THE PROLETKULT MOVEMENT IN THE HISTORY OF … 04 97.pdf · Pentru Ion Simuţ astfel, realismul socialist nu e de astfel decât un proletcultism reformat. Ceauşescu, noul lider al

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

882

THE PROLETKULT MOVEMENT IN THE HISTORY OF ROMANIAN LITERATURE

Roxana Oana Mîndru, PhD Student,”Petru Maior” University of Tîrgu Mureş

Abstract: While modernism, neomodernism and postmodernism are strictly literary or vaguely cultural

movements, the „proletkult” manifestation, despite being partially overimposed on the last parts of

modernism and the first lieds of neomodernism, it asks for a separate analysis because, although it

fancies itself as just another literary trend, in reality it is a purely political movement of alignment of

culture in itself, to the propagandistic necessities of the socialist doctrine through the means and

meassures of the Communist Party. The Proletkult arises from the doctrine according to which a

„revolution of the proletarians” existed, a so-called „communist revolution”. In reality, the results of

the studies from 1991 onward are showing more and more that popular revolutions (like the one from

1917 in Russia) did not produce communism, the communist leaders were not proletarians but

intelectuals, and communism, always instated through coups d’état previous to the said revolutions, was

just as coercitive with the proletarians as it was with other social classes. In Romania, the Prolekult

meant a brutal censorship of all the artistic and literary manifestations which were not in accordance

with the new proletarian ideals imposed by the communist regime that came into power at the end of

the ’50s. The Romanian literature, which was in the middle of its modernism, knows and abrupt detour.

A period of „cultural absence” as the Romanian criticist Iulian Boldea calls it, the Prolekult movement

manifested itself in literature through socialist realism and also meant the end of the Romanian literary

modernism. But its effects, far from being devastating, solely meant a slight delay and a variation in the

ways the Romanian literature manifested itself. The results of the Prolekult movement in Romania are

long gone now, but they are nonetheless fascinating to study.

Keywords: Prolekult, literature, history, movement, politics

Dacă modernismul, neomodernismul sau postmodernismul curente strict literare,

prolecultismul se cere, în ciuda cronologiei sale suprapuse parţial peste modernism şi parţial


883

peste neomodernism, analizat separat pentru că deşi se vrea un curent literar este în realitate o

mişcare pur politică de aliniere a culturii la necesităţile propagandistice ale doctrinei socialiste

prin intermediul Partidului comunist.

Proletcult este un cuvânt telescopat, specific limbii de lemn din Uniunea Sovietică,

obţinut din comprimarea celor doi termeni ai sintagmei proletarnia kultura (în rusă

пролетарская культура - cultura proletariatului). Această limbă de lemn i-a inspirat autorului

George Orwell, novlimba din romanul său 1984, publicat în 1947. Proletcultismul decurge din

doctrina potrivit căreia a existat o „revoluție a proletariatului”, anume „revoluția” comunistă.

În fapte, așa cum reiese din studiile istorice acumulate din 1991 încoace, revoluțiile populare,

ca cea din februarie 1917 în Rusia, nu au produs comunism, liderii comuniști nu erau proletari

ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna instaurat prin lovituri de stat posterioare revoluțiilor,

s-a arătat la fel de coercitiv cu proletarii, precum și cu celelalte clase sociale. Dar, conform

doctrinei care stă la baza proletcultului, „revoluția proletariatului” este urmată de:

1. anihilarea vechii culturi și elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii și a

țărănimii, în slujba ideologiei comuniste;

2. arta trebuie să oglindească numai realizările muncitorimii/țărănimii, modul de producție

socialist, „luminosul chip al comunistului” („erou-etalon”), deoarece „experiența de

viață proletară” și „experiența artistică proletară” sunt diametral opuse „experienței de

viață a burgheziei” și „experinței artistice a burgheziei”, „din trecut” nepreluându-se

decât „experiența tehnică”;

3. artiștii / artele trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să intre „neapărat” în uzine, în

fabrici, pe șantiere, în colhozuri (în românește C.A.P.: „cooperative agricole de

producție”);


884

4. oamenii de știință deasemenea trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să producă

exclusiv cunoștințe cu interes practic pentru „viața proletară” sau de interes teoretic

pentru „teoria comunismului științific”1.

