Teza Monac

8/19/2019 Teza Monac

http://slidepdf.com/reader/full/teza-monac 1/418

Ş COALA NAŢ IONAL Ă DE STUDII POLITICE Ş I ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Ş COALA DOCTORAL Ă

TEZA DE DOCTORAT

TEMA: Raporturile dintre Parlament şi autorit ăţ ile administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale. Implica ţ ii aleacestora asupra drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale aleomului

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:

Prof.univ.dr. IRINA ZLĂTESCU

DOCTORAND:

CONSTANTIN MONAC

BUCUREŞTI- 2008 -



2C U P R I N S

Pag.

INTRODUCERE 7CAPITOLUL ILOCUL ŞI ROLUL PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT

1.1. Adunările reprezentative - scurt istoric. Originile şi evolu ţ ia parlamentarismului românesc …………………………

17

1.2. Parlamentul - organul reprezentativ suprem al poporului românşi unica autoritate legiuitoare a ţării

37

1.3. Parlamentul şi principiul separa ţ iei puterilor în stat …… 421.3.1. Separaţia puterilor – definiţie, necesitate, începuturi, evoluţie 421.3.2. Principiul separaţiei puterilor în democraţiile moderne…. 49

CAPITOLUL IIPARLAMENTUL - SUVERANITATEA ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ AROMÂNIEI2.1. Parlamentul – organism de suveranitate naţională

a poporului român……………………………53

2.1.1. Poporul – titular absolut al suveranităţii ……………… 532.1.2. Funcţiile Parlamentului ca organism de suveranitate naţională 58

2.2. Rolul şi importan ţ a Parlamentului României în promovareasecurit ăţ ii na ţ ionale…………………………………

74

2.2.1. Conceptele de “ securitate na ţ ional ă”, “apărare na ţ ional ă”,“ordine publică”, “ siguran ţă na ţ ional ă”. Rolul Parlamentuluiîn promovarea lor………………………………………….

74

2.2.2. Strategia de Securitate Naţională a României………………. 86

CAPITOLUL III ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ. LOCUL, ROLUL ŞI FUNCŢIILE EI3.1. Administra ţ ia publică în statul român de drept ………………… 91

3.1.1. Puterea executivă şi administraţia publică …………………. 913.1.2. Semnificaţia şi definirea noţiunii de administraţie publică …. 96

3.1.3. Caracteristicile şi funcţiile administraţiei publice …………… 1023.1.4. Administraţia de stat şi puterea locală ……………………….. 1073.1.5. Administraţia publică în contextul integr ării europene ……… 1103.1.6. Cercetarea administraţiei publice. Metode noi de analiză …… 115

3.2. Structurile administra ţ iei publice. 1213.2.1. Noţiunea de structur ă a administraţiei publice ….………….. 1213.2.2. Semnificaţia noţiunii de autoritate publică în lumina

principiului separaţiei puterilor în stat……………………123

3.2.3. Sistemul autorităţilor administraţiei publice. Organizare,

definiţie, rol ………….……………………………………….

126

3.2.4. Relaţiile în sistemul administraţiei publice..………………… 131



3 Pag.

CAPITOLUL IVSPECIFICITATEA ŞI ROLUL AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEIPUBLICE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALE4.1. Securitatea na ţ ional ă domeniu important de activitate al

administra ţ iei publice ……………………………..………………

135

4.2. Specificitatea autorit ăţ ilor administra ţ iei publice din domeniulsecurit ăţ ii na ţ ionale…………………………………………………

139

4.3. Sarcini, atribu ţ ii, competen ţ e, capacitate juridică administrativă ………………………………………………………..………………

143

4.4. Actele autorit ăţ ilor administra ţ iei publice din sistemul institu ţ ionalal securit ăţ ii na ţ ionale……………………………. ………………

148

CAPITOLUL VANALIZĂ PRIVIND CADRUL ORGANIZATORIC ŞI FUNCŢIONAL ALAUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII

NAŢIONALE5.1. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – autoritate administrativă autonomă cu rol coordonator al securit ăţ ii na ţ ionale………………

153

5.2. Autorit ăţ ile administra ţ iei publice de securitate na ţ ional ă subordonate Guvernului …………………………………………

156

5.2.1. Ministerul Apăr ării . ..…………………………………….. 1565.2.2. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative ……….. 161

5.3. Autorit ăţ i administrative specializate în domeniul siguran ţ eina ţ ionale ……………………………………………………………

167

5.3.1. Scurt istoric, evoluţie, organizare şi atribuţii generale……… 1675.3.2. Autorităţi autonome - organizare, funcţionare, atribuţii…… 175

5.3.2.1. Serviciul Român de Informaţii…………………… 1755.3.2.2. Serviciul de Informaţii Externe…………………… 1785.3.2.3. Serviciul de Protecţie şi Pază……………………… 1815.3.2.4. Serviciul de Telecomunicaţii Speciale……………. 183

5.3.3. Structuri de informaţii departamentale – organizare,funcţionare, atribuţii …………………………………………

185

5.3.3.1. Structurile de informaţii ale MinisteruluiApăr ării …………………………………………..

185

5.3.3.2. Structura de informaţii a Ministerului Internelor şiReformei Administrative ……………………….

188

5.4. Necesitatea colabor ării şi cooper ării între structurile sistemuluiinstitu ţ ional al securit ăţ ii na ţ ionale Comunitatea Na ţ ional ă de

Informa ţ ii ………………………………………………………….

190

CAPITOLUL VIANALIZĂ ASUPRA RAPORTURILOR PARLAMENT – AUTORITĂŢI ALEADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALE6.1. Cadrul de manifestare şi fundamentele raporturilor analizate …… 195

6.2. Natura şi elementele raporturilor ……………… 2046.3. Caracteristicile, tipurile posibile, formarea, modificarea şi stingerearaporturilor …………………………………………………

207



4 Pag.

6.4. Despre caracterul politic al raporturilor………………………… 2146.5. Modul de manifestare al raporturilor …………………………….. 217CAPITOLUL VIIMECANISMUL RAPORTURILOR DINTRE PARLAMENT ŞI AUTORITĂŢILE

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALEÎN STATUL ROMÂN DE DREPT7.1. Activitatea structurilor parlamentare pentru realizarea securit ăţ ii

na ţ ionale a României………………………………………………… 219

7.1.1. Camera Deputaţilor şi Senatul. Organizarea lor internă …… 2197.1.2. Birourile permanente ale Camerelor……………………… 2207.1.3. Grupurile parlamentare…………………………………… 2227.1.4. Comisiile parlamentare…………………………………… 226

7.1.4.1. Rolul şi importanţa comisiilor parlamentare …… 2267.1.4.2. Comisiile pentru apărare, ordine publică şi

siguranţă naţională……………………………..

228

7.1.4.3. Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilorşi Senatului pentru exercitarea controlului

parlamentar asupra activităţii Serviciului Român deInformaţii………………………………………….

231

7.1.4.4. Comisia specială a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupraactivităţii Serviciului de Informaţii Externe ………

234

7.1.4.5. Comisiile de anchetă……………………………… 237

7.2. Func ţ ia legislativă a Parlamentului şi securitatea na ţ ional ă –dimensiuni, coordonate, realiz ări şi limite ………………………… 241

7.3. Controlul parlamentar şi securitatea naţională …………………… 2457.3.1. Controlul parlamentar asupra activităţii autorităţilor

administrative din domeniul securităţii naţionale – modalităţi,organizare, funcţionare ………………………………………

245

7.3.2. Unele coordonate, teze şi recomandări ale „Centrului de laGeneva pentru controlul democratic al for ţ elor armate”

privind controlul democratic parlamentar asupra activităţii

serviciilor de informaţii ……………………………………

253

7.3.3. Controlul parlamentar - factorii de risc şi ameninţările laadresa securităţii naţionale ……………….

256

7.3.3.1. Riscuri, pericole, ameninţări şi posibile agresiuni laadresa securităţii naţionale – delimitări conceptuale,moduri şi niveluri de percepţie……………………

256

7.3.3.2. Parlamentul şi securitatea naţională a României înfaţa evoluţiei actuale a unor riscuri, pericole,ameninţări şi posibile agresiuni……………………

263



5 Pag.

7.3.3.3. Exercitarea controlului parlamentar pentruidentificarea factorilor de risc, pericolelor şiameninţărilor la adresa securităţii naţionale aRomâniei………………………………………

269

7.4. Manifestarea raporturilor Parlament – autorit ăţ i administrative desecuritate na ţ ional ă în contextul integr ării euroatlantice a

României ………

275

7.4.1. Dimensiunea externă - componentă major ă, indispensabilă araporturilor dintre Parlament şi instituţiile de securitatenaţională………………………………………………….

275

7.4.2. Armonizarea legislativă pe domeniul securităţii naţionale -obiectiv important al integr ării euroatlantice a României.Aderarea României la NATO – un vis împlinit …………….

282

7.5. Ale coordonate ale mecanismului raporturilor analizate….............. 2887.5.1. Rolul şi funcţiile administraţiei parlamentare în cadrulraporturilor dintre Parlament şi autorităţile administrative dindomeniul securităţii naţionale.

288

7.5.1.1. Administraţia parlamentar ă. Concept, reglementare,interferenţe cu administraţia publică din domeniulsecurităţii naţionale………………………………

288

7.5.1.2. Statutul funcţionarilor publici parlamentari.Conexiuni cu domeniul securităţii naţionale……….

297

7.5.2. Manifestarea raporturilor Parlament – autorităţi administrativede securitate naţională în activitatea de protecţie ainformaţiilor clasificate ………………………………

299

CAPITOLUL VIIIRAPORTURILE PARLAMENT – AUTORITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEIPUBLICE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALE ÎN SITUAŢIILE DECRIZĂ ALE STATULUI DE DREPT 8.1. Con ţ inutul, necesitatea şi gradualitatea instituirii st ărilor

excep ţ ionale …………………………………………………………305

8.1.1. Criza ca stare de insecuritate na ţ ional ă. M ă surileexcep ţ ionale……………………………………………………… 305

8.1.2. St ările excep ţ ionale între necesitate şi oportunitate ………… 3088.1.3. Cu privire la amploarea mă surilor excep ţ ionale ……………… 310

8.2. Regimul st ărilor excep ţ ionale – legalitate, legitimitate, con ţ inutulraporturilor…………………………………………………………

315

8.3. Instituirea şi aplicarea regimului st ărilor excep ţ ionale………… 3238.4. Activitatea Parlamentului, Constitu ţ ia, sistemul legislativ, rolul

Justi ţ iei şi al structurilor de securitate na ţ ional ă pe timpul st ărilorexcep ţ ionale………………………………………………………

330



6 Pag.

CAPITOLUL IXIMPLICAŢII ALE RAPORTURILOR PARLAMENT – AUTORITĂŢIADMINISTRATIVE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALE ASUPRADREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI9.1. Definirea, evolu ţ ia şi manifestarea drepturilor şi libert ăţ ilor

fundamentale ale omului. Modul nou de reflectare a acestora înactuala Constitu ţ ie a României. Îndatoririle fundamentale……….

337

9.2. Garan ţ ii ale drepturilor şi libert ăţ ilor cet ăţ eneşti în contextulraporturilor analizate ………………………………………………..

348

9.2.1. Forme ale garantării drepturilor şi libertăţilor publice……… 3489.2.2. Parlamentul - garant al exercitării drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti……………………………………………………350

9.3. Restrângerea exerci ţ iului unor drepturi şi libert ăţ i în cazul st ărilorexcep ţ ionale…………………………………………………………

360

9.4. Conflictele armate şi drepturile omului. Aplicarea dreptuluiconflictelor armate în ţ ara noastr ă …………………………………

370

CONCLUZII ………………………………………………………………

PROPUNERI: Posibile soluţii de perfecţionare a raporturilor dintreParlament şi autorităţile administraţiei publice din domeniulsecurităţii naţionale ………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ…………………………………

376

383

403



7INTRODUCERE

România, începând cu decembrie 1989, s-a înscris pe un drum nou, fiind

călăuzită, de principiile libertăţii, democraţiei, demnităţii, legalităţii; şi aceasta,

nu ca o simplă dorinţă a noastr ă, a românilor, ci pentru că noua cale de urmat s-aimpus cu necesitate.

Chiar de la început, majoritatea românilor au fost conştienţi de faptul că

demersul lor istoric pe noul drum este ireversibil. Privirile s-au îndreptat spre

modernism, spre noi valori, de sorginte occidentală sau tradiţionale româneşti,

ce puteau fi repuse în actualitate. Una dintre aceste valori incontestabile este

“statul de drept ”, rezultat al simbiozei dintre elementul “stat ” şi elementul

“drept ” sau cum este definit de către juristul francez Jacques Chevallier ca fiind

“tipul de regim politic în care puterea statului se afl ă încadrat ă şi limitat ă de

către drept .”1 Astfel, acest concept a apărut cu caracter de necesitate pentru

români, ca, de altfel, pentru toate popoarele din ţările foste socialiste, pornite pe

calea democraţiei şi pe respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului.

Evident, o caracteristică esenţială a statului de drept este separa ţ ia

puterilor în puterea legislativă , puterea executivă şi puterea judecătorească,

separaţie în cadrul căreia autorităţi publice ca Parlamentul, Guvernul,

Preşedintele Republicii sau Justiţia au o individualitate distinctă, o independenţă

dar şi o interdependenţă şi un echilibru funcţional, concretizate în sarcinile şi

atribuţiile lor. Acesta este principalul mecanism de evitare a concentr ării puterii

în mâinile unui deţinător unic, fiind, în acelaşi timp, principala garanţie a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.

După cum este cunoscut, teoria separaţiei puterilor în stat, apărută cu

aproape trei secole în urmă, avându-i ca promotori pe John Locke şi

Montesquieu, apoi pe Jean-Jacques Rousseau, este, în opinia profesorului Tudor

Dr ăganu, rezultatul apari ţ iei în lupta împotriva absolutismului monarhic a unor

1 A se vedea J. Chevallier, État de droit , în Dictionnaire encyclopédique et de sociologie du droit , Deuxième édition,sous la direction d’André Jean Arnaud, L.G.D.J., 1993, pag. 240.



8 parlamente reprezentative, fie al nobilimii, fie al burgheziei, iar raporturile

dintre noile centre de putere devin guvernate de o constitu ţ ie ce garanta

cet ăţ enilor un număr de drepturi fundamentale. 2

Iată contextul în care putem să vorbim de raporturile ce se stabilesc între

structurile de putere ale statului, supuse unor „ ponderi şi contraponderi”,

acţiunii unui sistem de “ frâne şi contragreut ăţ i”3 capabil să împiedice organele

publice să abuzeze de atribuţiile cu care au fost învestite, aceste raporturi fiind

inevitabile în funcţionarea mecanismului complex – stat de drept .

În aceste raporturi îşi găseşte “ seva” problematica abordată de noi prin

prezenta lucrare, pe care o consider ăm de sine stătătoare, unitar ă şi singular ă pe

această temă, în conţinutul căreia ne-am propus să analizăm mecanismul

complex interrelaţional din cadrul unui segment al multitudinii de raporturi

dintre autorităţile publice în statul de drept, şi anume relaţiile dintre Parlament,

ca autoritate legiuitoare, şi o parte a administraţiei publice, parte care se

constituie într-un domeniu special, aparte, foarte important al acesteia –

autorit ăţ ile administrative specializate pe domeniul securit ăţ ii na ţ ionale.

Atât Parlamentul – unică autoritate legiuitoare a ţării, organ reprezentativ

suprem al poporului român -, cât şi autorităţile administraţiei publice din

domeniul securităţii naţionale îşi evidenţiază şi manifestă abilităţile de

promovare şi protejare a intereselor şi valorilor na ţ ionale în temeiul

responsabilităţilor, funcţiilor, sarcinilor, atribuţiilor şi competenţelor pe care le

au fiecare în parte. Dar acestea nu se pot materializa decât în angrenajul

complex al raporturilor dintre ele.

Aceste raporturi ce îşi au sorgintea, după cum am subliniat, în

principiul separaţiei puterilor în stat, implică în mod necesar echilibrul şi

interferenţa dintre puterile în cauză. Orice obiectiv de interes naţional,

2 A se vedea T. Dr ăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept , Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992, pag.28-29.3 Ibidem, pag. 9.



9dar mai ales realizarea securit ăţ ii na ţ iunii4 , nu poate fi înf ă ptuit f ăr ă

această interferenţă bazată pe raporturi clare, necesare, eficiente. Iar

orice disfuncţionalitate în aceste raporturi poate fi factor de insecuritate.

Oamenii nu se pot manifesta constructiv şi moral decât într-un mediu politic şi social cu funcţionare armonioasă, temeinic organizat juridic,

netensionat şi protejat faţă de resursele de insecuritate.

Pentru România fundamentul şi garanţia acestor raporturi îşi au temeiul în

primul rând în textul Constituţiei care, chiar în art.1, stipulează : “Statul se

organizează potrivit principiului separa ţ iei şi echilibrului puterilor – legislativă ,

executivă şi judecătorească – în cadrul democra ţ iei constitu ţ ionale.” 5

De asemenea, Legea fundamentală, în Titlul III “ Autorit ăţ ile publice”,

prezintă atribuţiile, competenţele şi sarcinile autorităţilor implicate în raporturile

care fac obiectul analizei noastre, text ce pune bazele cunoaşterii temeinice a

mecanismului funcţional interrelaţional dintre cele două categorii de instituţii

statale, mecanism generat de componenta legislativă - Parlament - şi, respectiv,

cea de administra ţ ie publică pe care o reprezintă, în cazul nostru, autorităţile

administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale şi, mai ales, de

specificitatea şi de filosofia internă a organizării şi funcţionării fiecăreia dintre

aceste autorităţi.

Demersul nostru ştiinţific a necesitat o abordare la rândul eicomplexă, în spirit ştiinţific, interdisciplinar, doctrinar, modern,

impunând raportarea, în primul rând, la elemente conceptuale şi lametode de analiză ce ţin de domeniul ştiinţelor juridice - dreptconstituţional şi instituţii politice, drept administrativ şi ştiinţaadministraţiei, drepturile omului -, dar şi de alte domenii – management,ştiinţă şi doctrină militar ă, istorie, sociologie, politologie.

Este limpede faptul că, în mod direct sau indirect, prin abordarea acestei

problematici complexe se evidenţiază multiple elemente şi argumente care disting

4 Autorul Francisc Tobă este adeptul sintagmei “ securitatea na ţ iunii” în loc de “ securitatea na ţ ional ă” ; a se vedeaF.Tobă, Decizia politică şi securitatea na ţ iunii, Editura Licorna, Bucureşti, 2003, pag. 12-13.5 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, Articolul 1 aliniatul (4).



10tot mai mult existenţa unei noi ramuri a ştiinţei dreptului, deja recunoscută de

autori consacraţi – dreptul parlamentar.6

Pe de altă parte, analiza privind specificitatea, rolul, sarcinile, atribuţiile,

competenţele, capacitatea administrativă şi actele autorităţilor administraţiei

publice din domeniul securităţii naţionale am realizat-o în contextul mai larg al

locului, rolului, funcţiilor şi structurilor administraţiei publice în statul român de

drept. Am considerat imperios necesar să apelez la un cadru mai larg al

instrumentelor teoretico-metodologice, ştiinţifice pentru a evidenţia aspectele

doctrinare privind: puterea executivă şi administra ţ ia publică , definirea,

caracteristicile şi func ţ iile administra ţ iei publice, metodele de analiză în

domeniu, structurile şi rela ţ iile în sistemul administra ţ iei publice etc.

Numai în acest cadru am putut să realizez judecăţile de valoare asupra

autorităţilor administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale, să

evidenţiez concepţia structurală a acestora, obiectivele lor concrete raportate la

nevoile societăţii şi modul specific în care acestea acţionează în regim de putere

publică, pentru satisfacerea unor interese publice de importanţă major ă pentru

societate. Aceste interese majore le găsim în Strategia de Securitate Na ţ ional ă a

României, iar securitatea naţională este, f ăr ă îndoială, un domeniu important de

activitate al administraţiei publice.

Dar totodată, am subliniat faptul că securitatea na ţ ional ă se distinge tot

mai mult ca valoare supremă a naţiunii ca un nou concept şi chiar o disciplină

ştiinţifică nouă. Conceptul său definitoriu a suscitat în ultimii ani un interes

deosebit din partea unor politologi, strategi, analişti politici şi din domeniulştiinţelor sociale, îndeosebi sociologi.

Abordările ştiinţifice, prin raportare la doctrinele politice ale sistemului

care reuşeşte să impună puterea politică, sunt cele care se impun pentru

completarea abordărilor ideologice. După aprecierea unui cunoscut analist

6 A se vedea în acest sens: M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar , Editura Gramar, Bucureşti, 1994; I.Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1998; M. Constantinescu,



11american, termenul de securitate na ţ ional ă a încetat să fie utilizat doar de

politicieni în cadrul unor fraze retorice sau de către liderii militari pentru a

descrie obiectivele politice.7 Astăzi acest termen este adoptat, din ce în ce mai

mult, şi de către cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale a căror analiză

vizează modalitatea în care na ţ iunile planifică , realizează şi evaluează deciziile

şi politicile ce au ca finalitate dezvoltarea abilit ăţ ii de protec ţ ie a intereselor şi

valorilor na ţ ionale.8

Pe parcursul lucr ării evidenţiem şi analizăm securitatea na ţ ional ă ca

domeniu important de activitate al administra ţ iei publice, cu o specificitate

aparte, ce prestează un anumit fel de serviciu public na ţ ional ce vizează

apărarea, ordinea publică , siguran ţ a na ţ ional ă, absolut necesare pentru

existenţa şi buna funcţionare a statului de drept şi chiar a oricărui tip de stat (cu

o semnificaţie aparte în cadrul statelor totalitare).

Autorităţile administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale ca

parte în raporturile analizate de noi, au caracteristicile lor definitorii care sunt pe

deplin compatibile cu sarcinile, atribuţiile, competenţele şi actele lor.

Ştiut fiind faptul că una din cauzele fundamentale ale dezechilibr ării

omenirii, generatoare de catastrofe, este contradicţia dintre individ şi societate se

impune, tot mai mult, orientarea spre valori şi spre principii spirituale. Un rol

important în acest sens, revine managerilor sociali care trebuie să acţioneze

pentru a se cunoaşte şi asigura starea de securitate, de a organiza cel mai bine

mijloacele şi resursele în domeniu.9

Astfel, se realizează o definire conceptuală tot mai pertinentă a stării desecuritate prin identificarea şi evaluarea reală şi relevantă a elementelor care

aduc atingere naţiunii şi prin proiectarea unor soluţii eficiente ce vor sta la baza

deciziilor în domeniu.

M. Amzulescu, Drept parlamentar , Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004.7 A se vedea David & Sillis, International Encyclopedia of the Social Sciences, vol.11, Editura “The MacssimilianCompany & The Free Press”, New York, pag. 40-44.8 Ibidem.9 A se vedea Lucica Matei, Management public, Editura Economică, Bucureşti, 2006



12 Evident că elaborarea deciziilor pe segmentul major şi complex al

securităţii naţionale nu poate fi concepută decât prin existenţa unor capacităţi

teoretice şi metodologice performante de investigare, procesare şi proiectare.

Liderii politici, prin flexibilitatea în abordare şi reticenţa lor în a opta

pentru obiective definite explicit, şi liderii militari, precum şi alţi specialişti din

domeniul practic-aplicativ al securităţii naţionale care doresc ca obiectivele să

fie cât mai clar definite se întâlnesc în cadrul instituţionalizat al autorităţilor de

stat cu înalte responsabilităţi în domeniu. De aceea raporturile dintre aceste

autorităţi publice necesită o analiză temeinică, profundă, prin prisma mai multor

domenii ştiinţifice, pe care ne-am propus să o realizăm prin demersul nostru.

Raporturile având ca subiecte categorii distincte de autorităţi publice –

Parlamentul şi autorit ăţ ile administrative din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale –

instituţii de stat situate pe segmente diferite ale puterii publice sunt raporturi de

natur ă juridică, reglementate în mod deosebit prin norme constituţionale dar şi

prin norme de drept administrativ şi chiar de drept financiar. Din punctul de

vedere al ierarhiei normative, în reglementarea lor, primează normele

constituţionale şi cele cuprinse în legi organice în detrimentul legilor ordinare şi

a altor acte normative. Utilizând aceste norme în analiza noastr ă sub aspectul

obiectului şi al conţinutului, urmărim evidenţierea specificităţii raporturilor, a

tr ăsăturilor, a tipurilor posibile şi a modului lor de manifestare.

Dar, raportarea la mediul social şi, mai ales, la cel politic, în care sunt

integrate autorităţile publice analizate, le dă caracterul de instituţii politice sau

cu unele influenţe politice, ceea ce ne permite să evidenţiem, chiar dacă este mai

puţin pronunţat, şi caracterul politic al raporturilor, desigur f ăcând observaţiile

şi precizările necesare în ceea ce priveşte ingerinţa politicului în domeniul supus

analizei – securitatea na ţ ional ă. Susţinem ca această ingerinţă să fie în

descreştere continuă odată cu evoluţia procesului de consolidare democratică a

societăţii.

Distingerea şi afirmarea în dinamica practică a activit ăţ ii statale a

raporturilor analizate, observarea în mişcare a fiecărei componente a



13angrenajului ce formează mecanismul lor complex, constituie un obiectiv

esenţial al demersului nostru. Simpla cunoaştere a raporturilor, f ăr ă a le analiza

temeinic şi f ăr ă a pătrunde în intimitatea acestui mecanism complex, am

apreciat-o ca total insuficientă. Manifestarea funcţiilor de bază ale

Parlamentului - legislativă , de control parlamentar etc.10-, în domeniul complex

al securităţii naţionale şi r ăspunsul la solicitările acestor funcţii al autorităţilor

administrative din domeniu, în contextul coordonatelor, competenţelor,

obiectivelor şi sarcinilor lor concrete în stat, le-am considerat absolut necesare

de a fi supuse analizei noastre pentru descifrarea complexităţii şi funcţionării

angrenajului amintit.

În acelaşi timp, conexiunile dintre Parlament şi securitatea naţională, prin

prisma raporturilor la care ne referim, le-am evidenţiat şi analizat în orice

moment al existen ţ ei şi func ţ ionării statului de drept, în condi ţ ii de normalitate,

dar şi de criză, când analiza am f ăcut-o sub aspectul conţinutului şi al

necesităţii instituirii stărilor excepţionale în stat, a legitimităţii, legalităţii

acestora, a procedurii de instituire şi de aplicare a acestui regim, ţinând cont de

fiecare mutaţie în intimitatea raporturilor analizate.

O importanţă aparte pentru România, cu situaţia ei geopolitică,

geostrategică şi cu o democraţie în curs de consolidare, o prezintă globalizarea

ca realitate a lumii contemporane. Problematica securităţii naţionale, elaborarea

şi aplicarea deciziilor în acest domeniu nu pot face abstracţie de acest fenomen.

De aceea am considerat componenta globalizatoare ca fiind inevitabilă de a fi

luată în seamă în orice moment al funcţionării mecanismului raporturilor dintre

Parlament şi autorităţile din domeniul securităţii naţionale, dar nu oricum. Am

subliniat faptul că se impune să participăm la globalizare în mod controlat şi sub

imperativul – interes na ţ ional . O globalizare pasivă poate fi profund dăunătoare.

Dacă nu suntem capabili să controlăm problemele globale, atunci, în viitor,

acestea ne vor controla ele pe noi şi vom fi în deplină insecuritate. Ne-am

propus în lucrare să evidenţiem pregnant acest fapt, să asigur ăm astfel o

10 A se vedea Irina Moroianu-Zlătescu, Func ţ ia legislativă a Parlamentului, Editura IRDO, Bucureşti, 1996.



14abordare globală şi unitar ă a securităţii naţionale. Şi, mai mult decât atât, în

acest context, am considerat necesar să subliniem multitudinea tipurilor de

riscuri, pericole şi ameninţări posibile şi, mai ales, noile ameninţări cu efect

globalizator ca: terorismul, crima organizat ă , proliferarea armelor de

distrugere în masă , agresiunile economico-financiare etc. Am reliefat clar

faptul că raporturile Parlament – autorit ăţ i administrative de securitate

na ţ ional ă trec tot mai mult dincolo de graniţele naţionale.

Constituţia României în urma revizuirii din anul 2003, prin introducerea

Titlului VI “ Integrarea euroatlantică”, şi legislaţia armonizată din domeniul

securităţii naţionale, precum şi laborioasa activitate pe linia diplomaţiei

parlamentare, desf ăşurate în ultimii ani, având ca obiectiv major pentru ţara

noastr ă aderarea la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană, reprezintă de

asemenea o componentă esenţială dar mai ales de mare actualitate a

mecanismului raporturilor ce fac obiectul analizei noastre. Au apărut astfel şi noi

raporturi cerute de istorie şi cu implicaţii majore pentru securitatea naţională:

ROMÂNIA – NATO; ROMÂNIA – U.E.

Am analizat aceste raporturi ţinând permanent cont de aspectele actuale de

ordin constituţional şi, mai ales, de ordin administrativ ce privesc Comunitatea

Europeană, de transformările profunde pe care le suportă autorităţile

administraţiei publice naţionale în noul context, precum şi de factorii de

convergenţă ai administraţiei europene.

În cadrul demersului nostru ştiinţific au rezultat mereu alte aspecte ale

manifestării raporturilor avute în atenţie. Administra ţ ia parlamentar ă în plenitudinea manifestării ei şi ca o funcţie tot mai bine conturată a legislativului,

statutul funcţionarilor publici şi cel al funcţionarilor publici parlamentari, noul

cadru legislativ privind activitatea de protec ţ ie a informa ţ iilor clasificate şi

sarcinile Camerelor Parlamentului în acest domeniu au multiple conexiuni cu

securitatea naţională şi implicit cu autorităţile administrative ce-şi desf ăşoar ă

activitatea în domeniu.



15 Drepturile şi libert ăţ ile fundamentale ale omului sunt astăzi o realitate de

necontestat, finalitatea întregii activităţi umane fiind şi mai mult decât o limbă

comună a tuturor oamenilor, iar influenţele în domeniu ale raporturilor analizate

de noi, ne-au obligat să extindem demersul nostru şi pe aceste coordonate.

Raporturile dintre Parlament şi autorit ăţ ile administrative din domeniul

securit ăţ ii na ţ ionale au implicaţii majore asupra drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului. Buna funcţionare a statului de drept dă depline

garanţii exercitării acestor drepturi şi libertăţi fundamentale, pe când

disfuncţionalităţile în activitatea autorităţilor publice şi mai ales în raporturile

dintre aceste autorităţi pot genera probleme grave privind garantarea şi

respectarea lor. Raporturile normale, echilibrate, situate pe un puternic temei

juridic şi pe echilibrul politic, social şi economic garantează şi asigur ă starea de

securitate naţională şi individuală şi, ca urmare, exercitarea neîngr ădită şi la

înalte standarde a drepturilor şi libertăţilor publice.

În societatea românească de azi, raporturile analizate de noi funcţionează şi

se r ăsfrâng asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului într-o

viziune nouă, modernă, într-un cadru constituţional românesc bazat pe prevederi

exprese cu caracter de noutate indiscutabilă în dreptul nostru constituţional de

după decembrie 1989.

