvoltă în pruncie și copilărie, ne-am așteptat ca respondenții celor trei stiluri să raporteze diferite istorii de atașament. Conform teoriei, respondenții securizanti ar trebui să-și amintească de mamele lor ca sensibile și grijulii; respondenții evitanți ar trebui să raporteze că mamele lor au fost în general reci și respingătoare; și respondenții ambivalenți ar trebui să-și amintească un amestec de experiențe negative și pozitive cu mamele lor. Cum mai puține cercetări au fost realizate cu tați, am avut tendința de a ne aștepta ca descoperirile în legătură cu ei să fie aproape similare cu descoperirile pentru mame.

Ipoteza 5.

În final, deoarece nevoile de atașament ale respondenților nesecurizanti nu sunt pasibile de a fi întâlnite în totalitate, respondenții evitanți și ambivalenți ar trebui să fie în mod special vulnerabili la singurătate. Tipurile evitante, oricum, se pot feri de sau pot încerca să ascundă acest sentiment de vulnerabilitate și astfel raportează mai puțină singurătate decât respondenții ambivalenți.

Studiul 1.

Într-un efort inițial de a testa abordarea teoriei atașamentului la iubirea romantică, am creat un ‚chestionar al dragostei’ pentru a fi printat într-un ziar local. După cum a fost explicat de Shaver și Rubenstein (1983), metoda

chestionarului din ziar a fost folosită într-o variată gamă de studii, mereu cu rezultate care seamănă cu cele din cercetări mai scumpe și mai reprezentative. Diferența principală dintre respondenții din cercetările din ziar și participanții în cercetări cu eșantioane reprezentative este că cei dintâi au nivele de educație mai ridicate. De asemenea, în funcție de subiect, cercetările de ziar au tendința de a atrage mai multe femei decât bărbați respondenți. Niciuna dintre aceste înclinații nu a părut să împiedice o testare inițială valoroasă a ideilor noastre, și câștigurile mărimea eșantionului și eterogenitatea au părut să cântărească mai greu decât costul unireprezentativității blânde.

O măsurătoare cu un singur item a celor trei stiluri de atașament a fost realizată traducând descrierile lui Ainsworth et al. (1978) asupra sugarilor în termeni potriviți iubirii adulte. Chestionarul experienței de dragostea, pe care îl vom descrie în detaliu, a fost bazat pe anterioare măsurători și extrapolări ale iubirii adulte din literatura ce tratează atașamentul sugar – purtător de grijă. Măsurătoarea modelelor a fost bazată pe prezumția că credințe conștiente despre iubirea romantică – privitoare la, spre exemplu, dacă durează pentru totdeauna say este ușor sau greu de găsit – sunt colorate de fundament și, poate nu totalmente conștient, de modelele mentale. Măsurătoarea istoriei atașamentului a fost o simplă listă de adjective folosită să descrie relațiile cu părinții din copilărie și relația dintre cei doi părinți.

Metodă.

Subiecți. Analize raportate aici sunt bazate pe primele 620 până la 1200 de replici primite până la o săptămână după publicarea chestionarului. (Descoperirile majore au fost stabilitte după primele câteva sute, deci replicile adiționale nu au fost introduse.) Din aceste 620 de replici, 205 au fost de la bărbați și 415 de la femei. Subiecții au variat de la 14 la 82 de ani, cu o vârstă medie de 34 de ani și o mdie de 36. Venitul mediu a fost de la 20.000 la 30.000 dolari; nivelul mediu de educație a fost ‚un colegiu’. Puțin peste jumătate (51%) erau protestanți, 22 % erau catolici, 3 % erau evrei, 10 % erau atei și agnostici, iar 13 % erau ‚altele’. 91 % erau ‚heterosexuali’, 4 % ‚homosexuali’ și 2 % ‚bisexuali’ (3 % au ales să nu răspundă). 42 % erau căsătoriți la momentul cercetării; 28 % erau divorțați sau văduvi, 9 % ‚locuiau cu un iubit / o iubită’ și 31 % se întâlneau cu cineva. (Unii au bifat mai multe categorii.)

Măsurători și procedură. Chestionarul a apărut pe 26 iulie 1985, într-o ediție a Rocky Mountain News pe prima și a doua pagină a secțiunii de Lifestyle. Dincolo de a fi foarte vizibil acolo, s-a făcut referință la el printr-un banner pe partea de sus a primei pagini a ziarului; ‚Spuneți-ne despre iubirea vieții d-voastră; experții vă pun 95 de întrebări cu privire la cea mai importantă idilă a dumneavoastră.’ Instrucțiunile au inclus următoarele propoziții: ‚Chestionarul are menirea de a privi la cele mai importante relații de dragoste pe care le-ați avut, de ce v-ați implicat în ele, și de ce s-a petrecut așa cum s-a petrecut... Poate fi o relație curentă sau trecută, dar alegeți-o doar pe cea mai importantă.’ Dat fiind faptul că era destul loc doar pentru a întreba despre o relație, am decis să le concentrăm subiecților atenția pe cea pe care o considerau a fi cea mai importantă.

Chestionarul a fost împărțit în trei părți. Prima conținea 56 de afirmații cu privire la cea mai importantă relație a subiectului, ca de exemplu: ‚Am considerat / consider _____ ca fiind unul/una dintre cei/cele mai buni/bune prieteni/prietene ai/ale mei/mele’ și ‚Am iubit / iubesc pe _____ atât de mult încât deseori mă simt / m-am simțit gelos / geloasă.’ (Spațiul gol se referea la numele celei mai importante persoane iubite.) Răspunsurile au fost înregistrate încercuind SD, D, A sau SA pentru a indica puncte de-a lungul unui șir continuu de la dezaprob puternic (SD) la aprob puternic (SA). Cele 56 de afirmații, 4 pentru fiecare 14 subscale, au fost adaptate de la chestionare anterioare despre dragoste (Dion & Dion, 1985; Hatfield & Sprecher, 1985; Hindy & Schwarz, 1984; Lasswell & Losbenz, 1980; Rubin, 1973; Steffen, McLaney & Hustedt, 1984) sau sugerate de literatura ce tratează atașamentul sugar – purtătorul de grijă (ex. Ainsworth et al., 1978).

O analiză a principalelor componente folosită de rotație equimax a fost realizată pe măsurătoarea de 56 de itemi. 13 factori au avut valori mai mari de 1.0 și 12 au corespuns cu scalele anterioare. Itemii de deasupra lui .40 pe unul dintre cei 12 factori prevăzuți au fost analizați pentru pentru securizantanță și itemii care au redus coeficientul alpha au fost șterși. Tabelul 1 furnizează numele celor 12 scale și un item eșantion, numărul de itemi reținuți și coeficientul alpha pentru fiecare. Alpha a variat de la .64 la .84 cu o medie de .76, ce a părut adecvată pentru testele preliminare ale ipotezelor.