În domeniul artistic, proletcultismul a produs, între altele, realismul socialist, iar în

domeniul științei a dus la derive grave cum a fost „genetica proletară lîsenkistă”. În domeniile

literaturii, teatrului și cinematografului a produs creații de „agit-prop” (alt cuvânt telescopat,

format din comprimarea termenilor sintagmei agitație-propagandă) sau de proslăvire a liderilor

(fie personaje istorice reinterpretate, fie liderii comuniști) într-un stil care a fost judecat de

umorul popular drept „d-ob-i-to-c” (acronimul lozincii Datoria obștească intelectuală,

tovarăși: cultura!)2.

În spaţiul românesc prolecultismul a însemnat o cenzură brutală a oricăror manifestări

artistice şi literare care nu corespundeau cu noile idealuri proletare impuse de regimul comunist

instaurat la sfârşitul anilor 1950. Literatura românească aflată în plină manifestare modernistă

cunoaşte un brusc şi abrupt detur. O perioadă de „absenţă culturală” aşa cum o numeşte Iulian

Boldea, proletcultismul manifestat în literatură prin realismul socialist pune capăt

modernismului literar românesc. Renaşterea de mai târziu a acestuia, sub forma

neomodernismului aplicat al poeţilor Generaţiei ’60 sau al neomodernismului militant în

manifest al Cercului Literar de la Sibiu poate fi pusă tocmai pe seama răzvrătirii elitei culturale

româneşti în faţa unor criterii de creaţie impuse care transformau literatura în ceva ce nu mai

semăna deloc a literatura, ci devenise simplă declamaţie propagandistică.

A curs multă cerneală în ceea ce priveşte proletcultismul românesc, în special în primii

ani după şocul cultural al revoluţiei din 1989. Anchete literare, cronici, eseuri, articole, volume

întregi au fost dedicate acestei perioade. Pe deoparte există o atitudine de blamare totală a

pseudo-poeţilor şi scriitorilor acestei perioade, luaţi în derizoriu şi numiţi în mod peiorativ

1Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației, Editura Aethicus,

Timișoara, 2003,p. 334. 2Adrian Bucurescu, Proletcultismul, între ocară şi oportunism, în „România liberă”, 30 ianuarie 2009.


885

„epigoni”. Pe de altă parte, există voci în critica şi istoria literară românească recentă care

consideră că la fel cum nu putem aprecia întreaga literatură românească a perioadei comuniste

în bloc, nu o putem nici contesta în bloc şi se cuvine deci să ne aplecăm şi asupra acestor creaţii

literare născute pe comandă politică, cu aceeaşi detaşare şi imparţialitate ca asupra oricărei alte

opere literare scrise în orice alt context. Valoarea, spun aceşti critici şi istorici literari, există şi

aici. Aşteaptă doar să fie descoperită.

Una dintre vocile care condamnă cel mai deschis acest proletcultism este cea a lui Ion

Simuţ. El crede că între acesta şi realismul socialist nu există absolut nici o diferenţă. „Nu fac

o mare deosebire între proletcultism şi realism socialist - ce mi-i unul, ce mi-i celălalt! - dar

trebuie să explic mai pe îndelete de ce. Proletcultismul anilor 1948-1950 de la noi nu avea nimic

de a face cu proletcultismul iniţial moscovit, al anilor 1918-1920, în sensul originar de artă

avangardistă, rupând cu orice tradiţie, adoptând viziunea şi stilul proletar la modul insurgent-

anarhic, ignorând orice disciplină şi ideologie de partid. Proletcultismul de la noi avea înţelesul

remaniat, adaptat, cuminţit, de cultură proletară, partinică şi patriotică, reprezentând ideologia

unei clase care a săvârşit victorioasă revoluţia antiburgheză. În stilul proletcultist actualizat intră

deci şi lupta de clasă, spiritul revoluţionar şi caracterul eroic al unei victorii politice”. Vedem

deci că acesta sesizează detaşarea faţă de prolecultismul original rusofon şi adoptarea unui

caracter naţional al acestuia, în spiritul ruperii de Rusia şi de modelul sovietic şi de adaptare a

doctrinei la un spirit naţional3.

Continuând acesta explică: ”realismul socialist atenuează unele din schematismele şi

tezismele rigide, ofensive, agresive, ale proletcultismului iniţial, le maschează: exclusivismul

proletar se împacă, într-un mod mai tolerant, cu ţăranii cooperatori şi intelectualii angajaţi în

sfera mai încăpătoare a poporului; lupta de clasă este depăşită după cucerirea deplină a puterii”.

