TOWARDS AN INTERPRETATION OF CONCEPTUAL … 05 19.pdf · de pe vremea lui Aristotel, calea către succes, făcând adesea uz de persuasiune (Gifu et al., 2014). Ca profesie de cuvinte,

I.Boldea, C. Sigmirean, D.-M.Buda

THE CHALLENGES OF COMMUNICATION. Contexts and Strategies in the World of Globalism

134 Section: Social Sciences

TOWARDS AN INTERPRETATION OF CONCEPTUAL AMBIVALENCE IN

ROMANIAN LAW

Cosmin Dariescu, Assoc. Prof., PhD, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași and Daniela Gifu,

”Al. Ioan Cuza” University of Iași/ Romanian Academy, Iași Branch, Institute of

Computer Science/ Cognos Business Consulting SRL, Bucharest

Abstract. As a profession of words, the law is the process of lawmaking (normative area) and

interpretation of legal concepts, rules, etc. (descriptive area). Basically, the law, as a social practice, is a

connection between obligation and truth based on the meanings of the words. The problem is many legal concepts are not always clear and unequivocal, and they may lend themselves to different interpretations

by Lawmaker or any person who wants to make sense of their meaning. When differences in

understanding are irresolvable, we can say the legislative document contains “ambiguity”. This paper is a modular analysis of ambiguities that arise in the interpretation of Romanian legal language. Using a

concrete example (the habitual residence), this survey explain how the language makes the law

ambiguous. We are witnessing an explosion of legal conceptual ambivalence that is able to favor the development of Private International Law by means of international treaties or model laws. In other

words, we have the most offering possibility to analyse in real time legal language and act accordingly.

Also, using welknown language resources we propose a methodology to remove of such ambiguity and

talks about how the purposive rule of interpretation helps in correct interpretation of Romanian Private International Law.

Keywords: legal language, Romanian Private International Law, Romanian language resources, ambiguity, purposive rule of interpretation.

1. Introducere

Procesul mental, întâlnit în toate acțiunile întreprinse de oameni (Modrak et al., 2014),

include percepția, introspecția, raționamentul, creativitatea, imaginația, memoria, ideea, credința,

voința și emoția. În această lucrare propunem un eveniment mental bazat pe un exemplu concret

(reședința obișnuită) cu scopul de clarificare a sensurilor acestuia. Perceperea diferă în funcție de

fiecare eveniment (contextul frazal) în funcție de capacitatea instanței receptoare care caută, încă

de pe vremea lui Aristotel, calea către succes, făcând adesea uz de persuasiune (Gifu et al.,

2014).

Ca profesie de cuvinte, legea este procesul de elaborare și interpretare a conceptelor

juridice, a regulilor etc., devenind o legătură între obligație și adevăr pe baza semnificației

cuvintelor. Problema este că multe concepte juridice nu sunt întotdeauna clare și fără echivoc, ele

fiind supuse interpretărilor legiuitorului sau oricărei persoane care dorește să pătrundă sensul

acestora. Atunci când diferențele de interpretare sunt discutabile, putem spune că documentul

legislativ conține "ambiguitate". Lucrarea este o analiză modulară a ambiguităților care apar în

interpretarea limbajului juridic românesc.

Opţiunea pentru o asemenea temă vine din nevoia de a demonstra faptul că indiferent de

modificările legislative întreprinse de-a lungul vremii și de transformările economice, politice,




socio-culturale ori lexicale, putem obține cu acuratețe bună dezambiguizarea terminologiei

specifice pe baza tehnicilor de prelucrare a limbajului natural. Vocabularul rămâne resura

lingvistică principală în studierea unei limbi (Gîfu, 2015) acum, în era electronică, reprezentând,

în acest caz, vehiculul esențial al dreptului (Mellinkoff, 2014, Sanford, 2018; Sarsenova &

Madibekova, 2016; Endicott, 2016).

Din perspectivă juridică, limbajul (învelișul primar al normelor juridice și esența

dezbaterilor judiciare) este ambivalent (Mellinkoff, 2014; Onyemelukwe & Alo, 2017) Vorbim

de ambiguitatea sa intrinsecă care poate fi exploatată de părți pentru modelarea aplicării legii

potrivit propriilor interese, creând impresia generală a unei legi fluide, în funcție de circumstanțe.

Întrebarea legitimă a acestui studiu este: În ce măsură tehnicile de prelucrare a

limbajului natural reușesc să recunoască sensurile terminologiei juridice?

Convingerea noastră este aceea că analiza automată a limbajului juridic românesc (ex.

texte din lege, hotărâri judecătorești, doctrină etc.) va spori claritatea și precizia terminologiei

specifice.

