Vatra Satului Nr 1 - 2016 Color

8/17/2019 Vatra Satului Nr 1 - 2016 Color

1/8

Etapa istorică pe care o străbate în prezent satul românesc, deci şi cel bănăţean,implică o serie de prefaceri pe plan econo-mic, cultural-ştiinţic şi social, ca urmare anoilor condiţii politico-economice în carese aă România. În acest context complex,de modicări profunde de structură, satul

bănăţean se găseşte într-o perioadă de lungăredenire culturală. Este evident că acest proces de redenire culturală estedinamic, tumultuos, de multe oriimprevizibil şi chiar haotic.

Misiunea de lucru, dar şi de su-et a oricărui muzeograf este dea conserva şi promova valorilelocului, vârfuri ale cunoaşterii şicreaţiei umane în toate sferele deactivitate, privite în dezvoltarea is- torică, realizînd astfel sinteze spe- cice pentru întinse perioade detimp şi arii geograce. Cu deose-

bire sunt proprii aceste trăsăturimuzeelor de etnograe, care aucele mai mari posibilităţi de gene- ralizare a milenarelor experienţeomeneşti în totalitatea componen-telor ce denesc caracteristicul unoranume tipuri de civilizaţie.

Creaţia colectivă a comunităţilorde mai mică sau mai mare întindere (sate,comune) ne oferă sinteza prin ecare obiectcolecţionat şi expus. Cercetarea şi dezvălui- rea în această lumină a sensurilor profundeînchise în ecare obiect etnograc ne dau putinţa să descoperim nu numai modul de

viaţă din trecut al unui popor, ci şi să contu-răm, prin cunoaşterea legilor de dezvoltaresocială, coordonatele posibile ale destinu-lui său naţional. De aceea, putem consideraetnograa o „arheologie” a epocilor mai

puţin îndepărtate, un mijloc de salvare avestigiilor unui arhaic trecut, ameninţat cudispariţia de către civilizaţia modernă.

Sunt convins că a-ţi conserva identitateaetnică, istorică şi culturală e un drept aloricărui popor şi al oricărui grup etnic.Această conservare a propriei identităţi

nu presupune, în sine, atacarea vreunui altgrup etnic. Dimpotrivă, conservarea pro-

priei identităţi etnice, istorice şi culturaleimpune, pe principiul simetriei, susţinerea şiconservarea identităţilor oricăror altor po- poare şi ale oricăror altor grupuri etnice.

Există o tendinţă puternică prin care sus- ţinătorii „globalizării” încearcă să ne con-

vingă că a renunţa la identitatea noastră „eun act progresist şi umanitar”, că a încercasă-ţi păstrezi identitatea e „rasism” şi că păstrarea identităţii culturale, istorice şi na- ţionale „e o idee extremistă şi complet gre-

şită”, şi fac asta doar pentru că vor ca noisă devenim doar nişte cetăţeni orbi care săconsumăm ceea ce ni se oferă, atât mental,cât şi material. Ţinta acestor măsuri e ceade a debusola complet popoarele, transfor- mându-le într-o masă de indivizi fără niciocoeziune etnică, istorică şi culturală. Prin

alterarea valorilor, un popor poate devenitot mai confuz în decursul timpului sau poate deveni foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colo-nizări culturale din exterior. Valo- rile sunt forţele care modeleazăîntreaga societate şi dau consis-tenţă rezistenţei în faţa presiunilorde schimbare venite din exterior.Când valorile din interior dispar prin marginalizare continuă, învidul creat pot aduse noi valoriculturale, diferite etnic, dar şi con-fesional.

Pornind de la aceste premisealarmante, consider că îninţareaşi dezvoltarea unor puncte muze- istice de interes local, în comu-nităţi rurale din diferite zone aleBanatului, corespunde nevoii dea promova un patrimoniu cultu-ral important şi insucient valori-

cat, astfel încât acestea să devină adevă- rate gestionare şi promotoare de cultură.Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara, prin participarea mea şi a altor colegi, în-cearcă astfel să sprijine într-un mod activeforturile colecţionarilor de a păstra şi pro-

mova, susţinându-i să-şi conserve, să-şigestioneze şi să-şi promoveze pe termenlung patrimoniul şi propunându-le totoda-tă să devină operatori culturali în sectorul privat.

Interiroul unei locuinţe tradiţionale din Căpâlnaş

(Muzeul Satului Bănăţean Timişoara)

ANUL XII l Nr. 36 l ianuarie - aprilie 2016 l VATRA SATULUI Pagina 1Pagina 1

Periodic afliat Asociaţiei Publiciştilor Presei Rurale din Banat

Motto

Viitorul şi trecutulSunt a lei două feţe,Vede-n capăt începutulCine ştie să le-nveţe;Tot ce-a fost ori o să e

În prezent le-avem pe toate,Dar de-a lor zădărnicieTe întreabă şi socoate.

M. EminescuFERENDIA

Ioan Traia

Nevoia de pstrare a imaginiisatului tradiional

Periodic afliat Asociaţiei Publiciştilor Presei Rurale din Banat

Motto

Viitorul şi trecutulSunt a lei două feţe,Vede-n capăt începutulCine ştie să le-nveţe;Tot ce-a fost ori o să e

În prezent le-avem pe toate,Dar de-a lor zădărnicieTe întreabă şi socoate.

M. Eminescu

ANUL XII

NR. 36

ianuarie

- aprilie

2016

FERENDIA

6


2/8

Astfel de muzee şi colecţii deschise către public au un rol important în viaţa culturală, pentru că oferă o viziune – e drept, per-sonală şi fragmentată – asupra istoriei şitradiţiilor unei comunităţi, oferă un loc fa-miliar de agrement şi divertisment, avândşi o componentă de educare, care răspundenevoilor comunităţii.

Câştigul important al acestor acţiuni esteun fel de redeşteptare a solidarităţii localni-cilor în jurul unui scop comun, altul decâtcel economic sau politic.

Asemenea acţiuni au însă puţine şansede izbândă fără susţinere din partea autori-

tăţilor. Mai trist este că însele comunităţilenu mai dau prea mare importanţă tradiţiilorşi trecutului sau nu mai găsesc modalităţide a le încorpora în viaţa lor, preferând săstea cu ochii aţintiţi către lumea globală şisă preia tradiţiile mai noi ale altora.