Partea a doua a chestionarului a întrebat dacă relația descrisă era curentă sau trecută (61 % erau curente, 39 % erau trecute), care era relația subiectului cu acea persoană la momentul cercetării, cât timp a durat relația, de câte ori a fost subiectul îndrăgostit și dacă ea sau el a experimentat idile înainte de vârsta de 10 ani. Această parte a chestionarului a conținut și întrebări demografice.

Partea a treia a avut de-a face cu stilul de atașament și istoria atașamentului. A inclus secțiuni cu privire la relațiile subiectului cu mama și tatăl său în copilărie și relația dintre cei doi părinți (itemii specifici vor fi discutați mai pe larg în secțiunea Rezultate și Discuție). A inclus și întrebări cu privire la modul în care subiectul se simțea de obicei în relații (lista de cuvinte apare în Tabelul 2) și ce credea el / ea despre cursul tipic al iubirii romantice. Chestionarul a conclus cu o întrebare cu final deschis: ‚Puteți adăuga altceva ce ne-ar putea ajuta să înțelegem iubirea romantică?’ și o cerere pentru numele și numărul de telefon al subiecților dacă aceștia erau de acord să fie intervievat/ă. (Peste 60 % din subiecți au furnizat această informație.)

Subiecții au fost rugați să trimită formularele lor de răspuns la Rocky Mountain News într-o săptămână.

Rezultate și discuție.

Frecvențele celor trei stiluri de atașament. Ipoteza 1 a fost cu privire la dacă cititorii ziarului se pot clasifica drept evitant, ambivalent sau securizant în relațiile lor cele mai importante, date fiind scurte descrieri ale celor trei tipuri de atașament, și în particular dacă frecvențele tipurilor ar fi similare cu cele găsite în studii asupra sugarilor și copiilor mici. Tabelul 2 arată cum au fost redactate alternativele și furnizează procentajul subiecților pentru fiecare descriere.

Puțin peste jumătate (56 %) s-au clasificat ca fiind securizanti, în timp ce cealaltă jumătate s-a împărțit aproape egal între evitanți și ambivalenți (25 %, respectiv 19 %). Aceste cifre sunt similare cu proporțiile raportate în studiile americane cu privire la atașamentul sugar – mamă (Campos et al., 1983, sumarizând proporțiile obținute în aceste studii ca 62 % securizanti, 23 % evitanți și 15 % ambivalenți). Rezultatele noastre sugerează, dar desecurizant nu demonstrează, că alegerile subiecților printre alternative au fost nealeatorii și se poate să fi fost determinate de unele dintre aceleași feluri de forțe care afectează stilurile de atașament la sugari și copii. Restul rezultatelor discută despre validitatea propriei calsificări a subiecților.

Diferențe în experiențele de iubire. A doua ipoteză a prezis că subiecții cu stiluri diferite de atașament desemnate de sine ar diferi în felul în care ei au caracterizat cea mai importantă relație de dragoste a lor. Tabelul 3 prezintă scorurile subscalei (fiecare cu o posibilă variație de la 1 la 4) pentru fiecare tip de atașament, alături de rația F dintr-o analiză într-un singur sens a variației (ANOVA) asupra scorurilor pentru fiecare subscală.

În linie cu ipoteza, iubiții securizanti și-au descris cea mai importantă experiență de dragoste ca veselă, prietenoasă și de încredere. Au pus accent pe faptul că sunt capabili de a accepta și a-și susține partenerul în ciuda defectelor acestuia. Mai mult, relațiile lor au tins să țină mai mult: 10.02 ani, în medie, în comparație cu 4.86 ani pentru subiecții ambivalenți și 5.97 ani pentru subiecții evitanți, F (2, 568) = 15.89, p < .001. Acesta a fost cazul, deși membri ai celor trei grupuri aveau 36 de ani în medie. Doar 6 % dintre cei din grupul securizant divorțaseră, comparat cu 10 % la grupul ambivalent și 12 % la grupul evitant, F (2, 573) = 3.36, p < .05.

Iubiții evitanți au fost caracterizați de teama de intimitate, suișuri și coborâșuri emoționale și gelozie. Nu au produs niciodată cea mai mare medie pe o dimensiune a experienței de iubire pozitivă. Subiecții ambivalenți au experimentat dragostea ca implicând obsesie, dorință de reciprocitate și uniune, suișuri și coborâșuri emoționale, atracție sexuală și gelozie extreme. Ei au furnizat o apropiere de descrierea lui Tennov (1984) asupra limerenței și concepția lui Hindy și Schwarz (1984) de atașament romantic agitat, sugerând că diferența dintre ce numea Tennov iubire și Limerență este diferența dintre atașamentul securizant și ambivalent.

Deși experiențele medii de dragoste ale oamenilor din cele trei categorii diferite de atașament au diferit semnificativ, pentru cele mai multe dintre subscale, toate trei tipurile au punctat pe aceeași parte a punctului de mijloc (2.50), extremele emoționale și gelozia fiind singurele excepții. Astfel, pare a fi o experiență nucleu a iubirii romantice împărțite de cele trei tipuri, cu diferențe în accentuarea și structurarea dintre tipuri. Rezultatele susțin de asemenea ideile că iubirea este un fenomen multidimensional și că indivizii diferă în mai multe feluri decât intensitatea experiențelor lor de dragoste. În special demn de notat a fost faptul că ordonarea mijloacelor pentru stilurile diferite de atașament au diferit pentru dimensiuni diferite. Pentru dimensiunea fericirii, prieteniei, încrederii și fricii de apropiere, subiecții securizanti au diferit semnificativ de cei evitanți și ambivalenți, dar aceste două grupuri nesecurizante nu au diferit între ele. Pe dimensiunea preocupării

obsesive, atracției sexuale, dorinței de uniune, dorinței de reciprocitate și iubirii la prima vedere, subiecții ambivalenți au diferit semnificativ de evitanți și securizanti, ce nu au diferit între ei. Pentru dimensiunea acceptării, subiecții evitanți (cei mai puțin acceptanți) au diferit de subiecții securizanti și ambivalenți și pentru extremele emoționale și gelozie, toate grupurile au fost distincte dpdv statistic. Această varietate de modele susține prezumția că sunt trei stiluri diferite de dragoste, nu doar trei puncte de-a lungul unui șir.

Diferențe în modele mentale. Am încercat să evaluăm ce Bowlby (1969) a numit modele funcționale ale relațiilor utilizând itemii arătați în Tabelul 4. Fiecare a fost bifată sau nebifată ca descriind cum subiectul în general ‚vede cursul unei iubiri romantice de-a lungul timpului.’ Aceste răspunsuri separate au fost analizate de stilul de atașament, folosind o ANOVA într-un singur sens. (Deoarece răspunsurile au fost notate ca 0 sau 1, mijloacele pot fi citite ca proporții.)