Chiar din motive de securitate naţională, restrângerea exerciţiului unor

drepturi sau al unor libertăţi, se face numai prin lege, numai dacă este necesar

într-o societate democratică , propor ţ ional cu situa ţ ia care a determinat-o în

mod nediscriminatoriu şi f ăr ă a atinge existen ţ a dreptului sau a libert ăţ ii .Aceste garanţii stipulate cu claritate în Constituţia României au o semnificaţie

cu totul aparte în cadrul analizei realizate de noi.

În abordarea obiectului complex a demersului nostru ştiinţific, am

considerat necesar să apelăm la metodele moderne de cercetarea a fenomenului

administrativ prin prisma tipurilor de analiză a administraţiei cunoscute în

doctrina de specialitate, respectiv în Ş tiin ţ a Administra ţ iei şi a Managementului public. Metodele de analiză: organiza ţ ional ă , func ţ ional ă , sistemică , sistemal ă,



16 prin criteriile şi condiţiile pe care le stabilesc, fiecare cu specificitatea şi limitele

sale, au mai presus de orice avantaje importante, de care am căutat să beneficiez

în anumite momente ale demersului de cercetare. În mod deosebit în analiza

structurilor administraţiei publice, a specificităţii şi rolului autorităţilor

administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale, a complexităţii cadrului

organizatoric şi funcţional al acestora, dar şi pe parcursul cercetării complexităţii

mecanismului raporturilor am uzitat de instrumentarul oferit de metodele

anunţate. Privind, spre exemplificare, cercetarea efectuată, în concret, asupra

caracteristicilor definitorii ale autorităţilor administraţiei publice din domeniul

securităţii naţionale aceasta a beneficiat din plin de elemente de analiză

organizatorică sub aspectul autonomiei şi segment ării organiza ţ iei, ale

porozit ăţ ii frontierelor organiza ţ iei, ale analizei func ţ ionale sub aspectul

diferen ţ ierii şi chiar de o profund ă analiză sistemică.

Am considerat astfel că numai în acest mod ne putem îndeplinit obiectivul

major privind prezentarea raporturilor dintre Parlament şi autorităţile

administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale în complexitatea şi

intimitatea lor dar şi importanţa funcţionării ireproşabile a acestora în statul de

drept.



17CAPITOLUL I

LOCUL ŞI ROLUL PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT

1.1. Adunările reprezentative - scurt istoric. Originile şi evolu ţ ia

parlamentarismului românescOriginile parlamentarismului actual sunt foarte îndepărtate. Încă din

Antichitate, când s-au pus treptat temeiuri instituţiilor societăţii şi ale statului, s-

au constituit consilii alcătuite din sfetnicii celui ce conducea treburile

comunităţii, dar şi adunări ale poporului (în primul rând ale luptătorilor) sau

adunări ale bătrânilor, având misiunea de a sf ătui, iar uneori de a tempera sau

chiar a stăvili acţiunile necorespunzătoare ale celui ce conducea, ajungând însă să ia şi hotărâri, mai ales când era vorba de regimuri republicane.11 Aceste

adunări au cunoscut o permanentă evoluţie istorică, în strânsă legătur ă cu

evoluţia gândirii filozofice şi morale, a concepţiei despre lume a oamenilor, a

relaţiei putere-om. Evoluţia lor istorică este comună cu evoluţia drepturilor

omului.12 În Enciclopedia Britanică se menţionează faptul că în Islanda înainte

de anul 1000, în Sicilia în anul 1130 şi în Anglia în jurul anului 1300 era

cunoscută existenţa unor adunări care aveau să constituie pentru viitor modelul

unor adunări deliberative.

François Borella apreciază că este totu şi, istorice şte, inexact să se spună că

Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are drepturi de anterioritate

şi Polonia preten ţ ii de simultaneitate. Dar, este adevărat că ea a servit de model

şi că anglomania observatorilor continentali nu este f ăr ă fundament. 13

Este totuşi un adevăr faptul că Marea Britanie este cunoscută astăzi ca fiind

ţara cu cea mai îndelungată tradiţie parlamentar ă. În timpul organizării feudale,

pe lângă Coroana britanică funcţionau Marele Consiliu, din care f ăceau parte

11 A se vedea D.Berindei, Evolu ţ ia istorică a Senatului, în Istoria Senatului României, Editura Regia Autonomă “ Monitorul Oficial ”, Bucureşti, 2004, pag.1412 A se vedea în acest sens pe larg, Irina Moroianu-Zlătescu , R. Demetrescu, Din istoria drepturilor omului, Ediţia a2-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti 2003 şi Irina Moroianu-Zlătescu, Drepturile omului un

sistem în evolu ţ ie, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007.13 François Borella, Les partis politiques dans l’Europe des Neuf , apud I.Muraru şi Simina Tănăsescu, Dreptconstitu ţ ional şi institu ţ ii politice, ediţia a 9-a revăzută şi completată, Editura “ Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pag.447



18delegaţi din întregul regat, şi Consiliul Privat , organism redus ce avea un

caracter permanent şi care asista pe rege în exercitarea atribuţiilor sale. Astăzi în

Marea Britanie există aprecierea potrivit căreia Consiliul Privat poate fi

considerat “ precursorul ” actualului Cabinet iar Marele Consiliu – din care

f ăceau parte reprezentanţii tuturor categoriilor populaţiei – reprezintă str ămoşul

actualului Parlament .

Secolul al XIV-lea, în mod progresiv, aduce modificări: Marele Consiliu se

împarte în două Camere - Camera Lorzilor , care apăra interesele marilor nobili

şi înaltului cler şi Camera Comunelor , ca reprezentantă a intereselor aleşilor

oraşelor şi ale micii nobilimi.

După cum recunosc istoricii englezi, apariţia Parlamentului britanic se

leagă de afirmarea sistemului de drept de Common Low. Tot istoricii britanici

afirmă că deşi Parlamentul a reprezentat o instituţie apărută în Evul Mediu şi cu

r ădăcini în Antichitate, dezvoltarea puterilor sale în timpul dinastiilor Tudor,

Stuart şi Hanovra, rezistenţa puternică faţă de teoriile politice ale Dreptului

roman acceptate în Europa, transplantarea în America a acestei instituţii au

reprezentat evenimente ce au ridicat istoria politică a Angliei într-o sfer ă

deosebită de cea a vieţii politice de pe continentul european. Ulterior, profesorul

Pierre-Henri Chalvidan găseşte în sistemul parlamentar britanic, chiar incipient,

originile structurilor politice actuale din S.U.A.14

Este de subliniat aici şi faptul că în Marea Britanie puterea legislativă a

Parlamentului îşi găseşte originea în Marea Chart ă concedat ă, din anul 1215, de

regele Ioan Făr ă Ţar ă, care consacra angajamentul monarhului “de a nu ridicanici un fel de impozit f ăr ă consim ţământul celor care le pl ătesc.”15 Apoi puterea

şi autoritatea suverană a Parlamentului şi totodată protecţia libertăţilor

individuale şi a siguranţei personale, au fost întărite prin documente precum:

14 Pierre – Henri Chalvidan, Droit Constitutionnel. Institutions et régimes politiques. A se vedeaV.Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică parlamentar ă , pag.30

15 Irina Moroianu-Zlătescu, R. Demetrescu, Drepturile omului-un sistem în evolu ţ ie, Institutul Român pentruDrepturile Omului, Bucureşti, 2007, pag. 12.



19

Petition of Rights din 1628, Habeas Corpus Act din 1679, Bill of Rights din

1689.16

În Marea Britanie, prin întreaga istorie a dezvoltării sale, s-a demonstrat

faptul că libertatea parlamentar ă s-a dovedit un mijloc mult mai eficace decât

despotismul pentru afirmarea voinţei naţionale. Parlamentul britanic şi-a câştigat

un prestigiu deosebit în toate ţările lumii, evoluţia şi istoria sa oferind un model

demn de urmat pentru toate ţările care şi-au edificat instituţii democratice,

aceasta împotriva tendinţelor absolutiste de toate felurile. După aprecierile unui

cunoscut istoric britanic când Parlamentul nu era convocat, englezii se simţeau

ca oile f ăr ă cioban, dar în Scoţia biserica oferea în fiecare parohie o organizaţie

gata alcătuită pentru activitatea politică.17

Istoria Marii Britanii cunoaşte un termen devenit celebru, acela de

“Parlamentul cel lung”, denumit astfel datorită faptului că deşi neconvocat, el

continua să-şi afirme existenţa şi legitimitatea. În acest sens John Pym, un

cunoscut om politic britanic, aprecia că: Puterile Parlamentului sunt pentru

trupul politic, asemenea facult ăţ ilor ra ţ ionale ale sufletului pentru om.18 Între

puterea regală şi Parlament au existat adesea lupte, acestea culminând în anii

marelui r ăzboi civil (1642-1646), dar Parlamentul a sfâr şit prin a-şi impune în

mod nediscutat supremaţia. Execuţia regelui Carol I a marcat momentul maxim

al afirmării puterii parlamentare în confruntarea sa cu puterea regală.

Spre deosebire de Marea Britanie, Franţa şi Spania au avut, în Evul Mediu

un număr de “ st ări” şi de “ parlamente”, dar pe care n-au izbutit să le adapteze lacondiţiile moderne. Împotriva interpretării princiare date de Machiavelli nouluispirit naţional, dintre toate marile state naţionale numai Britania a rezistat, astăvilit curentul despotismului şi a elaborat un sistem prin care o adunare menită dezbaterilor, formată din persoane alese, putea guverna cu succes un imperiu, întimp de pace şi în timp de r ăzboi. 19

16 Ibidem, pag. 13.17 A se vedea G.M.Trevelyan, Istoria ilustrat ă a Angliei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, pag.1918 Ibidem, pag.31.19 Ibidem, pag.460.



20 În Franţa Les États généraux (stările generale) constituiau o instituţie la

care monarhii f ăceau apel numai în vremuri de criză, în condiţiile când preluarea

unor noi impozite impunea un anumit grad de sprijin popular din partea

reprezentanţilor oraşelor, care acceptau cu foarte multă greutate puterea regală

centralizată.

În secolele XIV – XV în Franţa exista un “ Parlament ” denumit astfel de la

cuvântul parler , adică a vorbi, a lua cuvântul, a dezbate. La început (secolul

XIV) au existat aşa-numitele “cur ţ i suverane”, precursoare ale parlamentelor,

având în fapt atribuţia de a limita puterea regală în planul expansiunii sale. Dar

puterea regală era foarte ostilă oricărui parlament. A r ămas de notorietate,

înscrisă în istorie, acţiunea regelui Ludovic al XIV-lea, din 1668, care, intrând în

sala de şedinţe a Parlamentului din Paris, a distrus cu propria-i mână condicile

de procese verbale din vremea “ frondelor ” şi a rostit cuvintele : “ Ce a ţ i crezut,

domnilor, că statul sunte ţ i dumneavoastr ă ? Statul sunt eu “ Iar în 1673

monarhul absolut a ridicat Parlamentului dreptul său fundamental, care f ăcuse

din el o for ţă politică, şi anume dreptul de a înregistra legile propuse de rege, de

a le reţine şi de a prezenta obiecţii împotriva lor (dreptul de mustrare –

remontrance) şi astfel parlamentele au fost reduse la simplul rol al unor

instituţii judiciare. 20

În perioada premergătoare Revoluţiei Franceze, monarhia absolută a fost

nevoită să convoace totuşi “ st ările generale”, pe care le nesocotise în mod

flagrant şi în afirmarea cărora vedea o ştirbire a puterii regale. Aceasta a

reprezentat însă promovarea ideilor democratice şi revoluţionare. S-a remarcatacum şi o diferenţiere profundă între reprezentanţii primelor două stări, ai

clerului şi ai nobilimii, pe de o parte, şi reprezentanţii stării a treia (tânăra

burghezie, meseriaşii, micii comercianţi), care deveniser ă mult mai numeroşi în

urma reformelor, acceptate de rege.

20 A se vedea D.Almaş, C ăderea Bastiliei. Pagini de istorie universal ă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1959, pag.125.



21

Din partea stării a treia au fost alese multe personalităţi de frunte ale

spiritualităţii franceze din acea epocă, acestea promovând, prin intervenţiile lor,

idei democratice vizând afirmarea suveranităţii populare şi creşterea rolului

Parlamentului. Transformarea celei de-a treia stări în Adunare Na ţ ional ă,

concomitent cu ralierea unei păr ţi a clerului, condus de Abatele Grégoire a

constituit momentul culminant al emancipării şi al afirmării spiritului democratic

şi revoluţionar.

Reprezentanţii naţiunii au respins ordinul monarhului francez adresat

deputaţilor de a se dispersa, iar Mirabeau, adresându-se marchizului Drieux-

Brezé, trimis să disperseze Adunarea, a rostit celebrele cuvinte: “Duce ţ i-vă şi

spune ţ i celui ce v-a trimis că suntem aici prin voin ţ a poporului şi nu vom putea fi

sco şi de aici decât prin for ţ a baionetelor”. Abatele Sieyés, la rândul său, a

argumentat în mod doct şi solemn : ” Dacă n-am fi decât mandatarii, decât

slujba şii regelui, ne-am supune şi ne-am retrage. Dar, fiind noi trimi şii

poporului, trebuie să ne împlinim misiunea, liberi, curajo şi. Este vreunul dintre

noi care să se lepede de înalta încredere cu care a fost cinstit şi care să se

întoarcă la aleg ătorii lui spunându-le : mi-a fost frică , a ţ i încredin ţ at în mâini

prea slabe destinele Fran ţ ei?” 21

Iată că, în această etapă fr ământată, istoria parlamentarismului francez a

marcat şi numeroase momente progresive remarcabile. S-au succedat mai multe

adunări legislative, din ce în ce mai radicale, iar convenţia revoluţionar ă franceză

a fost aceea care l-a judecat pe regele Ludovic al XVI-lea şi l-a condamnat lamoarte.

Prin urmare, este de remarcat faptul că deşi în Franţa termenul de

“ Parlament ” era folosit pe atunci cu o semnificaţie limitată (“ st ările generale” –

instituţie convocată ad-hoc de monarhi pentru situaţii cu totul deosebite) el s-a

dovedit totuşi a reprezenta instrumentul prin care voinţa popular ă a reuşit să se

21 Ibidem.



22afirme şi să se manifeste, ducând la consacrarea, pentru prima dată, a

Parlamentului în sensul modern, ca o instituţie reprezentativă naţională.

Desigur, şi în evoluţia altor state s-au înregistrat momente asemănătoare,

confruntări, situaţii în care Parlamentelor, de abia formate, li se recunoştea

dreptul de a-şi spune cuvântul în problemele ţărilor respective, dar şi situaţii de

recul, când instituţiile parlamentare, nesocotite flagrant, erau dominate de puterea

executivă. Aceasta recurgea adesea la simulacre de parlamente sau pur şi simplu –

preferând tactica monarhiei engleze şi franceze – renunţa cu totul să le mai

convoace.

Evoluţii asemănătoare s-au întâlnit în Olanda, Italia, Germania, în

ţările scandinave, peste tot transformările politice aducând cu eleconsolidarea şi afirmarea prerogativelor parlamentare. Se poate spunedeci că instituţia Parlamentului nu reprezintă o creaţie artificială sau deconjunctur ă, ci un elaborat al însăşi evoluţiei politice a societăţii,evoluţie de neconceput f ăr ă participarea maselor largi, în condiţiileafirmării şi consolidării naţiunilor, care implicau într-o măsur ă din ce înce mai mare existenţa unor forumuri democratice reprezentative,chemate să exprime şi să manifeste voinţa poporului.

Filosofii iluminişti, care au adus o contribuţie atât de bine cunoscută şi

apreciată la definirea rolului Parlamentului, au precizat cu multă exactitate rolul

instituţiei parlamentului în sistemul separaţiei puterilor în stat. În condiţiile în

care Montesquieu şi contemporanii săi au afirmat necesitatea unui echilibru şi a

unui control reciproc între puterile statului, rolul şi importanţa Parlamentului ca

exponent al puterii legislative devin dintre cele mai mari. Mai mult decât atât, în

teoria Dreptului constituţional se afirmă , în aceeaşi perioadă, ideea regimului

parlamentar, definit prin tradiţie ca reprezentând un regim de separaţie suplă şi de

colaborare echilibrată între puterile statului.

Deşi evoluţiile politice ulterioare au marcat şi apariţia altor forme

de regimuri, precum cel prezidenţial, semiprezidenţial sau directorial, şi

în aceste regimuri rolul Parlamentului a r ămas extrem de puternic, el

păstrându-şi prerogative deosebit de importante în activitatea de



23legiferare. Totodată, Parlamentul a exercitat şi exercită în continuare un

rol important prin controlul asupra executivului, control care în

sistemele democratice funcţionează indiferent de titulatura regimului

politic sau împrejurarea dacă regimul parlamentar ar fi “monist ” sau“dualist ” (prin aceasta înţelegându-se dacă executivul se prezintă faţă

de Parlament ca o singur ă entitate sau ca două entităţi, incluzând şeful

de Stat şi şeful de Guvern).

Formarea şi consolidarea naţiunilor europene în secolul al XIX-lea a impus Parlamentul ca instituţie fundamentală a statelor naţionale,

inclusiv în Ţările Române.Parlamentul modern al României a rezultat dintr-un proces

evolutiv general apar ţinând mijlocului secolului al XIX-lea şi s-aîncadrat acestuia, dar acest proces s-a întemeiat şi pe r ădăcini interne.Domnii au deţinut timp de veacuri puterea absolută, cuprinzând toatedomeniile vieţii sociale. Domnul era, între altele, singurul legiuitor, daraceastă prerogativă se exercita după ce, în prealabil, avea loc o

consultare a Sfatului Domnesc şi – când se impunea – a unor adunăride st ări cu o reprezentativitate mai largă.22

Adunările de stări nu erau permanente, dar , cu toate acestea, eleîmbr ăcau un caracter reprezentativ, fie şi limitat la unele categoriisociale, deşi în unele cazuri se vorbea de “ sfat cu toat ă ţ ara” sau de“adunare a toat ă ţ ara”, de obicei domnul recurgea la “ sfatul de ob şte” prin care se subînţelegea participarea unor reprezentaţi ai boierilor şi aiclerului. Marea Adunare a Ţării, la care participau şi reprezentanţi ai

or ăşenilor sau ai ţăranilor liberi, era convocată de domn în împrejur ări deînsemnătate major ă, când domnul simţea nevoia unei susţineri generale.23

În Transilvania, inclusă regatului ungar, aveau loc adunări într-

un comitat sau în mai multe sub denumirea de congrega ţ ii sau adunări

ale naţiunilor privilegiate – secui, saşi, maghiari -, dar cu mult mai

importantă a fost Dieta sau congregaţia generalis trium pactium, care

22 A se veedea D.Berindei, Premisele organizării vie ţ ii parlamentare moderne la români, în Op.cit. pag.21.23 Ibidem.



24a funcţionat în Transilvania şi care a dobândit str ălucire mai ales în perioada

Principatului24. Spre deosebire de adunarea de stări din Moldova sau Ţara

Românească, dieta avea o activitate multiformă, ea ocupându-se de o

problematică variată şi mai ales dezvoltând o activitate de legiferare, care s-a

reflectat în 1653 în Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium

Hungariae eidem annescarium, în care au fost strânse şi sistematizate legile

adoptate. În 1669 a apărut o a doua culegere intitulată Compilatae

Constitutiones Regni Transilvaniae at Partium Hungariae eidem annescarium.25

Dieta nu cuprindea un număr fix de membri. Nucleul ei era format din

consilieri principari, care ocupau un loc în dietă în virtutea funcţiei pe care o

exercitau. Urmau magnaţii şi nobilii, prelaţii, funcţionari înalţi ai judeţelor şi

scaunelor – ordo senotorius – dar şi cetăţeni – ordo civicus -, reprezentanţii

oraşelor libere şi taxaliste, printre ultimii marcându-se şi prezenţa unor elemente

burgheze.

Pe de altă parte, în opinia unor autori, dezvoltarea constituţională a

României moderne a parcurs etapele şi procesele semnificative ale formării

principiului reprezentării voinţei suverane a poporului, ca unul dintre principiile

fundamentale de organizare politică a unei societăţi. Aceste etape şi procese au

purtat pecetea epocii, a condiţiilor social-istorice de dezvoltare a poporului

român, a aspiraţiilor sale de libertate şi de acces la conducere. Totodată,

formarea şi victoria principiului reprezentării, în prima jumătate a secolului al

XIX-lea, au reflectat în parte raporturile Principatelor Româneşti cu Imperiul

Otoman, precum şi cu celelalte mari puteri europene, în primul rând cu Rusia. 26

24 Relevant pentru dimensiunea parlamentar ă în ceea ce-i priveşte pe românii transilvăneni, în această perioadă esteRegimul liberal al Împăratului Austriei, Franz Joseph I - Diploma din octombrie 1660. Astfel Transilvania devine statautonom în cadrul Imperiului Habsburgic, iar românii din Transilvania trimit cei mai mulţi delegaţi în dieta respectiv

46, faţă de 42 unguri şi 32 saşii. De asemenea pentru prima dată se recunoaşte egala îndrept ăţ ire a na ţ iunii române,iar în viaţa publică se puteau folosi în administraţie şi justiţie toate cele trei limbi.25 A se vedea D. Berindei, Op.cit., pag.2226 A se vedea C.Ionescu, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, pag.613.



25 Faptul că regimul parlamentar a fost instituţionalizat mai întâi în

instrumente internaţionale nu a afectat substanţial natura acestuia. Dar,

apreciem că altfel s-ar fi obiectivat principiul reprezentării poporului într-un

Parlament ale cărui reguli de organizare şi funcţionare ar fi fost de provenienţă

exclusiv românească, însă acest lucru nu era posibil pentru Principatele Române

la începutul secolului al XIX-lea. Oricum, aşa cum sublinia pe drept cuvânt

profesorul Tudor Dr ăganu, introducerea regimului parlamentar în ţara noastr ă,

deşi afectată prin unele abateri de la modelul clasic, a reprezentat în condiţiile

societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi primele patru

decenii ale secolului XX un hotărât progres în raport cu mecanismele de

guvernare autocrate din trecut. 27

Ca şi în celelalte ţări europene, în România, Parlamentul este o creaţie a

dezvoltării sociale, rezultatul luptelor duse de exponenţi ai noii clase sociale, în

plină afirmare, burghezia – împotriva puterii autocrate a şefului statului. Spre

deosebire însă de procesul de creare a parlamentelor în Europa centrală, crearea

Parlamentului în Principatele Române a r ăspuns şi unei nevoi de emancipare a

naţiunii române faţă de dominaţia ilegitimă a Imperiului Otoman.

Pe de altă parte, este incontestabil faptul că principiile şi spiritul

Revoluţiei franceze de la 1789 au avut un puternic ecou şi în România. În primul

rând s-a imprimat şi aici, foarte bine, ideea că statul nu poate fi confundat cu

tagma celor bogaţi, un rol foarte important în cadrul acestuia trebuie să-l aibă

poporul, naţiunea. Totodată, în acele condiţii românii au fost cuprinşi, ca şi

celelalte naţiuni ale continentului căruia îi apar ţineau, într-un proces complex de

trezire naţională, dar şi de incipientă modernizare. Spaţiul românesc n-a r ămas

str ăin de aceste importante mutaţii, mai ales că a avut loc trecerea de la neam la

na ţ iune, de la con ştiin ţă de neam la con ştiin ţă na ţ ional ă.28

27 A se vedea T.Dr ăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916 , EdituraDacia, Cluj Napoca, 1991, pag.8.28 A se vedea D.Berindei, Op.cit ., pag.22.



26 Sub acest imbold, în Muntenia, Tudor Vladimirescu în proclamaţiile sale,

a opus de fiecare dată obştea şi norodul unei minorităţi privilegiate şi a denumit

oastea revoluţionar ă “adunarea norodului”, ceea ce amintea de “assemblée du

peuple” – considerând-o totodată şi un organ reprezentativ. În acelaşi timp

Alexandru Ipsilanti propunea, la 19 aprilie 1821, printr-un manifest, separarea

puterilor legislativă şi executivă şi convocarea unei adunări a deputaţilor de

toate treptele. La sfâr şitul anului 1821 în Muntenia a fost elaborat un proiect de

reforme prin care se propunea înfiinţarea “unui stat de ob şte” pentru a se

delibera asupra tuturor problemelor de interes naţional.

Privind Moldova, originile parlamentarismului pornesc de la cunoscutul

Proiect de Constitu ţ ie a C ărvunarilor din 1822, proiect ce propunea, printre

altele,

grabnica constituire a “ sfatului ob ştesc” compus din episcopi, boieri şi un

boier desemnat de obştea boierilor din fiecare ţinut, precizându-se – în art.19 –

că puterea hot ărârei să fie punerea în mâna domnului împreună cu sfatul

ob ştesc”. Acest sfat obştesc, în concepţia documentului amintit, deţinea puterealegislativă împreună cu domnul. Istoricii şi gânditorii români au f ăcut dese

referiri şi aprecieri, uneori dintre cele mai elogioase la adresa Proiectului de

Constituţie a Cărvunarilor. După aprecierile lui A.D.Xenopol acesta a fost “cea

dintâi întrupare a unei gândiri constitu ţ ionale în Ţările Române” şi “cea dintâi

manifestare politică a cuget ării liberale”.29

De asemenea marele istoric Nicolae Iorga apreciază că Proiectul deConstituţie a Cărvunarilor, prin ideile sale, a contribuit la “regenerarea noastr ă

na ţ ional ă”. Sau, Dumitru Barnoschi consider ă că “originile vie ţ ii de stat

moderne democratice se încheag ă la noi în Constitu ţ ia Moldovenească de la 13

septembrie 1822”.30

29 A se vedea A.D.Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol.I, Bucureşti, 1910, pag.99; a se vedea totodată

şi Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evolu ţ ia institu ţ iilor constitu ţ ionale, Editura Cerna, 1995, p -202.ag.19730 A se vedea D.V. Barnoschi, Originile democraţiei române, “C ărvunarii”, Constituţia Moldovei de la 1822, Editura“Via ţ a Românească”, Iaşi, 1922, pag.4.



27 Constituţia Cărvunarilor sau, după altă denumire, “ Memoriul

C ărvunarilor ” a fost până la urmă înlăturată din cauza opoziţiei unei păr ţi a

marii boierimi. Însă “Constitu ţ ia” conţine în mod indubitabil o serie de idei

valoroase ce au stat la baza dezvoltării constituţionale ulterioare a statului

român. Este de remarcat, în acest sens, recunoaşterea statutului de independenţă

a Moldovei care trebuie să devină aceeaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea

Sfatului obştesc ca adunare reprezentativă din care trebuia să facă parte şi boierii

de rang mai mic, care până atunci fuseser ă înlăturaţi din funcţii importante. În

acelaşi timp, Proiectul prevedea garantarea dreptului de proprietate şi principiul

exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Cuprindea, de asemenea, o serie de

prevederi cu privire la libertatea individului, asemănătoare cu cele stipulate în

Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789: garantarea

libertăţii religioase; egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice,

menţionându-se că ocuparea funcţiilor trebuie să se facă numai după meritul

bunelor fapte şi după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujbe ce e să i se

încredinţeze. În concepţia sa novatoare “Constitu ţ ia C ărvunarilor ” tindea spre

restrângerea puterilor domneşti, încredinţând dreptul de conducere efectivă a

ţării Sfatului ob ştesc, organ reprezentativ.

O concepţie novatoare deosebită o are în Moldova Dimitrie Sturza

reprezentant elevat al clasei boiereşti. Acesta preconiza crearea unei Camere

inferioare pe care o numea “divan de jos” ce trebuia să “închipuie … unui norod

slobod ”. În această idee se acorda pentru prima dată dreptul de vot ţăranilor,

“Camera inferioar ă” avea dreptul să discute şi să voteze bugetul, după expresia

sa “întocmai cum se obi şnuie şte în Englitera ţ ar ă slobod ă , vrednică de a se lua

paradigmă de la dânsa”. În viziunea lui Dimtrie Sturza, fiecare sat urma să

aleagă un delegat, iar aceştia, adunaţi la reşedinţa plăşii, să desemneze trei

delegaţi ai plăşilor spre judeţe, iar fiecare judeţ să desemneze trei deputaţi care

puteau să nu fie boieri.



28 Tot în acest sens, în Ţara Românească şi Transilvania adepţii lui Tudor

Vladimirescu şi Gheorghe Lazăr, prin manifestele elaborate în 1822, propuneau

ca glasul celui mic să fie ascultat tot aşa cum şi a celui mare.

Asistăm astfel la o afirmare puternică a ideilor liberale şi progresiste pe plan intern, context în care prin Tratatul de la Adrianopol din 1829 s-a oferit

posibilitatea concretizării acestor idei în documente juridice obligatorii ce au stat

ulterior la baza organizării statale.

Un pas important în dezvoltarea constituţională şi parlamentar ă

românească l-au constituit cele două Regulamente organice, adoptate în anul

1831 în Muntenia şi în anul 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilorTratatului de la Adrianopol. Aceste documente, cu conţinut cvasi-identic,

constituie actul de naştere al parlamentarismului în România, iar odată cu

aplicarea Regulamentelor Organice regimul constituţional românesc a că pătat

conotaţii moderne.

În vederea elabor ării şi finalizării celor două Regulamente Organice au

fost constituite comitete formate din reprezentanţi ai boierimii, patru de fiecare principat. Regulamentele cuprind desigur cadre constituţionale şi administrative

vizând norme şi reguli de organizare a puterilor statului, de drept administrativ,

financiar, de drept civil şi procedur ă civilă.

Profesorul Tudor Dr ăganu, în lucrarea sa “Începuturile şi dezvoltarea

regimului parlamentar în România până în 1916 ”, f ăcând referire la cele două

Regulamente Organice, aprecia că ele nu au fost concepute în spiritul care a precizatelaborarea constitu ţ iilor occidentale de la sfâr şitul secolului al XVIII-lea şi de la

începutul secolului al XIX-lea. Pe când în Apus constitu ţ iile au urmărit în primul

rând limitarea puterilor monarhului şi eliberarea din cătu şele economice, sociale şi

politice ale sistemului feudal, regulamentele organice erau în primul rând expresia

nevoii de a se curma abuzurile administrative , care – în lipsa oricărei legisla ţ ii

scrise în materie – constituiau o plag ă social ă deosebit de periculoasă pentrudezvoltarea ţărilor române. În al doilea rând, aceste regulamente reprezentau o



29încercare de a realiza un compromis între interesele protipendadei şi cele ale

boierimii mici şi mijlocii . Astfel, regulamentele nu aveau nimic revolu ţ ionar în ele.

Ele nu înlocuiau o orânduire de stat veche cu alta, nouă , ci retu şau doar liniile

generale de organizare existente. Ele extindeau privilegii, f ăr ă să creeze însă

libert ăţ i. 31

Cu toate că Regulamentelor Organice li se pot aduce o serie de critici, inclusiv

faptul că drept urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol au consfinţit o

puternică influenţă a Rusiei în Principatele Române, nu poate fi ignorat nici faptul că

aceste documente au consacrat pentru prima dat ă principiul fundamental al

separa ţ iei puterilor în stat şi au favorizat dezvoltarea unor noi rela ţ ii economice.