În general s-a vericat şi se ştie că vala- bilitatea instituţiilor muzeale este condiţio-nată în primul rînd de valoarea şi bogăţia patrimoniului. Ar inutil să se insiste asupra creării unor muzee în localităţi carenu asigură materialul necesar, muzee caresă devină simple depozite de vechituri şicuriozităţi eclectic îngrămădite şi care, de

aceea, să e inexistente pentru publiculrespectivei localităţi. Ar , de asemenea,un prejudiciu adus etnograei muzeogra-ce a judeţului, menţinerea acelor unităţisăteşti care nu-şi justică prin nimic utili-tatea. Iar utilitate, în cazul special al aces-tor unităţi – lipsite de pretenţii cu privirela cercetarea profundă a fenomenului decultură populară, de posibilităţi de conser-vare şi păstrare ideală a patrimoniului etc. –,înseamnă aproape exclusiv priză la public,educare patriotică a publicului, formare şidezvoltare a gustului acestuia pentru fru-mosul autentic.

„ - Marinică, Marinică,Trenule, măi trenulică,Unde-l duci pe VasilicăToată ziua, ziulică?-Îl duc, dragă, la făbrică

Până hăt la Bocşa mică,Să v-aducă de păpică.”

(din folclorul local al navetiştilor)

Da, trenul acesta cu istoria lui devineîncet, încet o nostalgică amintire. Şi, casă povestim nepoţilor ce-a fost, ce-am

păţit în tinereţe, vrând, nevrând, foarte pe scurt, ne întoarcem la trecut. Sun-tem legaţi organic de acesta prin nişteartere prin care seva de ieri se revarsăîn albia prezentului şi, astfel, la rându-i,şi el va deveni trecut pentru viitorime.

Ne putem întreba, de pildă: oare am

putut comunica în scris astăzi, dacăgrecii, apoi romanii, n-ar descoperitliterele alfabetului, am putut zburaasemenea păsărilor dacă nu ar exis-tat înaintaşii cutezători precum LouisBleriot (1909) ori Aurel Vlaicu (1913),sau ne-am putut deplasa cu atâtauşurinţă şi viteză pe rotundul pămân-tului dacă nu erau pionierii automobil-ului Karl Benz (1886), Daimler(1887),Renault (1830) şi George Stephenson,

părintele locomotivei cu abur? N-am

putut, de bună seamă, aşa ceva.Atari cugetări, precum şi faptul că,acum 120 de ani, la 3 iulie 1896, seinaugura „drumul de er” dintre Gătaiaşi Vârşeţ, mi-au oferit ocazia să readuc

în memoria consătenilor, succint, po-vestea „maşinii care scuipă foc” şi, cudeosebire, a legendarului „Marinică”,cel care făcea parte din viaţa locuito-rilor.

M-am documentat pentru acest eseu,reţinând selectiv, după ce am consultatcărţi, internetul, oameni de speciali-tate (vezi prof. ing. Valentin Ivănescude la Buziaş, scriitorul şi jurnalistullugojean, Cristian Ghinea, în „Istoriaferoviară a zonei…”), ceferişti, nave-tişti în viaţă, bătrânul meu jurnal, pre-cum şi suetu-mi încărcat de emoţii.Îmi cer scuze dacă unele informaţii dinsursele mele nu se potrivesc deplin cuale unor cititori.

Se spune că originile căilor ferate seregăsesc în Anglia. Debutul propriu-zis

a avut loc cu ocazia inaugurării rela- ţiei Liverpool-Manchester, pe datade 15 septembrie 1830, când, cu aju-torul locomotivei cu abur „Racheta”a lui Stephenson, au fost transportaţicălători pe o distanţă de 20 de km cuo iuţeală de 35 de km/oră. Atunci ar avut loc, ciudat, şi primul accidentferoviar. Fostul preşedinte al CamereiComunelor, Huskinson, stând de vorbăcu ducele Wellington, n-a observat şia fost lovit de o locomotivă.

Peste un an numai, la 27 oct. 1831,linia aceasta a fost vizitată şi de tânărul bursier român Petrache Poenaru, caremărturisea în raportul trimis: „Am fă-cut această călătorie cu un nou mijloc

de transport, care este una din minunileindustriei secolului… Douăzeci de tră-suri legate unele de altele, încărcate cu240 de persoane, sunt trase deodată deo singură maşină cu aburi”. Acesta afost primul român care a călătorit cutrenul.

Construcţia s-a extins şi în Europacontinentală: în Belgia şi Germania(1835), Franţa şi Austria (1837), Ru-sia şi Cehia (1838), Polonia (1842)etc., iar în Banatul (austro-ungar), liniaferată pentru călători Oraviţa-Baziaş(62,5 km) s-a deschis în 1856, la 1 no- iembrie, în timp ce, în regatul Româ-niei de atunci, linia Bucureşti-Giurgiu(50 km) se inaugurează abia în anul1869.

Către mijlocul sec. al XIX-lea, lo-

comotiva cu abur învinsese denitivdiligenţele şi poştalioanele. De reţinutcă proprietarii acestor vechi mijloacede transport se opuneau vehement tre-nului, memoriul lor ajungând chiar în

parlamentul englez. Am reţinut câtevadin motivele care-i îngrijorau: trenultulbură vacile la păscut şi dau mai

puţin lapte, sperie găinile şi nu maiouă, fumul otrăveşte păsările, scânteile

pot aprinde grânele, iarba sau casele.Şi în Europa, Colegiul medicilor din

Bavaria s-a opus acestei „maşini carescuipă foc”, argumentând că „loco-motiva cu aburi îmbolnăveşte creierulomului de… delirium furiosum.” Pânăşi un scriitor de talia lui Victor Hugo

Iosif Marius Circa

Trenul Marinic n contiina

navetitilor din FerendiaCu prilejul mplinirii a 120 de ani

de la inaugurarea liniei ferate Gtaia-Vre

Pagina 2 ANUL XII l Nr. 36 l ianuarie - aprilie 2016 l VATRA SATULUIPagina 2


3/8

se temea într-o depeşă trimisă soţieisale în care arma că: „viteza este ne-maipomenită, orile de pe margineadrumului nu mai sunt ori, ci dungigalbene şi roşii, grâul este doar o coa-fură bogată, blondă, oraşele, terenurileşi copacii dansează amestecându-se.

Este un adevărat uragan.” Acel uragan,să nu uităm, mergea cu doar 55 de km/oră.

La nele anilor 1800, un oraş impor-tant trebuia să aibă şi staţie de cale fe-rată. Şi-apoi, în acele vremuri, trenulera un simbol al civilizaţiei şi un mi-

jloc de transport select. Călătoria cuacesta era un act important şi nu stăteachiar la îndemâna, la dispoziţia şi la

buzunarul ecăruia.Extinderea căilor ferate în Europa,

deci şi pe teritoriul Banatului(care aparţinea atunci Austro- Ungariei), se făcea cu repe-ziciune. „Imaginaţi-vă că în1878 se construiau 100 kmde cale ferată în mai puţin de10 luni, o performanţă greude atins astăzi, când se faceatâta caz de nanţare euro-

peană.” (C. Ghinea)Şi iată-ne în zona noastră!