În linie cu a treia ipoteză, iubiții securizanti au spus că sentimentele romantice cresc și descresc dar uneori ating intensitatea trăită la începutul relației și că în anumite relații, iubirea romantică nu pălește niciodată. Iubiții evitanți au spus că tipul de iubire romantică exagerată arătată în romane și filme nu există în viața reală, iubirea romantică rareori rezistă și este greu de găsit o persoană de care să te îndrăgostești. Subiecții bivalenți au spus că este ușor să te îndrăgostești și că deseori simt că se îndrăgostesc, deși (ca subiecții evitanți) găssc rar ceea ce s-ar numi iubire adevărată. Ca subiecții securizanti, subiecții ambivalenți au spus că ei cred că sentimentele romantice cresc și descresc în cursul unei relații.

Diferențe în istoria atașamentului. Istoria atașamentului față de părinți a fost evaluată în două feluri. Subiecții au fost întrebați dacă au fost separați vreodată de unul din părinți pentru ‚ce ar părea o perioadă lungă de timp’ și dacă părinții s-au separat vreodată sau au divorțat. Li s-a cerut să descrie cum s-a comportat fiecare părinte cu ei în timpul copilăriei (folosind 37 adjective, ca sensibil, grijuliu, critic sau băgăcios, derivate dintr-un studiu pilot în care subiecții au răspuns la întrebări cu final deschis despre relațiile din copilărie cu părinții) și relația dintre părinți (folosind 12 adjective derivate similare cum ar fi afectiv, nefericit sau argumentator).

Nu au existat diferențe semnificative între cele trei tipuri de atașament în ceea ce privește probabilitatea sau durata separării de părinți în timpul copilăriei, chiar și atunci când s-a analizat pe motiv de separare. În plus, divorțul parental a părut nerelaționat cu tipul de atașament, deși calitatea relațiilor cu părinții a fost asociată cu tipul. Cei mai buni prezicători ai tipului de atașament adult au fost percepțiile respondenților asupra calității relației lor cu fiecare părinte și relația dintre cei doi părinți.

O ANOVA într-un singur sens, cu stilul de atașament ca variabilă independentă, asupra fiecărei variabile a relației copil – părnte și părinte – părinte a produs 51 de F semnificativi la nivelul .05, clar mai multe decât s-ar aștepta de la șansă / noroc. (Treizeci și șapte dintre acestea au fost semnificative la nivelul .01; 15 au fost semnificative la nivelul .001.) Deoarece multe variabile erau corelate, ceea ce a însemnat că multe dintre rezultatele ANOVA au fost redundante, o analiză ierarhică a funcției discriminante a fost realizată pentru a evalua predictibilitatea calității de membru în cele trei categorii de atașament dintr-o combinație de

variabile ale istoriei atașamentului. Subiecții fără informații lipsă asupra variabilelor implicate (N = 506) au fost incluși în analiză. Cele 22 de variabile ale istoriei atașamentului arătate în Tabelul 5 (plus una cu o corelație sub /20) au fost reținute ca prezicători semnificativi ai tipului de atașament. Ambele funcții diferite (2 fiind numărul maxim posibil, date fiind trei grupuri țintă) au fost semnificative statistic, cu un χ2 (46, N = 506) = 131.16, p < .001 combinat. După îndepărtarea primei funcții, χ2 (22, N = 506) a fost 40.94 (p < .01). Cele două funcții au justificat 69.87%, respectiv 30.13% din variabilitatea dintre grupuri.

După cum se arată în Figura 1, prima funcție diferită a separat subiecții securizanti de cele două tipuri de subiecți nesecurizanti. A doua funcție i-a separat pe evitanți de ambivalenți. Împreună, aceste două funcții au clasificat corect 56% dintre subiecții evitanți, 51% dintre cei ambivalenți și 58% dintre subiecții securizanti. (Subiecții clasificați greșit au fost distribuiți în mod egal între categoriile rămase.)

Corelațiile celor 22 de variabile prezicătoare cu cele două funcții diferite sunt arătate în Tabelul 5. Cei mai buni discriminatori între subiecții securizanti și cei nesecurizanti au inclus (a) o relație afectivă între părinți (r = .44), grijulie (.32) și nu nefericită (-.34); (b) o mamă respectuoasă cu subiectul (.43), încrezătoare (.35), îngăduitoare (.33), responsabilă (.31), nebăgăreață (-.42) și nesolicinată (-.40), printre alte calități; și (c) un tată care, printre altele, era grijuliu (.41), binedispus (.40) și afectiv (.30). Discriminatorii de top între grupurile evitant și ambivalent, cu variabilele corelate în mod pozitiv fiind acele numite cel mai des de subiecții ambivalenți, au inclus (a) lipsa de variabile în relația dintre părinți; (b) o mamă care era relativ binedispusă (.43), plăcută (.38), respectată (.37) și nerespinsă (-.30); și un tată relativ nedrept (.47).

Aceste rezultate pot fi sumarizate spunând că subiecții securizanti, în comparație cu subiecții nesecurizanti, au raportat relații mai călduroase cu ambii părinți și între cei doi părinți. Subiecții evitanți, în comparație cu cei ambivalenți, și-au descris mamele ca fiind reci și respingătoare. Subiecții ambivalenți și-au văzut tații ca fiind nedrepți. Ambele seturi de corelații sunt compatibile cu așteptările bazate pe studiile asupra atașamentului dintre sugar și purtătorul de grijă, studii făcute de Ainsworth et al. (1978).

Diferențele și similaritățile dintre sexe. Au existat câteva diferențe semnificative între sexe la itemii individuali. Mai nortabil, respondenții au avut tendința de a-și descrie părintele de sex opus mai favorabil decât părintele de același sex. De exemplu, 62% dintre femei (vs. 44 % dintre bărbați) și-au descris tatăl ca iubitor t(563) = 4.16, p < .001 și 78% dintre bărbați (vs. 69 % dintre femei) și-au descris mama ca iubitoare t (614) = 2.36, p < .05. Același tipar a fost găsit pentru adjectivele afctuos și înțelegător. Mai mult, la dimensiunilr de caracter negative, respondenții au avut tendința de a-și judeca părintele de același sex mai dur. De exemplu, 39% dintre femei, dar doar 27% dintre bărbați și-au descris mamele ca critice, t(614) = 2.91, p < .01. Când a fost vorba de tați, pe de altă parte, 53 % dintre bărbați au ales critic, în comparație cu 39% dintre femei, t(563) = 3.06, p < .01. Același lucru și cu pretențios. Nu au existat diferențe semnificative între sexe cu preponderență în cele trei stiluri de atașament și doar diferențe mici în două dimensiuni ale iubirii: Bărbații au fost de acord mai mult decât femeile în ceea ce

privește itemii de atracție sexuală (3.35 vs 3.26), t(618) = 1.99, p < .05, și de asemenea au raportat o mai mare dorință de uniune (2.94 vs. 2.78), t(616) = 2.45, p < .05. În linii mari, ce s-a evidențiat a fost similaritatea marcantă a rezultatelor pentru femei și bărbați.

Studiul 2.