În acelaşi sens, acest realism socialist „orientează literatura (şi celelalte arte) spre realităţile

construcţiei socialiste, spre o societate nouă şi un om nou, abătându-i atenţia exagerată de la

3 Ion Simuţ, Comentarii Critice:Proletcultism sau realism socialist II, în „Fundaţia România Literară”, Nr.

31/2008.


886

conflictele dobândirii puterii, considerate depăşite, conflicte în care persista proletcultismul.

Dar vigilenţa revoluţionară trebuia păstrată, pentru că duşmanul noii orânduiri nu doarme,

unelteşte din umbră. Dacă iniţial duşmanul era mai ales intern (rămăşiţele capitalismului învins:

burghezia, chiaburimea, intelectualul elitist), ulterior cel mai periculos duşman venea dinafară

(capitalismul extern: Occidentul, americanii)”4.

Pentru Ion Simuţ astfel, realismul socialist nu e de astfel decât un proletcultism reformat.

Ceauşescu, noul lider al Partidului Comunist Român, îi cere literaturii în 1971, când preia

modelul revoluţiei culturale chineze, cam acelaşi lucru cu predecesorii săi - Mao, Dej, Jdanov,

Stalin sau Lenin şi chiar cu primii proletcultişti: să realizeze o cultură cu şi pentru clasa

muncitoare, luându-şi personajele şi temele din sfera ei, scriind-o accesibil pentru ea şi în

limbajul ei. Cultura comunistă de masă e o reeditare a proletcultismului. Dar ce fel de reeditare?

În loc să fie una pozitivă, aceasta nu face decât să se afunde mai adânc în propagandă şi în

servitudine în faţa „idealului comunist proletar”. Literatura e instrumentul partidului. Fie că

poezia închină ode marelui lider sau unor eroi naţionali scoşi de la naftalina pentru construirea

artificială a unui trecut istoric glorios, rezultatele sunt aceleaşi. Ion Simuţ pune astfel semnul

egal între proletcultismul anilor ´50 şi mişcările literare din anii ’70-’80, desfăşurate în paralel

cu curentele nemodernist şi postmodernist, dar care continuă în fapt să deservească interesele

partidului. „Diferenţa dintre anii ́ 50 şi anii ’70-’80 constă în faptul că la început proletcultismul

era copleşitor, aproape exclusiv (mă refer la literatura ce putea fi publicată), pe când ulterior

existau cel puţin două tipuri (dacă nu trei) de literatură publicată: o literatură propagandistică-

proletcultistă şi o literatură evazionistă-apolitică, pe lângă o cultură clandestină, oricât de firavă.

Peisajul cultural de ansamblu e diferit de la o epocă la alta a comunismului românesc (ca şi în

cazul celui sovietic), dar filonul proletcultist, ca literatură oficială, e acelaşi, fie că se numeşte

proletcultism, realism socialist sau cultură de masă”5.

4Ibidem. 5Ibidem.


887

Ion Simuţ explică diferenţa dintre proletcultismul moscovit şi cel românesc susţinând

că „proletcultismul originar moscovit, ca variantă de avangardism, exprimă, în fond, acel

instinct primar al literaturii oportuniste de a se adapta, de a se conforma timpului politic.

Comanda socială nu mai e liber consimţită, ci opresivă, dictatorială. Literatura proletcultistă

avangardistă vrea să fie proletară de capul ei, fără să se subordoneze partidului bolşevic. Dar,

dacă nu se subordonează explicit, nu înseamnă că eroarea nu este aceeaşi, în sensul denaturării

artei. Aerul ei de libertate e fals. Alterările estetice s-au produs. Rezultatul nu e o literatură mai

liberă, mai inteligentă, mai expresivă, mai inventivă, mai demnă de admirat. Literatura exprimă

mărginit politica unei clase, proletariatul, şi a fi, mai departe, în serviciul unui partid e o simplă

formalitate. Eroarea proletarizării, adică a intrumentalizării literaturii în lupta de clasă, e

aceeaşi, luată însă pe cont propriu, ca şi cum ar fi un mare adevăr sau o inspirată opţiune. Cultura

proletară fără partid nu-i radical altceva decât cultura proletară de partid şi nu-i e cu nimic

superioară decât aparent”. Astfel o cultura proletară fără partid, experienţă avangardistă a unui

limbaj de clasă (proletcultismul în sens restrâns), e la fel de lamentabilă ca şi literatura proletară

revendicându-se de la partidul bolşevic sau de la oricare alt partid comunist naţional

(proletcultismul în sens larg, în accepţia de cultură proletară, partinică, patriotică, eroică,

triumfalistă). Acest proletcultism în sens larg şi într-o accepţie comună a existat în literatura

română din 1948 până în 1989, chiar dacă regimului politic renovat nu i-a plăcut să-l mai

numească într-un mod atât de frust şi de direct, fiind de dorit o denumire mai elegantă, cum ar

fi aceea de realism socialist.6

Acesta avertizează că nu ar trebui să ne lasăm înşelaţi de schimbarea de vocabular:

„Rusescul proletar a fost substituit de formele lexicale sinonime muncitor şi muncitoresc.