Sectorul dintre Gătaia şi Vârşeţa fost primul dat în folosinţă

pe relaţia care intra adânc înSerbia. Inaugurarea acestei por- ţiuni s-a făcut, aşa cum menţionam laînceput, în 1896, la 3 iulie şi avea o lun-gime de 44 km. Bătrânii din Ferendia,

preluând de la înaintaşi, îşi amintesc şiazi că, în perioada construcţiei, grupulde ingi-neri specialişti era cazat în casaunde va sta mai târziu familia viitorului

primar Corgea. Aceasta avea să e, ast-fel, şi prima casă podită din sat. Tot deatunci se ştie că şi cei înstăriţi de aici

nu erau încântaţi de trecerea trenului pe pământurile lor şi au reuşit să împin-gă linia la 2 km de marginea aşezării.Peste doi ani (1898), a fost deschisă şicalea Gătaia-Buziaş-Lugoj (58 km). Iarîn 1914, magnatul lugojean Muschonglansează „trenul mic” din gara Buziaş

până-n staţiune, care, din 10 octombrie1973, este desinţat.

Şi ne apropiem încet de „Marinică”.Prof. ing. Valentin Ivănescu din Buziaş,autor de cărţi de specialitate, crede că

„acest tren s-a introdus pe la neleanilor 60 şi a încetat să mai circule laînceputul anilor 90, odată cu distruge-rea a tot ceea ce însemna economie înBanat. […] În perioada în care a fost

tractat de locomotive cu abur, până prin 1970-1974, el circula doar pe tra-seul Timişoara-Buziaş-Gătaia-Reşiţaşi invers (232 km), ind tras, de multeori, de locomotiva 324569, construităla Budapesta în 1916 şi casată în 1976.O putem vedea şi azi în stare rece, re-

trasă din circulaţie, staţionată în remizaLugoj.” Deci în acea perioadă, am deduseu, navetiştii de pe relaţia Jamu-MareGătaia, toţi, şi cei pentru Bocşa, şi cei

pentru Reşiţa, mergeau cu primul tren(în jur de ora 3,40 din Ferendia). LaGătaia, primii coborau şi urcau în „Ma- rinică”, cel care-i aştepta în gară vreo90 de minute. Tot de la d-l prof. ing.mai aăm că „Odată cu introducereaîn circulaţie a L.D.H.-urilor (locomo-tive diesel hidraulice) şi darea în ex-

ploatare a staţiei de dedurizare a apei pentru acestea pe timp de iarnă şi laJamu-Mare, „Marinică” face şi celedouă curse Jamu-Mare-Gătaia şi invers(deci încă 96 km).” Din jurnalul meu,am aat că prima deplasare a acestuiaîntre Gătaia-Jamu-Mare a avut loc îndata de 26 mai 1974. (Vezi I. M. Circa„Jurnal intim” vol. I, p. 93, manuscris).

Legendarul „Marinică”, zis codaşul,

poreclit aşa şi de ceferiştii din Timi-şoara, de unde pleca şi se întorcea ul-timul, înainte de ora 24, şi de navetiştiidin zona noastră, aduna muncitoriidimineaţa de la Jamu-Mare (ora 5,00),de la Clopodia, Ferendia (5,20), Găta-ia, Măureni, Gherteniş şi Berzovia şi-ivărsa la halta din Bocşa Română pen-tru schimbul I, la marele complex in-dustrial de poduri şi de unelte agricole.Acest uriaş economic găzduia peste7000 de angajaţi care, aşa cum spune

cântecul popular, veneau „la făbrícă”să câştige de „păpică”. Iar, după masa,ascultător şi cuminte, gâfâind de atâta„tovară”, îi readucea acasă şi pe bocşeni,şi pe reşiţeni. El intrase cu totul în viaţa

oamenilor, în vocabularul cotidian şi însuetul nobil al ţăranului-muncitor.

Din aceleaşi surse aăm că, la înce- putul anilor 90, acest tren de poveste,martor al atâtor evenimente din viaţanavetiştilor, a încetat să mai circule. Înlocul lui, la aceleaşi ore, aveau să trans-

porte lucrătorii automotoarele într-ocombinaţie de 3-4 vagoane, care ausuplinit onorabil pe tradiţionalul „Ma-rinică”.

De remarcat că traseul feroviar eraîntreţinut, gările erau locuite de şei destaţie, care îşi îngrijeau aici frumoasegospodării. Totul era ordonat, cu pe-roane, cu fântână publică, cu linie degarare, cu magazie, cu cantoane la ca-

petele gărilor, cu sală de aşteptare, cucasă de bilete, cu lumină şi mai ales cu

ospitalitate. La Ferendia, dincâte-şi amintesc sătenii, dupăd-l Paşca, ce a servit staţia fe-roviară până în 1970, ca şede gară sau lucrători-casieriau mai fost, în perioade diferite, fam. Militaru (1970-1972),d-l Bulea (până în 1990), d-lLupaş (până în 1998) şi d-lStan (până în 2001). Apoi, o

perioadă, venea doar să dea bilete d-l Nelu Munteanu.

Din anul 2007, 24 aprilie, privatizarea liniilor din aceas- tă zonă de către Regia Braşov,

va aduce cu sine, încet, încet, dezas- trul de care ne temeam: motoarele in- troduse în circulaţie, abia îşi mai tră- geau suetul pe o linie abandonată,astfel, că, în 18 martie 2015, şi-au făcutultima dată apariţia pe aici. Şi, dintr-untren cu-atâta faimă, am rămas cu-o

biată spaimă. De-atunci, pentru locui-torii din zonă, trenul a devenit doar oamintire.

Despre fenomenul „Marinică”, căcia fost cu adevărat un fenomen social,mi-au vorbit foşti navetişti care au fostlegaţi sueteşte de tren şi de „făbrică”.Dintre cei peste 50 de abonaţi la acestdrum al pâinii, câţiva mi s-au destăinuitdespre anii grei de navetă şi de muncă,dar şi despre satisfacţiile şi împliniriletrăite.