Studiul 1 a avut câteva limitări ce a adus dorința de a conduce o replică conceptuală. În primul rând, eșantionul de la ziar ar fi putut fi părtinitor din cauza selecției proprii. Acest lucru ar fi putut afecta estimarea noastră a predominanței fiecărui din cele trei tipuri de atașament și ar fi putut distorsiona alte rezultate în moduri neanticipate și nedectabile. A părut înțelept, așadar, să testăm un grup de studenți de colegiu nealeși de sine în al doilea studiu, studenții fiind subiecții obișnuiți în cercetarea psihologică socială. Apoi, Studiul 1 a examinat doar aspecte limitate ale modelelor mentale ale elevilor. O parte interesantă a analizei lui Bowlby (1969) a fost pretenția că aceste modele implică portretizări complementare ale sinelui și ale relațiilor. În studiul 1, din cauza limitărilor de spațiu impuse de editorii ziarului, am neglijat partea de sine a modelelor mentale ale subiecților; în Studiul 2 ne concentrăm pe ea. În al treilea rând, deoarece cercetări anterioare asupra singurătății (ex. Rubenstein & Shaver, 1982) au legat singurătatea de istoria atașamentului fără a folosi itemul de clasificare a atașamentului creat pentru cercetarea noastră asupra iubirii romantice, am decis să includem în Studiul 2 măsurători scurte ale singurătății ca trăsătură și ca stare (Shaver, Furman & Buhrmester, 1985). Ipotezele au fost aceleași ca în Studiul 1, dar Ipotezele 4 și 5 au fost în mod special importante în Studiul 2 deoarece noi itemi ai modelului de sine și măsurători ale singurătății au fost incluse.

Subiecți. 108 studenți (38 de bărbați și 70 de femei) ce erau înscriși într-un curs intitulat Înțelegerea Conflictului Uman au completat chestionarul ca un exercițiu în clasă. Aproximativ trei pătrimi din studenți erau boboci din primul pătrar; vârsta medie era de 18 ani.

Măsurători și procedură. Ca în Studiul 1, subiecții au fost rugați să descrie cea mai importantă relație de dragoste a lor cu ajutorul unor itemi acord – dezacord. De asemenea, ei s-au clasificat folosind același item a stilului de atașament. Pentru a măsura alte aspecte ale modelelor mentale ale subiecților, am inclus câțiva itemi descriptivi ai sinelui și câțiva noi itemi privitori la relațiile cu alte persoane (vezi Tabelul 8). Singurătate ca stare și ca trăsătură au fost măsurate (într-un chestionar separat ce va fi descris) cu două scale paralele de 11 itemi similare cu cele descrise de Shaver et al. (1985). Acestea au fost bazate în parte pe Scala Singurătății UCLA revizuită (Russell, Peplau & Cutrona, 1980). Fiecare item a fost răspuns pe o scală de răspuns de 5 puncte; itemii de trăsătură s-au referit la sentimente trăite ‚în ultimii câțiva ani’ și itemii de stare s-au referit la ‚ultimele câteva săptămâni’. Itemii eșantion de trăsătură au inclus ‚În ultimii câțiva ani, mi-a lipsit compania’ și ‚În ultimii câțiva ani, cam cât de des v-ați simțit singur/ă?’

Subiecții au primit aceste chestionare ca parte a unei serii de exerciții în clasă stabilitae la diferite puncte în timpul trimestrului. Fiecare exercițiu a fost planificat înainte cu o săptămână ca problemele relaționate să fie discutate în clasă.

Confidențialitatea a fost asecurizantată ștergând numele studenților ce au adus exercițiile la timp și apoi analizând toate datele în funcție de număr mai degrabă decât de nume. Pentru a descrește posibilele efecte de halo, chestionarul cu privire la singurătate a fost dat la 4 săptămâni după ce exercițiul chestionarului despre dragoste a fost completat.

Rezultate și Discuție.

Frecvența celor trei tipuri de atașament. Proporțiile fiecărui stil de atașament dintre cele trei au fost foarte similare în Studiul 2 cu cele din Studiul 1: securizant 56% (vs 56% din respondenții la ziar); evitant 23% (vs. 25%); și ambivalent 20% (vs. 19%). Pare improbabil, așadar, ca eșantionul din ziar să fi fost părtinitor în această privință.

Diferențe în experiențe de dragoste. Efectele stilului de atașament asupra experiențelor de dragoste au fost de asemenea similare de-a lungul celor două studii, văzând comparând Tabelele 3 și 6. Deși doar 8 din cele 12 subscale au produs diferențe semnificative cu eșantionul mai mic, aproape toate au arătat aceleași tipare ale mijloacelor găsite în Studiul 1. Respondenții securizanti și-au caracterizat experiențele de dragoste ca prietenoase, fericite și pline de încredere, în timp ce subiecții evitanți au raportat teama de apropiere, iar ambivalenții și-au descris relațiile marcate de gelozie, suișuri și coborâșuri emoționale și dorința de reciprocitate.

Diferențe în modele mentale (itemi vechi). După cum s-a văzut comparând Tabelele 4 și 7, rezultatele pentru 6 din 7 itemi ai modelului mental folosiți în Studiul 1 au fost replicați în Studiul 2, excepția fiind Itemul 3. (În Studiul 1, subiecții evitanți au fost ușor de distins datorită refuzului lor că dragostea poate fi reaprinsă după ce se stinge, dar în Studiul 2, acest lucru nu a mai fost posibil.) Oricum, doar doi dintre itemi au produs diferențe semnificative: Itemul 6 (‚Este ușor să te îndrăgostești...’; girat de 32% dintre ambivalenți, 15% dintre securizanti și niciunul dintre cei evitanți) și Itemul 7 (‚Rar găsești pe cineva...’; girat de 80% dintre evitanți, 55% dintre securizanti și 41% dintre subiecții ambivalenți). Un motiv posibil pentru diferențele dintre cele două seturi de rezultate este faptul că subiecții studenți au avut mai puține experiențe în relații de dragoste; relația lor medie a fost de aproape 1 an, comparat cu 8 ani pentru eșantionul din ziar. Mai puțini dintre ei au dorit să spună că romanța de Hollywood nu există în viața reală (Item 1), mai mulți au spus că dragostea nu pălește de-a lungul timpului (Itemul 4) și tot așa.

Diferențe în modele mentale (itemi noi). Tabelul 8 arată proporția fiecăruigrup de atașament girând noile afirmații de model mental create pentru studiul 2. Stilul de atașament a avut un efect semnificativ asupra a șase din opt, incluzând toți itemii privitori la sine, în afară de unul. Subiecții securizanti s-au descris ca ușor de ajuns să-i cunoști și ca plăcuți de majoritatea oamenilor și au aprobat pezumția că alți oameni sunt în general bine intenționați și buni la inimă. Subiecții ambivalenți s-au descris ca având mai multe dubii de sine, ca a fi greșit înțeleși și subapreciați și ca a-i găsi pe ceilalți mai puțin dornici și capabili decât ei să se implice într-o relație. Subiecții evitanți în general au căzut între extremele

impuse de subiecții securizanti și ambivalenți, și în majoritatea cazurilor au fost mai aproape de ambivalenți decât de cei securizanti. Deși diferențele la ultimii doi itemi nu au atins o simnificație mare, mijloacele au fost ordonate în moduri pline de înțeles dpdv teoretic. Cele două grupuri nesecurizante au spus mai des că cineva trebuie să ‚aibă grijă când are de-a face cu majoritatea oamenilor’ și mai mulți dintre subiecții evitanți (80%) decât cei securizanti (68%) sau ambivalenți (59%) au fost de acord că ‚mă simt destul de bine numai cu mine însumi.’