Lucrarea este structurată în patru secțiuni. O introducere în problematica analizată în

secțiunea unu, urmată în secțiunea a doua de o evidențiere a principalelor studii asupra

preocupărilor anterioare cu privire la ambiguitatea conceptuală în aparatul legislativ. Secțiunea a

treia oferă o viziune clară despre conceptul de reședință în dreptul internațional privat românesc,

propunându-se în secțiunea a patra o analiză lexical-semantică centrată pe o colecție de date

juridice, adnotate manual în vederea implementării unui model de limbă pe baza algoritmilor de

învățare automată supervizată. Secțiunea a cincea include concluzii și direcții viitoare de

cercetare.

2. Preocupări anterioare

De mai bine de un sfert de secol se observă o atenție constantă, cu vădite rezultate din

perspectivă lexicală și semantică, în încercarea de a da o identitate lingvistică clară a limbajului

natural (aici, juridic). Limbajul juridic, materia prin care dreptul dezvoltă practicile sociale

validate axiologic de o societate a constituit obiectul unor ample și fructuoase cercetări.

Varietatea materialelor este copleșitoare și ilustrează diverse puncte de vedere.

În principiu pot fi decelate trei moduri de tratare a subiectului: modul lingvistic (limbajul

juridic este studiat din perspectiva datelor necesare analizei lingvistice și a testării diverselor

teorii privind limbajul), modul juridic (limbajul este doar mijlocul prin care poate fi studiată

conformația și funcționarea sistemului de drept) și modul pluridisciplinar al științelor sociale (în

care limbajul juridic este studiat din perspectiva sociologiei, antropologiei, psihologiei)

(Sarsenova & Madibekova, 2016).

Cercetările din perspectivă lingvistică au evidențiat trăsăturile limbajului lingvistic:

limbajul juridic este conservator și arhaic (domeniul în care funcționează este înrădăcinat în

tradiția și cultura juridică, care din epoca Imperiului Roman au cunoscut prea puține inovații),

are un înalt grad de dificultate (ai nevoie de inițiere pentru a-l utiliza corect), alunecos și

ambiguu (multe arhaisme, multe concepte abstracte) dar și extrem de precis, incongruent,

pompos și plictisitor (Mellinkoff, 2014; Onyemelukwe & Alo, 2017). Cu alte cuvinte, limbajul

juridic este ambivalent: precis și ambiguu, în același timp (Sanford, 2018).

În sens larg, ambiguitatea este aptitudinea unui trop de a avea două sau mai multe

înțelesuri (Sanford, 2018). În sens restrâns, lingvistic, ambiguitatea poate fi lexicală, gramaticală

și structurală. Ambiguitatea lexicală se referă la multiplele înțelesuri ale unui cuvânt, cea

gramaticală izvorăște din utilizarea incorectă a semnelor de punctuație, iar cea structurală din




sintaxă (Onyemelukwe & Alo, 2017). În esență, înțelegerea discutabilă a sensurilor tropilor

utilizați de emițător de către receptor dă naștere ambiguității figurilor lingvistice (Sarsenova &

Madibekova, 2016). Ambiguitatea în drept generează viziuni diferite ale legiuitorului și ale

părților asupra drepturilor și obligațiilor, deci imagini diferite, adesea ireconciliabile asupra

dreptății. Iată de ce orice sistem de drept trebuie să-și construiască un sistem jurisdicțional

capabil să hotărască definitiv asupra diverselor versiuni ale dreptății pe care le comunică actorii

sociali (Endicott, 2016). Din fericire, ambiguitatea nu este o dominată a limbajului juridic

contemporan, așa cum este precizia, ci doar o trăsătură ocultată, foarte discretă a lui

(Onyemelukwe &Alo, 2017).

În privința cercetărilor asupra limbajului efectuate din perspectivă juridică, ne vom opri

la cele privind limbajul dreptului internațional privat (Yankova, 2014). Această ramură de drept

reglementează raporturile juridice de drept privat cu element străin dintre persoanele fizice sau/și

juridice (Yankova, 2014). Inițial, s-a dezvoltat ca ramură de drept pe calea tratatelor

internaționale, pentru ca odată cu descoperirea problemei calificării de către Etienne Bartin și

Franz Kahn (în fond un efect al ambiguității normelor juridice străine înțelese și aplicate de către

judecătorii forului) (Lorenzen, 1941), să se dezvolte pe calea legislațiilor naționale, în cea mai

mare parte a secolului trecut. După al doilea război mondial, apariția calificărilor autonome

(adică a definirii înțelesurilor conceptelor în textul tratatului), convențiile internaționale și legile

model au redevenit izvoare importante formale ale dreptului internațional privat. Cercetările

recente au arătat că limbajul juridic utilizat în instrumentele internaționale ale acestei ramuri de

drept se caracterizează prin neutralitate terminologică, stil neutru, concis, definiții simple ale

conceptelor, completate prin negocieri directe dar și ambiguitate ce permite, pe de-o parte,

adaptarea dispozițiilor juridice contextelor sociale diferite impuse de istorie dar care, pe de altă

parte, diminuează în timp eficacitatea respectivei norme. Mai mult, limbajul de drept

internațional privat este strâns legat de sistemul de drept, existând deosebiri între limbajul din

spațiul de common law și cel romano-germanic (Yankova, 2014).