„Ei, d-le profesor, mărturiseşte NeluIgnat, care a fost macaragiu, când amvenit în satul acesta călătoream cu pri-

mul tren. Nu venea „Marinică” până-nŞama, ci stătea în Gătaia. Plecam dela 3 noaptea de la Goale, făceam 8 ore

pe drum şi alte 8 la lucru şi reveneamacasă seara la 7. La întrebarea mea dacă


6


4/8

erau mulţi navetişti, omul îmi răspun-se: „Apăi, domnule, cum să-ţi zic! Doarcă erau aşa de mulţi, încât cei mai bă-trâni şi mai înceţi erau încă în gară,iar alţii mai tari de picior, au păşit şior şî băut paharul cu tărie la birt. Erauînşiraţi (pe 2 km) cât era izlazul şi

Lomul. Numa lume şî lume până-n sat.Ce să-ţi spun!… Am mai şî pierduttrenul. Am fugit, dar, pe-ntuneric, num-or văzut şi-atunci am luat-o pe josspre Gătaia. Noaptea, pe ştrec. 15 kmam bătut cu piciorul. „Marinică” aştep-ta acolo o oră şi 30 de minute… Apăiîn gară, în Bocşa, la haltă, unde cobo-ram, era o vărsare de lume. Vai de mine!Îţi dai seama, 7000 de oameni! Te spe- riai de atâta gavăt. Ehei! Mult am maicălătorit, Doamne! Dar aşa o

fost atunci. Ce să-i faci! Câş-tigam o pită sigură.”Şi Cornel Dragoş, un alt fost

navetist la Bocşa, îmi destăi-nuia că „La haltă coborau atâtde mulţi, d-le profesor, încâtnu mai putea să mai vină ni- meni contra, aşa de deşi eram.Ce mai! Om în om. Şi toţi pă-şeau spre locurile de unde zil-nic câştigam o pâine pe careo duceam la familie… Sigurcă eram obosiţi. De aceea, di- mineaţa, cei mai mulţi dor-meam până la haltă. Alţii se trezeaudupă plecarea trenului şi, disperaţi,săreau din mers. Aşa s-a întâmplat cuTrandar Păsulă (D-zeu să-l ierte!). Asărit împreună cu cumnatul său, IonelBăndicu, dar el s-a accidentat grav şis-a stins omul”. Asta era cota de sac-riciu dată „balaurului de foc”, amintervenit eu, ca în balada „MeşterulManole”.Nimic nu se ridică, nimic nuse împlineşte deplin fără sacricii. De

altfel, mi-aduc aminte că şi tânărulLin Boja, din sat, a fost tăiat de trenulîndrăgit, chiar în gară la noi.

„N-a fost uşor, d-le profesor, să ba-tem zilnic atâta drum. Plecam noapteaşi ne întorceam noaptea. Dar ne chemadatoria. Nu ne făceam de ruşine nicifaţă de şei noştri, nici faţă de familie.Trebuia să călătorim, că pământul erala C.A.P. Mai făceam un bănuţ pen-tru casă, dar ajutam şi la planul de lacooperativă. Am lucrat şi duminica la

făbrică dacă o fost nevoie. Ţin minteca acum că, seara, cărasem cărămidăde la Murava, pentru noi. M-am culcattârziu şi, dimineaţa, pierdusem trenul.Ce să fac! Am promis că merg. Aşa că

am luat-o pe jos. O postată de drumm-o dus o căruţă, dar, indcă mergea

prea încet, am coborât şi fugi, şi fugi până-n gară la Gătaia şi l-am prins.Aşa ne-a călit asprimea vieţii, dar nune-a pierit umorul, veselia şi nici vor-

ba de şagă. Şi apoi oamenii erau uniţi,

solidari, nu colţoşi şi invidioşi ca azi. Ne ţineam locurile, ne ajutam, iar tre-nul nu pleca până n-o ajuns şi ultimii”.

Am stat apoi de vorbă cu Ion Dalea(Păpuc) şi cu Ion Linţu, amândoi foştinavetişti cu experienţă. Primul a călă-torit la Bocşa între anii 1964-1984, iarcel de-al doilea a făcut acelaşi drumîntre 1974-1993. De la Ion Păpuc, maivorbăreţ şi mai coerent, am aat că„Aveam gaşca noastră. Încă de la Şama

se ocupa compartimentul. Ne ţineamloc unul altuia şi la dus, şi la întoar-cere. Băteam şăptica alături de Nicului Creţu, Ion Gocea, Ion Bugilan etc.Era mare solidaritate între noi. Veneaula gară peste 50 de persoane. Tot cu„Marinică” mai mergeau şi Ion Udu,Trandar Gogan, Ion Baba, Naghi Ioan,Pătru Jorz, Ion Băndicu, Pătru Buşu,Georgică Bălu şi alţii. Ultimii apăreauRusnac şi Ilia Brăgeanu. Dacă întâr-

ziau, ne făceam probleme. Nu trăgeamsemnalul de alarmă, dar – mai rar, eadevărat – deschideam maneta de pre-siune dintre vagoane şi întârziam câtevaminute plecarea. Erau consătenii şi con- fraţii noştri de navetă. Nu puteam indiferenţi. Pe tren, nu făceam alte pro-

bleme, toţi aveam abonamente. Însă, lacoborâre în haltă, îşi dădeau unul pestealtul ca să ajungă la slujbă.” Despre în-toarcerea de la „făbrică”, interlocutorulmeu îmi povestea că „se înghesuiau

oamenii la urcare să prindă câta loc.Cărţaşii se regrupau acum, reşiţenii cu bocşenii. Şi să-ţi mai spun ceva, dragăMarius! Dacă mai rămânea un loc şiaveam noroc să urce vreun neamţ de

la Măureni, gras şi pântecos, apăi ne presa de mama focului.” Dar când aţiajuns la Ferendia, cum a fost? am in-sistat eu. „Ce să-ţi mai zic! Acolo,

puhoiul uman se întindea până-n sat. Nici la rugă nu este acum atâta lume.Mai iuţi de picior erau Naghi Iani şi

Pătruţ, tata lui Titus. Acesta era un omharnic. Nici nu ajungea bine acasă şiultimii navetişti îl vedeau că merge lalucru, pe câmp. Soţia avea plan de lacolectiv. Ba mergea şi noaptea la legatde tulei. Şi-o pierdut ceasul odată, măiomule! Pe lună l-o căutat. O desfăcutnu ştiu câte zeci de snopi până l-ogăsit. Şi dimineaţa, din nou la tren. Ei,asta era viaţa de muncitor calicat şide ţăran experimentat, dragă, Marius”.

Îi ascultam cu interes pe

oamenii trenului, ai zorilor şiai întunericului depănându-şiamintirile. Aceşti copii de ţă-rani şi-au luat lumea în cap şi,cu noaptea-n cap, băteau dru- murile de er pentru agonisi-rea unui bănuţ. Cei mai mulţis-au calicat şi au devenitmeseriaşi. Navetau pe aceastălinie: vopsitori, lăcătuşi con-strucţii metalice, sudori, maca- ragii, electricieni etc. Le ţinea,deseori, isonul şi economistulGhiţă Leu din Ferendia, care

a fost mult timp director la BancaAgricolă din Bocşa Română.