Diferențe în istoria atașamentului. Într-o încercare de a replica descoperirile istoriei atașamentului din Studiul 1 folosind date din Studiul 2, am realizat o analiză ierarhică a funcției discriminante. Subiecții fără date lipsă la variabilele implicate (N = 101) au fost incluși în analiză. Din nou, ambele funcții au demonstrat că sunt semnificative dpdv statistic, cu un χ2(50, N = 101) = 128.30, p < .001, combinat. După îndepărtarea primei funcții, χ2(24, N = 101) a fost 39.84 (p < .05). Cele două funcții au justificat 75.31%, respectiv 24.59% din variabilitatea dintre grupuri. După cum se observă în panoul de sus a Figurii 2, prima funcție discriminantă a separat ambivalenții de celelalte două grupuri de atașament, un tipar diferir de cel obținut în Studiul 1. A doua funcție a separat evitanții de subiecții securizanti. Împreună, cele două funcții au clasificat corect 75.0% dintre subiecții evitanți, 90.5% dintre subiecții ambivalenți și 85.7% dintre subiecții securizanti.

Noul tipar a fost datorat în primul rând faptului că subiecții evitanți din Studiul 2 și-au descris istoriile de atașament ca fiind mai similare cu cele ale subiecților securizanti în ceea ce privește dimensiunile pozitive de trăsătură decât au făcut-o subiecții evitanți în Studiul 1. În Studiul 1, de exemplu, doar 12% dintre subiecții evitanți au spus că mama lor fusese îngăduitoare; În Studiul 2 această cifră a sărit la 50%. Pentru compătimitoare, această cifră a sărit de la 32% la 79%. Aceleași tipuri de diferențe au fost evidente în descrierile relațiilor cu tatăl și relației dintre părinți. De exemplu, 29% dintre subiecții evitanți în Studiul 1 au descris relația părinților ca fericită; cifra corespunzătoare în Studiul 2 a fost 63%. Pentru bine-dispus/ă, procentajul a crescut de la 19 la 54. Această tendință către descrieri mai favorabile din partea subiecților evitanți din Studiul 2 a rezultat într-o similaritate aparentă mai mare cu subiecții securizanti; la câțiva itemi, de fapt, puțin mai mulți evitanți decât securizanti le-au dat părinților rapoarte favorabile. Acest lucru nu i-a împiedicat, oricum, să menționeze și descriptori mai negativi, ca critic/ă, respingător/toare și dezinteresat/ă. Acești descriptori negativi a permis celei de-a doua funcții discriminante să distingă între grupurile securizant și evitant.

Corelațiile dintre cele 17 variabile semnificative prezicătoare cu coeficienții peste .15 și cele două funcții discriminante sunt arătate în Tabelul 9. Cei mai buni dieferențiatori între ambivalenți și securizanti au fost (a) o relație între părinți percepută ca nefiind binedispusă (-.16), (b) o mamă neînțelegătoare (-.22) și (c) un tată rece (.25), nepăsător (-.24) și neîncrezător (-.23). În contrast cu subiecții evitanți, subiecții securizanti și-au descris mamele ca respectuoase (.21), îngăduitoare (.17), nerespingătoare (-.42) și necritice (-.19) și tații ca drepți / corecți (.19).

De ce istoriile atașamentului la subiecții evitanți ar apărea mai similare cu istoriile de atașament al celor securizanti în eșantionul mai tânăr (studenți)? Central în atașamentul evitant este tendința de defensivă / apărare. Main et al (1985) și

Kobak și Sceery (în presă) au arătat că adulții și studenții evitanți au tendința de a-și idealiza relațiile cu părinții pentru a evita sentimentele negative asociate cu acele relații. Evident, doar odată cu maturitatea și distanțarea de părinți, o persoană evitantă poate începe să înțeleagă aspectele negative severe ale relațiilor ei timpurii. Pentru a testa ipoteza că tinerețea este un factor important, am realizat o a treia analiză a funcției discriminante, folosind date de la cei 100 cei mai tineri respondenți din ziar (toți sub 26 de ani). Tiparul rezultatelor s-a demonstrat a fi foarte similar cu rezultatele din Studiul 2, după cum se vede în panourile de sus și de jos din Figura 2. Au existat două funcții discriminante semnificante dpdv statistic și, în Studiul 2, prima a distins în principal dintre subiecții ambivalenți și celelalte două grupuri. A doua funcție a distins între evitanți și subiecții securizanti.

Ca o testare mai aprofundată asupra dacă diferențele sunt date de subiecții evitanți mai tineri ce-și descriu istoriile de atașament mai favorabil decât subiecții evitanți mai bătrâni, am comparat mijloacele în variabile de atașament pentru tineri (din nou, sub 26 de ani) cu cele ale subiecțilordin ziar mai bătrâni care s-au clasificat ca evitanți. Am găsit că mai mulți tineri decât bătrâni și-au descris relațiile cu și dintre părinți în termeni favorabili. De exemplu, mai mulți și-au descris mamele ca iubitoare (.77 vs. .57), t(51) = 2.15, p < .05. Ei au fost de asemenea mai pasibili (p < .05) de a spune că mamele lor au fost sensibile, nebăgărețe și nerespingătoare. Același tipar a fost găsit în descrierile lor în ceea ce îi privește pe tați. De exemplu, 65% dintre evitanții tineri, dar numai 54% dintre cei mai bătrâni și-au numit tații iubitori ,t(157) = 2.13, p < .05 și și-au descris tații ca mult mai bine dispuși. Astfel, diferențele dintre analizele funcției discriminante din cele două studii par să fie datorate diferențelor de vârstă dintre cele două eșantioane și tendința pentru subiecții evitanți mai tineri de a-și idealiza istoriile de atașament.

Diferențe în singurătatea ca stare și ca trăsătură. În final, Tabelul 10 raportează scoruruile singurătății ca stare și ca trăsătură (pe scale de 5 puncte) pentru fiecare din cele trei grupuri de atașament în Studiul 2. În linie cu Ipoteza 5, cele mai ridicate scoruri au fost obținute de subiecții ambivalenți, iar cele mai scăzute de cei securizanti. Aceste descoperiri se potrivesc cu alte indicații de-a lungul celor două studii cum că adulții ambivalenți tânjesc după o relație de dragoste care implică fuziune, reciprocitate și pasiune intensă – o relație pentru care ei găsesc prea puțini parteneri dornici.