Ambiguitatea și specificitatea limbajului de drept internațional privat în funcție de tipul

de sistem de drept o vom ilustra, în cadrul ramurii omonime românești, prin studierea sensurilor

conceptului de reședință obișnuită, utilizat în normele conflictuale ale Codului civil românesc și

ale dreptului Uniunii Europene dar și în cele de competență internațională ale Codului de

procedură civilă românească. Acest concept, produs al operei de calificare autonomă a

Conferinței de Drept Internațional de la Haga, ca o soluție de compromis între conceptul anglo-

american de domiciliu și cel romano-german, a fost analizat de doctrina românească de drept

internațional privat mai cu seamă după 2011. Unii autori au studiat conceptul conform evoluției

sale istorice pe plan european și a definițiilor lui rezultate din Recomandarea (72) 1 din 18

ianuarie 1972, din jurisprudența Curții Europene de Justiție sau din cuprinsul articolului 2570

Cod civil, făcând propuneri de lege ferrenda prin care solicită înlăturarea conceptului de

domiciliu și menținerea reședinței obișnuite drept criteriu de competență pe considerentul

caracterului ei de fapt, a permanenței și a autonomiei ei de interpretare (Păncescu, 2014;

Jugastru, 2015; Dariescu, 2018). Alți autori evită să se pronunțe în legătură cu ambiguitatea

conceptului de reședință obișnuită, mulțumindu-se să lege interpretarea noțiunii doar de legea

forului, adică de legea română Lupașcu & Ungureanu, 2012, Buglea, 2015, Macovei, 2017).

3. Clarificări conceptuale

Studiul de față își propune stocarea și procesarea unor articole de lege și decizii judecătorești în

scopul clarificării conceptului de reședință obișnuită din Dreptul internațional privat românesc,




noțiune cu impact substanțial (ca punct de legătură al multor norme conflictuale din Codul civil

sau regulamente europene1), dar și procedural (fiind utilizat de normele de competență

internațională2 din articolele 1066, 1068 alin. 3, 1080 pct. 3 și 1081 alin. 2, pct. 7 lit. d) Cod

procedură civilă sau de cele din convențiile internaționale la care România este parte ori de

regulamentele europene). Scopul acestui articol este acela de a pleda, atât pe calea logicii

formale, dar și pe calea analizei computaționale a limbajului juridic pentru o unică noțiune de

reședință obișnuită care să aibă același conținut și aceeași sferă atât în Cartea a VII-a a Codului

civil cât și în Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă, ambele dedicate dreptului

internațional privat.

1.1.Conceptul de reședință obișnuită în dreptul internațional privat

Potrivit doctrinei (Dariescu, 2018; Păncescu, 2014), noţiunea de reşedinţă obişnuită este o

noţiune juridică cu o calificare autonomă. Ea a fost inventată şi folosită cu precădere în cadrul

convenţiilor internaţionale încheiate sau alcătuite, după 1951, sub egida Conferinţei de la Haga

de Drept Internaţional Privat. Prin utilizarea acestei noţiuni s-a dorit evitarea termenului de

domiciliu care, din pricina numeroaselor înţelesuri (diferite nu doar între state dar chiar şi între

ramurile aceluiaşi sistem juridic), dă naştere unei multitudini de conflicte de calificare3 ce sunt

de natură să compromită eficacitatea normelor conflictuale uniforme convenite prin tratatele

adoptate sub egida Conferinţei de la Haga (Audit, 2006; Jakotă, 1997). Menționăm că acele

comisii speciale însărcinate cu redactarea tratatelor Conferinţei de la Haga au evitat să acorde o

definiţie legală acestei noţiuni, mulţumindu-se doar să sublinieze faptul că „reşedinţa obişnuită

semnifică o situaţie de fapt, opusă, astfel, domiciliului, care este un concept legal‖. S-a încercat,

astfel, să se lase instanţelor sarcina de a decide, pe baza circumstanţelor de fapt disponibile şi a

simţului comun, dacă o persoană îşi are reşedinţa obişnuită într-un anumit stat sau nu (de Winter,