Regulamentele Organice au totodată meritul că au înlocuit arbitrarul puterii

domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului.

Iată ce ar ăta Nicolae Bălcescu, în acest sens, în scrierile sale: “… cu toate

relele sale, Regulamentul aduse însă oarecari principii folositoare şi se f ăcea un

instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libert ăţ ii comerciale, despăr ţ i

puterile judecătore şti, administrative şi legislative şi introduse regimul parlamentar”. 32

În afar ă de consacrarea separaţiei puterilor, Ob şteasca Adunare, aleasă pe

termen de cinci ani, dispunea de atribuţiuni importante în ceea ce priveşte votarea

bugetului şi stabilirea impozitelor. De asemenea, ea dispunea de atribuţiuni care

ulterior au trecut în competenţa executivului, cum erau: arendarea ocnelor, vămilor

şi domeniilor statului, menţinerea în bună stare a domeniilor publice. Trebuia să vegheze la dezvoltarea agriculturii şi comer ţului, exercita un anumit control asupra

şcolilor, administraţiei bunurilor bisericeşti, carantinelor, închisorilor, aşezămintelor

de binefacere şi chiar asupra miliţiei. Ea putea semnala Domnului abuzuri şi lipsuri

din administraţie, săvâr şite inclusiv de către miniştri, dar ea nu avea dreptul de

ini ţ iativă legislativă, toate legile fiind trimise Adunării de către Domn, împreună cu

31 A se vedea T.Dr ăganu, Op.cit ., pag.39-40.32 A se vedea N.Bălcescu, Opere, vol.I , Editura Academiei Române, Bucureşti, 1953, pag.164.



30un mesaj din partea acestuia, contrasemnat de un secretar de stat. După ce proiectul

era examinat în comisii, se adopta decizia cu majoritate absolută care era

comunicată Domnului printr-o scrisoare oficială, semnată de toţi cei care luaser ă

parte la vot. Numai Domnul putea propune Adunării amendamente sau o nouă

deliberare. El putea să refuze sancţiunea unei legi care nu-i era pe plac, f ăr ă să fie

obligat să motiveze această decizie.

Experienţa funcţionării Adunărilor Obşteşti a demonstrat că acestea, în pofida

limitării prerogativelor lor, au acţionat ca factor de manifestare a sentimentului

naţional şi democratic, opunându-se în multe cazuri unor acţiuni arbitrare ale

Domnitorului. Astfel, în 1843, Adunarea Obştească a Munteniei a respins un proiect

de lege care sporea atribuţiile judecătoreşti ale domnitorului. Acelaşi lucru s-a

petrecut şi cu un proiect privind regimul dotal, care îl interesa direct pe domnitor în

intenţiile sale de divor ţ. În anul următor, Adunarea a respins proiectul de concesiune

a unei mine către un cetăţean rus, împrejurare care l-a determinat pe domnitorul

Gheorghe Bibescu să dizolve Adunarea, guvernând prin decrete timp de doi ani de

zile.

Caracterul reprezentativ al Adunărilor Obşteşti ordinare era însă limitat

întrucât membrii acestor foruri legislative erau recrutaţi din rândul înaltei boierimi

care deţinea în exclusivitate drepturile politice.33

În programele Revolu ţ iei române de la 1848, viitoarea activitate parlamentar ă

şi legislativă a ocupat o poziţie însemnată, acest domeniu fiind considerat o cheie a

mersului înainte al societăţii româneşti.În Petiţia-proclamaţie de la Iaşi se cerea ca şedinţele Obşteştii Adunări să fie

publice şi ca membrilor lor să li se interzică să primească slujbe, ranguri şi

mulţumiri băneşti din partea puterii executive. Obşteştii Adunării urmau să i se

supună măsurile adoptate de puterea executivă “în ramul judecătoresc şi

administrativ” şi ei îi revenea să supună domnului “tot felul de lucruri privitoare la

33 A se vedea T.Dr ăganu, Op. cit ., pag.8.



31 folosul ob ştesc”. De asemenea, se cerea dizolvarea Obşteştii Adunări înfiinţată şi

constituirea uneia noi în temeiul unor alegeri corecte.34

Tot în Moldova, Mihail Kogălniceanu a iniţiat Dolean ţ ele partidei

na ţ ionale, programul cel mai substanţial al revoluţiei române şi, de asemenea,un proiect de Constituţie. Documentul propunea un adevărat program de

reglementări democratice, printre care desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor

personale sau din naştere, egalitatea tuturor în privinţa impozitelor, desfiinţarea

robiei, a boierescului şi împroprietărirea ţăranilor, egalitatea drepturilor civile şi

politice, Adunare obştească compusă din toate stările societăţii, domn ales din

toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor

publici, libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită

pentru libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită pentru

toţi românii, desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăii, neamestecul

domnitorilor în activitatea instanţelor judecătoreşti etc.

În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai

pronunţat, a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848 Proclama ţ ia de la Islaz , acceptată la 11 (23) iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu sub presiunea maselor.

Spre deosebire de “ Dolean ţ ele partidei na ţ ionale” din Moldova, Proclama ţ ia de

la Islaz a avut nu numai forma, dar şi valoare a unui act constituţional, fapt ce o

situează în fruntea actelor revoluţionare ale anului 1848.

Din prevederile Proclamaţiei de la Islaz sunt de semnalat independenţa

administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice,alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, căutat în toate stările

societăţii, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor,

dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare,

crearea gărzii naţionale. Dintre toate aceste prevederi se remarcă în mod special

cele menţionate la punctul 13, care proclamau emanciparea clăcaşilor “ prin

34 A se vedea D.Berindei, Problema organizării unei activit ăţ i parlamentare şi legislative în timpul Revolu ţ iei din1848, în Op.cit ., pag.25.



32despă gubire”, problemă ce a suscitat, la timpul respectiv, mari dezbateri în

rândul conducătorilor revoluţiei.

După aprecierile din literatura de specialitate românească, două idei

principale se desprind totuşi în mod neîndoielnic din ansamblul prevederilorProclamaţiei. În primul rând, potrivit ei, la baza viitoarei organizări statale

trebuia să stea principiul suveranităţii poporului. În al doilea rând, această

suveranitate urma să fie exercitată prin reprezentarea tuturor stărilor societăţii în

cadrul unei adunări generale 35. Şeful statului era ales de Adunarea Generală,

fiind responsabil faţă de aceasta, şi astfel imaginea sistemului preconizat de

Proclamaţia de la Islaz se apropie mai mult de regimul convenţional consacrat

prin Constituţia franceză din 1793 decât de regimul parlamentar, inaugurat pe

vremea constituţiilor din 1814 şi 1830.

În Transilvania, în acelaşi an revoluţionar, se impunea, cu deosebită

vigoare, Mo ţ iunea de la Blaj , adoptată de Adunarea popular ă de la Blaj la 4 (16)

mai 1848. Acest important document, expresie a unui vibrant patriotism,

preconizează recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţidemocratice moderne, în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirma atunci.

Consider ăm relevant de subliniat ceea ce se arată în acea moţiune, şi anume că

naţiunea română, rezemată pe principiul libertăţii şi fr ăţietăţii, pretinde

independenţa sa naţională în respectul politic, ca să figureze în numele său, ca

naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi în toate ramurile administrative,

judecătoreşti şi militare în aceeaşi propor ţiune, să se servească cu limba sa în

toate treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţie.

Alte idei se refereau la egalitatea în drepturi şi foloase a bisericii române cu

celelalte biserici din Transilvania, la libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea

cenzurii şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii adunărilor,

înfiinţarea de tribunale cu juraţi, înarmarea poporului sau garda naţională, înfiinţarea

35 A se vedea T.Dr ăganu, Op.cit ., pag.83.



33de şcoli române în toate statele şi oraşele, gimnazii, institute militare şi tehnice şi

seminarii preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului,

purtarea comună a sarcinilor publice şi ştergerea privilegiilor.

În acelaşi timp, despre Transilvania se poate spune că, fiind încorporată lasfâr şitul secolului al XVII-lea de imperiul austriac, acesteia i s-a aplicat regimul

constituţional stabilit în Diploma Leopoldină din anul 1694. Dualismul austro-

ungar (1867-1918) a inspirat şi mai mult acest regim.36

Conven ţ ia de la Balta-Liman, încheiată între Rusia şi Turcia la 1 mai 1849 a

marcat un anumit regres în viaţa parlamentar ă românească. Potrivit acestei Convenţii,

Domnul nu mai era ales, ci era numit pe termen de şapte ani de Poarta Otomană, cuconsimţământul Rusiei. Totodată, Convenţia de la Balta-Liman a desfiinţat Adunările

Obşteşti, pe care le-a înlocuit cu divanuri, formate de boieri, numiţi de domn.

Celelalte prevederi ale Regulamentelor Organice au continuat însă să-şi păstreze

valabilitatea.

Conven ţ ia de la Paris din 1858 şi, mai ales, Statutul Dezvolt ător al

Conven ţ iei , adoptat în 1864, prin plebiscit, sub impulsul personalităţii domnitoruluiAlexandru I.Cuza, au perfecţionat şi lărgit principiul reprezentării Naţiunii. Sub

regimul parlamentar instituit de Convenţia de la Paris, forul legislativ a cunoscut un

evident proces de modernizare. Prin Statutul Dezvolt ător al Conven ţ iei de la Paris s-

a introdus în via ţ a parlamentar ă românească sistemul bicameral de organizare a

forului legislativ. Adunarea Ponderatoare – Senatul – se afla însă complet

subordonată Domnitorului, reprezentând voinţa acestuia şi nu reprezenta cu adevăratinteresele şi voinţa întregului popor.

Totuşi, în discursul său în cadrul sesiunii inaugurale a Senatului, din

6/18 decembrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza definea rosturile

noii instituţii a Senatului. “ Institu ţ iile noastre – a spus el -, s-au completat

prin înfiin ţ area Senatului, carele, ca corp ponderator, compus din



34elemente conservatorice puternic de experien ţ a dobândit ă … va şti a feri

ciocnirile între puterile puternic de experien ţ a dobândit ă … va şti a feri ciocnirile

între puterile Statului, va men ţ ine echilibrul între dânsele şi a şa vor apăra neatinse

pactul fundamental şi libert ăţ ile publice ale României.” 37

Domnitorul a cerutsenatorilor şi deputaţilor să-l ajute la “ stingerea patimelor şi a urelor, prin înfr ăţ irea

tuturor claselor societ ăţ ii noastre sub un singur drapel, acela al binelui comun.” 38

Compoziţia socială, cu deosebire aristocratică a Parlamentului bicameral,

format din Senat şi Adunarea Electivă, în timpul domniei lui Cuza, nu a permis

îndeajuns progresul vieţii politice, fiind, totodată, o frână în calea reformelor

preconizate de Domnitor.

De-abia Constituţia din 1866, promulgată de Principele Carol I, a aşezat

definitiv instituţia Parlamentului pe baze moderne, democratice, similare organizării

şi funcţionării acestei instituţii în Europa Occidentală.

Începând cu această dată, Parlamentul României a avut un rol deosebit de

important în progresul general al ţării. După 1866, Parlamentul a fost martorul şi, nu

de puţine ori, iniţiatorul unor reforme politice de anvergur ă. În cadrul dezbaterilor

parlamentare, s-au conturat principii politice de guvernare, s-a format o tradiţie

democratică, s-au manifestat şi consolidat partidele politice. An de an, câte ceva s-a

adăugat, mutaţii au avut loc, calea spre neatârnare s-a lărgit zi de zi şi dobândirea

noului statut internaţional de libertate al ţării s-a impus cu mai multă acuitate.39 În

urma acestor mutaţii sub cupola Parlamentului României s-a dat citire, la 8 mai 1877,

Declara ţ iei de independen ţă a ţării, s-au ratificat, în 1920, Actele de unire a Provinciilor istorice române şti cu ţ ara.

Este important de subliniat şi faptul că în perioada primului conflict mondial,

care pentru România a coincis cu Marele R ăzboi al Unităţii Naţionale din 1916-1918,

36 Pentru instituţiile constituţionale şi evoluţia Parlamentului cu aplicabilitate în Transilvania, a se vedea V.D.Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag.47 şi 220-228.37 Desbaterile Senatului României, Sesiunea 1864-1865,Bucureşti, 1865, pag.6.38 Ibidem. 39 A se vedea D.Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura Militar ă, Bucureşti,1992, pag.6.



35atâta timp cât, din cauza vicisitudinilor istorice, Camera Deputaţilor şi Senatul au

funcţionat la Iaşi, ele s-au impus în conştiinţa românilor de pretutindeni drept ceea ce

realmente a fost Parlamentul Reîntregirii.40 Prin tot ce a înf ă ptuit, Parlamentul

român întrunit la Iaşi, acest înalt forum al ţării s-a constituit într-o adevărată tribună a

luptei pentru dobândirea deplinei unităţi naţionale. Ulterior, la deschiderea primului

Parlament al României întregite, “ Parlament al sufletului românesc”, cum va fi numit

apoi, Ferdinand avea grijă să releve că “Gândul nostru cel dintâi trebuie să fie la cei

cari, prin truda, prin vitejia şi prin jertfele lor, au luptat pentru întregirea neamului.” 41 Desigur printre cei a căror trudă era evocată în “… ceasul cel mai mare din istoria

noastr ă na ţ ional ă” 42 se aflau şi aceia care, ca reprezentanţi ai naţiuni, au contribuit

prin activitatea desf ăşurată de la tribuna Camerei sau a Senatului la înf ă ptuirea

României noi. Numai prin efortul şi sacrificiile unui întreg neam a fost posibilă

realizarea Marii Uniri, care a fost “… nu o unire teritorial ă , ci o adevărat ă contopire

na ţ ional ă , în care cel mai aspru scrut ător nu poate deslu şi ceea ce a fost şi ceea ce

este.” 43

Prin Constitu ţ ia din 30 iunie 1866 , după cum reiese din art.93, se stabilesc

raporturi de putere limitată ale Parlamentului asupra armatei (Regele este capul

puterii armate).

În perioada ce a urmat imediat Primului R ăzboi Mondial, Parlamentul nou ales

a acţionat îndeosebi pentru consolidarea legislativă şi administrativă a unirii tuturor

provinciilor româneşti cu România şi, în primul rând, pentru adoptarea unei noi

Constituţii, cea din 1923. Consider ăm important de subliniat faptul că în

perioada 1919-1939 Parlamentul României a adoptat un set unitar şi coerent de legi

privind organizarea şi înzestrarea armatei. Şi mai mult decât atât, atunci când se

40 A se vedea Gh.Buzatu,Gh.I.Florescu, Dana Beldiman, Senatul şi idealul unit ăţ ii na ţ ionale în 1916-1918, în Istoria

Senatului României, Editura Regia Autonomă “ Monitorul Oficial ”, Bucureşti, 2004, pag.237.41 Desbaterile Adunării Deputa ţ ilor , Şedinţa din 26 decembrie 1919, pag.284.42 Desbaterile Senatului României, Şedinţa din 1 decembrie 1934, pag.50.43 Ibidem.



36dezbătau probleme ale apăr ării ţării, ordinii publice şi siguranţei naţionale

divergentele dintre partide erau trecute pe plan secund sau chiar anihilate44.

Regimurile politice personale din perioada 1938 - 1944, au slă bit regimul

parlamentar prin instituirea preponderenţei Executivului asupra Reprezentanţei Naţionale, afectând principiile democraţiei constituţionale şi tradiţiile parlamentare45.

După 1944, acestea au fost revigorate, dar numai pentru scurtă vreme.

Începând din 1948 Parlamentul României şi întregul sistem constituţional au

cunoscut un regres, ele fiind organizate după modelul socialist. S-a trecut la sistemul

unicameral ce a funcţionat sub denumirea de Marea Adunare Naţională.

Începând cu decembrie 1989 şi, mai ales, după adoptarea în 1991 a noii

Constituţii a României ţara a revenit la tradiţiile sale democratice şi la un Parlament

în plin consens cu standardele statului de drept. Constituţia revizuită din 2003

reflectă şi mai profund acest fapt, deschizând, totodată, calea spre aderarea ţării

noastre la organismele euroatlantice.

O discuţie care s-a purtat de-a lungul timpului este cea referitoare la

organizarea unicameral ă sau bicameral ă a Parlamentului.

În istoria constituţională a poporului român tradiţia fixează o Adunare

unicamerală.46 Ideea unei a doua Camere apare în secolul al XIX-lea prin

Regulamentele Organice dar având un singur rol, cel de alegere a Domnitorului.

Alexandru Ioan Cuza stabileşte prin plebiscit Statutul Dezvolt ător al Conven ţ iei prin

care se prevede organizarea bicamerală a Parlamentului, apărând astfel, după cum am

ar ătat anterior, cea de-a doua Camer ă, Corpul ponderator/Senatul . Constituţiile din

1866, 1923 şi 1938, considerate cele trei Constituţii monarhice, stipulează

bicameralismul . În anul 1946 printr-un act normativ47 a cărui constituţionalitate este

44 A se vedea A.Pentelescu, Probleme ale armatei şi de apărare a ţării în dezbaterea Senatului, în Istoria Senatului României, Editura Regia Autonomă, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, pag.325-326.45 Prin Decretul-lege nr.115/1938 privind apărarea ordinii în stat s-au dizolvat toate partidele politice, iar prin

Constitu ţ ia din 1938, art.61, Carol al II-lea a inventat o Adunare a Deputa ţilor constituită din reprezentanţi a treicategorii: agricultori, comercianţi şi ocupaţii intelectuale.46 A se vedea C.Ionescu , Op. cit ., pag.615.47 Decretul Lege nr.2218/15.07.1946 , M.Of., Partea I, nr.161/15.07.1946 şi Ziarul Diplomatic din 13 iulie 1946.



37contestată48 s-a renunţat la bicameralism în favoarea unicameralismului, model ce a

fost transpus şi în constituţiile socialiste ulterioare. Senatul – Camera Superioar ă – cu

rol bine definit a fost suprimat pentru nu mai puţin de 44 de ani.

Iniţial, prin Decretul-lege nr.92/1990 şi apoi, în 1991, prin noua Constituţiedemocratică a României s-a revenit la tradiţia bicamerală a Parlamentului. Aprigele

dispute între susţinătorii unicameralismului şi cei ai bicameralismului au sfâr şit prin

victoria adepţilor formei a doua de organizare parlamentar ă, chiar dacă argumente

viabile au fost şi sunt în continuare şi într-o parte şi în alta. Discuţiile au fost reluate

în procesul de revizuire a Constituţiei în anul 2003, dar şi de această dată a fost

victorios bicameralismul, puţin reformat.

Începând cu anul 2005 tema se află iar ăşi în dezbaterea, mai ales a partidelor

politice, dar şi a specialiştilor: istorici, jurişti, politologi. Şi de această dată sunt

argumente de ambele păr ţi. În perspectiva situării noastre tot mai aproape de

democraţiile europene avansate, dar şi în temeiul unei tradiţii româneşti, deja

consacrate, opinăm pentru sistemul bicameral, dar cu o mai mare departajare în viitor

a atribuţiilor şi a competenţelor fiecărei Camere şi cu introducerea votului uninominal pentru senatori şi un număr egal de deputaţi.

1.2. Parlamentul – organul reprezentativ suprem al poporului român

şi unica autoritate legiuitoare a ţării

Transformările deschise în viaţa ţării noastre de Revoluţia din decembrie

1989 au dus implicit la reluarea vieţii parlamentare tradiţionale democratice

româneşti, bineînţeles la noi cote generate de experienţa parlamentarismului modernoccidental. Primul document al Revoluţiei române, “Comunicatul către ţ ar ă al

Consiliului Frontului Salvării Na ţ ionale”, a înscris în cele 10 puncte ale

Programului său, importante idei vizând: reinstaurarea democra ţ iei, eliminarea

vechilor structuri politice, edificarea unui cadru juridic nou, corespunzător

intereselor populare.

48 A se vedea C.Ionescu, Op.cit., pag.616.



38 A urmat apoi perioada unor profunde transformări, perioadă care, şi

în domeniul activităţii parlamentare, poate fi împăr ţită în mai multe etape: 1)

Etapa Frontului Salvării Na ţ ionale; 2) Etapa Consiliului Provizoriu de Uniune

Na ţ ional ă; 3) Aplicarea Decretului-lege nr.92/1990, care a oferit cadrul

constitu ţ ional al ţării până la adoptarea Constitu ţ iei; 4) Etapa care a început o

dat ă cu adoptarea Constitu ţ iei din 1991.

În primele trei etape se instaurează progresiv regimul parlamentar

al noii Românii. Pentru început, prin Decretul-lege nr.2 din 27 decembrie 1989

toate noile structuri de stat sunt subordonate Consiliului Frontului Salvării

Na ţ ionale. Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale avea atribuţii ce

decurgeau în mod firesc din conducerea unor structuri parlamentare, dar şi

atribuţii similare celor pe care le au şefii de stat în regimurile parlamentare.

Prin Decretul-lege nr.81 din 9 februarie 1990 a fost constituit

Consiliul Provizoriu de Uniune Na ţ ional ă , ceea ce a reprezentat în mod

incontestabil un nou pas înainte pe drumul democratizării ţării, al trecerii de la

structurile totalitare la mecanisme democratice, alese în mod liber. NoulConsiliu îşi modifică alcătuirea, organizându-se pe baze paritare, în sensul că

jumătate din numărul membrilor săi proveneau din Consiliul Frontului Salvării

Naţionale iar cealaltă jumătate urma să fie constituită din reprezentanţi ai

partidelor, formaţiunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor naţionale,

cooptaţi în Consiliu. Pe bună dreptate aprecia profesorul Ioan Muraru:

“Consiliul Provizoriu de Uniune Na ţ ional ă a lucrat ca un veritabil parlament

adoptând multe decrete-legi de interes major pentru ţ ar ă”.49

Decretul-lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a

Preşedintelui României, a fost adoptat ca urmare a unei largi dezbateri publice,

precum şi a consultărilor ce au avut loc cu partidele şi formaţiunile politice.

49 I.Muraru, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Ediţia a VIII-a, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1998, pag.113.



39 Prin bogatul său conţinut, ca şi prin importanţa prevederilor, Decretul-

lege nr.92/1999 a avut de fapt valoarea unui adevărat act constitu ţ ional .50

Consider ăm important de subliniat faptul că, alături de alte prevederi de

o deosebită importanţă, la art.2 din Decretul-lege nr.92/1990 se stipula: “Guvernarea României se realizează pe baza sistemului democratic pluralist, precum şi a

separa ţ iei puterilor legislativă , executivă şi judecătorească”. Prin acest act

normativ s-a adoptat sistemul parlamentar bicameral, stipulându-se că: “ Adunarea

Deputa ţ ilor şi Senatul se convoacă de drept în prima sesiune, în a 20-a zi de la data

alegerilor”; “Adunarea Deputa ţ ilor şi Senatul, în şedin ţă comună , se constituie de

drept în Adunare Constituant ă pentru adoptarea Constitu ţ iei României”.

Decretul – lege nr.92/1990, deşi s-a referit preponderent la problemele

alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui României, prezintă o însemnătate din cele

mai mari deoarece până la adoptarea Constituţiei României a guvernat cele mai

importante probleme legate de atribuţiile Preşedintelui, competenţele sale şi modul în

care urma să se asigure buna funcţionare a organelor şi instituţiilor de stat. De

asemenea, împreună cu Regulamentele parlamentare – Regulamentul Senatului şi Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor , au constituit cadrul juridic fundamental care a

asigurat desf ăşurarea procesului legislativ, dar şi, pe un plan mai larg, afirmarea vieţii

parlamentare româneşti post-decembriste.

În urma alegerilor din 20 mai 1990 s-a constituit noul Parlament al ţării

într-o structur ă bicamerală: Senatul şi Adunarea Deputa ţ ilor .

Activitatea de bază a noului Parlament, pe lângă cea legislativă obişnuită, a fost aceea de elaborare a noii Constituţii din 1991. La 11 iulie 1990,

Senatul şi Adunarea Deputaţilor au adoptat, în şedinţă comună, Hotărârea nr.1/1990,

Regulamentul Adunării Constituante51, creându-se, în acelaşi timp, Comitetul

Adunării Constituante, compus din preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii celor două

Camere. În acelaşi timp a fost aleasă Comisia de redactare a Proiectului Constituţiei

50 A se vedea V.Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Op,.cit ., pag.416.



40României, alcătuită din senatori, deputaţi, exper ţi, specialişti în drept constituţional şi

în alte discipline socioumane. În noua Constituţie s-au reflectat forma republicană de

guvernământ, regimul semiprezidenţial de guvernare, au fost conferite atribuţii

importante executivului etc.

De la constituirea sa din 9 iunie 1990 şi până în prezent Parlamentul

României a adoptat un număr important de legi şi hotărâri, legiferând o arie largă de

relaţii sociale, vizând multiple domenii privind: edificarea statului de drept, trecerea la

economia de piaţă, aderarea la un mare număr de instrumente internaţionale şi la

structurile europene şi euroatlantice, politice, economice şi de securitate.

Sintetizând, putem aprecia că legislaţia adoptată a vizat domenii precum:organizarea şi func ţ ionarea principalelor institu ţ ii ale statului; exercitarea

suveranit ăţ ii na ţ ionale; securitatea na ţ ional ă; economia na ţ ional ă; financiar-bancar;

protec ţ ia mediului; agricultura; administra ţ ia publică; protejarea şi garantarea

drepturilor omului; munca, salarizarea şi protec ţ ia social ă; justi ţ ia; legisla ţ ia penal ă;

legisla ţ ia civil ă; politica externă; învăţământul de toate gradele; sănătatea; cultura.

Pe legislaturi, numeric, Parlamentul României a adoptat legi şi hotărâri,după cum urmează:

● În perioada 9 iunie 1990 – 15 iulie 1992 – 217 legi, în totalitate

promulgate, şi 47 de hotărâri în plenul Parlamentului, 72 de către Senat şi 95 de către

Camera Deputaţilor;

● În a doua legislatur ă (16 octombrie 1992 – 21 noiembrie 1996) –

600 legi, dintre care 537 promulgate şi 99 de hotărâri în plenul Parlamentului, 147 de

către Senat şi 224 de către Camera Deputaţilor;

● În perioada celei de-a treia legislaturi (a doua legislatur ă

constitu ţ ional ă ) 1996 – 2000 au fost adoptate peste 1100 proiecte de legi şi propuneri

legislative, dintre care 850 promulgate, iar dintre acestea aproape 400 au fost legi de

aprobare sau de respingere a unor ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă.

51 Hot ărârea nr.1/1990 privind Regulamentul Adunării Constituante, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.90



41 ● În legislatura a patra 2000 – 2004, au fost adoptate 2493 de

legi şi propuneri legislative.

● În primele şase sesiuni ale legislaturii 2004-2008 au fost

adoptate 1126 de legi şi propuneri legislative, dintre care 708 au fost legi deaprobare sau de respingere a unor ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă.

În ultima legislatur ă încheiată, pe ansamblu, şi de la an la an, a

scăzut numărul de legi pentru aprobarea ordonanţelor de urgenţă şi a

ordonanţelor Guvernului în ponderea legilor adoptate. Astfel, faţă de ponderea

de 70% pe care o aveau proiectele legilor de aprobare a ordonanţelor

Guvernului, în baza unei legi de abilitare în procesul legislativ în anul 2001 şi de51% în anul 2002, în anii 2003 şi 2004 ponderea acestora în totalul iniţiativelor

legislative dezbătute şi votate de Parlament a fost sub 35%. În actuala

legislatur ă a crescut din nou ponderea legilor pentru aprobarea ordonanţelor de

urgenţă şi a ordonanţelor simple la 70%.

Consider ăm că activitatea Parlamentului României după 1990 poate

fi apreciată în mod special pentru munca susţinută, dar mai ales, pentru faptul că această instituţie a fost repusă în drepturile sale naţionale, situându-se ca putere

legislativă demnă de statul român de drept, aflat în plin proces de modernizare şi

în deplin consens cu standardele occidentale în domeniu. Treptat, instituţiile

democratice ale statului, între care Parlamentul ca instituţie fundamentală, au

înregistrat o funcţionare corectă, viabilă, armonioasă şi eficientă.

La fiecare început şi sfâr şit de legislatur ă activitatea parlamentar ă aformat obiectul unor noi reevaluări şi al unei canalizări spre obiectivele pe care

clasa politică le-a considerat importante.52

din 12 iulie 1990.52 Dezbaterile Camerei Deputa ţ ilor , Şedinţa din 18 decembrie 2000. A se vedea în acest sens aprecierea preşedintelui

Camerei Deputaţilor – Valer Dorneanu, în cuvântul rostit la 18 decembrie 2000, cu prilejul începutului legislaturii2000-2004: “ Parlamentul este chintesen ţ a democra ţ iei, temelia şi condi ţ ia oricărui stat de drept. Parlamentul este, înegal ă mă sur ă , purt ătorul de cuvânt al na ţ iunii şi autoritatea supremă care instituie cadrul juridic pentru func ţ ionarea statului”



42

1.3. Parlamentul şi principiul separa ţ iei puterilor în stat

1.3.1. Separa ţ ia puterilor – defini ţ ie, necesitate, începuturi, evolu ţ ie

Separa ţ ia puterilor în stat este acel principiu fundamental în organizarea,

funcţionarea şi activitatea autorităţilor în ansamblul lor, în conformitate cu care

puterea publică se manifestă în deplinătatea şi complementaritatea atributelor

sale prin existenţa puterilor legislativă , executivă şi judecătorească a căror

funcţionare şi exercitare se realizează în mod independent şi egal una faţă de alta

cu posibilităţi de cooperare şi control reciproc.

Separaţia puterilor în stat ca principiu esenţial al concepţiei statului de

drept constituie principalul mecanism de evitare a concentr ării puterii în mâinile

unui deţinător unic, fiind în acelaşi timp principala garanţie a drepturilor şi

libertăţilor individuale. Totodată, este elementul esenţial care guvernează în stat

întreaga organizare politică, raporturile dintre diferitele puteri ale statului,

relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni.

O primă necesitate care determină acest principiu este de ordin funcţionalşi constă în imposibilitatea practică ca exerci ţ iul întregii puteri publice şi al

tuturor func ţ iilor statului modern să revină exclusiv unei singure autorit ăţ i sau

numai unei singure categorii de autorit ăţ i. Această necesitate decurge din faptul

că diversitatea şi volumul sarcinilor ce revin statului contemporan pe ansamblu,

în cele mai variate sectoare ale vieţii sociale, precum şi dimensiunea geografică

a teritoriului şi numărul populaţiei au determinat de-a lungul timpului o creştere

tot mai accentuată a organelor publice din ce în ce mai specializate.

O a doua necesitate a separ ării puterilor ţine chiar de conceptul de

democraţie şi vizează nevoia de a nu mai îng ădui ca la nivelul uneia şi

aceleia şi autorit ăţ i să se concentreze o putere exorbitant ă şi discre ţ ionar ă în a

adopta legi, a le aplica şi la nevoie să judece încălcarea lor .53

53 A se vedea I.Santai, Drept administrativ şi ştiin ţ a administra ţ iei, vol.I, Editura RISOPRINT, Cluj Napoca, 2002, pag.70.