Într-o încercare de a înțelege de ce subiecții evitanți nu au primit scoruri la singurătatea ca trăsătură egale cu cele ale subiecților ambivalenți, ne-am uitat la itemiin individuali, incluzând câteva extreme, unele neincluse în cele două scale. (Extra itemii luați din Scala Singurătății NYU; Rubenstein & Shaver, 1982.) Două tipuri de itemi au fost de interes special: unul care accentua faptul de a fi o persoană singură (ex. ‚Sunt o persoană singură,’ ‚Mereu am fost o persoană singură’) și alții care se refereau la distanța de alții, dar fără a indica că un sine singur este de învinovățit (ex. ‚În ultimii ani, nimeni nu m-a cunoscut bine,’ ‚În ultimii ani, m-am simțit exclus’).

Într-o experiență exploratorie, doi itemi din fiecare tip au fost mdiați și contrastați prn comparații planificate. Comparație dintre subiecții ambivalenți și celelalte două grupuri în itemi care au implicat un sine singur ca trăsătură a produs F(1, 80) = 17.88, p <.001; comparația dintre grupul securizant și cele nesecurizante

în cei mai ambigui itemi a produs F(1,80) = 7.05, p < .01. Nicio altă comparație nu a fost semnificativă.

Aceste analize de explorare sunt compatibile cu descoperirile raportate de Kobak (1985). În studiul lui, subiecții evitanți și ambivalenți au fost evaluați de egali ca mai puțin competenți dpdv social decât subiecții securizanti, dar când au fost rugați să se descrie, doar subiecții ambivalenți au raportat mai puțină competență socială.

Diferențe și similarități între sexe. În Studiul 2 nu au existat diferențe semnificative între sexe în nicio variabilă și niciun tipar pentru care am avut un număr suficient de bărbați pentru a face comparațiile.

Dscuție Generală.

Cinci ipoteze privitoare la iubirea adultă au derivat din teoria și cercetarea asupra atașamentului. Prima a fost cele mai simple predicții pe care le putem face cu privire la frecvențele relative ale celor trei stiluri de atașament: că ele ar fi cam la fel de comune la vârsta adultă ca și în pruncie. Rezultatele au susținut această ipoteză. De-a lungul ambelor studii, aproximativ 56% dintre subiecți s-au clasificat ca fiind securizanti, aproximativ 24% ca evitanți și aproximativ 20% ca ambivalenți. Campos et al. (1983) au estimat cifrele pentru pruncie ca 62% securizant, 23% evitant și 15% ambivalent. Desecurizant, este improbabil că măsurătoarea cu un singur item al stilului de atașament să măsoare exact același lucru pe care Ainsworth et al. (1978) l-a codat din observațiile comportamentale ale elementului bivalent prunc – mamă, și ar fi naiv să credem că un stil adoptat în pruncie rămâne neschimbat și neelaborat de-a lungul întregii vieți. Totuși, căutarea conexiulor dintre atașamentul din copikărie și cel din viața adultă trebuie să înceapă de undeva și simpla noastră măsurătoare și ipoteză deschisă s-au comportat bine în testarea lor inițială.

A doua ipoteză a prezis tipuri diferite de experiențe de dragoste pentru oameni în cele trei categorii ale stilului de atașament. Datele au susținut această ipoteză, indicând o constelație unică de emoții pentru fiecare dintre cele trei categorii de atașament în ciuda existenței unei experiențe generale nucleu de dragoste romantică. Rezultatele au fost mai slabe în Studiul 2 decât în Studiul 1, în mare parte din cauza mărimii eșantionului, dar și, poate, din cauza lipsei de experiență în relații a subiecților tineri.

A treia ipoteză a prezis că modelele de sine și de relație ale subiecților ar avea legătură cu stilul de atașament. Rezultatele au susținut această previziune, indicând că oamenii cu orientări de atașament diferite antrenează credințe diferite în ceea ce privește cursul iubirii romantice, disponibilitatea și încrederea în partenerii lor și propria lor demnitate în dragoste. Aceste credințe pot fi parte a unui ciclu (un ciclu vicios în cazul oamenilor nesecurizanti) în care experiența afectează credințele despre sine și alții și aceste credințe la rândul lor afectează rezultatele relaționale și comportamentale. (Wachtel, 1977)

A patra ipoteză, ca și prima, a prevăzut în mod direct paralelele dintre interacțiunile prunc – mamă și rapoartele adulților despre relațiile din copilărie cu părinții. Listele de bifat cu adjective simple au fost folosite pentru a evalua relațiile

amintite cu părinții și relația dintre părinți. Studiul 1 a indicat că două funcții discriminante bazate pe itemii istoriei atașamentului ar putea distinge în mod semnificativ membrii celor trei categorii de atașament. Cea mai puternică funcție a diferențiat între subiecții securizanti și cei nesecurizanti; a doua funcție a diferențiat în principal între cele două grupuri nesecurizante. Aceste rezultate se potrivesc cu descoperirile lui Ainsworth et al. (1978).

Rezultatele nu au fost directe pentru Studiul 2, ce a implicat un grup mai tânăr de subiecți. Pentru ei, cele mai ușoare de distins stiluri de atașament, bazate pe rapoartele despre experiențele cu părinții din copilărie au fost ambivalent pe de o parte și evitant și securizant pe de altă parte. O a doua funcție a diferențiat între ultimele două grupuri. Diferențele dintre Studiul 1 și 2 au fost interpretate în funcție de defensiva subiecților evitanți mai tineri. O analiză care a distins subiecții tineri de cei bătrâni în Studiul 1 a susținut această interpretare.

A cincea ipoteză a prevăzut o singurătate ca trăsătură raportată mai mare printre subiecții subiecții nesecurizanti decât cei securizanti, în special între cei ambivalenți. Această peredicție a fost testată în Studiul 2 și a fost susținută de măsurătorile asupra singurătății ca trăsătură și ca stare. Analize adiționale au dezvăluit că subiecții evitanți au admis că sunt distanți față de alte persoane, dar nu au raportat că se simt singuri. A fost imposibil de evaluat prezumțiile lor mai în amănunt pentru a vedea dacă sunt corecte sau dacă ar trebui să fie interpretate ca exemple ediționale de evitare defensivă.

În linii mari, rezultatele furnizează susținere încurajatoare pentru o perpectivă teoretică a atașamentului asupra iubirii romantice, deși un număr de avertismente sunt în ordine.