Doctrina însăşi s-a remaniat. Dictatura proletariatului a fost înlocuită cu democraţia populară şi

alianţa, mereu invocată, dintre muncitorime şi ţărănime. Proletcultismul a fost rebotezat realism

socialist, dar niciodată repudiat în sensul lui tezist muncitoresc, adică proletar. Clasa muncitoare

a fost recunoscută doctrinar drept clasa conducătoare în comunism, iar arta trebuia să fie pe

6Ibidem.


888

măsura ei. (Că puterea a fost confiscată de o elită de profitori în frunte cu Dej şi Ceauşescu e

altceva, dar reprezentarea larg muncitorească a fost întotdeauna afişată.) Proletcultismul nu

avea cum să dispară din literatura română a perioadei comuniste, numai că nu i-a plăcut să se

numească mereu aşa şi s-a "emancipat" sub denumirea de realism socialist, în concordanţă cu

ceea ce s-a întâmplat în urmă cu câţiva ani la Moscova. Regimului comunist i-a plăcut să-şi

vehiculeze amăgirile ideologice sub denumiri onorabile ca: democraţie populară, realism

socialist, societate socialistă multilateral dezvoltată - ceea ce nu înseamnă că noi nu avem voie

să restaurăm adevărurile sub denumiri actuale mai transparente: dictatură comunistă, literatură

oportunistă, societate închisă”7.

Ceea ce Ion Simuţ şi alţii ca el încearcă să spună este că prolecultismul nu este o perioadă

scurtă şi neglijabilă din literatura românească. El nu s-a încheiat odată cu ridicarea

neomoderniştilor, cu Manifestul Cercului Literar de la Sibiu, cu opera lui Ion Negoiţescu. Nu

s-a încheiat nici măcar după ridicarea primilor postmodernişti români, a poeziei şi literaturii

create în jurul Cenaclului de Luni. Dimpotrivă, a continuat să existe în toţi aceşti ani. Singura

diferenţă este aceea că dacă în prima fază a existenţei sale proletcultismul a fost singura formă

de manifestare artistică şi literară căreia i-a fost permis să existe, abaterea de la aceste norme

ale sale impuse de Partidul Comunist Român putându-se solda cu ani de muncă silnică la Canal

sau temniţă grea în închisorile comuniste (cunoscut fiind cazul criticului şi istoricului literar Ion

Negoiţescu a cărui disidenţă şi nesupunere faţă de normele doctrinare ale regimului i-au adus

câteva condamnări la închisoare), în faza următoare a relaxării culturale, el a continuat să existe

în paralel cu celelalte manifestări literare de înaltă calitate, de factură nemodernistă şi

postmodernistă. A continuat să fie curentul literar oficial, deşi istoriile literare post-decembriste

preferă să îl ignore alegând în schimb să analizeze fie literatura disidentă, pe cea de carceră, cea

din exil sau pe cea care a fost scrisă după relaxarea normelor proletcultiste.

Totuşi, ce este acest realism socialist atât de des invocat de Simuţ? Realismul socialist

reprezintă doctrina comunista oficială proclamată în 1932 de Comitetul central al Partidului

7Ibidem.


889

Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul și conținutul obligatoriu al creațiilor din domeniul

literaturii, artelor plastice si muzicii, directive care mai târziu–după Cel De-Al Doilea Război

Mondial – au devenit obligatorii în întregul lagăr al țărilor comuniste satelite ale URSS.

În anul 1934, la congresul Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietica, Andrei Jdanov,

membru al Biroului politic al PC al PCUS, ține o cuvântare prin care definește trăsăturile

esențiale ale realismului socialist, de aici înainte singura formă de literatură admisă în Uniunea

Sovietică.

Așa cum reiese din statutul Uniunii Scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie

să realizeze o „reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei

revoluționară… în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și

educării oamenilor muncii în spiritul socialismului.”8.