Ba mai mult, am aat de la TitusSelegean că navetau şi elevi la şcolidin Bocşa şi din Reşiţa, unde urmauclasele a IX-a, a X-a şi profesionala.Iată câteva nume: Adrian, Iani Gligor,

Nicoleta Ţugui, Petrică Bulea, IaniMarton, Andrei Marton, Titus şi alţii.De la ultimul, am reţinut o întâm-

plare interesantă: „Într-un an, zăpada

era până-n piept. Nu ca astăzi, niştefulgi şi gata iarna! Nu ne vedeam nu-mai ochii şi era un viscol puternic şirece. Nu se zăreau urmele de la unulla altul. Păşeam anevoie spre gară, la„Marinică”. Dar ne-am rătăcit şi amajuns tocmai la Eraus (o veche fermă).Trenul plecase. Alteori, dacă îl pier-deam, ne culcam pe băncile din garasatului până la următorul… Iată de ceacest „aizămban” rămâne o amintirevie tuturor.”

Desigur că aş mai putut obţine şialte mărturisiri. Dar îmi era de-ajunssă cred în jelania lor. A fost o perioadăgrea, dar frumoasă. Era o pâine câşti-gată cu greu, dar gustoasă. Şi-apoi o



5/8

ştiam pe pielea mea, indcă naveta-

sem şi eu de la Ferendia la Deta cu„Marinică”, un an (de la 1 iunie 1974 până la 30 iunie 1975). Plecam la 4,15de-acasă, de la socri, cu lanterna xată

pe cantul genţii diplomat, cu umbrelala îndemână, cu paşi repezi şi, uie-rând din gură „navetiştii”, cu Nicu luiCreţu şi cu alţii tăiam haina neagră anopţii şi frământam noroiul clicos cunişte bocanci de vânătoare, de se miraucolegii din cancelarie, la liceu, de ase-menea încălţări. Lăsam casa, copilul,nevasta şi plecam, căci zările şi datoriamă chemau. Iată de ce, întru amintireaacestui tren şi a aniversării despre carescriam la început, am selectat câtevasecvenţe ocrotite între scoriţele Jurna-lului meu intim (vol I, pg. 265), pecare, cu îngăduinţa d-voastră, le dauluminii tiparului .

„În camera caldă pluteşte noaptea, Iar nevasta şi puiul ei Dorm alături de mine. Le simt suarea vie, caldă,Care-mi dă putere şi speranţă.

Gânduri pătimaşe îmi ridicăvoalul somnului

Şi mă depărtează de vis.Şi liniştea nocturnă

din camera rustică E frântă în două de tăişul

sonor al ceasului. Apăs butonul şi lumina

se revarsă în odaie. La puiul de om eu privesc, Dar de drum mă pregătesc.Căci zările zilnic mă cheamă

Şi largul mă soarbe din nou,Sunt pentru ea doar un ecou. Ne întâlnim numai în miezul viselor.Stau, admir şi îndelung privescObrazul ce-aşteapt-un sărut părintesc

Şi ochii dornici să-mi vadă

faţa aspră de drum. M-aplec apostoleşte şi-o măngâi acum,

Dar zarea mă cheamă şi noapteamă strigă,

Şi largul mă soarbe din nou, Eu, pentru casă, sunt doar un ecou. Pe „văduva-mi” soţie apoi o sărut,Ca un zburător întârziat o admir.

Le las să viseze, iar eu, omul nopţii, Ies, căci zările mă cheamă,Şi calc atent, păşesc cu frică,

E neagră zarea, lampa-i mică, Dar m-aşteaptă „Marinică”. […]Astăzi, retrăiesc acele momente emo-

ţionante şi mă învăluie o dulce-amarănostalgie. Trenul acesta era fratele maimare pentru navetişti. Le-a răbdat mof- turile, le-a îngăduit atâtea năzdrăvănii,iar, pe cei neascultători, i-a pedepsit,luându-şi obolul cuvenit. Îi aştepta răb- dător în gară, le încălzea trupul vlăguitde asprimea cărării şi-i ducea la şcoală.Da! La şcoala vieţii, la şcoala munciiîn uzină, îi purta. O muncă cinstită,

nobilă, nouă, pentru ţăranul ce-aveadeja în sânge cultul muncii la câmp,ştia o rânduială clară a traiului, îşi cu-noştea bine rostul, îl caracteriza pasiu-nea, plăcerea pentru ceea ce făcea, nudoar banul ca azi (bată-l vina!), carene-a sădit în suet egoismul, răutatea,la cei mai mulţi. Atunci, însă, la aceş-tia, se îngemănau cele două (uzina şicâmpul) şi zămisleau astfel omul dela sat, călit, cu o dublă experienţă,care-l aşază deasupra orăşeanului prin

bunătate, dăruire, cinste. Da, cinste!Căci aici, la ţară, mai găseşti încă vir-tuţile tradiţionale.

Dar fratele mai mare i-a părăsit de-mult. „Marinică”, şi nici rudele lui, nu

mai trec pe strada noastră. Mai vedem

rar câte-un tren la oraş. Şi asta, pentrucă, din cei 20210 km de cale ferată, peste 1500 s-au închis până azi. Aşacă se mulţumesc oamenii cu amintireaacestuia din revista noastră, sau din lite- ratură. Şi-l imaginează în „D-l Goe”, în„Răscoala” lui Rebreanu, în „La Me-delenii” lui Teodoreanu sau în „Viaţa peun peron” a lui Octavian Paler. Mai tristeste faptul că aniversarea feroviară amin- tită este vitregită de tradiţionalul îndemn„Poftiţi în vagoane!” şi nici gara din sat,o clădire solidă şi frumoasă, nu se va

bucura de acest moment festiv, de vre- me ce a devenit o grămadă de moloz.Parafrazând o doină de jale, despre garadin Ferendia, putem reformula astfel:„Şei toţi au neglijat-o/ Şi sistemul alăsat-o,/ Vremea rea a dărâmat-o,/ Oa- menii au devastat-o,/ Să nu zic că aufurat-o!” Vai, vai! Până şi drumul de pia- tră din Lom se opreşte la ultima casă,departe de fosta gară, semn că am rupt-ototal cu trecutul. Păcat! Mare păcat! Oareasta să e adevărata faţă a progresului

şi a civilizaţiei, să scoţi trenul, că nu-irentabil (!?) şi să nu oferi o alternativă

pentru omul care nu are variante?!Maşină nu au toţi, autobuz nu este, şo- selele nu-s asfaltate pe întreaga porţiu- ne. Ce să aleagă bietul om modern?!