1969). În funcţie de circumstanţele fiecărei speţe şi de scopul normei care o foloseşte, reşedinţa

obişnuită a fost preluată de regulamentele comunitare. Fiind folosită de dreptul Uniunii

Europene, noţiunea de reşedinţă obişnuită a atras atenţia Curţii de Justiţie care a definit-o drept

„locul unde persoana interesată şi-a fixat, cu intenţia de a-i conferi un caracter stabil, centrul

permanent sau obişnuit al intereselor sale‖. Aceeaşi instanţă recomanda ca pentru aflarea

reşedinţei obişnuite să se ţină seama de „toate elementele de fapt constitutive ale acesteia (ale

reşedinţei – n.a.)‖ (Borras, 2010).

1.2.Reședința obișnuită în dreptul internațional privat român

Conceptul de reședință obișnuită a apărut în dreptul românesc pe 30 septembrie 1992,

odată cu ratificarea de către România, prin Legea nr. 100/1992 a Convenției de la Haga din 25

octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (a se vedea art. 4 al

convenției care utilizează conceptul fără a-l defini)4. Pe 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea

1 Normele conflictuale sunt acele reguli de drept ce determină legea aplicabilă diverselor raporturi juridice cu

element străin. Norma conflictuală este alcătuită din conținut (partea ce se referă la tipul de raport juridic) și legătură

(adică partea ce stabilește, prin intermediul unui element concret, numit punct de legătură, legea aplicabilă acelui

raport). 2 Normele de competență internațională stabilesc, din punctul de vedere al statului forului, categoriile de litigii de Drept civil, cu element de extraneitate (internațional) care pot fi soluționate de instanțele judecătorești proprii. 3 Dintre aceste conflicte de calificare pe care le naşte domiciliul, cel mai evident este cel dintre judecătorii din Marea

Britanie şi Irlanda şi judecătorii din statele Europei continentale. 4 Traducerea în limba română este disponibilă la: https://assets.hcch.net/docs/8d4676bf-4bea-46d8-9a3d-

5f3c7c250e17.pdf (accesată pe 9 octombrie 2018).




României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare pentru țara noastră și Regulamentul (CE)

2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea

hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare

a Regulamentului (CE) nr. 1347/20005, care utilizează și el această noțiune fără a o defini (în

articolele 2, 3, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13). Tot în 2007, a fost ratificată, prin Legea nr. 361,

Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996, privind competenţa, legea aplicabilă,

recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind

protecţia copiilor6. Și acest instrument internațional utilizează conceptul fără a-l defini. Prezența

noțiunii de reședință obișnuită s-a consolidat în dreptul internațional privat românesc pe 1

octombrie 2011, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil (Legea nr. 287/2009). Acest act

normativ modern conține, în cartea dedicată Dreptului internațional privat7, o multitudine de

norme conflictuale care utilizează ca punct de legătură reședința obișnuită. Enumerăm cu titlul de

exemplu, normele conflictuale din articolele 2568 alin. 2 (Legea națională), 2585 alin.2 (Legea

aplicabilă promisiunii de căsătorie), 2589 alin. 1 (Legea aplicabilă efectelor generale ale

căsătoriei), Art. 2590 (Legea aplicabilă regimului matrimonial), 2592 (Determinarea obiectivă a

legii aplicabile regimului matrimonial), 2597 (Alegerea legii aplicabile divorțului), 2600 (Legea

aplicabilă divorțului), 2633 (Legea aplicabilă moștenirii), 2635 (Legea aplicabilă formei

testamentului), 2642 (Răspunderea pentru atingeri aduse personalității) etc. Fiind o noțiune-cheie

pentru a corecta aplicarea a multor norme conflictuale, legiuitorul a inclus o definiție legală a

reședinței obișnuite. Astfel, potrivit art. 2570 Cod civil, reședința obișnuită a persoanei fizice

este în statul în care persoana își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile

legale de înregistrare. Cu alte cuvinte, reședința obișnuită a persoanei fizice este în țara unde se

află centrul vieții sociale-economice și chiar politice a respectivei persoane fizice. Conform

aceluiași articol, reședința obișnuită a profesionistului este la stabilimentul său principal. Dovada

reședinței obișnuite se face ținând seama de circumstanțele personale și profesionale ce indică

legăturile durabile cu statul respectiv sau intenția de stabili astfel de legături. Pentru persoanele

juridice, reședința principală este, ca în cazul profesionistului, la stabilimentul principal, adică în

statul unde își are administrația centrală. Pentru dovedirea reședinței obișnuite se pot folosi orice

mijloace de probă.