Astfel, operele artistice trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa în

spiritul comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este așa numitul „erou pozitiv”, care

– prin comportamentul său – trebuie să fie modelul „omului de tip nou”, cetățeanului societății

comuniste. Stalinismul cultural dintre anii 1948 si 1956 distruge vechiul sistem românesc de

valori și instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-și realizarea omului „de tip nou”,

după trăsăturile sovietice.

Ca și în politică sau economie, stalinismul cultural s-a impus prin forță, legăturile

intelectualilor cu țările din vest au fost complet întrerupte, Academia Română și asociațiile

profesionale cu tradiție ca Societatea Scriitorilor Români sau Societatea Compozitorilor

Români au fost desființate și înlocuite cu unele noi, din care personalitățile care nu erau agreate

de noul sistem au fost înlăturate. În 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând

aproximativ 8.000 de titluri de cărți și reviste interzise, care au fost scoase din bibliotecile

publice și din manualele școlare. Operele unui număr de autori sunt interzise în întregime.

Printre aceştia se numără: Radu Gyr, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu etc.

8 Ion Ionescu Bucovu, A. Toma sau cum a pătruns proletcultismul în literatura română, în „Luceafărul”, 6

martie/2014.


890

În cazul literaturii și culturii universale, lista interdicțiilor este imensă: Platon, Spinoza,

Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide şi alţii. 9.

Un caz particular în ceea ce priveşte reprezentanţii proletcultismului românesc, este cel

al lui A. Toma despre care vorbeşte şi Ion Ionescu Bucovu în articolul său în care descrie

pătrunderea proletcultismului în literatura românească. Alexandru Toma era de fapt

pseudonimul celui pe care Ion Ionescu Bucovu îl numeşte în mod peiorativ „poetul” Solomon

Moscovici: „Născut la Urziceni în 1875 și mort în 1954, „ poetul ” Solomon Moscovici, devenit

A. Toma, a deschis larg porțile realismului socialist în literatura română, dispunând de toată

autoritate partidului comunist pentru a îndruma tinerii scriitori spre noua linie literară, venită

de la Moscova.”10.

Cum s-a manifestat şi impus însă acest proletcultism în România în realitatea literară?

Dacă se poate vorbi de perturbări politice ale spaţiului literar, acestea îşi au originea chiar în

interiorul breslei scriitoriceşti. Ca întotdeauna în perioade de mari răsturnări politice, în lumea

artistică se manifestă tendinţa de repunere în discuţie a valorilor consacrate şi de reaşezare a

scării axiologice. De obicei, fenomenul se întemeiază pe criterii care vin din afara domeniului

estetic, asociind cel mai adesea judecăţi de ordin politic şi etico-moral. Demascările,

denunţurile, chemările în faţa unor „instanţe morale” sunt procedee frecvente în epocă. Autorii

acestor iniţiative sunt, de multe ori, scriitori fără prestigiu care se folosesc de împrejurări pentru

a se elibera de complexul insignifianţei.

Nu e lipsit de importanţă faptul că semnalul acestor denunţuri îl dă un oarecare Oscar

Lemnaru, care, încă din septembrie 1944, iniţiază rubrica „Perna cu ace” în ziarul Dreptatea,

oficios al opoziţiei ţărăniste. E o dovadă certă că primele imixtiuni politice în viaţa literară nu

se datorează autorităţii abia instalate. „Programul” rubricii citate este inechivoc: „Prin faţa

acestui reflector vor trece, ca la poliţie, răufăcătorii, toţi aceia care, sprijiniţi pe confuzia de

odinioară, au răspândit prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura. Vor veni să dea

9Ibidem. 10Ibidem.


891

socoteală toţi deţinătorii de condeie ai unei epoci defuncte (…). Vom scotoci toate

ascunzişurile presei şi tiparului, vom cotrobăi prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele

de lucru ale unei generaţii imbecile şi le vom aşeza la locul de onoare în muzeul acuzator al

momentului de astăzi”11.

Un program încrâncenat, care concurează strâns cu zelul „acuzatorilor” din presa

comunistă oficială de mai târziu. Cine sunt „răufăcătorii” şi „imbecilii”? Constantin Noica,

Emil Cioran, Mircea Eliade, urmaţi de Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu,

Brătescu–Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea, George Călinescu.

Teza conform căreia talentul şi valoarea încetează să mai existe în faţa criteriului moral, de fapt

politic, acum se constituie: „În acest moment crucial pentru istoria lumii, umanitatea nu se va

lăsa înşelată de prejudecata talentului”12.