Şi-atunci, ce altceva putea să-i răs- pundă Vasilică, eroul nostru, nepoţe-lului său, decât astfel:

„Ce-a fost pe-aici, nea Vasilică?-Ei, era cândva o gară mică

Demult, trecea şi „Marinică”,

El ne purta pân-la făbrică,Să v-aducem de păpică, Dar acum nu-i mai nimică, Nici măcar un trenulică, Doar moloz, pustiu şi frică!”


Cu ocazia marelui praznic al nvieriiDomnului, colectivul de redacie ureaz

tuturor ferengenilor Srbtori fericitei binecuvntate, cu sntate,prosperitate i spor duhovnicesc.

Hristos a nviat!


6/8


19 X ’922 Roma

Iubită mami!

Voiam să-ţi scriu deacum patru

zile, şi n-am putut ajunge la timpliber, zău că eram prea obosit seara – aşa încât lăsam pe altă zi. Proba- bil că veţi ceti prin ziare de răscoa-la de aici şi mă gândeam că vei neliniştită. Azi am primit scrisoareata din 19 oct. pentru care-ţi sărutmâna. Cum zic poate vei ceti – orivei cetit deja de revoluţia din Ita-lia, şi sunt sigur că ziarele străinevor mări (exagera – n.n. A.T.) lu-

crurile. N-ai însă nici o frică.Pe scurt îţi voi povesti cum s-auîntâmplat lucrurile. Şti că în Italiasunt foarte mulţi socialişti, comu-nişti, anarhişti, cu un cuvânt bol-şevici. Deja înainte cu doi ani s-a

pornit în Italia un curent naţionalistcontra acestora, care curent azi aajuns învingător. Aceşti naţionalişti

– numiţi „fascişti” azi numără cam200 mii suete. Această armată este

compusă din tineretul însueţit alItaliei. Până acum a fost un guvernslab, care umbla prea cu mănuşi cu

bolşevicii. Acum aceşti naţionalişti – nainte cu vr-o săptămână – au plecat din toată Italia ca să ocupeRoma, să silească guvernul săabzică, şi să pună ca ministru pre-şedinte pe unul din partidul lor.Sâmbătă – acum patru zile – auajuns în împrejurimile Romei. Ar-

mata regulată îi oprea să intre. Gu-vernul văzând pericolul a demisio-nat şi alaltăieri s-a format un nouguvern naţional în frunte cu Musso-

lini, capul fasciştilor. Fasciştii auintrat în Roma şi au ocupat-o mi-lităreşte. S-au dat nişte lupte întreei şi comunişti, au fost morţi şi

mulţi răniţi, acum însă pare că s-aliniştit totul. Deci n-avea nici ogrijă, căci chiar dacă iar se va maiîntâmpla ciocniri din astea, acestea se întâmplă în cartierele mărgi-naşe şi nu prin centrul Romei peunde umblu eu.

Dealtcum sunt bine şi sănătos,har Dlui. Din atelier am ieşit ieriîmplinindu-mi-se contractul. Lucră- rile mai mici le-am adus la locuinţă,

iar tărăboanţele celelalte le-am lă-sat la biblioteca societăţii („DaciaTraiana” - n.n. A.T.). Acum nici nuştiu de ce mă voi apuca, aştept săam vr-un răspuns în ce-mi priveşte

bursa. Nici până azi nu ştiu nimicdin nici o parte. Poimâne vine mi-nistru, sper că ne va aduce el vr-oveste bună. Eu la tot cazul trebuiesă-i cer lui o sumă care să-mi ajun-gă ca să împac toate datoriile ce le

am pe piaţă şi care sunt 2000 lire,dacă nu şi mai mult. Numai să vreasă-mi dea, căci dacă nu, nu ştiu cevoi face. De împăcat apoi le voiîmpăca eu pe urmă.

Portretul fetiţei încă nu l-amfăcut, căci mi-a perit cheful, îmiscoate peri albi acest portret, întoc-mai aşa ca portretul la dnu CojocarPietrache (?) ori cum îl cheamă.

La birt am datorie de 700 lire!!

Însă trebuie să ştii că de vr-osăptămână lucrez la o fabrică de bro- derii. Aci nu sunt angajat nici cuziua, nici cu luna, ci cu bucata. Nu

este în ecare zi de lucru, se în-tâmplă că lucrând chiar toată ziuasă nu câştig mai mult de 5-6 lire,iar altădată în 4-5 ceasuri câştig25-30 lire. Până acum am lucratde 50 lire, acum am lucru pe vr-o

patru zile de unde cred că vor ieşivr-o 100 lire. Nu ştiu însă dacă nus-or sătura şi nu mă vor da într-olună afară.

Dacă aş avea totdeauna de lu-cru ar bine, căci aş putea câştiga4-500 lire lunar şi atunci în 3-4 luniaş împăca datoriile. Deocamdatăsunt la început şi m-am învăţat sănu u prea entuziast când e vorbasă câştig parale. Ce-mi scri despre

Lena mă surprinde. Se înţelege căar bine să e la casa ei, însă cineştie ce om este respectivul şi ce

poziţie are, dacă vrea s-o ia pe ea,care n-are nici un ban? Mai scrie-isă-şi dea bine seama. Dar cu Laţcuce face? Ce-i cu procesul lor? Cumse poate mărita dacă nu este des-

părţită denitiv? Eu lui Vasi nu i-amscris din două motive: îmi promi-sese el că-mi va scrie şi aşteptam,

iar al doilea că nu ştiam unde este.Acum îi voi scrie la Cetatea Albă.Am râs de ce-mi scri Dane şi

Dora. Nu-ţi închipui cât aş vrea să-ivăz. Învaţă-i să facă sport şi câtetoate.

Felicitări lui Otonogă junior şisenior.

Ţi-am scris că am luat pe dato-rie un pardesiu de ploaie – cu careînsă m-am ars, căci nu prea e bun –

şi e prea scump. Însă calul pe dato-rie nu se caută în gură.Spune salutări la toată lumea.

Vorbeşte cu Ionescu poate va vreasă se intereseze la Sibiu ce s-a fă-cut cu bursa mea.

Scrie-mi acum ’nainte pe adresalocuinţei – şi anume: Prof. M. Gio-acchino, Roma 26 (subl. lui I.M. -n.n. A.T.) Via Gioacchino Belli 28III, intr. 13, ştii ca să am mai multă

vază la portar.Dorindu-ţi tot binele îţi sărutămâna

Chimi

Scrisori

din Italia

Dr. Ioachim Miloia


7/8

Prezidiul Congresului


În organizarea Academiei Române,liala Timișoara și în parteneriat cu Con- siliul Județean Timiș, Mitropolia Bana-tului, Televiziunea Română, Studioul Ti- mișoara, Cramele Recaș, Muzeul SatuluiBănățean, Fundația Națională a Revolu-ției din Decembrie 1989 și Primăria ora-șului Jimbolia s-au desfășurat în zilele de14-16 aprilie 2016 lucrările CongresuluiInternațional de istorie a presei cu tema,,Tradiții ale presei științice”.