Deoarece chestionarele din Studiile 1 și 2 au trebuit să fie scurte (unul din cauza constrângerilor spațiului din ziar, celălalt din cauza limitărilor unui format de exercițiu în clasă), am fost capabili să ne interesăm de o singură relație romantică – cea pe care subiecții au considerat-o ca fiind cea mai importantă. Pentru a crește șansele de a detecta caracteristicile unei experiențe a unei relației dată de stilurile de atașament ale subiecților, ar fi bine să întrebăm de mai mult de o relație. Hindy și Schwarz (1984) și-au întrebat subiecții (toți absolvenți recenți de colegiu) despre patru relații și le-au tratat ca itemi într-o măsurătoare de atașament agitat. Corelațiile găsite în vecinătatea a .40 între fiecare pereche de relații în ceea ce privește atașamentul agitat, sugerând continuitate considerabilă (dată de, suspectăm, stilul de atașament al subiecților) și variație considerabilă de-a lungul relațiilor. Gradul de securitate și nerăbdare într-o relație este, după cum s-ar putea aștepta, o funcție unită a stilului de atașament și factorii unici anumitor parteneri și circumstanțe. Acest lucru merită desecurizant mai mult studiu.

Ar putea fi utilă evaluarea ambilor parteneri într-o relație; până acum, noi și Hindy și Schwarz ne-am bazat doar pe rapoartele unuia dintre ei. Ar putea fi posibil, folosind metode ca cele ale lui Gottman (1979) și Gottman, Makman și Notarius (1977) pentru a examina nu doar rapoarte despre calități ale relației, dar și caracteristici observabile ale interacțiunii de cuplu în laborator. Acesta este un mod de a extinde măsurătoarea dincolo de realitatea raportului de sine.

În general, am supra accentuat poate gradul la care stilul de atașamentul și sentimentele relaționate cu atașamentul sunt trăsături mai degrabă decât produse

ale interacțiunilor unice persoană – situație. Cercetătorii în atașament deseori oscilează între a folosi termenii securizant, evitant și ambivalent pentru a descrie relațiile și folosirea lor pentru a categoriza oamenii. Ne-am concentrat aici pe continuitatea personală, dar nu vrem să negăm că relațiile sunt fenomene complexe, puternice cu efecte cauzale dincolo de cele previzibile doar din variabilele de personalitate. O persoană securizantă ce încearcă să își construiască o relație cu o persoană ambivalentă poate fi împinsă să se simtă și să acționeze evitant. O persoană evitantă poate face un partener securizant să se simtă și comporte agitat, și tot așa. Aceste tipuri de interacțiuni merită studiu individual.

Măsurătorile noastre au fost limitate în ceea ce privește numărul de itemi și simplitatea alternativelor de răspuns, și acest lucru ar trebui corectat în viitoarea lucrare. Oricum, sunt motive de a suspecta că nicio îmbunătățire psihometrică nu va rezolva toate problemele asociate cu evaluarea raportului de sine a variabilelor relaționate cu atașamentul. În primul rând, subiecții pot bi incapabili de a articula exact ceea ce simt într-o relație de dragoste. În al doilea rând, subiecții sunt impasibili de a avea orice asemănător cu o memorie perfectă în ceea ce privește experiențele lor de dragoste sau natura relațiilor lor cu părinții, în special cele din timpul anilor preșcolari. În al treilea rând, subiecții sunt pasibili să fie defensivi și să-și servească sinele atunci când își amintesc și descriu unele evenimente despre care dorim să ne interesăm.

O soluție pentru unele probleme legate de măsurătorile raportării de sine este să le cerem celor din exterior să descrie caracteristicile relevante unei relații ale subiectului. Kobak și Sceery (în presă) au făcut asta într-un studiu recent asupra stilurilor de atașament la bobocii din colegiu. Au pus doi cunoscuți ai fiecărui subiect să-l descrie folosind o procdură de tip Q, iar între cele două seturi de rezultate s-a făcut media. Stilurile de atașament ale subiecților au fost evaluate de un interviu clinic lung realizat de George, Kaplan și Main (1984). Rezultatele au indicat că subiecții securizanti au fost descriși de cunoștințe ca mai competenți social, fermecători, veseli și plăcuți decât colegii lor evitanți și ambivalenți. Cele două grupuri nesecurizante au diferit în feluri așteptate teoretice, grupul evitant fiind descris ca mai ostil și defensiv, de exemplu, iar grupul ambivalent ca mai conștient de sine și preocupat de problemele de relație.

Interviul despre atașament realizat de George et al. (1984) este în sine o alternativă importantă la măsurătorile raportului de sine pe care le-am folosit deoarece include evaluarea gradului de defensivă, amintirile aparent blocate ale unor episoade relaționale importante cu părinții și preocuparea de probleme de atașament (din partea subiecților ambivalenți). De fapt, concentrarea asupra gradului de defensivă și a stilului de procesare a informației i-a condus pe Main et al. (1985) să conceptualizeze modele mentale oarecum diferit față de felul în care am făcut-o noi. În timp ce noi am încercat să evaluăm credințe avute în mod conștient despre sine și relații, Main et al. au încercat să evalueze cum este informația procesată și distorsionată.

Chiar și în domeniul raportului de sine, ar trebui să fie posibilă îmbunătățirea măsurătorii noastre a stilului de atașament. Fiecare dintre alternativele noastre de răspuns a inclus mai mult de o problemă sau dimensiune, de exemplu, ușurința de a se apropia de cineva, sentimentul de comfort cu a avea grijă

și a primi grijă, teama de abandon. În principiu, fiecarea asemenea problemă ar putea fi evaluată separat, cu o scală multi – itemi, și apoi tipurile de atașament ar fi derivate de analiza profilului. Pe lângă că este mai securizantă, potențial, o asemenea metodă le-ar permite subiecților să aprobe părți din ceea ce le este forțat acum ca singură alternativă.

Pe lângă problemele de măsurătoare, abordarea atașamentului la iubirea romantică trebuie să treacă de dileme conceptuale importante. În studiile noastre preliminare, am ales să trecem cu vederea faptul că relațiile copil – părinte diferă în moduri importante de relațiile romantice adulte. Una dintre cele mai importante diferențe este că iubirea romantică este o stradă cu două sensuri; ambii parteneri sunt uneori agitați și în căutarea securității și alteori capabili să furnizeze securitate și grijă. O a doua deiferență importantă este că iubirea romantică aproape mereu implică atracție sexuală (Tennov, 1979), în timp ce cei mai speculativi psihoanaliști au spus că atașamentele sugarilor de mamă sunt de natură sexuală. Bowlby (1979) și Ainsworth et al. (1978), luându-și conceptul din etologie, s-au ocupat de probleme ca acestea postulând sisteme comportamentale distincte. Acestea includ, printre altele, sistemul de atașament, sistemul de oferire a grijii și sistemul de reproducere și de împerechere. Iubirea romantică adultă pare să implice integrarea acestor trei sisteme, forma integrării fiind influențată de istoria atașamentului (Shaver et al., în presă).