Dincolo de aceste răfuieli lăuntrice, literatura română a primilor ani de după război se

dezvoltă în inerţia timpului interbelic şi îşi păstrează libertăţile fundamentale ale creaţiei până

spre 1948. Scriitorul poate, încă, să opteze pentru orice temă şi pentru orice formulă estetică

pe care o consideră adecvată structurii sale artistice şi materialului transfigurat. Două exemple

ilustre sunt argumente suficiente pentru această teză. Lucian Blaga îşi publică în 1946 Trilogia

valorilor, iar în 1947 apare volumul Una sută una poeme semnat de Tudor Arghezi.

Prelungind spiritul literaturii interbelice, intervalul dintre anii 1944–1947 reprezintă,

practic, etapa finală a acestei epoci. La urma urmei, evenimentele care delimitează perioadele

literare sunt, într-o anume măsură, convenţionale. În orice tentativă de periodizare este în primul

rând important spiritul epocii. Este de remarcat, totuşi, că în această etapă, literatura română nu

dă la iveală prea multe realizări artistice notabile, în ciuda faptului că generaţia care se afirmase

spectaculos între războaie se află în plină putere creatoare. Muriseră Eugen Lovinescu şi Liviu

11 Constantin Pricop, Literatura Română postbelică. Preliminarii, volumul I, Editura Universităţii „Alexandru

Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, pp. 89-94. 12Ibidem, p. 99, Apud, Ana Selejan, Trădarea intelectualilor. Istorie literară 1944-1947, Editura Transpress,

Sibiu, 1992.


892

Rebreanu, dar se aflau la vârsta creaţiei mature Camil Petrescu, Hortensia Papadat–Bengescu,

Lucian Blaga, Tudor Arghezi, chiar şi Mihail Sadoveanu13.

Explicaţia nu trebuie căutată în acţiunea factorului politic, care, după cum am văzut,

întârzie să se manifeste represiv, ci în înseşi datele interne specifice ale fenomenului literar.

Este neîndoielnic că efortul uriaş de modernizare consumat în timpul dintre războaie a condus

creaţia la un soi de manierism. Destui scriitori care experimentaseră formule noi tind acum să-

şi imite propriile modele. Pe de altă parte, experienţa războiului, ca totdeauna în astfel de

împrejurări, a determinat nevoia de reconsiderare a ideii de literatură şi a funcţiilor acesteia.

Totuşi, perioada pe care o analizăm aici nu este lipsită de evenimente literare demne de luat în

consideraţie14.

Chiar în anii războiului se afirmase generaţia albatrosistă: Geo Dumitrescu, Dimitrie

Stelaru, Constant Tonegaru şi alţii. Primul dintre ei, lider al grupării şi fără îndoială cel mai

talentat exponent ale ei, publică în anul 1946 volumul Libertatea de a trage cu puşca, moment

important în reconsiderarea limbajului poetic. În 1945 apare, chiar dacă pentru foarte scurtă

vreme Revista Cercului Literar de la Sibiu care afirmă ferm doctrina literară estetizantă a acestei

grupări (Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ioanichie

Olteanu etc.)15.

Etapele instaurării proletcultismului s-au succedat cu rapiditate. Încă din anul 1948,

regimul comunist începe să ia în stăpânire domeniul creaţiei literare. Adversarii politici fuseseră

înlăturaţi iar instituţia monarhică desfiinţată în decembrie 1947. Viaţa politică românească se

reduce, de acum, la existenţa unui singur partid, care exercită puterea în mod discreţionar şi al

cărui program vizează dizlocarea întregii societăţi româneşti din temeiurile ei democratice. Se

„reformează” învăţământul, se „reformează” chiar şi ortografia, dar mai ales începe

„reformarea” economiei, în sensul eliminării proprietăţii private. Evident, literatura nu poate

13Dan Pavel, Iulia Huiu,Literatura română postbelică între impostură şi adevăr, Editura Paralela 45, Piteşti,

2003, pp. 24-39. 14Ibidem, p. 39. 15 Constantin Pricop, op. cit., p. 119.


893

nici ea scăpa de acest tăvălug „reformator”. Îndeosebi potenţialul ei propagandistic va fi

exploatat foarte intens în următorul deceniu. Asaltul politic asupra literaturii române este

declanşat pe mai multe direcţii16.