43 Principiul separaţiei puterilor în stat, enunţat pentru prima dată de Aristotel

în lucrarea sa “ Politica”, a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala

dreptului natural (Gratius, Wolff, Puffendorf), iar mai târziu de John Lock,

găsindu-şi însă încununarea în opera lui Montesquieu.

“ Exist ă în toate constitu ţ iile – scria Aristotel – trei elemente în leg ătur ă cu

care un bun legiuitor trebuie să studieze ceea ce este avantajos pentru

fiecare”.

După părerea sa “una dintre acestei trei păr ţ i este aceea care deliberează cu

privire la problemele comune; a doua este aceea care are drept obiect

magistratura…; a treia este aceea care distribuie justi ţ ia.” 54

În pofida diferenţei de redactare faţă de terminologia modernă cu privire la

separaţia puterilor, elaborată de Montesquieu în secolul al XVIII-lea, multe

elemente din gândirea politică a filosofului antic premerg principiul care s-a

încetăţenit ulterior şi este recunoscut astăzi în toate democraţiile moderne: un

corp legislativ, o putere executivă şi un număr de judecători independen ţ i,

chema ţ i să împart ă justi ţ ia, în mod egal, tuturor membrilor cet ăţ ii.

În Anglia, o contribuţie remarcabilă la fundamentarea teoretică a

principiului separaţiei puterilor a adus-o cunoscutul filosof John Locke, în cartea

sa Essay on Civil Governement . Argumentând ideea separaţiei puterilor,

filosoful şi omul de ştiinţă englez sublinia că “tenta ţ ia de a pune mâna pe

putere ar fi prea mare dacă acelea şi persoane care au puterea de a face legile

ar avea în mâini şi puterea de a le pune în executare, deoarece ar putea să se

scutească de a se supune legilor pe care ele le fac.” 55 În consecinţă, după părerea sa, într-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face legile să fie

încredinţată unei adunări special convocate în acest scop însă, după ce legile au

fost adoptate, adunările ar trebui să se separe şi să se supună legilor pe care le-au

acceptat.

54 Aristotel - Politica, IV.55 Cf.Paul Negulescu, Curs de Drept constitu ţ ional român, editat de Al.Th.Doicescu, Bucureşti, 1927, pag.299.



44 Pronunţându-se în sprijinul durabilităţii şi stabilităţii legilor, John Locke

considera că “este de trebuin ţă ca să existe o putere care să vegheze la

executarea legilor ce sunt în vigoare. Astfel puterea legislativă şi puterea

executivă trebuie separate.” El admite totuşi, alături de cele trei puteri ale

statului, care trebuie să existe în mod necesar în orice stat, legislativă , executivă

şi federativă (relaţii externe), şi o a patra putere, denumită “ prerogativă”, care ar

cuprinde toate atribuţiile puterilor, lăsate la discreţia puterii executive, în caz de

pericol.56

Ideile lui Locke au avut o deosebită însemnătate pentru istoria doctrinelor

politice şi au exercitat o influenţă certă în viaţa constituţională a coloniilor

britanice din America de Nord. Ele au fost surse din care s-a inspirat Charles de

Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755) atunci când, în cartea sa L’esprit

des lois, a reluat şi a adâncit problema separaţiei puterilor statului, dându-i o

for ţă şi o str ălucire nouă. 57

Reluând şi dezvoltând ideile lui John Locke, Montesquieu afirma că toţi

teoreticienii statului liberal au văzut în principiul separaţiei puterilor mijlocul

eficace de a slă bi atotputernicia statului, împăr ţindu-i atribuţiunile. Pornind de

la ideea că există o înclinaţie naturală a omului care deţine puterea de a abuza de

ea, Montesquieu a dezvoltat principiul că “ puterea trebuie să fie ţ inut ă în frâu

de putere”. În concepţia sa, separaţia puterilor reprezintă singurul mijloc prin

care se poate asigura respectul legilor într-un stat în care este posibilă existenţa

unui guvern legal. Atunci când, în mâinile aceleia şi persoane sau în ale

aceluia şi corp de dreg ători se afl ă întrunite puterea legislativă şi putereaexecutivă , nu exist ă libertate, deoarece se poate na şte teama că acela şi Monarh

sau acela şi Senat să întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod

tiranic. Nu exist ă , de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este

separat ă de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinat ă cu

puterea legislativă , puterea asupra vie ţ ii şi libert ăţ ii cet ăţ enilor ar fi arbitrar ă ,

56 Ibidem, pag.306 – 307.57 P.Negulescu, Tratat de drept administrativ român, Vol. I, Bucureşti, 1925, pag.167.



45căci judecătorul ar putea avea for ţ a unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă

acela şi om, sau acela şi corp de frunta şi, fie al nobililor, fie al poporului, ar

exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legile, pe cea de a aduce la

îndeplinire hot ărârile ob şte şti şi pe cea de a judeca infrac ţ iunile sau litigiile

dintre particulari.58

Deci, după Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte :

legiuitoare, executivă şi judecătorească, iar aceste trei puteri trebuie să fie

atribuite

unor organe separate şi independente unele de altele. Într-adevăr – spune tot

Montesquieu – având în vedere experienţa că orice om care are o putere este

înclinat să abuzeze de ea, este necesar să se găsească un mijloc pentru a se

stabili această tendinţă inerentă naturii umane. Pentru Montesquieu, acest mijloc

este uşor de identificat dacă se ţine seama de faptul că „ pentru a nu se putea

abuza de putere, trebuie ca prin a şezarea lucrurilor puterea să oprească

puterea.” 59

Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de Jean Jaques

Rousseau, dar filosoful francez foloseşte o logică diferită, considerând că

puterea legislativă se confundă cu însăşi suveranitatea şi nu poate fi exercitată

decât de întreaga naţiune. În opinia sa, puterea executivă este competentă numai

să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din aplicarea măsurilor generale

adoptate de puterea legislativă. “ El nu poate concepe însă independen ţ a puterii

executive, căci aceasta este supusă puterii legislative, ale cărei ordine le

execut ă şi care o supraveghează , spre a vedea cum î şi îndepline şte atribu ţ iile fixate de dânsa.” Jean Jaques Rousseau mai scria că “ Principiul vie ţ ii politice

st ă în autoritatea suverană: Puterea legiuitoare este inima statului. Puterea

executivă este creierul care pune toate păr ţ ile în mi şcare... Nu prin legi

d ăinuie şte un stat, ci prin puterea sa legiuitoare." 60

58 A se vedea Montesquieu, Despre spiritul legilor , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pag. 192-207.59 A se vedea şi C.Monac, St ările excep ţ ionale, Editura Forum,Bucureşti, 2000, pag.27-28.60 A se vedea P.Negulescu,G.Alexianu, Tratat de drept public, Bucureşti, 1934, pag.244.



46 Din punct de vedere juridic principiul separaţiei puterilor a fost consacrat în

numeroase documente de drept constituţional. Acest principiu şi teorie a stat la

baza Constitu ţ iei Statelor Unite ale Americii de Nord din 1787 şi a constituţiilor

diferitelor state care alcătuiesc această federaţie, iar art.16 al Declara ţ iei

franceze a drepturilor omului şi cet ăţ eanului l-a ridicat la rangul de principiu

esenţial al oricărei constituţii. Ca urmare, atât Constitu ţ ia franceză din 1791, cât

şi constituţiile franceze ulterioare şi numeroase constituţii din întreaga lume s-au

călăuzit în reglementările lor după acest principiu. În acest sens, unul dintre

părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James Madison, ar ăta că

cumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în

aceleaşi mâini, indiferent dacă acestea apar ţin unei singure persoane, unor puţini

sau la mai mulţi, sau dacă aceasta (cumularea) este ereditar ă, autonumită sau

electivă, poate fi considerată în mod justificat ca fiind adevărata definiţie a

tiraniei.61

În multe constituţii moderne principiul separaţiei puterilor este consacrat

expres, cum ar fi : Constitu ţ ia Cantonului Jura din Elve ţ ia (art.55), Constitu ţ ia

Republicii Moldova din 28 iulie 1994, care dispune în art.6 că “ puterile

legislativă , executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în

exercitarea prerogativelor ce le revin”. De asemenea, referiri la puterile statului

se regăsesc în Constituţiile Germaniei, Spaniei, Belgiei, Danemarcei, Greciei,

Finlandei, Italiei, Portugaliei şi altor state şi , după cum am ar ătat, în

Constitu ţ ia S.U.A.

În ceea ce priveşte România, Conven ţ ia de la Paris din 1858 precum şiConstitu ţ iile din 1866 şi 1923 au adoptat principiul separaţiei puterilor statului.

Toate constituţiile menţionate au plecat de la premisa că statul îndeplineşte

trei activităţi principale:

61 Respectfully Quoted, A Dictionary of Quotations.



47 ● func ţ ia legislativă – prin care se înţelege activitatea statului ce are ca

obiect stabilirea de norme generale, de conduită umană, obligatorii şi de aplicare

repetată;

● func ţ ia executivă – care asigur ă bunul mers al vieţii publice prin

organizarea aplicării legilor şi prin punerea lor în executare la cazurile concrete,

cu posibilitatea de a se recurge, dacă este necesar, la for ţa de constrângere a

statului;

● func ţ ia judecătorească – adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor

şi de soluţionare cu putere de a decide legal, în cadrul unei proceduri publice şi

contradictorii, a legilor juridice.

Aceste constituţii au prevăzut, totodată, că fiecare din funcţiile statului sunt

încredinţate unor organe distincte şi independente unul faţă de celălalt, în sensul

că ele acţionează f ăr ă vreun amestec din partea unui alt organ de stat, iar

între ele

există raporturi bine stabilite. Dar, în acelaşi timp, ele fiind silite să funcţioneze,

vor trebui să acţioneze de comun acord.

Constituţiile care au pus la baza lor principiul separaţiei puterilor statului

au fost preocupate să găsească nu numai modalităţi pentru menţinerea unui

echilibru între aceste puteri, “ puterea să oprească puterea”, dar şi diverse “ frâne

şi contragreut ăţ i, chemate să înl ăture pericolul unei alunecări spre adoptarea

de mă suri tiranice”.62

Constitu ţ ia României din 1991, chiar dacă nu stipula expres prin conţinut,

reflecta clar principiul separaţiei puterilor, însă Constitu ţ ia revizuit ă din 2003,

la art.1 alin.(4) consacr ă expres principiul separaţiei puterilor: “Statul se

organizează potrivit principiului separa ţ iei şi echilibrului puterilor – legislativă ,

executivă şi judecătorească – în cadrul democra ţ iei constitu ţ ionale” 63.

62 A se vedea T.Dr ăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991,

pag.31.63 Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, elaborată în baza modificării şi completării Constitu ţ iei din 1991, prin Legea de revizuire a Constitu ţ iei României nr.429/2003, aprobată prin Referendum naţional şi publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003.



48Legiuitorul a avut apoi în vedere, pe tot parcursul legii fundamentale, acest

echilibru instituţional al autorităţilor publice şi un regim semiprezidenţial, foarte

aproape de modelul francez. Astfel, preşedintele apare ca un organ tot atât de

reprezentativ ca şi Parlamentul şi cu o autoritate de aceeaşi mărime, fiind ales

prin vot universal, egal, direct şi secret.

În cadrul structurilor instituite de Constitu ţ ia României, autorităţi publice

ca Parlamentul, Guvernul, Pre şedintele Republicii sau Justi ţ ia, au o

individualitate distinctă şi o independenţă funcţională, concretizate în atribuţiile

lor.

Separaţia puterilor, ca modalitate de democratizare a vieţii politice şi

funcţionarea practică a structurilor create de ea depind în mare măsur ă de jocul

for ţelor politice şi sociale chemate să le dea viaţă. Conţinutul acestor structuri va

putea evolua, într-un sens sau altul, în funcţie de raporturile ce se nasc între

aceste for ţe, în orice moment al funcţionării statului de drept.

Regimurile politice totalitare de toate nuanţele au criticat principiul

separaţiei puterilor, susţinând că de fapt puterea ar fi “unică” şi că ea ar apar ţine

poporului şi, în consecinţă, nu ar putea în nici un caz să fie divizată. În realitate

însă prin ignorarea voită a principiului separaţiei puterilor şi prin eliminarea sa

practică din

constituţiile fostelor state socialiste a fost favorizată concentrarea puterii în

mâinile unor persoane şi negarea practică a oricăror mecanisme de conducere

colectivă. Principiul “unicit ăţ ii” puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi,

dar a şi subordonat practic întregul sistem al organizării politice dominaţiei unuisingur partid, împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opoziţiei politice, negarea

principiilor pluralismului şi, în final, îndepărtarea de la marile principii

democratice ale dreptului constituţional, validate de o întreagă experienţă

istorică.

Revenirea la democraţie a ţărilor din Europa Centrală şi de Est a impus tot

mai mult “reabilitarea” principiului separaţiei puterilor, recunoaşterea utilităţiisale ca un principiu fundamental de organizare politică şi de drept constituţional



49şi, totodată, premisa aşezării întregii vieţi sociale pe principii umaniste şi

democratice.

În cadrul separaţiei puterilor, parlamentele ocupă un rol dintre cele mai

importante, rol care s-a accentuat şi diversificat în decursul timpului, pe măsura

evoluţiei societăţilor democratice.

Aşa cum se cunoaşte – şi aşa cum s-a ar ătat în cadrul paragrafului

precedent,– în cadrul separaţiei puterilor în stat, parlamentele lumii au o lungă

şi fr ământată istorie. De la primele adunări consultative pe “ st ări”, convocate de

monarhi pentru a stabili plata impozitelor, până la marile parlamente moderne,

ale căror dezbateri şi hotărâri stârnesc interesul lumii întregi, instituţia

parlamentar ă a cunoscut o îndelungată istorie. Au fost, desigur, parlamente

obediente, care s-au transformat în adevărate anexe ale puterii executive, dar şi

parlamente revolu ţ ionare, care au cerut socoteală regilor, ori au impus

adoptarea unor documente programatice, cum a fost Declara ţ ia drepturilor

omului şi cet ăţ eanului, în timpul Revolu ţ iei Franceze.

1.3.2. Principiul separa ţ iei puterilor în democra ţ iile moderne

Chiar şi în democraţiile moderne modul de manifestare practică a

principiului separaţiei puterilor în stat cunoaşte forme diferite. Practic nu se

întâlnesc două state în care modalităţile concrete de separare sau distribuire a

funcţiilor legislativă, executivă, judecătorească să se repete într-o formă

identică.

Şi în cadrul aceluiaşi stat, în condiţiile în care prevederile constituţionalecare reglementează distribuirea atributelor de putere au r ămas neschimbate, s-au

constatat modificări ale raportului între puteri, în beneficiul uneia sau alteia

dintre ele. Astfel, în practica constituţională a Statelor Unite ale Americii,

raporturile dintre puteri, îndeosebi dintre puterea executivă şi cea legislativă,

cunosc o evoluţie distinctă în fiecare legislatur ă sau mandat prezidenţial.

Ambele puteri – legislativă şi executivă – exercită aşa-zisele puteri enumerate (cele expres stipulate în Constituţie) şi puteri subîn ţ elese (acele prerogative care



50ţin de natura funcţiei legislative sau executive). În ceea ce priveşte sursa

puterilor subînţelese (implicite) aceasta este interpretarea diferitelor texte din

Constituţie.64

Pe de altă parte, în Europa, după al doilea r ăzboi mondial, parlamentele au

reunit o multitudine de for ţe politice care îşi cuceriser ă legitimitatea popular ă în

lupta împotriva Germaniei naziste. Într-un astfel de parlament multicolor, f ăr ă

nici o majoritate absolută în arena parlamentar ă se desf ăşurau diverse jocuri

politice, iar guvernarea era greoaie.

În ceea ce priveşte Fran ţ a, prin Constituţia din 1958 s-au găsit o serie de

mecanisme pentru a diminua atotputernicia Parlamentului, urmând segmentarea

forului legislativ într-o majoritate parlamentar ă stabilă şi opoziţie. Pentru

echilibru, s-a amplificat dreptul parlamentarilor de informare şi de control

asupra membrilor Guvernului, precum şi influenţa lor asupra deciziei luate de

puterea executivă. Cu toate acestea, în prezent, se consider ă că rolul puterii

executive este primordial faţă de cel al puterii legislative.

Dar, pe de altă parte, se apreciază că, deşi parlamentele din diferite state

întreprind eforturi pentru contrabalansarea puterii executivului, r ămâne o

constantă a activităţii de conducere politică trecerea pe plan secund a competiţiei

(raporturilor) între legislativ şi executiv, corespunzător mecanismelor separaţiei

puterilor şi evidenţierea, în schimb, a confruntării între Guvern şi societatea

civilă, în special sindicate şi partide neparlamentare, care pretind că exprimă

nemulţumirile electoratului, a unor segmente socioprofesionale ale populaţiei

faţă de anumite obiective ale programului de guvernare sau măsuriguvernamentale nepopulare.65

Asistăm astfel la o luptă politică prin care se contestă legitimitatea

Guvernului, care nu mai are în centru Parlamentul ce ofer ă un cadru democratic

de negocieri şi soluţionarea conflictelor între majoritatea parlamentar ă şi

opoziţie, locul său fiind luat de grupuri de interese, sindicate, formaţiuni politice

64 A se vedea C. Ionescu, Op.cit ., pag.245.65 Ibidem, pag.248.



51nereprezentative ce au ca scop r ăsturnarea Guvernului f ăr ă recurgerea la forma

parlamentar ă a moţiunii de cenzur ă.66

Faţă de această situaţie, în doctrina juridică românească se afirmă că în

zilele noastre accentul nu se pune pe separa ţ ia puterilor, ci pe colaborarea

lor”. 67

Încă din 1926 mari specialişti în drept constituţional, precum Barthélémy şi

Duez, remarcau că, din păcate, principiul separaţiei puterilor a suferit, în

semnificaţia sa exactă, o dublă alterare: 1) este exagerat sub influen ţ a spiritului

logic; 2) este deformat sub influen ţ a spiritului juridic.68

Un alt punct de vedere este cel al unui constituţionalist francez care

subliniază că se constată un decalaj important între „declinul ” teoriei trinităţii

puterilor, ce pierde progresiv din for ţe şi din valoarea sa explicativă pentru că ea

nu mai corespunde realităţii, şi percepţia ei de către opinia publică, care continuă

să creadă însă, respectiv de către clasa politică care continuă să o invoce.69

Referindu-se la distincţia dintre organele legislative şi cele executive,

acelaşi autor, pe aceasta o consider ă „ piatra unghiular ă a dreptului public

contemporan” dar şi „ piatra unghiular ă a structurii puterii publice”.70 Şi mai

subliniază că în concepţia teoreticienilor actuali, adevărata divizare nu constă

între puterea de a face legea şi cea de a o executa ci, pe de o parte, între puterea

ce apar ţine organelor executive de a conduce politica naţională utilizând în acest

sens aparatul administrativ de care dispun şi, pe de altă parte, libertatea lăsată

organelor deliberative (parlamentelor) de a controla acţiunile guvernului.71

Pe de altă parte, după aprecierea unui reputat profesor şi autor român principiul separa ţ iei puterilor nu a dispărut, dar aplicarea lui pe plan juridic se

66 Mişcările greviste din Franţa din decembrie 1995, declanşate de sindicate şi sprijinite de partidele politice destânga sunt o dovadă a “mut ării” luptei politice din Parlament pe str ăzi. A se vedea C.Ionescu, Op.cit ., pag.248.67 A se vedea I.Deleanu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Tratat, vol.I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.82.68 Barthélémy et Duey, Précis élémentaire de droit constitutionel , Paris, 1926, pag.152.69 P.Pactet, Institutions politique, Droit constitutionnel , 9e edition, Masson, Paris, 1989, pag.113.70 Ibidem. 71 Ibidem, pag.114.



52 pliază azi la comandamente politice pe care Montesquieu nu le putea avea în

vedere la data conceperii teoriei sale.72

Analiza practicii regimurilor constituţionale care îşi revendică existenţa şi

funcţionarea din principiul separaţiei puterilor în stat reflectă faptul că niciodată

această separaţie nu a fost perfectă. Chiar şi atunci când separaţia se doreşte a fi

una rigidă, specifică regimurilor prezidenţiale, nu este posibil funcţionarea

puterilor în stat în afara controlului reciproc, ca să nu mai vorbim de sistemele

politice parlamentare situaţie în care colaborarea puterilor este mai mult decât

evidenţă iar între executiv şi legislativ există cele mai largi punţi de comunicare,

putând astfel vorbi mai degrabă de o puternică interferenţă a unor funcţii statale,

decât de o separaţie a puterilor în stat. Pe acest fond în teoria şi practica

activităţii statale a apărut ideea colabor ării şi a echilibrului puterilor în stat care

se opun separ ării rigide a acestora.

Deci este incontestabil faptul că întreg parcursul dezvoltării sociale a fost

însoţit de evoluţia firească a principiului separaţiei puterilor în stat, care astăzi

presupune o abordare teoretică şi practică tot mai complexă şi mai obiectivă. Nu

putem vorbi astăzi de separaţia puterilor f ăr ă a lua mereu în consideraţie

echilibrul ,73 interferen ţ a, colaborarea acestora, într-un context social complex,

determinat de multipli factori interni şi internaţionali.

În concluzie, apreciem că atingerea obiectivului propus prin lucrarea de

faţă – analiza mecanismului raporturilor dintre Parlament şi autorit ăţ ile

administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale - presupune cu claritate

şi stringenţă evidenţierea continuă a locului şi rolului Parlamentului de instituţiefundamentală în statul de drept cu accent pe coordonatele sale de parte implicată

în raporturile analizate.

72 A se vedea I.Vida, Puterea executivă şi administra ţ ia publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial ,Bucureşti, 1994, pag.2773 În Constituţia României este consacrat principiul „ separa ţ iei şi echilibrului puterilor”. A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.1 alin.(4).



53CAPITOLUL II

PARLAMENTUL – SUVERANITATEA ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ

A ROMÂNIEI

2.1. Parlamentul - organism de suveranitate na ţ ional ă a poporului român

2.1.1. Poporul – titular absolut al suveranit ăţ ii

Suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia

această putere are vocaţia de a decide în numele poporului său, f ăr ă nici o imixtiune, în

toate treburile interne şi externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte state, precum şi a

principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional. Rezultă că

suveranitatea implică interacţiunea a două componente esenţiale inseparabile ce se

condiţionează reciproc : suprema ţ ia puterii de stat şi independen ţ a acestei puteri .74

Altfel spus, suveranitatea este “interioar ă” şi “exterioar ă” sau, în fine, se

poate vorbi despre “ suveranitatea în stat ” şi “ suveranitatea statului”. Suprema ţ ia puterii

sau “ suveranitatea în stat ” exprimă dreptul puterii de stat de a decide, f ăr ă nici un fel de

îngr ădire din partea altor “ puteri sociale”, în toate problemele ce ţin de guvernarea

statală. Independen ţ a puterii exprimă plenitudinea şi necondiţionarea aceloraşi

prerogative pe plan extern.75

Teoriile juridice şi politice moderne recunosc unei singure autorit ăţ i –

poporul – calitatea de titular absolut al puterii (suveranit ăţ ii). Toate celelalte institu ţ ii

sau autorit ăţ i, puteri publice, primesc exerci ţ iul puterii sau ale unor func ţ ii ale puterii

numai prin delega ţ iune…76.

Deci suveranitatea naţională, ce apar ţine poporului şi se manifestă catr ăsătur ă definitorie a puterii de stat, se realizează numai într-un cadru temeinic organizat

de conducere a societăţii. Acest cadru organizat este statul ca fenomen social

74 În literatura juridică se subliniază faptul că definirea conţinutului suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nuînseamnă divizarea suveranităţii în păr ţi distincte, de sine stătătoare, deoarece o asemenea împăr ţire ar avea uncaracter artificial faţă de caracterul unic şi indivizibil al suveranităţii. A se vedea în acest sens I.Muraru Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1997, pag.141.75 A se vedea I.Deleanu, Constitu ţ ia României – comentat ă şi adnotat ă, Regia Autonomă “ Monitorul Oficial ”,

Bucureşti, 1992, pag.10-11. 76 A se vedea I.Muraru,Simina Tănăsescu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Ediţia a IX-a revăzută şicompletată, Bucureşti, Editura “ Lumina Lex”, 2001, pag.447.



54instituţional, ca mod de organizare şi de manifestare a puterii publice şi care o exercită

pe aceasta prin “delega ţ iune” de la popor.

Consider ăm această subliniere foarte importantă, ea fiind stipulată cu

claritate în art.2 alin.(1) al Constituţiei României:“(1) Suveranitatea na ţ ional ă apar ţ ine poporului român, care o

exercit ă prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice

şi corecte, precum şi prin referendum.”

Legea noastr ă fundamentală face în acest caz şi o precizare de esenţa

democraţiei constituţionale ce vizează constituirea organelor reprezentative prin

alegeri libere, periodice şi corecte. Făr ă astfel de alegeri organele reprezentative nu

ar mai fi ale poporului ci, dimpotrivă, suprapuse lui. “ Într-o societate democratică

statul întotdeauna iese din urne”. 77

În aliniatul (2) din acelaşi articol, Legea noastr ă fundamentală stipulează:

“(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în

nume propriu.”

Această precizare este în strânsă legătur ă cu articolul 3 din „ Declara ţ ia

francez ă a drepturilor omului şi cet ăţ eanului ” din 1789, care precizează:

“ Principiul oricărei suveranit ăţ i rezid ă în mod esen ţ ial în na ţ iune. Nici un corp,

nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod expres de la

aceasta.”

Problema care se pune este prin ce mecanisme şi proceduri trebuieinstituite autorităţile politice astfel încât ele să “emane în mod expres” de la naţiune

şi să reprezinte voinţa membrilor săi ? Acestea nu pot fi decât organismele de

suveranitate naţională clădite de-a lungul evoluţiei societăţii. Aceste organisme

exercită puterea în limitele competenţelor ce le sunt atribuite, iar relaţia de putere

devine acum o relaţie bine definită prin dispoziţii constituţionale.

77 A se vedea M.Constantinescu, I.Muraru, A.Iorgovan, Revizuirea Constitu ţ iei României, Explica ţ ii şi comentarii,Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag.8.



55 În temeiul prevederilor constituţionale, organismele de suveranitate

na ţ ional ă , alese, ale poporului român sunt Parlamentul bicameral – Senatul şi Camera

Deputa ţ ilor, precum şi Pre şedintele României.

În cadrul organismelor amintite, Parlamentul ocupă locul central. Iar for ţasistemului parlamentar constă desigur în principiul suveranit ăţ ii na ţ ionale, în ideea că

Parlamentul reprezintă poporul, iar parlamentarii sunt delegaţii săi, care nu pot delega,

în nici un caz, prerogativele lor unor funcţionari ai statului. Principiul cunoscut încă din

dreptul roman, “delegata potestas non delegatur ” este pe deplin valabil şi azi. El, în

esenţă, se opune transmiterii oricăror prerogative parlamentare către alte instituţii de

unde şi fundamentul drepturilor şi prerogativelor parlamentarilor, independenţa de care

ei se bucur ă pentru înf ă ptuirea mandatului lor.

În această ordine de idei, în mod inspirat, sublinia, la timpul său, filosoful

şi omul politic irlandez Edmund Burke (1729-1797) : “Parlamentul nu este un congres

de ambasadori care exprimă interese diferite şi ostile, pe care fiecare urmăre şte să le

pă streze… Parlamentul este adunarea deliberativă a unei singure na ţ iuni, având un

singur interes, ca un întreg…”

78

Revigorarea ideii democratice şi eşecul formelor de guvernare totalitar ă au

demonstrat, f ăr ă putinţă de tăgadă, valoarea Parlamentului ca instituţie a statului de

drept, for ţa şi viabilitatea acestuia, ca exponent şi garant al suveranit ăţ ii na ţ ionale.

Parlamentele reprezintă astăzi în lume cele mai largi forumuri democratice de

reprezentare naţională, de dezbatere, laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori

de r ăspundere ai vieţii publice, elemente de contrapondere faţă de orice tentative de adiminua drepturile democratice.

Evoluând în mod firesc, odată cu transformările survenite în viaţa politică

importanţa Parlamentului, de reprezentant al suveranităţii poporului, s-a impus cu cea

mai mare vigoare, parlamentele hotărând asupra problemelor de fond ale ţărilor, asupra

soartei guvernelor, asupra utilităţii unor măsuri politice, formulând întrebări, deseori

78 Cf.Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of Quatations.



56incomode, la adresa Executivului, f ăr ă a mai vorbi de faptul că în unele sisteme politice

(regimurile parlamentare) parlamentele pot desemna şi pot demite pe însuşi şeful

statului.

Evoluţia istoriei şi vieţii politice şi juridice româneşti atestă că poporulromân a fost şi r ămâne un popor european cu voinţă integrată în istoria Europei. Din

spiritualitatea noastr ă nu au dispărut niciodată tradiţiile democrat-parlamentare,

constituţionale, înr ădăcinate şi experimentate de-a lungul istoriei noastre naţionale

moderne.

Căutând permanent forme şi principii juridice care să corespundă activităţii

şi vieţii lor parlamentare, propriei spiritualităţi, dar în pas cu evoluţiile acestora lanivelul ţărilor europene avansate, românii au devenit – după expresia lui Mihail

Kogălniceanu – o naţiune respectată, preocupată permanent de suveranitatea sa

naţională, iar în constelaţia statelor Europei o “na ţ ie care î şi are con ştiin ţ a drepturilor

sale şi curajul de a le apăra”. De aici şi marea înclinaţie a românilor spre viaţa şi

cultura juridică, spre un parlamentarism modern. Aceste preocupări au fost manifestate

încă de la începutul epocii moderne şi concretizate sub forma elabor ării şi aplicării unorlegiuiri care să dea viaţă celor mai importante şi perene valori şi tradiţii, ce au influenţat

şi determinat continuitatea poporului nostru şi întreaga lui evoluţie în spaţiul european.

Ca acte de importanţă deosebită pentru suveranitatea naţională, sub cupola

Parlamentului României s-a dat citire, la 9 mai 1877, Declara ţ iei de independen ţă a

ţării, s-au ratificat, în 1920, Actele de unire a provinciilor istorice române şti cu Ţ ara

ş.a.După anul 1989, prin revenirea ţării la tradiţiile sale parlamentare, la

bicameralism, instituţia Parlamentului în România a cunoscut neîndoielnic o serioasă

revitalizare, o schimbare de substanţă a conţinutului său şi bineînţeles un loc şi un rol

foarte bine definite în noul cadru constituţional al separaţiei puterilor în statul român de

drept. Potrivit Constituţiei art.61 alin.(1) “Parlamentul este organul reprezentativ

suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”



57 Totodată, în urma eforturilor parlamentare de modernizare a legislaţiei,

Constituţia României numită, pe bună dreptate, şi “constitu ţ ie europeană”, se

caracterizează printr-o reală modernitate şi din punctul de vedere al încorpor ării în

cuprinsul său a unor principii şi norme ce reuşesc să caracterizeze şi să definească

elementele fundamentale caracteristice ale statului român de drept. Între acestea

“ suveranitatea” ocupă un loc deosebit de important, fapt pentru care chiar la

începutul Legii noastre fundamentale se stipulează: “România este stat na ţ ional,

suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” 79

Ca organism de suveranitate naţională, potrivit prevederilor Constituţiei

şi legislaţiei electorale, Parlamentul României , compus din Camera Deputa ţ ilor şi

Senat , este ales pentru un mandat de 4 ani prin vot universal, egal, direct, secret şi

liber exprimat. În baza normelor legale de reprezentare numărul senatorilor este mai

mic decât cel al deputaţilor, 137 faţă de 332 (în actuala legislatur ă)80. De asemenea

Constituţia stabileşte limita minimă de vârstă pentru candidaţii la funcţiile de

senatori – 33 de ani, deputaţi - 23 de ani. Chiar dacă atribuţiile şi prerogativele celor

două Camere sunt considerate aproape identice, apreciem că această diferenţiere de

vârstă, alături de altele la care ne vom referi pe parcursul lucr ării dau o conotaţie în

plus locului şi rolului Senatului în realizarea suveranităţii naţionale a României.