Inițiat de Asociația Română de Istoriea Presei, Congresul a ajuns la cea de a IX-aediție ind până acum organizat și în alte centre universi- tare din România. La prezentamanifestare științică au luat parte: mitropolitul Banatului;academicieni (membri titulari,

corespondenți, de onoare); cadredidactice (profesori, conferen-țiari, lectori, asistenți universi- tari, profesori din învățământul preuniversitar); cercetători știin- țici (I, II, III); muzeogra, bibliogra, bibliotecari; redactori radio-tv; manageri de Aso- ciații ale Presei; ziariști; scrii- tori; preoți (consilieri patriarhali,eparhiali, redactori ai publica-țiilor bisericești mitropolitane); ingineri;

doctoranzi. Din partea Asociației Publi-

ciștilor din Presa Rurală din Banat au par- ticipat: prof. Ioan Traia, ec. Petru Opruț, prof. Gheorghe Moldovan, preoții VasileSuciu și Valentin Bugariu. Congresul aavut o ședință inaugurală, prezentare șiexpoziție de carte, vizită documentară,comunicări expuse în 4 secțiuni, aduna-rea generală a Asociației Române deIstorie a Presei, vineri 15 aprilie. Sâm- bătă, 16 aprilie participanții au realizato excursie în Banatul istoric. După un popas în orașul Jimbolia, unde s-au făcut

opriri la Casa Memorială ,,Petre Stoica”,Muzeul Presei ,,Sever Bocu” și o întâl-nire cu edilul orașului, s-a plecat spreSerbia, unde, la Primăria din Zrenianin,

au fost rostite cuvinte de bun venit, oconferință inaugurală, constituirea lia-lei locale a Asociației Presei, lansări decarte. La Casa Institutului de Cultură alRomânilor din Voivodina au fost rea- lizate trei expoziții de fotograe întrecare o amintim pe cea intitulată ,,Bisericiromânești din Banatul sârbesc”. Ultimaoprire a fost făcută la Complexul Etno- grac al Fundației Române de Etnogra-e și Folclor din Voivodina ,,Casa bănă-țeană” din Torac. Apoi a urmat drumulspre Timișoara.

Prima secțiune a reprezentat-o ședin-

ța inaugurală. Prezidiul a fost formatdin Înaltpreasnțitul Ioan, MitropolitulBanatului; Acad. Eugen Simion, PăunOtiman, Mircea Martin; prof. univ. dr.Ilie Rad; conf. univ. dr. Ioan David.Cuvântul de deschidere a aparținut Acad.Păun Ion Otiman, președintele Filialeidin Timișoara, care a amintit participan- ților despre faptul că acest Con.gres afost organizat într-un an festiv în careAcademia Română împlinește 150 de anide existență, iar Filiala Timișoara, 65.

Președintele Consiliului Județean Ti-

miș, ing. Titu Bojin, a expus disponibi-litatea Consiliului de a sprijini culturalocală prin subvenționarea a 55 de eve-nimente cu 4.000.000 lei, dar și editarea

volumului acestui Congres.Moderatorul acestei prime ședințe fes-

tive a fost Ioan David, directorul Biblio- tecii Academiei Române, liala Timi-șoara și managerul Editurii David PressPrint din Timișoara. Acesta a amintit decontribuția bănățănilor Vincențiu Babeșși Andrei Mocioni la apariția AcademieiRomâne, subliniind faptul că presa tra-dițională nu va dispărea, pentru că nuexistă o altă alternativă.

Acad. Eugen Simion, președinteleSecției de Filologie și Literatură a Acade-

miei Române, director al Insti- tutului de Istorie și Teorie Lite- rară „G. Călinescu” din Bucu- rești, a conferențiat despre „Con- diția presei scrise azi”. Din cu- prinsul acestei comunicări am

reținut tema principală a discur-sului: ,,conștiința românească”,altfel spus românitatea români- lor atacată din afară de globa-lism și dinăuntru de separațianoastră în ceea ce privește uni- tatea ca neam. Un rol hotărâtorîl are astăzi grija pentru edu- carea și cultivarea publicului,iar grija ziaristului trebuie să ecea față de nație. Cultura româ-

nă este ceea ce ne-a ținut împreună. Cul-

tura însă trebuie îngemănată cu religiacare are puterea de a educa morala și dea răspândi în societate toleranța activă.

Înatpreasfințitul Ioan, MitropolitulBanatului a vorbit despre ziarist ca omulcare prin misiunea sa zugrăvește lumeade astăzi comparându-l pe jurnalist cuoarea de o zi. Sub pana acestui truditorziua este așezată în eternitate, iar țara esteînveșmântată frumos. Ca exemplicarea acestor cuvinte, vorbitorul aminteștede ,,Ziarul Lumina” care este o simbiozăîntre știință și religie.

În nalul acestei prime secțiuni afost decernat Premiul ,,Nicolae SeverCărpinișan” jurnalistului timișorean VasileBogdan.

Congresul Internaionalde Istorie a Presei - Ediia a IX-a

Pr. dr. Valentin Bugariu


8/8

COLEGIUL DE REDACŢIE

Iosif Marius Circa (redactor-şef adjunct), Marilena Covali, Ioan Ghiocel, Viorica Leu Danciu, pr. Dragan Giorgiev,Florin Leu, Gheorghe Leu, Mircea Miloia, Mihai Sămânţă, Felicia Selegean, Ioan Ţirca.

Redactor-şef: Ioan Traia.Tipărit la EUROSTAMPA – Bd. Revoluţiei din 1989, nr. 26, Timişoara; Tel./fax: 0256-204.816; e-mail: [email protected]


COLEGIUL DE REDACŢIE

Iosif Marius Circa (redactor-şef adjunct), Marilena Covali, Ioan Ghiocel, Viorica Leu Danciu, pr. Dragan Giorgiev,Florin Leu, Gheorghe Leu, Mircea Miloia, Mihai Sămânţă, Felicia Selegean, Ioan Ţirca.