Fenomenul nu-i vizează doar pe scriitorii în viaţă, ci şi pe cei clasicizaţi. Titu Maiorescu,

de exemplu, ori Octavian Goga şi Ioan Slavici. Chiar în opera lirică eminesciană se operează o

„selecţie” drastică, insistându-se pe creaţiile care puteau fi exploatate ideologic. Geniul, de

pildă, este definit drept fiinţa superioară „neînţeleasă de regimul burghezo–moşieresc. Câteva

generaţii studioase, inclusiv filologice, se vor forma în absenţa modelelor literare autentice. În

locul acestora, trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidenţiaseră prin

devotamentul faţă de programul partidului unic. Acestora li se adaugă un număr de scriitori

sovietici „exemplari”17.

E limpede că din astfel de direcţionări nu putea ieşi o literatură de calitate. Când

specificul estetic devine o noţiune ilicită, iar literaturii i se rezervă exclusiv rolul de instrument

propagandistic, producţia „artistică” este pe măsuri. Aberaţiile şi excesele politice ale epocii se

răsfrâng nefast asupra tuturor compartimentelor creaţiei. Poezia iese din matca ei şi este pusă

să slujească scopurile politice ale momentului. Când sunt lirice, poeziile odifică partidul şi

Uniunea Sovietică. Tendinţa cea mai evidentă este însă aceea de epiciziare. Poezia începe acum

să povestească fapte de muncă sau din lupta comuniştilor, pe care le prezintă drept modele de

comportament politico–social. Sentimentele intime şi relaţia subiectivă a poetului cu lumea sunt

suprimate, iar atunci când se exprimă, chiar şi timid, devin obiect al unor violente critici şi

acuze. Semnele lirismului autentic, sesizabil atât în exprimarea unei realităţi interioare cât şi în

expresia poetică, se fac totuşi simţite şi în această epocă. Nicolae Labiş – „buzduganul unei

generaţii, cum îl numeşte criticul Eugen Simion–anunţă reîntoarcerea poeziei la rosturile ei. Îl

16Ibidem.

17 Cristian Vasile, Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013(epub), pp. 19-29.


894

urmează îndeaproape poeţi cu un talent energic, care-şi vor construi ulterior o identitate lirică

precis. Între ei, Gheorghe Tomozei, A. E. Baconsky, Ion Horea etc.18.

Proza, îndeosebi romanul, apare în optica vremii mai aptă să colporteze ansamblul de

idei menite să răstoarne structurile sociale, căci epicul, care presupune personaje şi acţiune, are

calitatea de a fi mai uşor înţeles şi de a crea mai intens impresia de viaţă. Romanul abordează

acum teme impuse: uzina, şantierul, satul, colectivizarea. Desfăşurarea epică este redusă la o

schemă rudimentar maniheistă. Ca în basme, binele se confruntă cu răul şi iese triumfător.

Binele este întruchipat de activistul de partid, om „cu conştiinţă înaintată”, „provenit din rândul

maselor”. El este un fel de Făt-Frumos, impecabil din punct de vedere moral şi dăruit complet

cauzei partidului. În funcţie de spaţiul tematic pe care îl abordează romanul, de partea lui sunt

muncitorii sau ţăranii săraci. De partea cealaltă se află fie burghezul şi uneltele sale, fie chiaburii

şi complicii lor. Caricaturizaţi, ei încearcă să submineze munca avântată din uzine sau să

împiedice constituirea gospodăriilor agricole colective. Evident, în final vor fi înfrânţi. Există

însă chiar şi în cuprinsul deceniului al şaselea realizări romaneşti care demonstrează că, atunci

când talentul este puternic, iar creaţia se păstrează pe teritoriul principiilor ei specifice, opera

triumfă: Moromeţii (1955), Cronică de familie (1956) şi Groapa (1957) sunt creaţii de excepţie

are arată că nici acestui interval de timp nu i se poate anexa cu totală îndreptăţire eticheta de

„Siberie a spiritului”19.

În ceea ce priveşte critica şi istoria literară a acestei perioade observăm că marile figuri

ale istoriei şi criticii literare de până atunci fuseseră discreditate. Nu mai corespundeau

canoanelor oficiale. Dintre ceilalţi, mulţi ajung în închisoare ca Ion Negoiţescu sau în anonimat

ca Eugen Simion. Singurul care este în continuare apreciat este Constantin Dobrogeanu Gherea,

apărător ferverent al ideologiei comuniste şi al criticii socialiste.

Concluzionând, putem spune că aprecierea criticului Iulian Boldea este una reală.