În dreptul intern românesc, o persoană fizică poate avea doar un domiciliu și doar o

reședință (art. 86 alin.2 Cod civil). Domiciliul reprezintă, potrivit art. 87 Cod civil, locul în care

persoana fizică declară că își are locuința principală. Această definiție a domiciliului este identică

cu cea din art. 27 alin. 1 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2005 (republicată în

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 719 din 12 octombrie 2011) privind evidența, domiciliul,

reședința și actele de identitate ale cetățenilor români. Trăsăturile definitorii ale domiciliului

persoanei fizice sunt caracterul principal al locuinței și declararea acestui caracter în fața

autorității competente, declarație atestată prin actul de identitate. Reședința persoanei fizice este,

conform art. 88 Cod civil, în locul unde își are locuința secundară. Art. 30 al Ordonanței de

urgență a Guvernului nr. 97/2005, republicată definește reședința în același mod cu mențiunea că

articolul de lege insistă pe declararea locuinței secundare autorităților competente. Așadar,

5 Traducerea în limba română este disponibilă la: https://publications.europa.eu/en/publication-detail/-/publication/1b50177e-644e-4862-a964-7bff38478439/language-en (accesată pe 9 octombrie 2018). 6 Traducerea în limba română este disponibilă la: https://assets.hcch.net/docs/1e2dd5d8-0dfb-4ef9-9287-

405af1f7f6a6.pdf (accesată pe 9 octombrie 2018). 7Este vorba despre Cartea aVII-a, intitulată Dispoziții de drept internațional privat, carte ce grupează articolele 2557-

2663 Cod civil.




trăsăturile definitorii ale reședinței persoanei fizice sunt caracterul secundar al locuinței și

declararea acestui caracter autorităților competente (declarație atestată prin viza de reședință sau

permisul de ședere, în cazul străinilor).

Având în vedere cele două concepte din dreptul intern privind adăpostul persoanei

fizice, se ridică întrebarea privind locul conceptului de reședință obișnuită în această familie

sintactică. Acesta poate fi asimilat domiciliului sau reședinței? Sau este un concept separat?

Comparând dispozițiile art. 2570 Cod civil cu cele ale articolelor 87 și 88 Cod civil și cu cele ale

articolelor 27 alin. 1 și 30, ambele din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005,

republicată, afirmăm că reședința obișnuită seamănă foarte mult cu domiciliul persoanei fizice

din dreptul intern, singura diferența constând în absența cerinței declarării caracterului principal

al locuirii autorităților locale competente. Așadar, în dreptul internațional privat românesc,

reședința obișnuită este domiciliul persoanei fizice, indiferent dacă acesta a fost declarat sau nu

autorităților și dacă a fost consemnat în actele de identitate.

Conceptul de reședință obișnuită este utilizată și în Cartea a VII-a (intitulată Procesul

civil internațional) a Codului de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată în Monitorul

Oficial, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015). Astfel, potrivit art. 1066 alin. 1, instanțele române

sunt competente (sub rezerva unor dispoziții legale speciale) în toate litigiile cu element

internațional, dacă pârâtul își are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită,

respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț

pe teritoriul țării noastre la data introducerii cererii de chemare în judecată. De asemenea,

conform art. 1068 alin.3, instanța aleasă de părți nu se poate declara necompetentă dacă una

dintre părți își are domiciliul/reședința obișnuită în circumscripția ei. Art. 1080 pct. 3 dispune că

instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu element de extraneitate referitoare

la contractele încheiate cu consumatori având domiciliul sau reședința obișnuită în România

pentru prestații de consum curent destinate uzului personal sau familial al consumatorului, fără

vreo legătură cu activitatea profesională a acestuia, dacă este îndeplinită una din următoarele

două condiții: fie furnizorul a primit comanda în România, fie încheierea contractului de către

consumator a fost precedată de o ofertă sau publicitate făcute pe teritoriul României și

consumatorul a efectuat actele necesare încheierii contractului tot în țara noastră. Conform art.

1081 alin.2 pct. 7 lit. d), instanțele române sunt competente să judece litigii legate fie de

abordajul navelor sau coliziunea aeronavelor, fie de asistența sau salvarea persoanelor și

bunurilor din marea liberă, dacă pârâtul are domiciliul sau reședința obișnuită în România. În

sfârșit, art. 1111 alin.2 califică un arbitraj drept internațional și supus prevederilor respectivului

capitol (dacă părțile nu au exclus prin înscris aplicarea codului) acel arbitraj în care sediul

instanței arbitrale se află în România și cel puțin una dintre părți își avea, la data încheierii

convenției de arbitraj, domiciliul sau reședința obișnuită în străinătate. Din cuprinsul celor cinci