Organizarea şi funcţionarea internă a fiecărei Camere parlamentare sunt

stabilite prin Regulamente proprii, ceea ce consacr ă autonomie fiecăruia dintre

Corpurile legiuitoare şi a acestora faţă de alte autorităţi ale puterii statale.

Regulamentele Camerelor, dând curs prevederilor constituţionale, sunt documente

cu valoare normativă pentru toate aspectele ce privesc organizarea, funcţionarea,

activitatea curentă a acestui for legislativ, precum şi întreaga activitate a senatorilor

79 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.1 alin.(1).80 Este vorba de legislatura 2004-2008.



58şi deputaţilor de reprezentanţi ai poporului în exercitarea suveranităţii naţionale.81

În ceea ce priveşte actele de major ă importan ţă pentru suveranitatea

na ţ ional ă a României, adoptate sub cupola Parlamentului României, în perioada de

după constituirea noului Parlament bicameral din 1990, cele mai semnificative leapreciem ca fiind:

Constitu ţ iile din 1991 şi 2003; Declara ţ ia Camerei Deputa ţ ilor privind

integrarea României în structurile politice, strategice şi economice euroatlantice,

din 12 iunie 1995; Declara ţ ia Senatului României privind integrarea ţării în

structurile politice, strategice şi economice euroatlantice din 15 iunie 1995;

Mesajul Pre şedintelui României şi Hot ărârea Parlamentului nr.36 din 18decembrie 2001 de aprobare a Strategiei de Securitate Na ţ ional ă; Mesajul

Parlamentului nr.1 din 10 aprilie 2002 privind aderarea României la NATO;

Declara ţ ia Parlamentului nr.2 din 25 noiembrie 2002 cu privire la invitarea

României de a începe negocierile de aderare la NATO; Legea nr.22 din 1 martie

2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord; Declara ţ ia

Senatului României din 1 aprilie 2004 cu privire la admiterea oficial ă a ţăriinoastre în Alian ţ a Nord-Atlantică; Hot ărârea Parlamentului nr.10 din 13 mai 2004

pentru aprobarea Cartei Albe a securit ăţ ii şi apăr ării na ţ ionale a Guvernului.

2.1.2. Func ţ iile Parlamentului ca organism de suveranitate na ţ ional ă

Parlamentul, ca organism de suveranitate naţională, îşi exercită mandatul

său în acest sens prin funcţiile pe care le îndeplineşte:

a) func ţ ia legislativă 82 are ca temei constituţional art.61 alin.(1) din

Constituţia României: “(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al

poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

81 A se vedea Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr.28 din 24 octombrie 2005, publicat înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.948 din 25 octombrie 2005 şi Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor adoptat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr.8/1994. După modificările ulterioare a fost republicat în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.51 din 31 ianuarie 2001. Modificat iar prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr.23 din 11noiembrie 2003. Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1030 din 8 noiembrie 2004. Modificat şicompletat din nou prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr.34 din 25 octombrie 2005, hotărâre publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr.950 din 26 octombrie 2005.



59 Această funcţie prezintă o importanţă cu totul excepţională deoarece prin

intermediul său sunt elaborate normele de drept ce constituie reguli de conduită

obligatorii pentru toţi cetăţenii ţării. Legiferarea este deci împuternicirea

primordială a Parlamentului, acesta fiind structura puterii statale care adoptă

normele din vârful ierarhiei legislative: Constitu ţ ia, legile organice, legile ordinare,

hot ărârile de importan ţă major ă. 83

Într-o altă viziune putem aprecia că funcţia legislativă înseamnă edictarea de

norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii şi pentru puterea

jurisdicţională.

Exprimându-şi opinia asupra practicii concrete de realizare, un reputat

teoretician şi practician al „ Dreptului parlamentar ”,84 profesorul Ioan Vida, sublinia

că în rândul func ţ iilor parlamentare… func ţ ia legislativă are ponderea cea mai

important ă. De aceea, aceast ă func ţ ie, al ături de celelalte, este supusă unui set de

reguli constitu ţ ionale şi regulamentare, care-i facilitează realizarea, într-un mediu

adesea ostil la disciplină , concretizat prin dispute politice, prin interese

contradictorii, prin opinii şi luări de pozi ţ ie diferite, izvorâte din confruntarea

dintre majoritate şi opozi ţ ie.85

În precizarea importanţei şi rolului funcţiei legislative a Parlamentului,

consider ăm importantă şi aprecierea din doctrina de specialitate, potrivit căreia

activitatea legislativă are o importanţă definitorie în caracterizarea Parlamentului

având în vedere atât faptul că legea este în fruntea ierarhiei izvoarelor de drept, cât

şi în considerarea creşterii f ăr ă precedent a numărului şi complexităţii legilor în

societatea modernă, ceea ce a avut ca urmare o evoluţie importantă a condiţiilor de

82 A se vedea Irina Moroianu-Zlătescu, Func ţ ia legislativă a Parlamentului, Institutul Român pentru DrepturileOmului, Bucureşti, 1996.83 A se vedea V.Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică parlamentar ă,vol.I, Editura “ Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pag.71.84 În literatura de specialitate din ţara noastr ă, din ultimii ani, Dreptul parlamentar este recunoscut unanim ca avândun loc bine stabilit în cadrul sistemului de drept românesc,ca subramur ă a Dreptului constituţional. El este consecinţaformării parlamentelor în sensul modern al termenului şi, pentru noi, a evoluţiei parlamentarismului românesc dedupă 1989. A se vedea în acest sens: I.Muraru, M.Constantinescu, Drept parlamentar românesc,Editura Gramar,Bucureşti, 1999; M.Constantinescu, M.Amzulescu, Drept parlamentar , Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004; V.D.Zlătescu, Introducere în legistica formal ă, Bucureşti, Editura Romprint, 1995; I.Vida, Procedura legislativă, Parlamentul României,Bucureşti, 1999; I.Vida, Manual de legistică formal ă. Introducere întehnica şi procedura legislativă, Bucureşti, Editura „Lumina Lex, 2000; ş.a.85 A se vedea I.Vida, Procedura legislativă, Parlamentul României, Bucureşti, 1999, pag.50.



60exercitare a funcţiei legislative a statului. De aceea, modul în care ea se exercită este

semnificativ pentru întreaga competenţă constituţională a Parlamentului. 86

În literatura de specialitate funcţia legislativă a Parlamentului este prezentată

ca având câteva tr ă sături distincte, astfel:

● este o funcţie primordial ă şi prioritar ă, deoarece ea dă conţinut şi defineşte

Parlamentul ca putere legislativă în stat şi are precădere asupra celorlalte funcţii ale

acestuia;

● are un caracter complex; ea cuprinde o multitudine de activităţi şi

proceduri parlamentare ce se desf ăşoar ă pe parcursul mai multor etape, presupune

participarea unor diverse forumuri parlamentare (Birourile permanente, Comisiile

parlamentare, plenul fiecărei Camere, dacă este cazul, şedinţa comună a celor două

Camere etc.);

● are un caracter permanent ; ea se desf ăşoar ă pe tot parcursul unei

legislaturi, spre deosebire de alte funcţii, care sunt exercitate numai periodic sau în

anumite circumstanţe determinate (alegerea unor înalţi demnitari, exercitarea

funcţiei de control etc.);

● are un caracter politic, pe de o parte datorită faptului că în realizarea ei

intervin oameni politici ce reprezintă populaţia, dar şi partidele politice ce i-au

desemnat iar, pe de altă parte, datorită implicaţiilor majore ale acestei funcţii; aşa

cum este bine cunoscut, legile au o incidenţă directă nu numai asupra conduitei

cetăţenilor, dar şi asupra modului lor de viaţă, asupra nivelului lor de trai; în măsura

în care legile adoptate de Parlament corespund necesităţilor sociale, ele vor facilita

– desigur – progresul societăţii, iar în măsura în care nu vor ţine seama de toţifactorii menţionaţi, vor crea disfuncţionalităţi. 87

În ceea ce priveşte modalit ăţ ile prin care se exercită funcţia legislativă a

Parlamentului acestea pot fi directe şi indirecte:

86 A se vedea I.Muraru, M.Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura ACATMI, Bucureşti, 1999,pag.121-122.87 A se vedea V.Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică parlamentar ă, Vol.I, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pag.71-72.



61 ● cele directe, legate de adoptarea propriu zisă a legilor, respectându-se

etapele şi procedurile ce alcătuiesc procesul legislativ;

● cele indirecte, prin luarea în discuţia Parlamentului a unor carenţe

legislative, prin sesizarea unor imperfecţiuni şi deficienţe, propunându-se adoptarea

legilor existente, modificarea lor sau luarea în considerare a unor împrejur ări care

determină reînnoirea completă a cadrului legislativ într-un anumit domeniu.

Exercitarea funcţiei legislative apar ţine teoretic numai Parlamentului, care o

exercită singur, ca atare într-o asemenea viziune trebuie interpretat şi art.61 alin.(1)

din Constituţia României potrivit căruia “ Parlamentul este… unica autoritate

legiuitoare a ţării”.

Potrivit prevederilor Regulamentelor celor două Camere, funcţia legislativă a

Parlamentului se exercită fie de către fiecare din Camere în parte, în şedinţe

separate, fie în şedinţe comune, în situaţiile în care Constituţia sau Regulamentul

şedinţelor comune prevăd acest lucru. Tot Legea fundamentală şi

Regulamentele Camerelor sunt cele care stabilesc procedura legislativă, acestea

desf ăşurându-se, în principal, în următoarele etape: a) ini ţ iativa legislativă; b)

examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în Comisiile

parlamentare, încheiat ă , după caz, cu întocmirea unui raport sau a unui aviz; c)

dezbaterea în plenul fiecărei Camere; d) votarea; e) promulgarea legii.

În practică însă Parlamentul împarte această funcţie, sau unele elemente ale

acestei funcţii, cu Executivul sau cu electoratul , în situaţiile de referendum.

Implicarea Executivului în funcţia legislativă se realizează îndeosebi prin

delegare legislativă, în baza prevederilor art.115 din Constituţie, dar şi prin altemodalităţi cum sunt: ini ţ iativa legislativă, inclusiv iniţiativa revizuirii Constituţiei,

dreptul Guvernului de a prezenta amendamente motivate în scris, dreptul de veto al

Pre şedintelui României, în promulgarea legilor .

Tot Legea fundamentală, la art.108 – Actele Guvernului - prevede categoriile

de acte normative ce sunt de competenţa Executivului în activitatea sa de legiferare:

hot ărârile şi ordonan ţ ele, precizându-se că “ Hot ărârile se emit pentru organizareaexecut ării legilor ” (art.108 alin.(2)), ceea ce înseamnă că Guvernul reglementează,



62în baza legii, relaţiile sociale care se formează în domeniul executării legii

respective. Privind ordonanţele, “ simple” şi “de urgen ţă”, Constituţia face

delimitare între legea organică şi ordonanţă, dar asimilează ordonanţele ca for ţă

juridică cu legea, cu condiţia ca acestea să fie aprobate de Parlament, dacă legea de

abilitare o cere.

În baza celor prezentate anterior consider ăm justă sublinierea privind limitele

puterii legislative a Parlamentului .88 În ceea ce ne priveşte, apreciem că aceste

limite cel mai adesea se manifestă în situaţii extraordinare sau în cazul stărilor

excepţionale, când creşte rolul legislativ al Executivului prin adoptarea

ordonan ţ elor de urgen ţă 89 sau prin creşterea numărului decretelor preziden ţ iale,

aceste situaţii fiind determinate adesea de motive de securitate naţională.

Exercitarea funcţiei legislative cuprinde deci o serie de activităţi, căi şi metode

care se desf ăşoar ă în cadrul unei stricte respectări a procedurilor

constituţionale, neputând să se îndepărteze de la prevederile-cadru care, în baza

principiului separaţiei puterilor în stat, determină competenţa diverselor organe ale

statului. Vechiul principiu al “ suveranit ăţ ii Parlamentului” este înlocuit tot mai

mult astăzi de repartizarea precisă de competenţe, inclusiv în domeniul activităţii

legislative, între diversele organe ale statului.

Apreciem necesar de subliniat şi faptul că şi ierarhia legislativă dă o

conotaţie semnificativă manifestării suveranităţii naţionale şi implică totodată

aceeaşi ierarhie a realizării actului de suveranitate naţională. În acest caz elaborarea

Constituţiei este desigur actul suprem de suveranitate, act mult superior elabor ării

unei legi ordinare.

88 A se vedea V.Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Op.cit ., pag.73.89 A se vedea art.115 alin.(4), (5), (6) din Constituţia României. La alin.(4) se precizează că :”Guvernul poate adoptaordonan ţ e de urgen ţă numai în situa ţ ii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânat ă…”.



63 Constituţia României prin art.75 “Sesizarea Camerelor ”90 realizează o

adevărată reformă pentru optimizarea procesului decizional în activitatea legislativă.

Chiar în concepţia constituţională a egalităţii Camerelor, în sens funcţional acestea

sunt diferenţiate, pe de o parte, în Camer ă decizional ă şi, pe de altă parte, în

Camer ă de reflec ţ ie. Ca urmare Senatul are competen ţ a de Camer ă decizional ă

pentru ratificarea tratatelor şi a altor acorduri interna ţ ionale, ca şi pentru măsurile

legislative ce rezultă din aplicarea acestora, precum şi în domeniul legilor organice

care privesc organizarea şi func ţ ionarea statului. Şi din aceste competenţe

majore atribuite Senatului rezultă desigur o implicare superioar ă a acestei Camere

în exercitarea suveranităţii naţionale.

b) Func ţ ia de control parlamentar – este acea funcţie ce se exercită

de către Camerele legiuitoare în virtutea vocaţiei lor, ca autorităţi publice legitimate

electoral, de exercitare a unui control general, în numele şi ca reprezentant suprem

al poporului român, asupra întregii activităţi statale, prin modalităţile prevăzute în

Constituţie, Regulamentele Camerelor, legi. În acest caz nu putem aprecia altfel

decât că exercitarea acestei funcţii de către Parlamentul României este un act de

deplină suveranitate na ţ ional ă.

90 Iată conţinutul art.75 din Constituţie: Sesizarea Camerelor (1) Se supun spre dezbatere şi adoptare CamereiDeputaţilor, ca primă Camer ă sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau aaltor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2),articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalte proiecte de legi sau propunerilegislative se supun dezbaterii

şi adopt

ării, ca prim

ă Camer

ă sesizat

ă, Senatului.

(2) Prima Camer ă sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consider ă că proiectele de legi sau propunerilelegislative au fost adoptate.

(3) După adoptare sau respingere de către prima Camer ă sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimiteceleilalte Camere care va decide definitiv.

(4) În cazul în care prima Camer ă sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alineatului (1), intr ă în competenţa sadecizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Camer ă este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Camer ă sesizată, care va decide definitiv în procedur ă deurgenţă.

(5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care

Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională apar ţine primei Camere.



64 Instituţia controlului parlamentar are dublă semnificaţie: pentru buna

func ţ ionare a întregului angrenaj al organizării statale cât şi ca func ţ ie a

Parlamentului.

În cel de-al doilea caz controlul parlamentar , în toate ţările lumii, reprezintă una din laturile cele mai importante ale activităţii parlamentare. După opinia unor

autori francezi termenul de control desemnează activit ăţ ile politice ale Adunărilor,

spre deosebire de activitatea lor legislativă , şi acoper ă o mare diversitate de

opera ţ iuni. 91

În aceeaşi ordine de idei în lucrarea Les Parlements dans le Monde 92, un

studiu elaborat de Uniunea Interparlamentar ă, se pune în lumină fundamentulcontrolului parlamentar astfel: “ For ţ a Parlamentului derivă din partea sa de a

supraveghea în ansamblul său ac ţ iunea politică şi administrativă a executivului şi

chiar de a o întrerupe atunci când ea nu corespunde dezideratelor na ţ iunii.”

Pe de altă parte, într-o monografie consacrată controlului parlamentar, se

subliniază faptul că instituţia controlului parlamentar îşi verifică viabilitatea sa prin

utilitatea pe care o reprezintă în procesul ocrotirii, dezvoltării şi garantării unorvalori publice ale statului de drept.93

După o altă opinie se estimează că func ţ ia de control parlamentar este la fel de

important ă ca şi func ţ ia legislativă. Ambele funcţii îşi au suportul teoretic în

principiul separaţiei şi echilibrului puterilor.94 Autorul subliniază faptul că

echilibrarea raporturilor de putere între legislativ şi executiv se face de către

legislativ, în principal, prin controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului,

precum şi asupra Preşedintelui României în formele şi modalităţile prevăzute în

Constituţie şi în Regulamentele Camerelor.

Consider ăm important de precizat, în acest context, şi faptul că mijloacele de

control puse la dispoziţia Parlamentului difer ă în funcţie de regimul politic –

91 P. Avril, J. Gicquel, Droit parlementaire, 2e édition, Editura Montchrestien, Paris, 1996, pag.221.92 Les Parlements dans le Monde, Recueil des données comparatives, Presses Universitaires de France, Paris, 1977,

pag.711.93 A se vedea M.Enache, Controlul parlamentar , Editura Collegium, Polirom, Iaşi, 1998, pag.223.94 A se vedea C.Ionescu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, vol.II, Sistemul constitu ţ ional românesc, Editura„ Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pag.261.



65 parlamentar propriu-zis, preziden ţ ial sau semipreziden ţ ial , cum este cel din

România. În ultimele două cazuri funcţionează mult mai bine separaţia puterilor,

fiecare organ al statului având funcţii precise dar interdependente între ele, funcţii

ce se exercită în limitele competenţelor ce le sunt atribuite. Şi în aceste cazuri

Parlamentele au la dispoziţie un număr de mijloace de control.

Este de remarcat, totodată, ideea evidenţiată de majoritatea autorilor, că

Parlamentul exercită asupra Executivului un control exclusiv şi esenţialmente

politic. Toate mijloacele, instrumentele şi procedurile de control parlamentar,

inclusiv sancţiunile propuse, se aplică cu acest caracter esenţial politic.95

Privind caracteristicile controlului parlamentar asupra administra ţ iei o

dezvoltare a acestora o face profesorul Ioan Santai.96 Din studiul autorului reţinem

despre controlul legislativ că:

● se exercit ă asupra tuturor autorit ăţ ilor administrative, centrale, teritoriale

şi locale, indiferent de locul şi de modul de subordonare în ierarhia administrativă,

excepţie de la această verificare fac doar autorităţile executive cu activitate

jurisdicţională, ale căror atribuţii deosebit de specifice excedă competenţei puterii

legislative prin obiect şi procedur ă de înf ă ptuire, dat fiind faptul că ele vizează

soluţionarea unui conflict generat de încălcarea legii sau de vătămarea unui drept

subiectiv;

● include o multitudine de forme concrete ale activit ăţ ii administrative, atât

cele juridice (acte şi fapte), cât şi pe cele nejuridice (acte politice şi operaţiuni

tehnico-materiale), exceptând însă şi de această dată actele administrative

jurisdicţionale (rezultate din soluţionarea cu putere de adevăr legal a unei încălcăride lege), precum şi acele acte administrative determinate asupra cărora se

desf ăşoar ă o verificare jurisdicţională specială înf ă ptuită de organe ale

administraţiei publice având asemenea atribuţii (de pildă actele de pensionare,

brevete de invenţie) sau aflate în curs de soluţionare în faţa instanţelor judecătoreşti;

95 Controlul parlamentar, ce are caracter esenţialmente politic, se deosebeşte fundamental de controlul asupra

constituţionalităţii legilor care este un control jurisdicţional. A se vedea în acest sens F. Vasilescu, Controlul jurisdic ţ ional şi controlul politic, în Drepturile Omului nr. 3/1992, pag. 18-20.96 A se vedea I.Santai , Op.cit ., vol.II, pag.204-205.



66 ● este complet , în sensul că vizează atât legalitatea cât şi oportunitatea

acţiunilor şi măsurilor verificate, deosebindu-se în acest sens de controlul

judecătoresc, limitat doar la aspectele de legalitate a actelor şi faptelor

administrative;

● constituie o verificare asupra administra ţ iei şi a componentelor sale

structurale ce rezultă în primul rând din principii constitu ţ ionale, netrebuind să

existe (ca în cazul altor forme de verificare a executivului) anumite reglementări

legale exprese care să prevadă condiţiile sau cazurile în care se exercită;

● poate fi atât general cât şi special vizând fie ansamblul autorităţilor şi

activităţilor administrative, fie un anumit nivel ierarhic, fie o anumită latur ă a

acestuia, dintr-o ramur ă sau domeniu de activitate ori cu privire la anumite acte sau

fapte determinate;

● este direct sub aspectul modalit ăţ ilor sale de realizare fiind înf ă ptuit de

autoritatea legislativă, prin diferite căi, f ăr ă ca să existe o interpunere a altor

autorităţi faţă de subiectul supus verificării;

● în baza principiului recunoa şterii autonomiei func ţ ionale a administra ţ iei

publice este, de regul ă , ulterior adoptării sau realizării măsurilor administrative,

întocmai ca şi cel judiciar;

● nu este exclusiv deoarece şi alte categorii de autorităţi ale statului

(Preşedintele Republicii, Justiţia şi chiar unele organe executive) verifică activitatea

administraţiei, motiv pentru care el se alătur ă şi se completează cu celelalte forme

de verificare constituind o importantă componentă în realizarea separaţiei şi, mai

ales, a echilibrului între puterile statului de drept.

După alte aprecieri din doctrina constituţională, controlul parlamentar este

necesar şi deplin.

Este necesar deoarece Parlamentul, ca organ de stat căruia poporul îi deleagă

funcţia deliberativă, are obligaţia să constate, prin modalităţile pe care le vom

prezenta şi analiza pe parcursul lucr ării, modul în care sunt respectate şi aplicate



67Constituţia şi legile, cum autorităţile statale îşi realizează rolul ce-l au în

mecanismul statal.97

Este deplin deoarece, în principiu, el se întinde asupra întregii activităţi

desf ăşurate potrivit Constituţiei şi legilor, Parlamentul având dreptul de a anula acte

ilegale, de a revoca organe de stat sau înalţi funcţionari a căror activitate este

nesatisf ăcătoare.98

Dar, totodată, apreciem ca important de remarcat faptul că acest control este

diferen ţ iat atât în funcţie de natura activităţii controlate cât şi de poziţia autorităţii

controlate în sistemul statal. Iată de ce în normele constituţionale şi în legi apar

nuanţări privind exercitarea controlului asupra structurilor statale, precum şi

modalităţi diferite dar şi limitate ale controlului. În acest sens, un control

parlamentar special se exercită asupra autorităţilor administrative din domeniul

securităţii şi, mai ales, din segmentul siguranţei naţionale.

Controlul parlamentar se exercită fie direct de către întregul Parlament fie, în

sistemul bicameral, de către una din Camerele sale, fie prin alte diverse mijloace şi

forme de control.

Analizând controlul parlamentar, este foarte important de subliniat şi faptul că

dreptul de control al Parlamentului asupra Executivului reprezintă şi o posibilitate

de manifestare a opoziţiei în legătur ă cu Guvernul, care de regulă reprezintă

majoritatea parlamentar ă.

În ceea ce priveşte Constitu ţ ia României în Titlul III, Capitolul IV privind

Raporturile Parlamentului cu Guvernul , aceasta consacr ă expres controlul

Legislativului asupra Executivului.99 Din ansamblul acestor prevederi rezultă clar

dreptul de control al Parlamentului asupra Guvernului.

97 A se vedea I.Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Ediţia a IX-a revizuită şicompletată, Editura “ Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pag.455.98 Ibidem.99 Controlul consacrat prin aceste prevederi constituţionale vizează: Informarea Parlamentului (art.111); Întrebări,

interpel ări şi mo ţ iuni simple (art.112); Mo ţ iunea de cenzur ă (art.113); Angajarea r ă spunderii Guvernului (art.114); Delegarea legislativă (art.115). O analiză atentă asupra acestor texte constituţionale, dar şi asupra altora (spreexemplu art.103 alin.(3), art.109, art.110) evidenţiază modalităţile, instrumentele sau procedurile de control parlamentar.



68 Exercitarea diverselor forme şi modalităţi ale controlului parlamentar este

condiţionată, în toate cazurile, de raportul for ţelor politice, de acuitatea unor

probleme sau a altora, ca şi de alte priorităţi care pot apare pe parcursul unor sesiuni

parlamentare. Cel mai frecvent au fost utilizate procedurile de informare, anchet ă ,

întrebările şi interpel ările.

Totodată, putem vorbi de tipuri de control parlamentar .

1. control ex ante (anterior) şi control ex post (ulterior);

2. controlul de rutină (obişnuit) şi control ad-hoc (pentru situaţii speciale,

inclusiv anchete);

3. control propriu-zis şi reac ţ iile (urmările, implicaţiile controlului);

4. control efectuat de Parlament şi control încredin ţ at de Parlament altor

organe (de pildă Cur ţii de Conturi);

5. control exercitat asupra unor probleme de politică internă şi cel exercitat

asupra unor probleme de politică externă. 100

Apreciem că aceste tipuri de control sunt pe deplin valabile şi în cazul

instituţiilor de securitate naţională.

O altă clasificare a controlului este f ăcută de Uniunea Parlamentar ă, aceasta

având drept criteriu domeniile mari asupra cărora se efectuează controlul . Desigur

că un subdomeniu dintre acestea este şi cel al securităţii naţionale.

Efectele controlului parlamentar sunt importante şi profunde. Poziţia şi

competenţa organului legislativ determină ca în exercitarea dreptului de control al

acestuia asupra autorităţilor administrative, inclusiv asupra Guvernului, cel dintâi să

dispună de o gamă largă de măsuri ce se pot lua faţă de administraţie, chiar dacă

există şi anumite limite. Astfel, controlul parlamentar nu include dreptul de anulare,

de modificare ori de suspendare a actelor juridice administrative sau de sanc ţionare

directă a funcţionarilor vinovaţi de abaterile constatate, Parlamentul neavând

administraţia în subordine şi neputând să i se substituie în atribuţii.

100 Concluzii asupra tipurilor de control parlamentar au putut fi desprinse din dezbaterea realizată în cadrulSeminarului organizat pe această temă de Adunarea Parlamentar ă a Consiliului Europei în noiembrie 1996.



69 Privind unele efecte ale controlului parlamentar, prin analiza pe care o face,

profesorul Ioan Santai subliniază următoarele aspecte101:

● În ipoteza art.115 alin.(1), (3) şi (5) din Constituţie, cu privire la

delegarea legislativă, prin care Parlamentul abilitează Guvernul să adopte

ordonanţe în domenii rezervate legii ordinare şi care nu fac obiectul legilor organice

– nerespectarea termenului de supunere spre aprobare parlamentar ă a acestor acte

atrage încetarea efectelor lor iar atunci când le ia în dezbatere Parlamentul poate

aproba sau respinge ordonanţele;

● În cazul tratatelor interna ţ ionale, a acordurilor, a conven ţ iilor şi a altor

acte de acest gen încheiate de Executiv, în temeiul art.4 din Legea nr.4/1991 privind

încheierea şi ratificarea tratatelor, Parlamentul exercită controlul asupra

administraţiei cu ocazia supuneri lor spre ratificarea acestuia, putând refuza

ratificarea sau denunţa actele astfel încheiate;

● În cazul dezbaterii în Senat a raportului întocmit de comisiile

parlamentare, potrivit prevederilor Regulamentului Senatului, dacă se relevă

existenţa unei abateri grave în activitatea unui membru al Guvernului, Senatul poate

cere primului ministru destituirea acestuia;

● În ipoteza în care dezbaterile asupra raportului comisiei

parlamentare dezvăluie abuzuri şi ilegalit ăţ i în activitatea Guvernului, Senatul şi

Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, pot retrage încredea acordată Guvernului

prin adoptarea unei moţiuni de cenzur ă cu votul majorităţii deputaţilor şi al

senatorilor, potrivit prevederilor art.113 alin.(1) din Constituţie.

c) Func ţ ia de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor

autorit ăţ i publice: acordarea votului de încredere Guvernului, numirea membrilor

Cur ţii de Conturi, numirea directorilor serviciilor de informaţii, numirea

Avocatului Poporului etc. Aceste numiri se fac în şedinţe comune ale Camerelor,

potrivit unui regulament102 adoptat cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor sau

101 A se vedea I.Santai , Op.cit., vol.II , pag.207-108.



70în şedinţă de plen a Senatului, în cazul alegerii reprezentanţilor societăţii civile în

Consiliul Superior al Magistraturii şi reprezintă desigur un act major de implicare a

Parlamentului în realizarea suveranit ăţ ii na ţ ionale.

d) Func ţ ia de informare – constă în culegerea, selectarea şi prelucrarea de informaţii, date, documente necesare înf ă ptuirii prerogativelor

constituţionale ale Camerelor. Începând cu petiţiile adresate de către cetăţeni, cu

solicitarea unor informaţii, cu întrebările sau interpelările adresate unor membri ai

Guvernului şi continuând cu activitatea comisiilor de anchetă, cu rapoartele

prezentate Parlamentului de către Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, serviciile

de informaţii, toate acestea constituie modalităţi de informare de o reală utilitate

pentru ca Parlamentul României să-şi exercite prerogativa de suveranitate

na ţ ional ă.

e) Ţinând cont de componenta externă a suveranităţii naţionale,

apreciem că putem reflecta mai mult asupra dezbaterilor din literatura de

specialitate cu privire la o aşa-numită funcţie “de determinare a cadrului general al

politicii externe”

103

sau “de conducere în politica externă”

104

. Şi acest fapt îlapreciem ca fiind o component ă important ă a suveranit ăţ ii na ţ ionale.

Consider ăm totodată că, în această perioadă în care ne aflăm în plin

proces de aderare la organismele europene şi euroatlantice şi când componenta

externă a suveranităţii naţionale cunoaşte o anumită “modelare”, este necesar ă

sporirea rolului diplomaţiei parlamentare printr-o intensificare bine direcţionată a

activităţii de relaţii externe, atât bilaterale cât şi în cadrul organismelorinternaţionale.