Redactor-şef: Ioan Traia.Tipărit la EUROSTAMPA – Bd. Revoluţiei din 1989, nr. 26, Timişoara; Tel./fax: 0256-204.816; e-mail: [email protected]

Au fost conferite diplome: scriitorului Ion Marin Almăjan, prof. univ. dr. Crișu Dascălu, directorul Institutului de Cerce- tări Socio-Umane ,,Titu Maiorescu” al lialei Academiei dinTimișoara, jurnalistului Dan Radosav, managerul MuzeuluiSatului Bănățean, conf. univ. dr. Lucian Ionică, directorulStudioului TVR Timișoara, ziariștilor Cezar Ioana, IonMedoia, Adam Răchitovan și Ion Jurca Rovina. La nalulacestei sec-țiuni, editurile Tritonic din București și David

Press Print au oferit doritorilor ultimele volume tipărite.Între participanți îi amintim pe: prof. univ. dr. emeritMircea Popa (Alba-Iulia), cercet. șt. I Stelian Mândruț(Cluj-Napoca), preot dr. Nicolae Dascălu (București), prof.univ. dr. Doina Bogdan Dascălu și lect. univ. dr. Lucian-Vasile Szabo (Timişoara).

În cadrul Secţiunii IV – „Figuri de jurnalişti. Particula-rităţi ale presei ştiinţice”, Ioan Traia a prezentat lucrarea„Ioachim Miloia şi revista de excepţie Analele Banatului”.

În anul 1326, erau trei sultanate tur-ceşti, unul în Damasc, unul în Egipt şiunul în Babilon. Ce au zis turcii? Cândvin creştinii la Ierusalim să serbeze Paş-tile, să nu le dăm voie să slujească, pânăce nu vor plăti taxa de 9000 de bani deaur, căci turcii nu cred în Hristos. Patri-arhul ortodox Ioachim n-a avut de undesă platească suma, pentru că creştiniiortodocşi erau puţini în Ierusalim şi doar100 de preoti, căci erau religii altele, detot felul. Dar sunt două străzi de armeniîn Ierusalim, moşieri, bogaţi mari, ei au

zis: Plătim noi taxa! Dar turcii i-au în-trebat: „De ce iese Sfânta Lumină numaila ortodocşi şi nu iese şi la voi?” Arme-nii au zis: „Pentru că ortodocşii, numaiei slujesc la Mormântul lui Hristos şi pe noi ne-au dat la o parte.” „Dar, dacăveţi sluji voi, va veni Lumina?” „Noi plătim şi taxa – au zis Armenii – şi Lu-mina va veni la noi, la Armeni!” Turciiau zis: „De nu iese lumina la voi, o s-o păţiţi!” Noi îi scoatem pe ortodocşi dinMormânt – şi l-au luat pe PatriarhulIoachim şi l-au închis în MânăstireaSfântul Sava, din Ierusalim, cu toţi preo-

ţii. A zis Patriarhul: „Dacă nu ne lăsaţi săfacem slujba la Mormântul lui Hristos,o să facem la Biserica Sfântului Iacob,care este aproape de Mormânt, iar tur-cii le-au dat voie ortodocşilor la aceasta.Dar, turcii au pus de pază peste ei doiturci, generali de armată, ca să nu vinăvreun creştin la Mormânt. Creştinii auînceput a plânge şi au zis că s-a supărat

Dumnezeu pe ei şi i-a îndepărtat de laMormântul lui Hristos, dar Patriarhulle-a zis: „Nu vă temeţi, că are să se facăminune mare!” Armenii ziceau că Lumi-na la ei o sa vină. Iar Patriarhul zicea că,de va vrea Hristos să iasă Lumina la ei,n-avem noi, ortodocşii, ce face.

Armenii au făcut slujbă şi ziua şi noaptea, dar n-a mai venit Sfânta Lumină.

Turcii au zis: „De ce n-a venit Sfân-ta Lumină, că aţi plătit taxa?” În timp,ortodocşii făceau slujba tocmai a douazi, pe când răsărea soarele şi când a zis

Patriarhul: „Hristos a Înviat!”, un stâlpde marmoră din Biserica Sfântul Iacob acrăpat şi a ieşit Sfânta Lumină în vârfulstâlpului. Patriarhul a pus o scară şi auluat Sfânta Lumină din vârful stâlpuluişi în acest fel, Sfânta Lumină a ieşit totla ortodocşi. Generalul turc de pe vâr-ful stâlpului, care păzea acolo pe stâlp,a strigat:

„Cred în Hristos!” Celălalt general delângă el i-a şi tăiat pe loc, cu sabia, capul,celui ce a strigat că el crede în Hristos.Moaştele acestui general turc convertitşi martir al Sntei Lumini, le-am sărutat

şi eu, sunt acolo în Ierusalim şi acest turceste martirul Sntei Lumini. Văzândturcii că Sfânta Lumină a ieşit tot laortodocşi, au pus un ciubăr cu murdărieînaintea uşii Sfântului Mormânt şi ecarearmean trebuia să mănânce câte o lingurăde murdărie şi în acest fel i-au spurcatturcii pe armeni. Anul 1326. De atunci arămas o zicală: „Este bine să te duci cu

Armenii la Biserică, dar să nu mănânci cuei, că ei caută să te spurce, aşa cum i-auspurcat turcii pe ei, când n-a venit SfântaLumină”. Distanţa de la Sfântul Mor-mânt până la Biserica Sfântului Iacob,unde s-a aprins Sfânta Lumină este de100 m. Stâlpul de marmură, crăpat, este pus în Altarul Bisericii Sfântului Iacob.Aceasta este minunea cu armenii, dinanul 1326. Generalul turc convertit şimartir al Sntei Lumini este pus în Bi- serica Sfântului Iacob. De aici se vedecă Iisus Hristos numai o Biserică a înte-

meiat – pe cea Ortodoxă – aceasta estemântuirea lumii. Sfânta Lumină este do-vada sigură că numai ortodocşii sunt pecalea adevărului pur al lui Hristos, drumce duce sigur la ceruri. Lumina de la

Ierusalim de Preot Constantin Galeriuîn Duhovnici români în dialog cu tinerii,Editura Bizantina, Bucureşti, 1997. Decând este cunoscută minunea Sntei Lu- mini Pascale? Avem mărturii încă din tim- pul patriarhului Narcis al Ierusalimului.

Patriarhul Narcis vorbeşte pe la anul135 despre o minune, cum s-a aprins unt- delemnul din candele din această lumină

sfântă. De asemenea, istorici ca NichiforTheotochie şi alţii mărturisesc despre ea. Nu s-a făcut zgomot, aceasta a fost întot-deauna Taina Sntei Ortodoxii – dar ea emărturia biruirii morţii.

De aceea, din mormânt răsare lumina.Aceasta e semnicaţia cea mai adâncă,şi anume că moartea e biruită.

Prelucrare după Părintele Cleopa

SFNTA LUMIN SE APRINDE NUMAI LA ORTODOCIMINUNEA ANULUI 1326

Documents

Vatra Satului Nr 1 - 2016 Color