articole de lege se observă că legiuitorul a folosit conceptul de reședință obișnuită ca o formă de

adăpost diferită de domiciliu, subsidiară acestuia. Cu alte cuvinte, legiuitorul folosește în

cuprinsul Codului de procedură civilă conceptul de reședință obișnuită cu sensul de reședință a

persoanei fizice din dreptul intern. Dar acest înțeles este complet diferit de înțelesul pe care

același concept îl are în Codul civil. Este posibil ca un concept să aibă două sensuri diferite

pentru aceeași ramură de drept (dreptul internațional privat român)? Din cele de mai sus se

observă că termenul de reședință obișnuită este ambiguu. Dezambiguizarea acestui concept este

posibilă pornind de la principiul logic potrivit căruia aceeași noțiune nu poate avea două

conținuturi diferite în cadrul aceluiași științe sau, în cazul nostru, în cazul aceleiași ramuri de

drept. Vom apela la tehnicile lingvisticii computaționale pentru a demonstra conținutul unic al




acestei noțiuni și necesitatea modificării de către legiuitor a textelor amintite din Codul de

procedură civilă.

4. Metodologie de lucru

Acest studiu explică modul în care limbajul face legea ambiguă. Suntem martorii unei explozii

de ambivalență conceptuală legală care este capabilă să împiedice dezvoltarea dreptului

internațional privat prin intermediul unor tratate internaționale sau legi model. De asemenea,

folosind tehnicile PLN, propunem o metodologie pentru înlăturarea unei astfel de ambiguități și

vorbește despre modul în care regula interpelativă contribuie la interpretarea corectă a dreptului

internațional privat din România.

Propunem o metodologie de investigare a conceptului de reședință obișnuită în dreptul

internațional privat românesc pentru a detecta diferențele semantice pe care această noțiune le

manifestă în textele legale, reflectând diferențele de stil ale autorilor lor. Este un studiu aflat într-

o etapă preliminară care urmărește dezvoltarea unui lexicon de cuvinte și expresii specifice

limbajului juridic în vederea dezambiguizării lexicale și semantice a conceptelor specifice pentru

a se putea dezvolta ulterior un model de limbă pe baza unor algoritmi de învățare supervizată.

4.1. Colecția de date

Din perspectiva distincției conceptuale, corpusul din aceasta lucrare cuprinde un set de articole

de lege (izvoare juridice formale internaționale și românești) dar și hotărâri judecătorești

românești care folosesc conceptul de reședință obișnuită (Tabelul 1).

Tabel 1. Statistica datelor

Număr total de

cuvinte

Izvoare juridice

internaționale8

Izvoare juridice

interne9

Jurisprudență

românească10

22965 2211 3283

4.2. Metodă

8 Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii,Regulamentul (CE) 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și

executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a

Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996, privind competenţa, legea

aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia

copii. 9 Articolele 86-88, 2568, 2570,2585,2589, 2590, 2592,2597,2600, 2633, 2635 și 2642 ale Legii nr. 287/2009, Codul

civil, articolele 1066, 1068, 1080, 1081, 1111 ale Legii nr. 134/2010, Codul de procedură civilă, republicată și

articolele 27 și 30 ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2005 (republicată în Monitorul Oficial, Partea I,

nr. 719 din 12 octombrie 2011). 10Decizia nr. 373 din 09.07.2015 a Tribunalului Galați, disponibilă la următoarea adresă web:

https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-vcstmxy/ (accesată pe 9 octombrie 2018) și Decizia nr. 128/R

din 19.03.2015 a Tribunalului Maramureș, disponibilă la adresa: https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-vl731u2// (accesată pe 9 octombrie 2018).

domiciliu

reședință

obișnuită

reședință

https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-vl731u2/

https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-vl731u2/




Fig. 1 Viziune semantică a conceptului reședință (obișnuită) în dreptul românesc

Figura 1 relevă faptul că în textele juridice românești contemporane (de sorginte internațională

sau internațională), domiciliul persoanei fizice și reședința obișnuită a acesteia se aseamănă

foarte mult, singurul element de departajare fiind lipsa formalității de declarare în fața autorității

publice competente a stabilirii la o anumită adresă. Conceptul de reședință obișnuită se

deosebește de cel de reședință semnificativ. În vreme ce reședința obișnuită se referă la locuința

principală a persoanei fizice, reședința este întotdeauna locuința secundară a acesteia.

Ilustrăm similaritățile semantice ale acestui concept.

Exemplul 1: domiciliul<=>reședința obișnuită (cf. Fig. 1)

Articolul 87 Cod civil:

Domiciliul <Domiciliul> persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor si

libertarilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are

<locuința principală>.