102 A se vedea Regulamentul şedin ţ elor comune ale Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului, aprobat prin HotărâreaParlamentului României nr.4 din 3 martie 1992, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.34 din 4martie 1992.103 A se vedea I.Deleanu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, vol.II, Editura Fundaţia “Chemarea”, Iaşi, 1992, pag.170.104 Profesorul Ioan Muraru prezintă această funcţie având în vedere atribuţiile Parlamentului privind: ratificarea şi

denun ţ area tratatelor interna ţ ionale, declararea st ării de r ă zboi, suspendarea sau încetarea ostilit ăţ ilor militare (art.65 din Constituţie). A se vedea I.Muraru, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Editura ACTAMI, Bucureşti,1997, pag.371.



71 În actuala etapă de necesitate şi oportunitate istorică, pentru întregirea şi

consolidarea marii formaţii a statelor europene, Parlamentul României nu poate fi

decât foarte bine implicat în acest “ proces de modelare”, proces care, înainte de

toate, a impus o amplă acţiune de adaptări şi revizuiri constituţionale, atât pentru

statele membre ale U.E. dar, mai ales, pentru cele candidate.

Făcând apel la dreptul european comunitar şi la elemente de drept

comparat, observăm o evoluţie permanentă a componentei juridice a integr ării,

aceasta în strânsă relaţie cu dimensiunile ei economice şi politice. Tratatul de la

Maastricht, intrat în vigoare în 1993, a constituit un moment istoric în atât de

mediatizata confruntare dintre dreptul naţional şi construcţia europeană. Ca o

consecinţă a Tratatului, în majoritatea statelor membre U.E. au fost amendate

anumite prevederi constituţionale sau chiar au fost introduse dispoziţii noi privind

suveranitatea şi drepturile politice.

Consider ăm astfel necesar şi important de precizat faptul că integrarea

europeană implică, în acest domeniu, anumite adaptări în organizarea internă şi în

funcţionarea puterilor publice, dar f ăr ă a pune în discuţie echilibrele instituţionale şirelaţiile între puterile publice consacrate de Constituţiile ţărilor membre.

Pentru a da doar câteva exemple dintre statele membre U.E. care, în urma

semnării Tratatului de la Maastricht, au optat pentru introducerea în Legea

fundamentală a “unei clauze generale de autorizare”, menţionăm Olanda, Belgia,

Germania, Grecia. 105

105 Astfel: Constitu ţ ia Olandei prevede la art.92: “ Puterile legislative, executive şi judiciare pot fi conferite unororganiza ţ ii interna ţ ionale prin, ori în urma unui tratat….” Articolul 33 din Constitu ţ ia Belgiei stipulează: “Toate puterile emană de la na ţ iune. Aceast ă putere este exercitat ă în maniera stabilit ă prin Constitu ţ ie”, iar la art.34 secompletează: “ Exerci ţ iul unor puteri determinate poate fi atribuit prin tratat ori prin lege unor institu ţ ii publiceinterna ţ ionale”. În Constitu ţ ia Germaniei , la art.24 alin.(1) se menţionează în mod expres: “ Federa ţ ia poate, prinlege, să transfere puteri suverane către organiza ţ iile interna ţ ionale”. Constitu ţ ia Greciei dispune la art.1: “(2)Suveranitatea popular ă este fundamentul guvernării. (3) Toate puterile emană de la popor şi exist ă pentru popor şina ţ iune; ele vor fi exercitate după cum este prevă zut prin Constitu ţ ie”, iar art.28 alin.(2) prevede că: “ Prerogativele prevă zute de Constitu ţ ie pot fi, prin tratat ori în ţ elegere, exercitate de agen ţ ii ale organiza ţ iilor interna ţ ionale, atuncicând aceasta serve şte unui interes na ţ ional important şi promovează cooperarea cu alte state. O majoritate de treicincimi din numărul total al membrilor Parlamentului va fi necesar ă pentru a vota legea de ratificare a tratatului ori

a în ţ elegerii.” Referinţele la Constituţiile statelor menţionate au fost obţinute prin accesarea site-ului UniuniiInterparlamentare: http:www.ipu.org.



72 În ceea ce priveşte statele noi membre ale U.E., un exemplu elocvent este

Republica Cehă, care a adoptat Legea constitu ţ ional ă nr.395/2001, prin care este

revizuită Constitu ţ ia din 1993 şi care introduce noi prevederi privind transferul de

puteri către organizaţiile internaţionale, noi relaţii intre Parlamentul şi Guvernul

naţional, între acestea şi Uniunea Europeană etc.

Iniţierea şi desf ăşurarea negocierilor de aderare a României la Uniunea

Europeană, în cadrul cărora Parlamentul, ca instituţie fundamentală a statului, a fost

permanent implicat, a reprezentat de-a lungul ultimei perioade, nu doar o

recunoaştere a progreselor economice şi politice înregistrate în ţara noastr ă, dar şi

importante acţiuni de reevaluare şi reconsiderare ale sistemului juridic din România,

în scopul realizării unei depline compatibilităţi cu principiile construcţiei europene.

În acest sens, prin revizuirea Constituţiei României, în anul 2003, s-a

inclus un nou Titlu (VI) - Integrarea euroatlantică care, în art.148, stipulează

faptul că aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în

scopul transfer ării unor atribu ţ ii către institu ţ iile comunitare, precum şi al

exercit ării în comun cu celelalte state membre a competen ţ elor prevă zute în acestetratate, se face prin lege adoptat ă în şedin ţ a comună a Camerei Deputa ţ ilor şi

Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputa ţ ilor şi senatorilor; ca

urmare a ader ării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum

şi celelalte reglement ări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fa ţă de

deciziile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de

aderare; iar Parlamentul, Pre şedintele României, Guvernul şi autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obliga ţ iilor rezultate din actul

ader ării.

Apreciem că această prevedere are o importanţă major ă şi dă substanţă şi

noi sensuri şi semnificaţii Legii noastre fundamentale, dar mai ales conceptului de

suveranitate naţională şi exercitării acesteia de către Parlament.



73 Conţinutul ader ării presupune transferul unor atribute, cum ar fi, pentru

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, pentru Parlamentul European etc., cât şi

exercitarea în comun a unor competenţe cu statele componente. Consider ăm că acest fapt

nu afectează suveranitatea ţării ci, dimpotrivă, asigur ă realizarea ei la un nivel superior,

european, în folosul tuturor şi al fiecăruia în parte.

Aceasta presupune o implicare major ă a Parlamentului, prin activitatea

ambelor Camere, întrucât sub aspectul competenţei interesează specializarea funcţională

a ambelor Camere, cu majoritatea calificată de două treimi, reflectându-se astfel voinţa

majoritar ă a corpului electoral, fapt ce se constituie totodată, şi într-un act suprem de

suveranitate na ţ ional ă. Şi, mai mult decât atât, în acest demers se impune o strânsă

colaborare între toate instituţiile fundamentale ale statului – Parlament, Pre şedinte,

Guvern –, dar şi garanţii din partea acestora.

Interesant de remarcat este şi faptul că textul art.148 din Constituţie nu

vorbeşte de „un transfer de suveranitate” , suveranitatea naţională apar ţinând poporului

şi exercitându-se prin organul său reprezentativ suprem – Parlamentul -, ci numai de

„exercitarea în comun” a unor competenţe, ceea ce concordă cu practica majorităţiistatelor membre U.E. şi cu opiniile Comisiei de la Veneţia.106

O privire atentă, asupra P ăr ţ ii I (Principiile) din Tratatul de aderare la U.E.

a României şi Bulgariei, semnat la 25 aprilie 2005, ne confirmă acest fapt: prevederile

tratelor originare şi ale actelor instituţiilor devin obligatorii pentru noile state aşa cum

sunt obligatorii şi pentru statele membre şi chiar pe bază de derogări convenite în cursul

negocierilor de aderare; noile state membre ader ă la convenţiile şi acordurile încheiate deUniune cu ter ţe state, la convenţiile încheiate între statele membre şi se obligă să-şi

însuşească acquis-ul Schengen.

În temeiul celor relatate anterior apreciem că, în noile condiţii ale ader ării la

Uniunea Europeană, suveranitatea ţării se poate realiza la un nivel superior, european. În

acest context Parlamentul şi, în mod deosebit prin Senat, în calitate de Camer ă

106 A se vedea V.Duculelscu, ”Perspectivele Uniunii Europene: Delegare de “competen ţ e” sau delegare de“suveranitate”, în Revista Română de Drept Comunitar, nr.1/2003, septembrie-octombrie, Bucureşti, pag.60.



74decizional ă în domeniu, are un rol esenţial în preluarea dreptului comunitar şi, în special,

în transpunerea directivelor.

Cu privire la prevederile actelor constitutive ale Uniunii Europene, acestea

ofer ă un cadru politic-instituţional şi competenţe mărite pentru parlamentele naţionale dea fi informate şi, de fapt, pentru a dobândi atribuţii de control asupra activităţii

comunitare, în conţinutul lor, f ăcându-se adesea referire la rolul parlamentelor na ţ ionale

în arhitectura europeană.107 Acest fapt a fost stipulat clar şi în Constituţia României, care

la art.148 alin.(5) prevede că: “Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului

proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării

institu ţ iilor Uniunii Europene”.

Aceasta este încă o dovadă clar ă a unor garanţii de exercitare a suveranităţii

naţionale de către Parlamentul României.

2.2. Rolul şi importan ţ a Parlamentului României în promovarea securit ăţ ii

na ţ ionale

2.2.1. Conceptele de “securitate na ţ ional ă” “apărare na ţ ional ă”, “ordine

publică”, “siguran ţă na ţ ional ă”. Rolul Parlamentului în promovarea lor

Evenimentele de la sfâr şitul anului 1989, ce au marcat pr ă buşirea

regimurilor comuniste şi căderea “cortinei de fier ”, urmate de evoluţii rapide şi de multe

ori surpriză, ale situaţiei politico-strategice în centrul şi estul Europei, au generat un

proces de amplă redefinire a raporturilor internaţionale, de dezvoltări şi clarificări

conceptuale, cu implicaţii directe, profunde asupra securităţii statale (naţionale).

Conceptul de Securitate na ţ ional ă 108 , întâlnit, după încheierea celui de-al

Doilea R ăzboi Mondial, tot mai des în discursurile unor politicieni, strategi sau analişti

din diverse domenii şi devenit chiar concept esenţial pentru politica internă şi externă a

unor state, a dobândit în ultimii ani o dezvoltare f ăr ă precedent, fiind pe cale de a se

107 A se vedea, printre altele, Declara ţ ia nr.23 asupra viitorului Uniunii Europene, anexă a Tratatului de la Pisa.

108 A se vedea C.Monac, Considera ţ ii privind securitatea na ţ ional ă din perspectiva evolu ţ iei unor riscuri, pericole,amenin ţări şi posibile agresiuni la adresa României, în Anuarul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şiIstorie Militar ă, 1998, Editura Militar ă, Bucureşti, 1999, pag.40-48.



75constitui într-o veritabilă teorie ştiinţifică tot mai bine individualizată, dar şi cu implicaţii

practice deosebite.

Teoria ştiinţifică a securităţii naţionale realizează o nouă abordare a

conceptului, f ăcând apel la modele teoretice ce se refer ă la analiza comparativă araporturilor dintre for ţele armate, şi/sau la capabilităţile economice şi de altă natur ă de

susţinere a acţiunilor de atingere a obiectivelor propuse prin strategiile de securitate

naţională. Acestea construiesc securitatea naţională ca un raport de putere şi, ca urmare,

interpretările date stării de securitate permit modalităţi distincte de abordare a

problematicii identificării, descurajării sau contracar ării riscurilor şi ameninţărilor.

În raport de opţiunea decidenţilor politici, în sensul alegerii unuia dintremodelele existente are loc realizarea arhitecturii naţionale de securitate, având ca obiectiv

fundamental gestionarea performantă a “ st ării de insecuritate”.109

Conceptul de securitate na ţ ional ă sau de securitate a na ţ iunii a fost utilizat

pentru mult timp de către politicieni în cadrul unor fraze retorice iar de către lideri

militari pentru a descrie obiective politice.110 În ultima perioadă a fost tot mai mult

adoptat şi de către cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale, vizându-se atât aspecteleconceptuale cât şi definirea sa ca un domeniu nou de studiu.

În prezent statele sunt din ce în ce mai preocupate de securitatea lor

naţională. Ţările cu democraţii avansate, precum şi ţările foste membre ale Tratatului de

la Var şovia, unele state rezultate din fosta URSS sau din fosta Iugoslavie, care s-au văzut

într-un “vid de securitate”, au adoptat la nivelul Parlamentului, al Preşedinţiei Republicii

ori la alte niveluri de conducere statală documente programatice privind securitateanaţională. Ultimul document al SUA privind concepţia de securitate naţională a fost

adoptat în primăvara anului 1997. Germania, Fran ţ a şi Marea Britanie au adoptat, în

1994, aşa-numitele “C ăr ţ i Albe” care, spre deosebire de cele de dinainte de 1989, se

refer ă la o problematică mult mai largă decât cea a apăr ării militare. Securitatea naţională

a devenit astfel principala obligaţie a fiecărui stat. Apreciem că, al ături de suveranitate,

109 A se vedea F.Tobă, Decizia politică şi securitatea na ţ iunii, Editura Licorna, Bucureşti, 2003, pag.10-11.



76decurgând din suveranitate şi subsumându-se acesteia, securitatea na ţ ional ă este,

totodat ă , valoare na ţ ional ă supremă în cadrul unui stat.

Din analiza definiţiilor date în decursul timpului securit ăţ ii na ţ ionale se

poate deduce o diversitate de moduri de înţelegere a acestui concept

111

dar şi un numitorcomun şi anume că securitatea na ţ ional ă are ca finalitate apărarea şi promovarea unor

interese şi valori şi, în acest sens, trebuie create condi ţ ii interne şi externe favorabile

pentru a putea reduce la minimum riscurile, pericolele şi amenin ţările la adresa lor sau,

adesea se foloseşte formularea succintă – securitatea na ţ ional ă reprezint ă abilitatea unei

na ţ iuni de a- şi proteja valorile interne fa ţă de amenin ţări externe. 112

Domeniul de studiu al conceptului de securitate naţională impune analizamodalităţilor în care naţiunea planifică, realizează şi evaluează deciziile şi politicile care

au ca finalitate dezvoltarea acestei activităţi.

În literatura de specialitate din ţara noastr ă securitatea na ţ ional ă este

prezentat ă ca fiind rezultatul ac ţ iunii permanente şi concrete, executate în timp de pace,

într-o concep ţ ie unitar ă , în domeniul politic, diplomatic, economic, militar şi în alte

sectoare, pe plan extern şi intern, prin care un stat, în raport cu alte state sau comunit ăţ ide state şi cu propria na ţ iune, î şi creează şi men ţ ine starea optimă de exercitare

neîngr ădit ă (la ad ă post de poten ţ ialele pericole) a independen ţ ei şi suveranit ăţ ii

na ţ ionale, de men ţ inere a integrit ăţ ii teritoriale, ordinii constitu ţ ionale şi de afirmare a

sistemului propriu de valori.

110 David & Sillis, International Enciclopedia of the Social Sciences, vol.11, Editura “The Macmilian Company &The Pfree Press” New York, pag.40-44.111 “Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenin ţărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absen ţ atemerii că aceste valori vor fi atacate.” (Arnold Wolfers); “O na ţ iune are securitatea asigurat ă când nu trebuie să- şi sacrifice interesele sale legitime pentru a evita r ă zboiul şi este în stare, dacă este provocat ă , să le apere prin r ă zboi”(Walker Lippmann); “Securitatea este abilitatea unei na ţ iuni de a- şi proteja valorile interne de amenin ţări externe”(Enciclopedia interna ţ ional ă a ştiin ţ elor sociale); “Securitatea na ţ ional ă este acea parte a politicii guvernamentalecare are ca obiect crearea de condi ţ ii na ţ ionale şi interna ţ ionale favorabile protejării sau măririi valorilor na ţ ionalevitale împotriva adversarilor existen ţ i şi poten ţ iali” (Tager şi Simonie); “Securitatea na ţ ional ă cuprinde politica de

apărare tradi ţ ional ă a unei na ţ iuni, precum şi ac ţ iunile nelimitate ale unui stat pentru a asigura supravie ţ uireaîntregii sale capacit ăţ i, ca entitate politică în vederea exercit ării influen ţ ei şi îndeplinirii obiectivelor sale interne şiinterna ţ ionale” (Michael N.Loow).112 A se vedea F.Tobă, Op.cit ., pag.11.



77 Securitatea naţională este deci un concept pluridimensional dimensiunile:

militar ă , economică , de mediu, politică şi social ă,113 - conjugate, alcătuiesc tabloul

complet al liniştii noastre. Totodată, securitatea naţională este un concept integrator , ea

subsumează şi înglobează, la rândul ei, alte concepte de mare valoare naţională:

apărarea, ordinea publică şi siguran ţ a na ţ ional ă. Sintetic se poate vorbi de o stare de

fapt pe care fiecare naţiune tinde să şi-o atingă, să şi-o asigure prin dimensiunile sale.

Astfel în Doctrina naţională a informaţiei pentru securitate, securitatea

na ţ ional ă este definită ca stare a na ţ iunii, a comunit ăţ ilor sociale, a cet ăţ enilor şi a

statului, fundamentat ă pe prosperitate economică , legalitate, echilibru şi stabilitate

socio-politică , exprimat ă prin ordinea de drept şi asigurat ă prin ac ţ iuni de natur ă

economică , politică , social ă , juridică , militar ă , informa ţ ional ă şi de alt ă natur ă , în

scopul exercit ării neîngr ădite a drepturilor şi libert ăţ ilor cet ăţ ene şti, manifest ări depline

a libert ăţ ii de decizie şi de ac ţ iune a statului, a atribu ţ iilor sale fundamentale şi a

calit ăţ ii de subiect de drept interna ţ ional.114

Analiştii politici, f ăr ă excepţie, abordează problema securităţii naţionale din

punct de vedere sistemic, prin raportare la sistemul politic creat de ideologiile carereuşesc să impună puterea politică.

Dar, în acest domeniu s-au produs şi se produc mutaţii importante, pe care le

apreciem ca fiind foarte necesare, prin raportarea sa la expertiza ştiinţifică a mediului

academic şi a comunităţii de afaceri. S-a impus definirea ca un domeniu nou de studiu,

constituirea unor capacităţi naţionale de cercetare a domeniului securităţii naţiunilor

având ca obiectiv procesul complex al planificării, implementării şi evoluării în domeniulsecurităţii naţionale. Aceasta şi ca urmare a faptului că decidenţii politici au sesizat

dificultatea proiectării unor soluţii dezirabile în domeniu pentru orizonturi de timp mediu

şi strategic.115

113 A se vedea lucr ările Summit-ului NATO din 1991.

114 Doctrina na ţ ional ă a informa ţ iilor pentru securitate a fost adoptată în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare aŢării din 23 iunie 2004.115 F.Tobă, Op.cit.,, pag.12.





79 Apărarea na ţ ional ă 119 este un ansamblu de activităţi adoptate şi

desf ăşurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea naţională,

independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia

constituţională. Apărarea naţională se raportează la sistemul social în ansamblul

său, este o component ă a securit ăţ ii na ţ ionale şi reprezintă un sistem de instituţii,

for ţe, resurse, măsuri şi activităţi specifice ale statului, instituite şi executate pentru

apărarea celor mai semnificative valori ale sale.

La rândul său, apărarea naţională include, ca subsistem de bază, apărarea

armată, dar, include şi alte domenii de acţiune specifice ei, ca de exemplu cel

politic, diplomatic, economic, de siguranţă, ordine publică ş.a.

În cadrul acestora, componenta cea mai importantă – apărarea armată a

ţării – este activitatea de întrebuinţare a for ţelor armate în vederea respingerii

acţiunilor armate ale agresorului şi învingerii inamicului. În acest scop se aplică arta

militar ă la toate nivelurile ei: strategia, arta operativă şi tactica.

La baza apăr ării naţionale se situează Strategia Militar ă a României120 ,

normă elaborată de Statul Major General şi aprobată de Guvernul României121

, princare se previzionează for ţele armate sub toate aspectele (mărime, structur ă,

înzestrare, pregătire), precum şi principiile întrebuinţării acestora. Strategia militar ă

vizează pregătirea armatei în vederea ripostei rapide, ferme şi decisive împotriva

oricărui tip de agresiune, pentru evitarea surprinderii strategice şi ducerea acţiunilor

militare în orice zonă de pe teritoriul naţional.

În mod sintetic, din ideile şi orientările actualei strategii militare aRomâniei pot fi extrase:

a) Principiile strategiei – care constau în orientarea defensivă,

capacitatea credibilă realizată la parametri calitativi, completarea treptată a for ţelor

119 C.Monac, în St ările excep ţ ionale, Editura “ Forum”, Bucureşti, 2000, pag.335.120 Ibidem, pag.342-343.121 A se vedea Hot ărârea Guvernului României nr.318 din 20 aprilie 2000 pentru aprobarea Strategiei Militare a României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.191 din 4 mai 2000.



80militare în caz de mobilizare, operaţionalitatea în cadrul naţional şi în structurile

multinaţionale, controlul democratic asupra for ţelor militare.

b) Scopul fundamental – ţelul politic al r ăzboiului – îl reprezintă

garantarea, prin folosirea în ultimă instanţă a puterii militare, a valorilorfundamentale ale statului: suveranitatea, independenţa şi unitatea statului român, a

integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.

c) Obiective pentru starea de pace: prevenirea şi descurajarea

oricărei acţiuni, agresiuni armate împotriva României, integrarea armatei în

structurile europene şi euroatlantice, menţinerea şi întărirea stabilităţii, securităţii şi

păcii pe plan internaţional.

d) Obiective pentru starea de criză: prevenirea şi gestionarea

situaţiilor de criză politică, militar ă, economică şi socială internă, prevenirea,

limitarea şi înlăturarea urmărilor catastrofelor, cataclismelor şi dezastrelor.

e) Obiective pentru starea de r ă zboi: victoria militar ă asupra

agresorului care acţionează în spaţiul de interes strategic al României, contribuţia la

apărare colectivă.

Ordinea publică , o alt ă component ă a securit ăţ ii na ţ ionale, reprezintă

starea de legalitate, de echilibru şi de pace socială prin care se asigur ă liniştea

publică, siguranţa persoanei, a colectivităţilor şi bunurilor, sănătatea şi morala

publică, a cărei menţinere, potrivit principiilor şi normelor stabilite prin Constituţie,

se realizează prin măsuri de constrângere specifice organelor de ordine.

Cuvântul ordine publică vine din limba latină de la “ordo, inis” şi evocă

ideea de dispoziţie sau de succesiune regulată cu caracter spaţial, temporal, logic,

moral, estetic122, iar în asociere cu alţi termeni (juridic, drept, public, stat,

Constituţie etc.) a dobândit şi o semnificaţie juridică, vorbindu-se despre noţiuni ca:

ordine constituţională, ordine de drept, ordine publică.

122 A se vedea Dic ţ ionar explicativ al limbii române (DEX), Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,1998, pag.726.



81 Apreciem că este un fapt normal ce nu trebuie demonstrat că orice

colectivitate trebuie să-şi aibă ordinea sa. Aceasta creează coeziunea necesar ă între

indivizi, dă naştere, menţine, consolidează şi dezvoltă o societate. Romanii spuneau:

“ordo est anima rerum”, adică “ordinea este sufletul tuturor lucrurilor ”. Putem

vorbi despre ordine acolo unde sunt grupate mai multe persoane, lucruri sau

evenimente. O condiţie este însă ca ele să nu fie adunate la voia întâmplării, ci

grupate conştient pentru atingerea unui scop şi existând într-o strânsă coeziune.123

Un lucru important de reţinut este că “ fiecare persoană are dreptul să beneficieze pe plan social şi interna ţ ional, de existen ţ a unei ordini care să permit ă ca drepturile şi libert ăţ ile enun ţ ate în prezenta Declara ţ ie să- şi poat ă g ă si orealizare deplină.”124

Într-un sens mai larg, ordinea publică reprezintă ordinea politică,economică şi socială dintr-un stat care se asigur ă printr-un ansamblu de norme şimăsuri deosebite de la o orientare la alta şi se introduc în fapt prin funcţionareanormală a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturiloracestora şi avutului public şi privat.

În societatea modernă, funcţionarea statului de drept şi democratic nu mai

poate fi concepută f ăr ă un cadru normativ adecvat care să prevină încălcarea

frecventă a ordinii publice. Ca urmare, statul este obligat, prin activitatea sanormativă, să-şi adopte măsurile pe care le consider ă necesare în acest domeniu,

circumscrise normalităţii internaţionale la care a aderat şi să asigure condiţii pentru

îndeplinirea lor.

Ordinea publică este o sinteză a componentelor sale şi anume:

● ordinea social ă , care semnifică o cooperare armonioasă şi

convie ţ uirea pa şnică f ăr ă a leza interesele şi drepturile membrilor societ ăţ ii;

● ordinea de stat, care vizează func ţ ionarea normal ă a ordinii de

drept create pentru asigurarea respect ării legilor;

123 A se vedea V.Brebu, Introducere în drept poli ţ ienesc român unificat , Editura Romfel, 1929.

124 A se vedea Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului, art.28, proclamată de Adunarea generală a O.N.U. la 10decembrie 1948, în Principalele instrumente interna ţ ionale privind drepturile omului la care România este parte,Vol. I, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007, pag. 5-11.



82 ● ordinea natural ă care reprezint ă starea de echilibru a factorilor

naturali şi de mediu.

Multitudinea unghiurilor de vedere sub care este privită ordinea publică

confirmă diversitatea opiniilor ce, în esenţă, proclamă un anumit tip de libertate cecapătă o formă instituţionalizată prin “ordinea publică”.

Din punctul de vedere al dreptului administrativ, noţiunea de “ordine

publică” trebuie folosită pentru a desemna un minim de condiţii esenţiale pentru o

viaţă

socială convenabilă. Unii autori doresc să introducă şi alte noţiuni ca salubritatea,

liniştea publică, siguranţă civică, acestea fiind de fapt momente ale procesului de

protecţie a persoanelor şi bunurilor, precum şi aspecte de ordin social şi economic,

cum ar fi lupta împotriva criminalităţii.

Noţiunea de “ordine publică” în conţinutul său este delimitată strict de

prevederile legale. Ce este în afara prevederilor legale, poate ţine de domeniul etic,

cutumiar, dar poate foarte uşor cădea în latura anarhică, opusă democraţiei, deci în

afara interesului public, exprimat prin exercitarea atribuţiilor legislative.

Ordinea publică este o stare de drept şi de fapt care permite realizarea şi

menţinerea echilibrului bazat pe consensul social necesar funcţionării optime a

ansamblului social în condiţiile reglementărilor juridice interne în vigoare,

consacr ării apăr ării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor, avutului public şi privat, a celorlalte valori supreme în scopul

promovării şi afirmării progresului social într-o societate democratică.

Referitor la diferenţele dintre ordinea de drept şi ordinea publică,apreciem că dacă orice tulburare adusă ordinii de drept se r ăsfrânge implicit şiasupra ordinii publice, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul tulbur ării celei dinurmă. De asemenea, tulburarea ordinii de drept are implicaţii deosebite în primulrând în ceea ce priveşte menţinerea ori înlocuirea sistemului social, consecinţe, care,de regulă, nu sunt atât de grave în cazul tulbur ării ordinii publice. Totuşimanifestările care provoacă tulburarea gravă a ordinii publice pot degenera în

acţiuni care duc la tulburarea ordinii de drept şi, implicit, a drepturilor fundamentaleale omului.



83 Iată de ce România, în calitatea sa de stat de drept, consider ă ordinea

publică o component ă de bază a dimensiunii sociale a securit ăţ ii na ţ ionale şi

acordă menţinerii acesteia o atenţie specială, bazată pe un cadru normativ în

continuă perfecţionare, comparabil cu cel din ţările cu democraţii avansate.

Siguran ţ a na ţ ional ă este o component ă important ă şi sensibil ă a

securit ăţ ii na ţ ionale. Şi în acest domeniu, întreaga activitate este guvernată de legea

fundamentală a statului – Constituţia - şi de alte legi speciale sau acte normative

care definesc cadrul juridic al asigur ării siguranţei naţionale. Prin metodele şi

practicile controlului parlamentar în domeniu, Siguranţa naţională este mai mult

decât celelalte componente ale securităţii naţionale în atenţia şi sub permanenta

supraveghere a Parlamentului.

Legea siguran ţ ei na ţ ionale defineşte Siguranţa naţională drept125 “ starea

de legalitate, de echilibru şi stabilitate social ă , economică şi politică necesare

existen ţ ei şi dezvolt ării statului na ţ ional român ca stat suveran, unitar, independent

şi indivizibil, men ţ inerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare

neîngr ădit ă a drepturilor, libert ăţ ilor şi îndatoririlor fundamentale ale cet ăţ enilor potrivit principiilor şi normelor democratice stabilite prin Constitu ţ ie.”

Siguranţa naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi

înlăturarea ameninţărilor interne şi externe ce pot aduce atingere valorilor

democratice, fundamentale ale statului de drept, în deplină conformitate cu legile

statului în vigoare şi obligaţiile asumate de acesta prin convenţiile şi tratatele

internaţionale referitoare la drepturile omului la care este parte.În domeniul siguranţei naţionale elementul de bază este informaţia - “cine

are informa ţ ie are putere”, iată un dicton foarte cunoscut în acest domeniu al

siguranţei naţionale, care ne sugerează că, de fapt, arma inteligenţei pe frontul

invizibil, dacă este întrebuinţată cu iscusinţă, devine pe cât de temută pe atât de

utilă. Iar autoritatea legislativă a ţării împreună cu întregul sistem al puterii de stat,

125 Legea nr.51/1991 privind siguran ţ a na ţ ional ă a României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.163 din1991.



84au nevoie de informaţie în actele lor de decizie politică şi legislativă şi de aplicare a

legilor.

Ca membru al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, România

acţionează în conformitate cu Doctrina integrat ă de informa ţ ii, contrainforma ţ ii şi securitate a NATO. În strânsă concordanţă cu aceasta, pe plan intern a fost elaborată

Doctrina na ţ ional ă a informa ţ iilor pentru securitate - document menit să genereze

cadrul teoretic de adaptare şi compatibilizare conceptuală a instituţiilor cu atribuţii

informative cu realităţile geopolitice şi geostrategice actuale, cu dinamica mediului

de securitate în care România acţionează şi se afirmă ca factor important.

Noile realităţi, generate de interesul strategic al României, de apropiere destatele democratice, de foştii adversari de pe frontul invizibil, compatibilizarea şi

interoperabilitatea cu structurile similare ale acestora reclamă folosirea aceluiaşi

limbaj conceptual pe care acum îl găsim în Doctrina na ţ ional ă a informa ţ iilor

pentru securitate, document care:

• furnizează elementele cadrului conceptual al activit ăţ ii sistemului

securit ăţ ii na ţ ionale;

• vizează integrarea şi coeren ţ a politicilor şi strategiilor de

securitate ale structurilor na ţ ionale de informa ţ ii, inclusiv complementaritatea

acestora cu esen ţ a, principiile şi conceptele fundamentale ale doctrinei Alian ţ ei;

• constituie, totodat ă , parte a ofertei de securitate la patrimoniul

strategic al Alian ţ ei.