O altă problemă importantă are de-a face cu continuitatea și schimbarea în stilul de atașament. Din motive teoretice, am fost interesați în examinarea dovezilor pentru continuitatea stilului de atașament între copilărie și viața adultă, și considerăm important că exită dovezi solide pentru continuitate între vârstele de 1 și 6 ani și dovezi retrospective preliminare pentru continuitate în propriile noastre date la adulți. Cu toate astea, ar fi suprapesimist – din perspectiva persoanelor atașate nesecurizante - să concluzionăm că continuitatea este mai degrabă o regulă decât excepția dintre copilăria timpurie și viața adultă. Corelațiile pe care le-am obținut între variabilele părinților și tipul de atașament curent au fost semnificative dpdv statistic, dar nu destul de solide. Au fost mai mari în Studiul 2, unde subiectul mediu era cu 15 până la 20 de ani mai tânăr decât în Studiul 1. (De asemenea, când am împărțit eșantionul din ziar în grupuri de vârstă mai tinere și mai bătrâne într-o analiză neraportată aici, corelațiile cu variabilele părinților au fost mai ridicate pentru grupul mai tânăr.) A părut posibil ca continuitatea dintre experiențele din copilărie și cele adulte să descrească odată cu înaintarea în vârstă. (Vezi Skolnick, în presă, pentru dovezi longitudinale relevante.) Persoana medie participă la mai multe prietenii și relații de dragoste importante, fiecare dintre ele furnizând o oportunitate de a revizui modelele mentale ale sinelui și ale altora.

Main et al. (1985) a raportat că, în ciuda unei asocieri impresionante dintre istoria de atașament a adulților și stilurile de atașament ale propriilor lor copii mici, unii părinți s-au eliberat din lanțul continuității trans-generațional. Adică unii adulți ce au raportat a fi nesecurizanti în relațiile lor cu părinții, au reușit să producă copii care au fost atașați în securizantanță la vârstele de 1 și 6 ani. Studiul atent al acestor cazuri i-a sugerat lui Main et al. că adulții au trecut mental peste experiențele neplăcute cu părinții și acum aveau modele mentale ale relațiilor mai tipice subiecților securizanti. Procesul prin care o persoană nesecurizantă devine

din ce în ce mai securizantă, probabil prin participarea într-o relație ce infirmă caracteristicile negative ale modelelor mentale bazate pe experiență, oferă o cale importantă pentru cercetări viitoare. Rezultatele noastre sugerează că adulții evitanți mai tineri sunt pasibili la distorsionarea defensivă a memoriilor relațiilor cu și între părinți. Subiecții evitanți mai în vârstă au prezentat un portret mult mai puțin favorabil al părinților lor.

Deoarece e posibil ca mulți psihologi sociali să interpreteze greșit abordarea noastră ca freudiană, ar putea merita să facem un contrat între concepțiile freudiene ale continuității sugar – spre – adult pe de o parte cu concepția teoriei atașamentului pe de altă parte. Diferită de concepția freudiană, potrivit căreia irraționalitățile presupuse ale iubirii adulte indică o regresie către pruncie sau fixație la anumite stagii mai timpurii ale dezvoltării psihosexuale, teoria atașamentului include ideea că dezvoltarea socială implică construcți, revizia, integrarea și abstracția continuă a modelelor mentale. Această idee, ce este similară noțiunii de scenarii și scheme în psihologia socială cognitivă (ex. Fiske & Taylor, 1984), este compatibilă cu posibilitatea schimbării bazate pe noi experiențe și informații, deși schimbarea poate deveni mai dificilă prin folosirea repetată și incorectă a modelelor și schemelor obișnuite.

Freud și-a explicat procesul frumos, dacă nu persuasiv, asemănându-l cu orașul Romei, ce a fost răvășit, revizuit și reconstruit de multe ori de-a lungul secolelor. În cazul inconșteintului, conform lui Freud, este ca și cum toate orașele anterioare încă există, în forma lor originală și pe același loc. Concepția lui Bowlby este mai în linie cu arheologia actuală. Fundamentele și formele prezente ale modelelor mentale ale sinelui și vieții sociale încă ndură similarități și conexiuni cu predecesorii săi – unele dintre reperele istorice importante, podurile și străzile încovoiate încă sunt acolo. Dar puține dintre structurile antice există nealterate sau în izolare mentală, astfel încât simpla regresie sau fixația sunt improbabile.

Abordarea teoriei atașamentului la dragostea romantică sugerează că iubirea este la fel de biologică ca un proces social, bazat pe sistemul nervos și servind una sau mai multe funcții importante. Această viziune este împotriva ideii din ce în ce mai populare că dragostea romantică este o invenție cultural – istorică, poate o creație a iubiților de curte din Europa secolului al XIII-lea (ex. Averill, 1985; de Rougement, 1940). Aceasta este evident o problemă de cercetare istorică și trans-culturală serioasă, dar în absența unor dovezi solide a contrarului, am ipotetizat că iubirea romantică a existat întotdeauna și peste tot ca un potențial biologic, deși a fost deseori înlăturată ca o bază a căsătoriei. Există înregistrări explicite a iubirii romantice în toate civilizațiile literate ale timpurilor istorice timpurii, de la Egipt și China la Grecia și Roma (Mellen, 1981).

În final, trebuie să clarificăm că numind iubirea romantică un proces de atașament nu avem intenția de a presupune că faza timpurie a idilei este echivalentă cu a fi atașat. Ideea noastră, ce necesită o dezvoltare mai amănunțită, este că iubirea romantică este un proces biologic realizat de evoluție pentru a facilita atașamentul dintre parteneri sexuali adulți care, în momentul în care dragostea a evoluat, sunt pasibili de a deveni părinții unui sugar ce ar avea nevoie de grija lor imediată.

Descreșterea notabilă în fascinație și preocupare odată ce iubiții trec de la faza romantică (de atașare) la ceea ce devine o perioadă lungă, de decade de

atașaent securizant este evidentă nu doar în cazul iubirii romantice, dar și în copilăria timpurie, când majoritatea copiilor securizanti încep să considere susținerea parentală ca pe ceva securizant (suportând separații neașteptate). După cum Berscheid (1983) a arătat în analizele ei ale neemoționalității aparente în multe mariaje, despărțirile ca divorțul sau văduvia deseori ‚activează sistemul de atașament’, ca să folosim sintagma lui Bowlby, și descoperă forța legăturilor de atașament care fusesră anterior invizibile. Singurătatea și mâhnirea sunt uneori semne ale adâncimii atașamentelor rupte.

În concluzie, iubirea și singurătatea sunt procese emoționale care servesc funcțiilor biologice. Teoria atașamentului le portretizează în acea lumină și ne îndeamnă să mergem dincolo de modele mai simple și mai puțin integrative teoretic ce implică concepte ca atitudinea (ex. Rubin, 1973) și excitarea fiziologică (Berscheid & Walster, 1974). Din acest motiv, abordarea atașamentului pare demnă de a fi urmărită chiar dacă studiul viitor descoperă (după cum securizant o va face) că iubirea romantică adultă necesită adiții la sau alterații în teoria atașamentului. Nu ar fi surprinzător să aflăm că iubirea adultă este mai complexă decât atașamentul sugar – purtător de grijă, în ciuda similarităților fundamentale.