Articolul 2570 Cod civil:

Determinarea si proba reședinței obișnuite In sensul prezentei cărți, <reședința obișnuită> a persoanei fizice este în

statul în care persoana își are <locuința principală>, chiar dacă nu a

îndeplinit formalitățile legale de înregistrare…

Acest exemplu descrie similaritatea (frizând echivalența) a conceptelor de domiciliu și de

reședința obișnuită, în dreptul românesc. Astfel, ambele reprezintă locuința principală

(<locuința principală>) a persoanei fizice (<Domiciliul>persoanei fizice,

<reședința obișnuită>a persoanei fizice).Deosebirea constă doar în încunoștințarea

autorităților publice despre situarea locuinței principale: domiciliul este declarat

(<<declară>>), în vreme ce reședința obișnuită poate fi și nedeclarată (<<nu a

îndeplinit formalitățile legale>>).

Putem ilustra acest exemplu, gândindu-ne la un cetățean chinez care de zece ani trăiește

și muncește împreună cu familia lui în România. Deoarece locuința sa principală, adică centrul

vieții sale sociale și economice este situat în România, el va fi considerat, din punctul de vedere

al dreptului românesc, ca avându-și domiciliul și reședința obișnuită pe teritoriul țării noastre.

Dacă un cetățean român, domiciliat în țară, se mută în Italia, fără a încunoștința despre aceasta

autoritățile române și acolo trăiește și muncește o perioadă îndelungată de timp, revenind în țară

doar sporadic, autoritățile române trebuie să-l considere ca avându-și locuința principală în Italia,

chiar dacă în acte, locuința principală figurează în că în România.

Exemplul 2 reședința obișnuită<≠>reședința (cf. Fig. 1)

Art. 30 al Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. nr. 97/2005 (republicată în Monitorul

Oficial, Partea I, nr. 719 din 12 octombrie 2011) <Reședința> este acolo unde persoana fizică declară că are <locuința

secundară>, alta decât cea de <domiciliu>.

Articolul 2633 Cod civil

Legea aplicabila [succesiunii] Moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut,

la data morții, <reședința obișnuită>.

Articolul 1.066 Cod de procedură civilă

Competența întemeiată pe domiciliul sau sediul paratului Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt

competente dacă pârâtul are <domiciliul>, iar în lipsa <domiciliului>,

<reședința obișnuită>, respectiv <sediul principal>, iar in lipsa <sediului




principal>, un <sediu secundar> sau <fondul de comerț pe teritoriul

României>...

Acest exemplu ilustrează diferențele dintre conceptele de reședință și cel de reședință

obișnuită. Ambele sunt locuințe ale persoanei fizice (<locuința

secundară>,<reședința obișnuită>), dar reședința obișnuită este întotdeauna o

locuință principală, care nu poate fi subsidiară alteia (<<legii statului>>), în vreme ce

reședința este doar o locuință subsidiară celei principale, de domiciliu (<locuința

secundară>, <<în lipsa domiciliului>>). De aceea, prevederea art. 1066 Cod

procedură civilă este lipsită de logică. Ilustrăm acest exemplu cu situația unui cetățean italian

care decedează în România la locuință unde venea în fiecare vară. Din punctul de vedere al

dreptului românesc, această locuință sezonieră reprezintă doar o locuință secundară, auxiliară

reședinței sale obișnuite (domiciliului său) care se află pe teritoriul italian.

4.3. Date statistice

În urma analizării documentelor juridice, au fost adnotate cuvintele/expresiile care definesc

particularitățile semantice ale conceptului reședință (Tabelul 2). Tabelul 2 Statistica cuvintelor/expresiilor juridice centrate pe reședință

Date statistice Izvoarele juridice

internaționale

Izvoare juridice

interne

Jurisprudență

românească

Total cuv. & expresii juridice centrate

pe reședință 103 37 43

Observăm faptul că în toate cele trei surse analizate (Izvoarele juridice internaționale,

Izvoare juridice interne și Jurisprudență românească) numărul total de cuvinte/expresii centrate

pe clasa semantică reședință este oarecum echilibrat ca pondere, dacă ne raportăm la numărul

total de cuvinte (Tabelul 1). Previzibil, dacă ținem seama de importanța acestui termen indiferent

de țara la care ne raportăm.

5. Concluzii

Lucrarea reprezintă un studiu pilot modular al dezambiguizării noțiunii de reședință obișnuită în

dreptul internațional privat românesc. Din cele relatate, constatăm existența unor expresii tip care

au drept nucleu semantic acest concept atât în legislația românească, cât și în cea internațională.

Din perspectiva prelucrării limbajului natural, acestea aparțin aceleiași clase semantice.