Proletcultismul a fost într-adevăr o epocă a absenţei. Nu a absenţei creaţiei literare ci a absenţei

18Ibidem, p. 31. 19Ibidem, p. 36.


895

literaturii de calitate, literatura scrisă de dragul actului artistic, nepropagandistică, neservind

unui scop politic, nedeservind o doctrină, fără o listă de subiecte impuse şi fără o cenzură acerbă

care să stăvilească creaţia artistică la fiecare pas. Putem spune că în multe feluri proletcultismul

a persistat de-a lungul întregii perioade comuniste, nu numai în perioada de imediat după Cel

De-Al Doilea Război Mondial. Literatura aliniată doctrinei de partid a continuat să fie expresia

vie a proletcultismului, o cultură care se vroia îndreptată spre mase, nemafiind apanajul unor

elite burghezo-moşiereşti. Poate şi literatura evazionistă poate fi acuzată de aceleaşi lipsuri. Ea

a refuzat să confrunte regimul în mod direct şi s-a refugiat în schimb în simbolisme şi deturnări

de sens. A face istorie literară în acest context este deosebit de dificil. Ar trebui poate să

contestăm întreaga literatură aliniată şi pe cea evazionistă şi să-i acordăm atenţie şi valorizare

doar literaturii din exil, celei direct disidente? Sau poate trebuie ca istoricul şi criticul literar să

îşi păstreze imparţialitatea şi, fără a nega contextul politic şi istoric al operei, să îi caute acesteia

valoarea reală, intrinsecă. Atitudinile sunt împărţite dar se tinde astăzi spre o reexaminare a

întregii literaturii comuniste, inclusiv cea proletcultistă pură şi a revalorificării acesteia acolo

unde este cazul.

Istoricii literari ai nemodernismului şi postmodernismului din perioada comunistă au

evadat din capcana literaturii sistemice printr-o refugiere în literatura mai veche şi o

redescoperire a acesteia pe baza unor noi principii şi criterii. Critica a căpătat încet, încet accente

mai grave, s-a reîntors spre estetică, îndepărtându-se de politic şi social.

Este greu de spus dacă societatea românească şi lumea literară îndeosebi a intuit în vreun

fel momentul explosiv din 1989. Semne au fost, dar de aici la a spune că a existat o adevărată

previziune a elitei literare şi culturale româneşti în ceea ce priveşte revoluţia sau lovitura de stat

(părerile sunt şi astăzi împărţite) este greu de crezut. Deşi pe plan literar anii ’80 au fost un

moment de defulare creeatoare, perioadă în care se remarcă poeţi precum Mircea Cărtărescu,

iar criticii şi istorici literari precum Nicolae Manolescu şi Eugen Simion îşi scriu operele

aproape nestingheriţi de cenzura de partid, totuşi mulţi dintre aceştia se află de fapt în vizorul

securităţii. De asemenea, literatura continuă să se scrie după anumite norme şi reguli. Poeţii şi


896

autori încearcă să evadeze cenzura prin recursul la simbolism şi metaforă. În acelaşi timp, în

exil, literatura disidentă ajunge la un apogeu aproape delirant. Vocile elitelor culturale care

reuşiseră să treacă de Cortina de Fier ajung pe calea undelor înapoi în ţară. Proletcultismul nu

este deci un mediu steril, ci unul plin de influenţe care vor marca istoria literaturii române în

profunzime.

BIBLIOGRAFIE

1. Bucurescu, Adrian, Proletcultismul, între ocară şi oportunism, în România liberă, 30

ianuarie 2009.

2. Bucovu, Ion Ionescu, A. Toma sau cum a pătruns proletcultismul în literatura română,

în „Luceafărul”, 6 martie/2014.

3. Pavel, Dan, Huiu, Iulia, Literatura română postbelicăîntre impostură şi adevăr, Editura

Paralela 45, Piteşti, 2003.

4. Pricop, Constantin, Literatura Română postbelică. Preliminarii, volumul I, Editura

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005.

5. Simuţ, Ion, Comentarii Critice:Proletcultism sau realism socialist II, în Fundaţia

„România Literară”, Nr. 31/2008.

6. Tatomirescu, Ion Pachia, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria

comunicației, Editura Aethicus, Timișoara, 2003.

7. Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

8. Vasile, Cristian, Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2013(epub).

Documents

THE PROLETKULT MOVEMENT IN THE HISTORY OF … 04 97.pdf · Pentru Ion Simuţ astfel, realismul socialist nu e de astfel decât un proletcultism reformat. Ceauşescu, noul lider al