Ca element definitoriu pentru Doctrina na ţ ional ă a informa ţ iilor pentru securitate, clarificarea conceptuală a sistemului securităţii naţionale, susţine înmarea măsur ă aprofundarea şi materializarea Strategiei de Securitate Na ţ ional ă lacare facem referire în cele ce urmează. Pe lângă o definire pertinentă a conceptuluide securitate na ţ ional ă şirul clarificărilor conceptuale continuă. Consider ăm deinteres în ceea ce ne priveşte analiza asupra:

a) Valorilor de securitate na ţ ional ă care desemnează relaţiile sociale

prin a căror existenţă şi manifestare se realizează atributele fundamentaleexistenţiale ale statului român, drepturile şi libertăţile constituţionale, precum şi



85ansamblul intereselor şi necesităţilor de securitate naţională. Ele constituie sistemul

axiologic de referinţă în elaborarea oricărei politici de securitate naţională, potrivit

dinamicii şi imperativelor mediului intern şi internaţional de securitate. Aceste

valori se exprimă prin: suveranitatea şi independen ţ a na ţ ional ă; unitatea şi

indivizibilitatea statului; identitatea na ţ ional ă; ordinea constitu ţ ional ă-

democratică; statul de drept; drepturile omului; libert ăţ ile cet ăţ ene şti; economia de

pia ţă; limba; cultura şi via ţ a spiritual ă.

b) Necesit ăţ ilor na ţ ionale de securitate, ca oportunităţi, trebuinţe şi

utilităţi indispensabile pentru apărarea, protejarea şi/sau promovarea valorilor ori

intereselor fundamentale, conştientizate şi asumate de statul român, care îi permit să

se manifeste competitiv faţă de provocările proceselor sociale evolutive şi să

prevină, să reducă ori să anihileze acţiunile distructive. Aceste necesităţi se refer ă

la: deciziile privind accesul la resursele strategice vitale existen ţ ei na ţ iunii;

trebuin ţ ele cet ăţ eanului şi ale comunit ăţ ii; protec ţ ia acestora fa ţă de orice

amenin ţări.

c) Intereselor na ţ ionale de securitate, prin care se desemnează nevoişi aspiraţii ale naţiunii de afirmare a propriilor valori şi de garantare a identităţii şi

existenţei naţionale, exprimate prin obiectivele, căile şi tacticile asumate prin

consens de întreaga societate în vederea înf ă ptuirii lor.

Interesele constituie reperul axiologic al politicilor şi strategiilor de

securitate naţională. Se refer ă la: stabilitatea internă şi regional ă; viabilitatea

sistemului; avu ţ ia na ţ ional ă; prosperitatea cet ăţ enilor; sănătatea fizică a popula ţ iei; protec ţ ia mediului înconjur ător.

Apreciem că interesele naţionale de securitate confer ă deplină legitimitate

instituţiilor naţionale create pentru a desf ăşura activităţi de cunoaştere, prevenire,

contracarare ori înlăturare a oricăror ameninţări şi agresiuni la adresa cetăţeanului,

societăţii şi statului.

Este foarte important, şi în această direcţie o mare r ăspundere o are

Parlamentul, pentru ca mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei



86naţionale să nu lezeze, în nici un fel, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţenilor, viaţa particular ă, onoarea sau reputaţia lor, ori să-i supună la îngr ădiri

ilegale. Pentru aceasta este nevoie de reale garanţii constituţionale, legale şi de o

reală implicare parlamentar ă.

Este limpede faptul că Parlamentul, ca instituţie fundamentală a statului

nu-şi poate îndeplini rolul său în societate de exponent al suveranităţii naţionale, nu

poate elabora cele mai bune legi, nu poate realiza apărarea ţării, nu poate edifica o

anumită ordine de drept, o reală democraţie constituţională şi nu este în măsur ă să

garanteze drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale decât într-un cadru de

deplină securitate naţională şi pe baza unei strategii adecvate.

2.2.2. Strategia de Securitate Na ţ ional ă a României

Realizarea şi menţinerea unui mediu de securitate presupune

necondiţionat elaborarea şi aplicarea unor decizii de mare importanţă în domeniu, în

cadrul cărora în prim plan se situează elaborarea strategiilor de securitate din partea

tuturor celor implicaţi. Iar, în cadrul acestora, strategiile militare au un loc bine

definit.

Strategia securit ăţ ii na ţ ionale126 este definită ca arta şi ştiinţa dezvoltării

şi folosirii resurselor politice, economice, diplomatice, psihologice,

informaţionale, sociale şi militare, şi de altă natur ă, pe timp de pace şi de r ăzboi,

pentru susţinerea la maximum a politicilor naţionale, iar în caz de r ăzboi pentru

amplificarea condiţiilor posibile şi favorabile obţinerii victoriei.

La nivel de stat, înf ă ptuirea acestui deziderat implică elaborarea unui

document programatic – Strategia de Securitate Na ţ ional ă – ca act fundamental al

unei naţiuni, derivat din Constituţie şi, totodată, o consecinţă directă a obligaţiilor

constituţionale.

126 A se vedea C.Monac, Considera ţ ii privind securitatea na ţ ional ă din perspectiva evolu ţ iei unor riscuri, pericole,amenin ţări şi posibile agresiuni la adresa României, în Anuarul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şiIstorie Militar ă, 1998, Editura Militar ă, Bucureşti, 1999, pag.40.



87 Este demn de subliniat aici faptul că procesul elabor ării strategiei de

securitate deţine multiple contradicţii interne, îndeosebi între liderii politici şi liderii

militari, iar acestea au ca obiect, în primul rând, selectarea obiectivelor.

Fie pentru problemele interne, fie pentru cele externe liderii politici dorescmaximum de flexibilitate şi manifestă reticenţe în a opta pentru obiective definite

explicit.

Pe de altă parte, liderii militari au în atenţie tocmai necesitatea definirii cât

mai precise a obiectivelor, acestea constituind premisele şi ipotezele fundamentale în

procesul complex al planificării şi conducerii operaţiunilor militare.

Pornind de la necesitatea concordanţei dintre obiectivele dezvoltării sale

democratice şi cele ale stabilităţii şi securităţii europene şi realizând un echilibru optim

între componenta politică şi cea militar ă, statul român a considerat necesar şi oportun să-

şi definească o strategie proprie de securitate – STRATEGIA DE SECURITATE

NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – document aprobat de Parlamentul României la 18

decembrie 2001 127.

Ca urmare a evoluţiilor majore pe domeniul securităţii naţionale a României

- Statutul de membru al Alian ţ ei Nord-Atlantice, procesul complex de integritate în

Uniunea Europeană - cu implicaţii asupra valorilor şi intereselor naţionale şi cu raportare

la un nou mediu de securitate, în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 17

aprilie 2006128 a fost adoptată o nouă Strategie de Securitate Naţională, document depus

la Parlament, urmând a fi dezbătut şi aprobat în şedinţa comună a celor două Camere.

Strategia defineşte interesele noastre na ţ ionale de securitate, ca şi

obiectivele pentru realizarea lor, modalit ăţ ile de evaluare a mediului interna ţ ional, de

securitate, factorii de risc şi vulnerabilit ăţ ile la adresa securit ăţ ii României, precum şi

direc ţ iile de ac ţ iune în politica de securitate na ţ ional ă, ea fiind expresia politică şi de

reglementare cea mai înaltă a statului român şi, totodată, instrumentul de fundamentare şi

orientare a acţiunilor din întreg sistemul securităţii naţionale.



88 Prin implicarea şi efortul Camerelor Parlamentului în şedinţă comună,

Strategia de Securitate Naţională este, pentru acest domeniu de importanţă major ă

pentru ţar ă, expresia politică şi de reglementare cea mai înaltă a statului român,

instrumentul de fundamentare şi de orientare a acţiunilor din întreg sistemul

componentelor securităţii naţionale şi, totodată, rezultatul unui act important de

suveranitate na ţ ional ă.

Strategia are un orizont de evaluare pe termen mediu, cuprinzând elementele

predictibile – la un moment dat –, care influenţează realizarea obiectivelor de securitate

naţională a României.

Elaborată în strictă conformitate cu prevederile constituţionale şi ale legii înmaterie şi cu nevoile concrete, curente şi de perspectivă ale României în domeniu,

Strategia de securitate asigur ă, în mod necesar, continuitatea conferită de bogata

activitate legislativă anterioar ă şi de abordarea succesivă, de către documentele similare

precedente, a problematicii securităţii naţionale a statului român. S-a valorificat, astfel,

experienţa acumulată în ultimii ani, asigurându-se, totodată, şi coerenţa necesar ă cu

documentele specifice adoptate anterior, şi cu perspectiva imediată privind programele pentru integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană.

Printr-o temeinică documentare şi analiză, prin acţiuni de diplomaţie

parlamentar ă, parlamentarii şi stafful tehnic implicat, precum şi reprezentanţii

instituţiilor de securitate naţională, şi-au adus o importantă contribuţie pentru ca

Strategia de securitate să fie act decizional marcat de actualitate, de realităţile din

societatea românească şi din lume, ca şi de perspectivele previzibile pe termen scurt şimediu ale vieţii interne şi internaţionale.

În acest sens, elementul definitoriu al Strategiei de Securitate Na ţ ional ă îl

reprezintă deschiderea mai largă a acestei problematici şi abordarea mult mai

cuprinzătoare a conceptului de securitate naţională, în condiţiile creşterii complexităţii

şi diversităţii aspectelor care au că pătat relevanţă pentru domeniul pe care-l analizăm şi

127 A se vedea Hot ărârea Parlamentului României nr.36 din 18 decembrie 2001 privind adoptarea Strategiei deSecuritate Na ţ ional ă a României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.822 din 20 decembrie 2001.



89în cadrul cărora lupta împotriva terorismului, ca acţiune de strictă actualitate, mai ales

după 11 septembrie 2001, a că pătat o dimensiune major ă.

Putem considera că această dată a marcat radical şi evoluţia politico-

militar ă la nivel mondial. Acest act terorist a fost urmat de un val de alte asemeneaevenimente (Madrid – 11 martie 2003, Londra – iulie 2005, Egipt – iulie 2005, Turcia

etc.) pentru a enumera numai câteva dintre cele mai sângeroase şi mult mediatizate.

Acestea sunt cele petrecute în afara zonelor fierbinţi, Afganistan şi Irak, zone unde

violenţa a atins cote nebănuite.

Totodată, pentru istorie dar şi pentru Strategia de Securitate Na ţ ional ă a

României, 11 septembrie 2001 a marcat şi un alt moment important – evocarea pentru prima dat ă a articolului 5 din Tratatul Organiza ţ iei Atlanticului de Nord .

Abordarea largă, printr-o temeinică analiză şi dezbatere parlamentar ă, a

problematicii securităţii naţionale a devenit posibil ă în condiţiile actuale şi prin

identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai

atentă şi punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politică, economică, militar ă,

diplomatică, informaţională, civică, socială, ecologică etc. – ale stării de securitate.

Strategia de Securitate Naţională scoate clar în evidenţă faptul că

r ăspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă Parlamentul, Preşedintele,

Guvernul, celelalte instituţii ale statului – potrivit prerogativelor constituţionale ale

fiecăreia. Datorită complexităţii aspectelor ce influenţează acest domeniu apreciem

necesar ca, în Sistemul securit ăţ ii na ţ ionale – care reprezintă instrumentul prin care se

operaţionalizează Strategia de securitate – să fie atrase structuri civice,neguvernamentale, academice şi comerciale, care deţin tehnologii şi informaţii conexe

cu securitatea naţională şi care pot contribui la formarea şi echilibrul mediului intern –

economic, social, civil şi militar. Iar acest fapt impune, desigur, o implicare major ă şi

profundă a Parlamentului, într-o strânsă colaborare cu autorităţile administrative din

domeniul securităţii naţionale, dar şi cu alte instituţii ale administraţiei publice.

128 A se vedea http//presidency.ro, Hot ărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr.62 din 16 aprilie 2006 .





91

CAPITOLUL IIIADMINISTRAŢIA PUBLICĂ. LOCUL, ROLUL ŞI FUNCŢIILE EI

3.1. Administraţia publică în statul român de drept

3.1.1. Puterea executivă şi administraţia publică

Puterea executivă, în sens funcţional, se defineşte ca o funcţie distinctă a

statului, alături de puterea legislativă şi puterea judecătorească.

Conţinutul funcţiei executive, cuprinde atribuţii specifice care fac obiectul

activităţii unor autorităţi publice distincte, ce au fost nominalizate de un autor francezastfel: definirea politicii generale a ţării, elaborarea proiectelor de legi necesare înf ă ptuirii

acestei politici, adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor,

luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice, întreprinderea unor măsuri de

executare materială, în materie de ordine publică, dispunerea teritorială a for ţelor armate

şi a celor de poliţie, conducerea relaţiilor internaţionale.129

Aceste atribu ţ ii se exercit ă de către diverse organe care formează fie unexecutiv monocratic, fie un executiv colegial sau reprezint ă o combinaţie a acestora.130

După o alt ă opinie, potrivit căreia, datorit ă dublei sale accep ţ iuni – materiale şi organice

–, complexit ăţ ii fenomenului la care se raportează şi concep ţ iilor diferite care o reflect ă ,

no ţ iunea de putere executivă sau executiv este o no ţ iune vag ă. Contradictorialitatea

dintre sensul real al no ţ iunii de executiv, de autoritate pe care o exercit ă şi sensul

etimologic al acesteia, care presupune ideea de subordonare, de execu ţ ie a legii, pune

probleme privind configurarea conceptual ă a puterii executive.131

129 A se vedea J.Cadart, Institution Politiques et Droit Constitutionnel , vol.I, Economica, Paris, 1990, pag.342; pentru detalii cu privire la concepţia unor autori francezi asupra noţiunii de putere executivă a se vedea I.Vida,Op.cit., pag.29-30.130 Ibidem131 Ch.Debbasch, J.Bourdon, J.M.Ponter, J.C.Ricci, Droit Constitutionel et Institutions Politiques, 3e éditions, Paris,1990, pag.110, apud I.Alexandru, Administraţia publică, Teorii, rela ţ ii, perspective, Ediţia a IV-a revizuită şiadăugită, Bucureşti, 2007, pag.61



92 Cu toate acestea, executivul cuprinde, în mod tradi ţ ional, două categorii de

organe: şeful statului şi guvernul care coexist ă sau nu.132

În acela şi timp, în concep ţ ia constitu ţ ional ă clasică , administraţia reprezintă

acţiunea puterii executive bazată pe procedee de putere publică. Administra ţ ia, înaceast ă opinie, nu este singura sarcină a executivului dar este o sarcină exclusivă a

acestuia. Faptul că nu este singura sarcină a executivului se argumentează prin aceea

că executivul are o serie de sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile

constitu ţ ionale cu Parlamentul sau în rela ţ iile interna ţ ionale. Dar, în acela şi timp,

administra ţ ia este sarcina exclusivă a executivului , prin faptul că nu poate fi exercitat ă

nici de puterea judecătorească , nici de cea legislativă , în virtutea principiului

separa ţ iei puterilor în stat.133

În ceea ce prive şte unii autori de drept administrativ , ace ştia exclud ideea

de „executiv” înlocuind-o cu cea de „funcţie administrativă”, iar func ţ ia

administrativă este considerat ă ca una din cele trei func ţ ii ale statului al ături de func ţ ia

legislativă şi func ţ ia jurisdic ţ ional ă.134

În concep ţ ia altui autor de drept administrativ , prof.Jean Rivero, se admiteideea unei diferen ţ ieri între guvern şi administra ţ ie: guvernarea se refer ă la deciziile

esenţiale care angajează viitorul naţional; administraţia se ocupă de problemele

cotidiene care nu au propor ţiile guvernării. Dar ac ţ iunea guvernamental ă şi conducerea

administra ţ iei publice revin acelora şi organe şi se realizează prin acte de aceea şi

natur ă. Autorul este nevoit însă să recunoască că sunt situa ţ ii în care este foarte dificil

de a stabili frontiere între cele două domenii. De pild ă , numirea unor înal ţ i func ţ ionari,care fac parte din structurile guvernamentale, marchează o alegere politică sau are o

semnifica ţ ie pur administrativă ? 135

132 Ibidem133 G.Vedel, P.Deboloé, Droit Administratif , 10-e édition Paris, 1988, pag.56.134 A se vedea A.de Laubadere, Traite de Droit Administratif , LGDJ, Paris, 1980, pag.229135 A se vedea J.Rivero, Droit Administratif , 2 éme édition, Dalloz, Paris, 1987, pag.15.



93 În aceea şi ordine de idei, J.Rivero subliniază că în toate regimurile politice

vom g ă si în fruntea administra ţ iei autorit ăţ i care au un caracter constitu ţ ional şi o

origine politică , autorit ăţ i care variază de la o formă de guvernare la alta.136

Tot în doctrina franceză se arat ă că autorităţile superioare ale administraţieicentrale au atât competenţe politice („de a determina şi conduce politica na ţ iunii”) cât

şi administrative137 , eviden ţ iindu-se că absen ţ a unei diferen ţ ieri organice creează o

problemă delicat ă în a face distinc ţ ia dintre func ţ ia guvernamental ă şi func ţ ia

administrativă şi în acest context, amploarea misiunilor, arta de a prevedea, gravitatea

alegerilor, tr ă sături care o caracterizează pe prima func ţ ie o situează , în principii, pe

un alt nivel decât pe cea de-a doua, caracterizat ă prin gestiunea cotidiană şi sarcinile

proprii de execu ţ ie. Astfel, Edouard Laferriere arat ă că a administra este a asigura

aplicarea cotidiană a legilor, a veghea asupra raporturilor cetăţenilor cu administraţia

centrală şi locală sau a diverselor administraţii între ele , iar a guverna este a veghea la

respectarea Constituţiei, la funcţionarea marilor puteri publice, a asigura raporturile

Guvernului cu Camerele, cele ale Statului cu puterile str ăine. 138 La rândul său, Maurice

Haurion139 afirmă că funcţia administrativă constă în modul esenţial în a face afacerile

curente ale publicului , iar funcţia guvernamentală constă în a rezolva problemele

excepţionale care interesează unitatea politică şi a veghea la marile interese naţionale. În

aceea şi materie, Georges Vedel scria că: a guverna este a trasa orientările generale, a

opera marile opţiuni şi a administra este a satisface zilnic numeroase nevoi colective pe

care statul le are în sarcina sa. 140 O dat ă determinat de dreptul constitu ţ ional statutul

organelor superioare ale statului, r ămâne dreptului administrativ să aibă în vedere

organizarea şi activitatea statului, din punct de vedere al satisfacerii nevoilor de interes

general şi gestiunea serviciilor publice şi dreptului public financiar.

136 Ibidem, pentru detalii A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti,2005, pag.39.137 J.Moraud-Deviller, Cours de droit administratif , 6e edition, Montchrestien, E.J.A., 1999, pag.85138 E.Laferriere, Traité de la jouristidtion administrative et des recours contenieux, vol.1, 1896.139 M.Haurion, Precis de droit administratif et de droit public, 12e ed, 1933140 G.Vedel, Manuel élémentaire de droit constituionnel , Ed.Sirey, 1949



94 Opiniile prezentate eviden ţ iază puncte de vedere diferite între speciali ştii în

drept constituţional şi cei în drept administrativ. În opinia primilor funcţia executivă a

statului nu se confundă cu autorităţile care exercită puterea executivă. În opinia celei

de-a doua categorii administraţia de stat şi executivul reprezintă o unitate structurală

unică, în ale cărei sarcini intr ă întregul conţinut al executivului.141

În pofida punctelor de vedere divergente, din opiniile de mai sus se poate

concluziona faptul că puterea executivă sau executivul îndepline şte func ţ ii

administrative, f ăr ă ca prin aceasta să se confunde cu administra ţ ia publică sau să se

limiteze la conducerea acesteia. Din punct de vedere structural executivul se

subsumează autorit ăţ ilor publice care exercit ă func ţ ia executivă.

Puterea executivă sau executivul , în sensul cel mai larg al termenului,

desemnează acea func ţ ie a statului care asigur ă executarea legii , func ţ ie ce înglobează

activit ăţ i extrem de diverse între care: exercitarea funcţiei de şef al statului,

coordonarea acţiunii administraţiei publice, pentru punerea în aplicare a legii,

desf ăşurarea unor acţiuni de aplicare, sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor

atribuţii care privesc impulsionarea procesului legislativ, ca şi conducerea generală astatului.142

Dacă analizăm teza din doctrina contemporană, potrivit căreia, funcţia executivă a

statului reprezintă un ansamblu de activit ăţ i prin care se realizează con ţ inutul legii,

care au ca obiect organizarea, aplicarea şi explicarea în concret a legilor, asigurarea

bunei func ţ ionări a serviciilor publice constituite în acest scop, precum şi emiterea de

acte normative şi individuale sau efectuarea de opera ţ iuni materiale prin care, pe batalegii, se intervine în via ţ a particularilor pentru a le dirija activitatea sau a le face

anumite presta ţ ii143 , trebuie să ţinem cont şi de faptul că, la ora actuală, în baza noilor

realităţi constituţionale , doctrina operează cu no ţ iunea de „executiv” pentru a evoca

activitatea publică ce nu este nici legiferare, nici justi ţ ie, realizat ă de autorit ăţ i cu

141 A se vedea I.Vida, Op.cit., pag.30.142 Ibidem.143 A se vedea T. Dr ăganu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ia politică – Tratat elementar , Vol. I, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 1998, pag. 214.



95caracter constitu ţ ional şi cu origine politică , care impulsionează administra ţ ia publică ,

formând de fapt, conducerea acesteia144.

Funcţia executivă nu se reduce la aplicarea legii, domeniul ei fiind mult mai

larg, cuprinzând realizarea integrală a legii, în cadrul acesta putându-se recurge nunumai la emiterea de norme cu caracter general „secundum legem” ci, în anumite

cazuri, lege acordă autorităţilor administraţiei o adevărată „putere discre ţ ionar ă”145, pe

baza căreia acestea adoptă în anumite limite norme „practer legem”.

Din punct de vedere structural, executivul se subsumează autorit ăţ ilor

publice care exercit ă func ţ ia publică executivă şi nu se confund ă cu administra ţ ia

publică.146

În prezent în România în spiritul doctrinei contemporane moderne, expresia

de „executiv” este utilizat ă pentru a evoca, printr-o formul ă generică , pe cei doi şefi ai

puterii executive, pe miniştrii şi pe secretarii de stat.147 Dar, după am ar ătat, rolul

acestora nu se reduce la clasica func ţ ie a executivului, atât Pre şedintele cât şi Guvernul

sunt „şefi” (conduc, comand ă , coordonează , controlează ) structuri ale administra ţ iei

publice, realizând leg ătura dintre lege, politic şi activitatea de aplicare a legii, fie prinemiterea unor norme subsecvente, dar în limitele legii, fie prin prestarea unor servicii

publice încadrate în lege şi, prin aceast ă leg ătur ă , se declan şează impulsuri politice

care asigur ă punerea în mi şcare a vastului aparat al administra ţ iei publice.148

O analiză a sensului reglement ării din Titlul III al Legii noastre

fundamentale149 , în ansamblul său, şi din Capitolul V al acestuia reliefează delimitarea

dorit ă de legiuitor între „executiv” şi „administrativ”, adică între „zona preponderent politică a executivului” şi „zona tehnico-administrativă” a acestuia.

144 A. Iorgovan, Op. cit . vol. I, pag. 80.145 Dana Apostol Tofan, Puterea discre ţ ionar ă şi excesul de putere al autorit ăţ ilor publice, Editura All Beck,Bucureşti, 1999, pag. 275 şi urm.146 I.Alexandru, Administra ţ ia publică – teorii, rela ţ ii, perspective, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag.61147 A se vedea Constitu ţ ia României, art.102 alin.(3); Legea nr.90/2001 privind organizarea şi func ţ ionareaGuvernului României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164/2001, modificată prin Legeanr.23/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.187/2004.148 A se vedea A.Iorgovan, Op.cit ., pag.72.



96Chiar dacă apare capitolul cu denumirea „Administraţia publică” autorit ăţ ile publice

precizate în cadrul său nu sunt singurele autorit ăţ i ale administra ţ iei publice, sfera

administra ţ iei publice ca activit ăţ i fiind mai larg ă. 150 Subscriem opiniei potrivit căreia

prin aceast ă modalitate de sistematizare legiuitorul constituant a dorit să arate că

autorit ăţ ile publice prevă zute în Capitolul V al Titlului III fac numai administra ţ ie

publică atât la nivel central cât şi la nivel local şi nu „jocuri politice”.151 Acest fapt ar fi

ideal, dar apreciem că în realitate, în condi ţ iile actuale din România, politicul se

propag ă încă sim ţ itor de mult şi în intimitatea autorit ăţ ilor publice la care Constitu ţ ia

face referire prin Capitolul V al Titlului III.

Dar, nu numai prin raportarea la modul de sistematizare din Titlul III, ci şi

din unele formul ări exprese ale textelor din Constitu ţ ie rezult ă clar că sfera

administra ţ iei publice este mult mai larg ă decât sfera de activitate a autorit ăţ ilor

publice152 reglementate în Capitolul V. Astfel, potrivit art.102 alin.(1) din Constitu ţ ie

„Guvernul… exercită conducerea generală a administraţiei publice”, ceea ce confirmă

calitatea sa de structur ă a administra ţ iei publice.

Exemplu elocvent în acest sens este şi formularea din art.111 alin.(1) dinConstitu ţ ie, în care se precizează că „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei

publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor…”

3.1.2. Semnificaţia şi definirea noţiunii de administraţie publică

În vechiul drept roman ad minister , termen de la care derivă administraţia din

zilele noastre, avea sensul de a duce la îndeplinire o misiune comandat ă.

Verbul „administratio” înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce sau a dirija.

Cuvântul „administraţie” este aproape sinonim cu „minister ”, cu semnifica ţ ie de servitor,

îngrijitor, ajut ător. Acesta s-a format din r ăd ăcina „minos” – „minor ”, ce înseamnă mai

pu ţ in şi din prefixul „ad”, care indică direc ţ ia, sensul şi subliniază starea de inferioritate în

149 Titlul III – Autorit ăţ ile Publice cuprinde următoarele capitole: Cap.I- Parlamentul ; Cap.II- Pre şedintele României;Cap.III-Guvernul ; Cap.IV- Raporturile Parlamentului cu Guvernul ; Cap.V- Administra ţ ia publică; Cap.VI- Autoritatea

judecătorească.150 Este vorba despre: ministere, alte organe centrale de specialitate, prefect, organe locale de specialitate subordonate ministerelor, consiliul jude ţ ean, consiliul local, primar .151 A se vedea A.Iorgovan, Op.cit ., pag.65.



97raport cu „magister ”, care înseamnă superiorul, şeful, cuvânt, care la rândul său s-a

format din „magis”, care înseamnă mai mult.153

Dic ţ ionarul limbii române re ţ ine pentru verbul „a administra” explica ţ ia: a

cârmui, iar pentru „administraţie” – totalitatea autorit ăţ ilor administrative existente într-un stat, sec ţ ie sau serviciu, care se ocupă de problemele administrative ale unei institu ţ ii

sau agent economic.

Fenomenul administrativ în evolu ţ ia sa a devenit din ce în ce mai complex,

complexitate ce decurge din faptul că se vorbe şte despre: administraţie publică şi privată,

de administratori şi de funcţionari publici care îndeplinesc funcţii administrative; de

persoane care sub comanda altora execută decizii şi de persoane care pun în aplicaredeciziile celor aflaţi într-o poziţie ierarhică superioar ă.154

În esen ţă a administra reprezint ă o activitate executivă pusă sub semnul

comenzii sau al deleg ării de atribu ţ ii. Dintre multitudinea de sensuri ale termenului de

administraţie preocupările teoretice au vizat în principal clarificarea no ţ iunii de

administraţie publică , luat ă ca formă de exercitare a puterii publice.155

În definirea no ţ iunii de administraţie publică , doctrina românească156 a avut

în vedere considera ţ iile şi concluziile diverselor şcoli doctrinare din Europa şi Statele

Unite ale Americii, realizând o abordare comparat ă a acesteia.

Prin trecerea în revist ă a doctrinei franceze se ofer ă prilejul în ţ elegerii

acestei no ţ iuni din perspectiva unor autori de prestigiu. Astfel, în lucrarea autorilor

Georges Vedel şi Perre Delvolvé „Droit administratif ” se relevă , după examinarea

doctrinei de drept public din Fran ţ a de până la 1958, că sintetic administraţia se poate

defini ca fiind exerciţiul puterii executive sub un regim de putere publică.157

152 Ibidem.153 A se vedea: Lucica Matei, Management public, Editura Economică, 2006, pag. 43 şi urm., precum şi Ani Matei, Analiza sistemelor administra ţ iei publice, Editura Economică, 2003, pag. 74 şi urm.154 A se vedea I.Vida, Op.cit ., pag.9.155 A se vedea I.Alexandru, Drept administrativ, Editura „ Lumina Lex”, Bucureşti, 2005, pag.34.156 A se vedea capitolul „ No ţ iunea de administra ţ ie publică în dreptul comparat ” din vol.I al Tratatului de drept administrativ al A.Iorgovan, pag.5-46157 G.Vedel, P. Delvolvé, Droit administratif , Presses Universitaires de France, 10e ed., Paris, 1988, pag.67



98 Definind „administraţia”, prof. André de Laubadére arat ă că este vorba deansamblu de autorităţi, agenţi şi organisme însărcinate sub impulsul puterilor politice, de aasigura multiplele intervenţii ale statului modern.158

Prof.Jean Rivero arat ă că în limbajul curent cuvântul administraţie

desemnează o activitate, faptul de a administra, de a gira o afacere, dar şi organele, adică structurile care exercită această activitate , primul fiind sensul material, cel de-al doilea

reprezentând sensul organic159 şi, în consecin ţă , prin administra ţ ie publică se desemnează

un ansamblu de organe prin care se dirijează şi se execută problemele publice. Autorul

consider ă administra ţ ia publică ca fiind activitatea prin care autorit ăţ ile publice asigur ă ,

folosind când este cazul prerogativele puterii publice, satisfacerea nevoilor de interes

public.160

Autorii germani evit ă o defini ţ ie expresă a administra ţ iei. Prof.Ernst

Frosthoff arat ă că aceasta se ocupă de propriile sale afaceri şi, în principiu, de propria

sa ini ţ iativă , subliniind că în dreptul public, no ţ iunea de administra ţ ie desemnează o

activitate a statului sau a unui titular de putere publică , f ăr ă a distinge între regulile de

drept privat şi cele de drept public aplicabile acestor activit ăţ i. Administra ţ ia apare, în

concep ţ ia sa, nu numai ca aparat executiv al unui sistem politic, ci şi ca un girant al serviciilor publice esen ţ iale ale vie ţ ii cotidiene.

La rândul lor, H.J.Wolff şi O.Bachof arat ă că administra ţ ia, în sens

material, este punerea în aplicare a afacerilor colectivit ăţ ii publice şi a membrilor

acesteia de către agen ţ ii colectivit ăţ ii desemna ţ i în acest scop.