Este un studiu care relevă vădite elemente de ambiguitate conceptual-juridică ce pot fi

clarificate în context frazal. O cercetare care își propune să evidenţieze caracteristici de ordin

lexical și semantic ale conceptelor juridice ce deschide drumul unor investigaţii viitoare,

întreprinse asupra unor corpusuri mult mai mari pe baza căruia să fie devoltat un model de limbă.

Mulţumiri

In realizarea acestei cercetări, autorii au beneficiat de sprjin financiar prin grantul Ministerului

Cercetării și Inovării din România, CCCDI - UEFISCDI, numărul de proiect PN-III-P1-1.2-

PCCDI-2017-0818 / 73PCCDI, în cadrul PNCDI III și, parțial, prin proiectul README

"Interactive and Innovative application for evaluating the readability of texts in Romanian

Language and for improving users' writing styles", contractul nr. 114/15.09.2017, MySMIS 2014

cod 119286.




Referințe bibliografice

1. Audit, B.: Droit international privé, Quatrème Édition, Ed. Economica, Paris, 2006, p.

129.

2. Borras, Allegria, Rapport explicatif relatif à la convention établie sur la base de l’article

K.3 du Traité sur l’Union Européenne concernant la compétence, la reconnaissance et

l’exécution des decisions en matière matrimoniale, paragraful 32, p. 12. Raport disponibil la

următoarea adresă web: http://eur-lex.europa.eu/Lex

UriServ/site/fr/oj/1998/c_221/c_22119980716fr00270064.pdf (consultată pe 6 noiembrie 2010).

3. Buglea, C.P.: Drept internațional privat, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura

Universul Juridic, București,2015, pp.183-184.

4. Dariescu, C.; Fundamentele dreptului internațional privat, Ediția a V-a revăzută și

adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2018, pp.48-49.

5. Endicott, T.: Law and Language, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Summer

2016 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL =

<https://plato.stanford.edu/archives/sum2016/entries/law-language/>.

6. Gîfu, D, Teodorescu, M., Ionescu, D.: Pragmatical Rules for Success. In: International

Letters of Social and Humanistic Sciences, 26, 2014, pp. 18-28.

7. Gîfu, D.: Contrastive Diachronic Study on Romanian Language. In: Proceedings FOI-

2015, S. Cojocaru, C.Gaindric (eds.), Institute of Mathematics and Computer Science, Academy

of Sciences of Moldova, 2015, pp. 296-310.

8. Jugastru, C.: Competența internațională a instanțelor române. In: Ioan Leș (coord.)

Tratat de drept procesual civil, Volumul II, București, Universul Juridic, 2015, pp.764-767.

9. Jakotă,M.V.: Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1997, p.225.

10. Lorenzen, Ernest G., "Qualification, Classification, or Characterization Problem in the

Conflict of Laws" (1941). Faculty Scholarship Series. 4584.

https://digitalcommons.law.yale.edu/fss_papers/4584

11. Lupașcu, D., Ungureanu, D.: Drept internațional privat, Universul Juridic, București,

2012, p. 299

12. Macovei, I.: Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2017,

p. 387.

13. Mellinkoff, D.: The Language of the Law, Wipf and Stock Publishers, Eugene (OR),

2014.

14. Modrak, V., Teodorescu, M., Gîfu, D.: Highlights on Mental Process. In: Management

in International Letters of Social and Humanistic Sciences, 24, 2014, pp. 56-65.

15. Onyemelukwe N. H., Alo, M. A.: Aptness and Ambiguity in the Language of Law. In:

American Journal of Linguistics, 2017, 5(3), pp. 57-64.

16. Păncescu, F.G.: Drept procesual civil internațional, București, Hamangiu, 2014, pp.103-

106.

17. Sanford S.: Ambiguity and Misunderstanding in the Law, disponibil la următoarea adresă

web: http://idiom.ucsd.edu/~schane/law/ambiguity.pdf ;

18. Sarsenova, A. & Madibekova, D.: Misunderstanding in language and ambiguity in Law,

2016.

19. Yankova, D.: On the language of Private International Law. In: Cross-linguistic

Interaction: Translation, Contrastive and Cognitive Studies., Editors: Diana Yankova, Sofia

University Press, Sofia, 2014, pp. 440-448.




20. Winter de, L.I.: Nationality or Domicile? The present State of Affairs. In: Recuiel des

Cours de L‘Academie de droit international de La Haye, vol. 128, 1969/III, p. 428.

Documents

TOWARDS AN INTERPRETATION OF CONCEPTUAL … 05 19.pdf · de pe vremea lui Aristotel, calea către succes, făcând adesea uz de persuasiune (Gifu et al., 2014). Ca profesie de cuvinte,