În doctrina americană se pot întâlni variate defini ţ ii ale acestei activit ăţ i. O

asemenea defini ţ ie ajut ă la încadrarea acestui domeniu într-un larg context politic,

economic şi social, avându-se în vedere că termenul nu se limitează la management, ci

include împrejur ări politice, sociale, culturale şi juridice care afectează conducerea

institu ţ iilor publice. 161

158 A.Laubadère, Traité de droit administratif , sixiem edition, Paris, L.G.D.J., 1973, vol.I, pag.11159 J.Rivero, Droit administratif , deuxiem edition, Dalloz, paris, 1987, pag.11160 Ibidem, pag.16161 D.H.Rosenbloom în lucrarea „ Public Administration”, Understanding Management, Politics and Law, in thePublic Sector, Random House, New York, 1989, pag.3-36, apud I.Alexandru, Op.cit ., pag.34-35



99 În lucrarea sa „Public Administation”, David H.Rosenbloom relevă faptul

că Administra ţ ia Publică , ca multe alte str ădanii umane, este dificil de definit, dar

oamenii au cu to ţ ii un sens al acesteia de şi sunt păreri diferite despre cum ar putea fi

realizat ă. 162 La rândul său, Richard Stillman prezint ă defini ţ ii formulate de diferi ţ i

autori americani. 163 Astfel, John J.Corson şi J.P.Harris definesc administra ţ ia publică

drept activitatea prin care se realizează scopurile şi obiectivele guvernului , iar John

Pfiffner şi Robert Presthus arat ă că administraţia publică, ca domeniu de activitate, este

în principal preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice.

Dacă James W.Davis afirmă că administraţia publică poate fi cel mai bineidentificată cu ramura executivă a guvernării , Nicholas Henry formulează în mod

complex defini ţ ia administra ţ iei publice, aceasta diferind de tendinţele politice, atât prinaccentuarea comportamentului birocratic dar, mai ales, prin sistemul structurilor propriişi metodologilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale. Dwight Waldoarat ă că procesul administraţiei publice constă în acţiunile de realizare a intenţiei saudorinţei guvernului. Este, din această cauză, activitatea activă, continuă, cea de afaceri aguvernului, preocupată, cu punerea în aplicare a legii, care este realizată de corpurilelegislative (sau alte autorităţi) şi interpretată de cur ţile de judecată, prin procesul deorganizare şi conducere.

„Dictionary of American Gouvernment and Politics” prezint ă pentru

sintagma „ public administration” următoarele explica ţ ii:

1. Funcţia executivă în guvern; executarea (aplicarea) politicii publice;

2. Organizarea şi conducerea poporului şi a altor resurse pentru atingerea

obiectivelor guvernării;

3. Arta şi ştiinţa conducerii aplicate la sectorul public. Dar administraţia

publică se extinde dincolo de conducerea publică (managementul public), ea include şiîmprejur ările politice, sociale, culturale şi legale care afectează conducerea instituţiilor

publice.164

Multitudinea de defini ţ ii demonstrează abordarea diferit ă , din diverse

unghiuri a conceptului de administra ţ ie publică , cât şi faptul că prezen ţ a sa este cât se

162 Ibidem163 R.Stillman, Public Administration: concept and Cases, Boston, Honghlon Wilfflin, 1978164 Ibidem.



100 poate de activă în existen ţ a social ă şi se manifest ă ca o activitate esen ţ ial ă a

guvernării.

Abord ări diferite întâlnim şi în doctrina românească. Astfel, un autor ajunge

la concluzia că statul înfiinţează servicii publice, de menţinerea ordinii, de educaţie,finanţe publice, de pază a graniţelor ţării, administrarea domeniului public, ş.a. 165 Toate

aceste servicii publice, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administra ţ ia

publică , în sensul de activitate, reprezint ă un sistem de organe care realizează

activitatea de executare a legilor . Sintagma administraţie publică este analizat ă în dublu

sens: ca activitate şi ca sistem de organizare.

Având în vedere prevederile Constitu ţ iei României, un alt autor consider ă că , îmbinând accepţiunea formal-organică şi sensul material – funcţional, administraţia

publică poate fi definit ă ca ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului,

autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor autonome locale şi, după

caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la

îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice. 166 Din aceast ă

defini ţ ie, autorul desprinde următoarele note dominante:a) activitate realizată numai de autorităţi executive şi administrative,

intitulate autorităţile administraţiei publice;

b) activitate de aducere la îndeplinire a legii (ceea ce înseamnă şi adoptarea

de acte normative cu for ţă juridică inferioar ă legii) sau, după caz, de organizare sau

realizare efectivă a serviciilor publice;

c) activitate ce se realizează în regim de putere publică, adică prin

intermediul prerogativelor acordate de Constituţie şi legi, ce fac să prevaleze înţelesul

public (general) atunci când este în conflict cu interesul particular.

Pornind de la dificultatea definirii şi la părerile diferite despre modul de

realizare a acesteia, remarcabilul specialist român în domeniu, profesorul Ioan

165 V.I.Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român-Partea general ă, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 1993, pag.25166 A se vedea A.Iorgovan, Op.cit ., pag.124-125



101 Alexandru, sus ţ ine faptul că o definire a administra ţ iei publice este necesar ă.167

Totodat ă , domnia sa sus ţ ine că: 1) pentru realizarea definirii se impune să se stabilească

care sunt graniţele generale ale administraţiei publice şi să fie exprimate principalele

concepte ale disciplinei şi practicii în domeniu; 2) definirea ajută la încadrarea

domeniului într-un larg context politic, economic şi social; 3) luarea în considerare a

definiţiilor majore ale administraţiei publice relevă faptul că există trei abordări

distincte pentru acest domeniu.168

De asemenea, după trecerea în revist ă a unor defini ţ ii din literatura

americană169 , profesorul I.Alexandru analizându-le exprimă concluzia că administra ţ ia

publică implică activitate, are contingen ţă cu politicul, tinde să fie concentrat ă în

ramura executivă a guvernării, difer ă de administra ţ ia privat ă şi este preocupat ă de

aplicarea legii. Totodat ă , prezint ă următoarea defini ţ ie a administraţiei publice:

folosirea teoriilor şi proceselor manageriale, politice şi juridice în vederea realizării

mandatelor guvernării legislative, executive şi judecătoreşti pentru a asigura

reglementările şi serviciile pentru societate în ansamblu, cât şi pentru segmentele

acesteia.170

Aceasta este privit ă atât din punct de vedere organic, cât şi din punct devedere func ţ ional.

Din punct de vedere organic , administra ţ ia este un ansamblu de institu ţ iicare au personalitate juridică , o competen ţă legal ă specifică în func ţ ie de domeniul încare î şi desf ăşoar ă activitatea.171

Din punct de vedere funcţional , administra ţ ia este considerat ă ca un

ansamblu de activit ăţ i extrem de diversificate: apărare na ţ ional ă , ştiin ţă şi cultur ă ,

167 I.Alexandru, Op.cit., pag.34.168 Ibidem.169 Sunt menţionate câteva definiţii prezentate de Richard Stillman în „ Public Administration: concepts and cases” (Boston,Houghlon Wifflin 1978), definiţii formulate de diferiţi autori americani, unele prezentate de noi în paginile anterioare la care seadaugă, după cum urmează: Felix şi Loyd Nigro dezvoltă definiţia administraţiei publice în cinci puncte: a) este un efort al unui grup care cooperează într-uncadru public; b) acoper ă cele trei ramuri – executivă , legislativă şi juridică – şi rela ţ iile dintre ele; c) are un rol important în formularea politicii publice şi este de aceea o parte a procesului politic; d) este diferit ă de administra ţ ia privat ă prin tr ă sături semnificative şi e) este asociat ă de aproape cu numeroase grupuri private şi de indivizi. A se vedea I.Alexandru, Op.cit ., pag.35.170 I.Alexandru, Op.cit., pag.67.171 În temeiul prevederilor Constituţiei României, în accepţie organică, administra ţ ia publică evocă următoarele

autorităţi publice: Pre şedintele României, Guvernul, ministerele şi alte organe direct subordonate Guvernului,organele centrale de specialitate autonome, institu ţ ii subordonate ministerelor, prefectul, organe locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect, organe autonome locale (consiliul jude ţ ean, consiliullocal, primarul) şi institu ţ ii subordonate acestora.



102educa ţ ie, sănătate publică , protec ţ ie social ă , domeniul industrial şi agricol,

infrastructuri publice etc. În sens func ţ ional, no ţ iunea de administra ţ ie publică evocă

acte şi opera ţ iuni materiale prin care se execută legea, fie prin emiterea de norme

subsecvente , fie prin organizarea , sau, după caz, prestarea directă de servicii publice.

Pentru definirea conceptului de administra ţ ie publică au existat preocupări

şi din partea altor autori români172. Toate defini ţ iile date au în final acela şi numitor

comun, dar apreciem nota de modernitate şi acurate ţ e a defini ţ iei prezentate de

profesorul I.Alexandru. Din toate defini ţ iile şi explica ţ iile date putem descifra

perspectivele, dar mai ales caracteristicile şi func ţ iile administra ţ iei publice.

3.1.3. Caracteristicile şi funcţiile administraţiei publice

Administra ţ ia publică serve şte realit ăţ ile sociale în dinamica lor, ceea ce

presupune o ac ţ iune neîntrerupt ă care are drept scop asigurarea condi ţ iilor pentru

desf ăşurarea ritmică a vie ţ ii statului.

În îndeplinirea misiunilor ei administra ţ ia publică se eviden ţ iază prin

anumite caraceristici.173

172 Pot fi enunţate în acest sens definiţiile date: Prof. Ioan Şantai – care defineşte noţiunea de administra ţ ie publică,ca fiind acea categorie a autorităţilor de stat, constituită în temeiul aceleiaşi funcţii (forme) fundamentale de activitate, pe care o înf ă ptuiesc şi prin care se realizează, în mod specific, puterea publică. Importanţa noţiunii de administraţie publică în studiul dreptului administrativ şi cel al ştiinţei administraţiei, este pusă în evidenţă de faptul că sub aspectorganic, sistemul administrativ este cel care înf ă ptuieşte, în principal, activitatea executivă a statului, iar sub aspectfuncţional, actul decizional administrativ reprezintă cea mai importantă formă concretă prin care se manifestă autoritatea acestui sistem. A se vedea I. Şantai, Drept administrativ şi ştiin ţ a administra ţ iei, vol.I, Editura Risoprint, -Cluj Napoca, 2002, pag. 4; Prof. Iulian Nedelcu – cosider ă că, în ceea ce priveşte noţiunea de administra ţ ie publică,se impune a fi precizat că aceasta, atât în accepţiunea de activităţi de organizare a executării sau de executare înconcret a legilor, cât şi în cea de sistem organizatoric prin care se realizează organizarea executării sau executarea

legilor este mai cuprinzătoare şi nu se confundă cu administra ţ ia de stat , întrucât conceptul de administraţie publică se refer ă nu numai la Guvern şi ministere, respectiv la activitatea lor în domeniul aplicării legii, ci şi la activitate,respectiv la structura organizatorică, prin intermediul căreia se organizează aplicarea şi se aplică legea la nivelulunităţii administrativ-teritoriale, în conformitate cu principiul autonomiei locale şi al descentralizării administrative,aplicabile într-un stat de drept. A se vedea I. Nedelcu, A. Nicu, Drept Administrativ, Editura Themis, 2002, pag. 44;Prof. Corneliu Manda – ţinând seama de faptul că administra ţ ia publică, prin autorităţile sale, realizează acte juridice şi operaţiuni materiale, prin care se organizează executarea legii şi se execută legea, precum şi de faptul că aceasta organizează sau, după caz, prestează în mod direct servicii publice, defineşte noţiunea de administraţie publică, ca fiind ansamblul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale şi a structurilor acesteia, care, înregim de putere publică, aduce la îndeplinire legile sau prestează servicii publice, în limitele legii. A se vedea C-Manda, Drept administrativ-Tratat elementar, Editura Lumina Lex, 2001, pag. 37; Prof. Mircea Preda – defineşteadministra ţ ia publică, ca fiind acea activitate de organizare şi de executare în concret a legii, cu caracter dispozitiv şi prestator, care se realizează în principal, de autoritălile publice şi funcţionarea acestora şi, în subsidiar, şi de celelalte

autorităţi ale statului, precum şi de structurile organizatorice particulare care desf ăşoar ă activităţi de interes public. Ase vedea M. Preda Drept adminstrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 13.173 H.Puget, Les institution administratives étrangères, Paris,Dalloz, 1969, apud .I.Alexandru, Administra ţ ia publică –teorii, rela ţ ii, perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 72-76.



103 1. Administraţia constituie un corp intermediar, creat în vederea acţiunii, ea

este f ăcută pentru a acţiona – context în care subliniem faptul că administra ţ ia este

subordonat ă , este subordonată întotdeauna Guvernului, care îi stabile şte ceea ce

trebuie să facă , îi nume şte şefii şi îi furnizează mijloacele. Ea este de asemenea

subordonată dreptului, legii care îi stabile şte obiectivele , îi fixează limitele , îi impune

respectarea unor garanţii.

Chiar subordonat ă , administra ţ ia, instrument al statului, are stabilite prin

lege puteri de care nu dispun persoanele particulare. Ea se mi şcă într-o re ţ ea de legi,

dar are totu şi o anumit ă ini ţ iativă şi o competen ţă decizional ă limitat ă.

Administra ţ ia îndepline şte două mari categorii de sarcini: de execuţie şi deelaborare. Supusă legii, dependent ă de Guvern şi conformându-se Parlamentului,

administra ţ ia posed ă totu şi o autoritate secundar ă , ea nu este numai subordonat ă , ci şi

puternică. Când administra ţ ia atinge un grad înalt de putere, apare situa ţ ia unui regim

birocratic, al unei birocra ţ ii omnipotente. Într-o astfel de situa ţ ie apare pericolul

îngr ădirii sau chiar suprimării drepturilor şi libert ăţ ilor cet ăţ ene şti.

2. Administraţia este ierarhizată şi ordonată. Ierarhia administrativă după modelul ierarhiei militare are scopul de a-i asigura coeziunea şi disciplina. În

acest cadru ierarhic se exercit ă puterea de comandament, de control şi disciplină.

Astfel, administra ţ ia poate fi supusă unui control intern derivat din puterea ierarhică ,

dar şi unui control judecătoresc , consecin ţă a proeminen ţ ei legii.

3. Administraţia este totodată remunerată, civilă, laică, egalitar ă

a) Agen ţ ii administra ţ iei primesc un salariu de la buget. Func ţ iile publice

gratuite sunt o excep ţ ie.

b) În toate ţările exist ă o armat ă şi o administra ţ ie militar ă şi alte institu ţ ii

cu caracter militar. Dar nevoile publice, altele decât cele de securitate na ţ ional ă , sunt

rezolvate prin administra ţ ia civil ă. În societ ăţ ile moderne arareori exist ă confuzii între

func ţ iile civile şi cele militare. Doar în situa ţ ii excep ţ ionale autoritatea militar ă

intervine legalmente în materie civil ă.



104 c) Peste tot administra ţ ia este laică , deoarece ea folose şte un personal care

nu este clerical şi care nu intervine direct pentru asigurarea unor nevoi religioase.

Exist ă totu şi situa ţ ii în care cultul are caracter de serviciu public (în Anglia biserica

anglicană este recunoscut ă ca biserică de stat; în Italia şi Spania are un rol

concordiar).

4. Administraţia este formalistă, scrisă şi birocratică , ea ac ţ ionează după anumite proceduri, conform unor precedente, unui tradi ţ ionalism care poate antrenarutina şi care duce la un ritm lent.

Administra ţ ia are la bază documente, fapte, decizii şi consecin ţ e, conservateîn scris. Ac ţ iunea acesteia se desf ăşoar ă în birouri cu personal organizat în mici grupe.

Exager ările privind formalismul şi birocratismul pot duce la instaurarea unui regim

birocratic.5. Administraţia este permanentă şi necesită tot mai multă cunoaştere şi

tehnicitate. În administra ţ ie lucrează , în mod preponderent, func ţ ionari permanen ţ i,

care formează corpuri şi care-i asigur ă continuitate. Complexitatea tot mai mare a

administra ţ iei presupune tot mai mul ţ i speciali şti, tehnicieni, un personal calificat

profesionist, specializat.

6. Administraţia este compartimentată vertical şi orizontal. Acest lucru presupune probleme deosebite de coordonare şi comunicare, de centralizare şi

descentralizare, de concentrare şi deconcentrare, cărora trebuie să li se g ă sească

solu ţ ii.

7. Administraţia publică este în continuă expansiune. Societ ăţ ile publice

sunt în continuă cre ştere şi au consecin ţ e majore de ordin pozitiv sau negativ. Buna

func ţ ionare a administra ţ iei, a serviciilor publice este un element de lini şte. Mersuldefectuos al serviciilor publice este la origine multor crize politice sau chiar revolte

populare.

În realizarea unei administra ţ ii moderne este foarte important, să se ţ ină

cont de caracteristicile acesteia174 şi să se asigure un echilibru deplin în manifestarea

174 Prof. I. Şantai prezintă în mod succint patru caracteristici generale de administraţie publică, aceasta reprezintă unsistem unitar ce reuneşte în cadrul ei, în baza relaţiilor juridice, autorităţi aflate pe diferite nivele de organizăriadministrative; activitatea ei este constituită din acţiuni de prescriere sau dispoziţie – constituite din reglementări – şiacţiuni de prestaţie vizând activitatea concretă de aplicare a legii; este structurată funcţional şi teritorial, fiind alcătuită



105lor. Aceast ă cerin ţă asigur ă eficien ţă activit ăţ ii administra ţ iei publice şi face ca

cet ăţ eanul beneficiar să se simt ă respectat, tratat f ăr ă discriminare şi apărat în

exercitarea drepturilor sale. În acest fel cet ăţ eanul va avea deplină încredere în

administra ţ ia publică , fiind convins că necesit ăţ ile şi cerin ţ ele sale î şi vor g ă si

rezolvarea într-un cadru propice guvernat de legalitate şi buna credin ţă a aparatului

administrativ.

După cum rezult ă clar din literatura de specialitate, administra ţ ia publică

se caracterizează printr-o activitate în principal organizatorică realizat ă din pozi ţ ia de

intermediar pe care o are între planul conducerii politice şi planul unde se realizează

valorile politice, deciziile politice. 175

Aceast ă caracteristică nu exclude activitatea de conducere în administra ţ ia publică – ca activitate creatoare – ci, dimpotrivă , o presupune la anumite dimensiuni şiîn cadrul unor limite. Aceast ă activitate se desf ăşoar ă la un nivel subordonat, inferiorconducerii realizate prin Parlament, dar superior conducerii ce se realizează la nivelulregiilor autonome sau societ ăţ ilor comerciale, având drept obiect activit ăţ i productivede prest ări servicii sau social-culturale.

Pornind de la aceste considerente sunt eviden ţ iate următoarele funcţii ale

administraţiei publice în cadrul sistemului social global:

- Func ţ ia principal ă este cea de mecanism intermediar de execuţie , ce are

menirea de a organiza şi a asigura execu ţ ia, folosind autoritatea sa, iar la nevoie chiar

constrângerea. Aceast ă func ţ ie principală se realizează prin:

● func ţ ia de preg ătire a deciziilor politice sau chiar de colaborare

la adoptarea lor;

● func ţ ia de organizare a execut ării deciziilor politice;

● func ţ ia de executare direct ă , în concret – în anumite cazuri – a

deciziilor politice;

● func ţ ia de asigurare a execut ării deciziilor politice, care se

realizează fie prin convingere, fie la nevoie, folosind for ţ a de constrângere;

din autorităţi publice şi instituţii publice ce dispun de stabilitate instituţională şi continuitate funcţională; esteformalistă. A se vedea I. Şantai, Op.cit., pag. 4-5.



106 ● func ţ ia de prestator al cererilor, dorin ţ elor şi necesit ăţ ilor

membrilor societ ăţ ii în fa ţ a autorit ăţ ilor competente a adopta decizii asupra acestora.

Pentru realizarea acestor func ţ ii, administra ţ ia publică î şi demonstrează

rolul său de colaborator al puterii politice în organizarea societ ăţ ii şi reglementarea func ţ ionării ei.

- În rândul funcţiilor derivate ale administra ţ iei publice, care se refer ă la

scopurile ac ţ iunilor desf ăşurate de aceasta, se înscriu:

● func ţ ia de instrument de conservare a valorilor materiale şi

spirituale ale societ ăţ ii;

● func ţ ia de organizare şi conducere a adapt ărilor ce se impun

datorit ă transformărilor ce se produc inerent în evolu ţ ia diferitelor componente ale

societ ăţ ii, în special în structura economică a acesteia. 176

În opinia altui autor, pentru a se pune în eviden ţă activitatea organizatorică

a administra ţ iei, se eviden ţ iază ca funcţii formale (nu de con ţ inut) ale acesteia:

•

func ţ ia de conducere; •func ţ ia de coroborare; •func ţ ia de îndrumare; •func ţ ia decontrol; •func ţ ia de punere în executare concret ă a masurilor dispune conform legii. 177

Trecerea în revist ă a func ţ iilor administra ţ iei publice ofer ă posibilitatea

în ţ elegerii modului în care aceasta se manifest ă în practica social ă şi pârghiile legale

pe care le are în dispozi ţ ie, pentru a transpune dezideratele sale în realitate.

Sfera de cuprindere a activit ăţ ii administra ţ iei publice este foarte larg ă , atât

din punct de vedere material, prin sfera domeniilor economico-sociale pe care le gestionează , cât şi din punct de vedere func ţ ional, prin amploarea variet ăţ ii institu ţ iilor

chemate să asigure aceast ă activitate.

Întinderea şi con ţ inutul activit ăţ ii administrative derivă din atribu ţ iile

expres prevă zute de legi şi alte acte normative pentru autorit ăţ ile şi institu ţ iile publice

abilitate să desf ăşoare diverse componente ale acestei activit ăţ i.

175 I.Alexandru, Op.cit ., pag.76176 Ibidem, pag.76 şi urm.



107 Dacă prevederile constitu ţ ionale sunt atribuite Guvernului (organ central al

administra ţ iei; exercitarea conducerii generale a administra ţ iei publice), sunt legi

speciale, precum Legea pentru organizarea ministerelor ori Legea administraţiei publice

locale care prevăd importante atribu ţ ii de organizare pentru autorit ăţ ile administra ţ iei

publice de specialitate şi pentru autorit ăţ ile administra ţ iei publice locale.

Responsabilit ăţ ile ample şi variate ale acestor institu ţ ii reflect ă importan ţ a

lor în organizarea şi exercitarea activit ăţ ii de administra ţ ie publică cu puternice

consecin ţ e atât la nivel individual, cât şi la nivelul întregii societ ăţ i.

3.1.4. Administraţia de stat şi puterea locală.

În condi ţ iile statului modern, administra ţ ie conceput ă pe metode stricte de

centralizare nu poate fi pusă în aplicare. Aceasta, deoarece orice structur ă unitar ă ,

rigid ă , supercentralizat ă , presupune prin defini ţ ie lipsa unor verigi intermediare,

par ţ ial autonome, între puterea central ă şi destinatarii deciziilor luate de guvernan ţ i. În

niciun stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să se poat ă ocupa

personal şi nemijlocit de solu ţ ionarea tuturor problemelor guvernării apărute pe

întreaga cuprindere a statului178

.

Chiar dacă centralizarea absolut ă , adică conducerea statal ă exercitat ă exclusiv de la centru, ar fi tehnic posibil ă , din punct de vedere politic nu ar fi dezirabil

să se încredin ţ eze atribu ţ iile guvernării unui singur centru de decizie, deoarece acestaar putea nesocoti interesele locale sau s-ar putea chiar să nu le cunoască179.

În acest context putem vorbi despre descentralizare şi deconcentrare.

A. Descentralizarea const ă în posibilitatea recunoscut ă de puterea central ă

colectivit ăţ ilor locale de a adopta în unele domenii sau la nivel teritorial anumite acte sau decizii, f ăr ă a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea

acestuia. Are, astfel, loc o redistribuire a competenţelor în cadrul administra ţ iei. Sunt

scoase din competen ţ a puterii şi autorit ăţ ii centrale anumite servicii publice de interes

local şi transferate în sarcina unor autorit ăţ i ale administra ţ iei publice locale.

Autorit ăţ ile respective (primari, consilii locale, consilii jude ţ ene) beneficiază de o

177 I. Şantai, Op.cit., pag. 5.178 C. Ionescu, Institu ţ ii politice şi drept constitu ţ ional , Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 70-71.



108anumit ă independen ţă fa ţă de puterea central ă şi ac ţ ionează în mod autonom.

Independen ţ a şi autonomia lor este fundamentat ă pe faptul că aceste organisme sunt

alese şi nu sunt numite de puterea central ă.180

Ultimul sfert al secolul al XX-lea a fost marcat de un important transfer acompeten ţ elor statului către colectivit ăţ ile locale şi de antrenarea acestora, ca

împreună cu statul, să participe la administrarea şi amenajarea teritoriului, la

dezvoltarea economică , social ă , cultural ă , ştiin ţ ifică , la protec ţ ia mediului şi

îmbunăt ăţ irea calit ăţ ii vie ţ ii. Acest mod de cooperare între stat şi colectivit ăţ ile locale

demonstrează trecerea de la o descentralizare defensivă , care viza evitarea imixtiunilor

statului în afacerile locale, la o descentralizare ofensivă, care vizează extinderea

domeniului de acţiune al colectivităţilor locale dincolo de limitele sale naturale181.

Via ţ a ilustrează faptul că o centralizare excesivă şi, respectiv, o

descentralizare absolut ă afectează deopotrivă actul de conducere al administra ţ iei.

La baza descentralizării st ă un adevăr, şi anume că cei guverna ţ i î şi cunosc

mai bine interesele decât guvernantul de la centru şi pot gestiona cu mai mult ă eficien ţă

resursele ce li se alocă în acest scop.

În temeiul doctrinei de specialitate, descentralizarea presupune înfiin ţ areaunor subiecte de drept speciale, care beneficiază de autonomie în plan local(descentralizare teritorial ă ) sau cărora li se stabile şte competen ţ a material ă în anumitedomenii (descentralizarea serviciilor publice).

Este de subliniat faptul că în statele Europei occidentale mi şcarea de

descentralizare a avut loc odat ă cu grija men ţ inerii preeminen ţ ei statului, a autorit ăţ ii

depline a acestuia asupra întregului teritoriu na ţ ional, ceea ce a dus la adoptarea unormă suri de contrapondere la descentralizare182. Înt ărirea puterilor locale nu trebuie să

179 Ibidem.180 Descentralizarea, deci limitarea competenţelor administraţiei de stat s-a produs, mai întâi în majoritatea stateloroccidentale, prin recunoaşterea existenţei unor întreprinderi locale, instituţii şi servicii publice distincte faţă de cea destat şi administrate de către reprezentanţi aleşi ai colectivităţilor locale, lucru ce s-a produs în mod treptat. Dacă laînceput, aceşti reprezentanţi aleşi (adunări, consilii) îşi desf ăşurau activitatea sub un control strict al autorităţilor

administrative ale statului, în timp tutela se diminuează până când administraţia statului se rezumă la control a posteriori al legalităţii actelor. A se vedea I. Alexandru, Op.cit., pag. 93.181 I. Alexandru, Op.cit., pag. 93.182 Ibidem.



109 pericliteze unitatea na ţ ional ă , caracterul intangibil al acesteia, proclamat prin textul

Legii fundamentale, care a fost şi este asigurat prin diverse mijloace.

Totodat ă , aplicarea politicilor descentralizatoare a dus la înt ărirea func ţ iei

statului de a rezolva conflictele dintre colectivit ăţ ile locale. Sub regimul juridic alinexisten ţ ei unor raporturi de subordonare între colectivit ăţ ile locale şi cele teritoriale

intermediare, se valorifică tutela administrativă a prefec ţ ilor care, pe lâng ă controlul

de legalitate, are rolul de armonizare a intereselor locale şi veghează la buna executare

a obliga ţ iilor lor.

B. Deconcentrarea ne ajut ă să în ţ elegem şi mai bine evolu ţ ia raporturilor

dintre administra ţ ia de stat şi puterea local ă şi, mai ales, efectele descentralizăriiasupra reparti ţ iei competen ţ elor în cadrul administra ţ iei de stat.

Deconcentrarea const ă în diminuarea puterii centrale prin acordarea unor

autorit ăţ i publice locale, ai căror titulari sunt numi ţ i de către puterea central ă , a

dreptului de a lua decizii pe plan local.183

Deconcentrarea este o modificare a centralizării, ea temperează

centralizarea prin plasarea în cadrul circumscrip ţ iilor administrative a

reprezentan ţ ilor puterii centrale care ac ţ ionează în numele acesteia.

Este vorba de repartizarea puterii de decizie a Guvernului în favoareaagen ţ ilor locali (prefec ţ i), numi ţ i de guvern în unit ăţ i administrativ-teritoriale. Prefec ţ ii

sunt însărcina ţ i să transmit ă şi să ia toate mă surile pentru a asigura respectareaordinelor Guvernului şi – în anumite limite – să decid ă , ei în şi şi, în calitate deîmputernici ţ i ai Guvernului.184

Prin deconcentrare sunt scoase din competen ţ a puterii centrale anumite probleme de interes local, ce urmează a fi solu ţ ionate de autorit ăţ ile locale, înfiin ţ ate în

acest scop.

Deconcentrarea nu anulează autoritatea puterii centrale. Agen ţ ii locali care

reprezint ă puterea central ă în unit ăţ ile administrative sunt numi ţ i de Guvern şi sunt

plasa ţ i sub controlul ierarhic al acestuia, având dreptul de a el aproba, suspenda,

183 P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 1934, pag. 611. A se vedea în acest sens şi DanaApostol, Probleme actuale ale descentralizării administrative, „Studiu de drept românesc”, nr. 3-4, 1991, pag. 143.



110anula sau modifica actele emise. Controlul se exercit ă deopotrivă pentru motive de

legalitate şi oportunitate.

În ceea ce prive şte competen ţ ele autorit ăţ ilor deconcentrate se poate afirma

că acestea sunt extrem de variate şi variabile. Acesta pot fi, din punct de vedere alcompeten ţ ei materiale la nivel de administra ţ ie general ă (prefec ţ ii) sau pot să constea

într-un obiect sau domeniu specializat ( şefii serviciilor deconcentrate din minister), iar

din punct de vedere teritorial întinderea competen ţ ei depinde de suprafa ţ a

circumscrip ţ iei administrative delimitat ă pentru aplicarea lor.

Deconcentrarea constituie regula general ă de repartizare a atribu ţ iilor şi a

mijloacelor între diferite niveluri ale administra ţ iei civile a statului. Astfel, competen ţ a serviciilor centrale devine în principiu subsidiar ă. Aceasta trebuie limitat ă doar la

acele misiuni care prezint ă un caracter na ţ ional sau a căror executare, potrivit legii, nu

poate fi delegat ă la nivel teritorial. Administra ţ iile centrale trebuie să acopere doar

func ţ ia de concep ţ ie, organizare, direc ţ ionare, urmărire şi control.185

3.1.5. Administraţia publică în contextul integr ării europene.

După apari ţ ia comunit ăţ ilor europene, o problemă care s-a pus în fa ţ amultor autori de drept administrativ a fost aceea dacă asist ăm la na şterea unei noiadministra ţ ii sau numai a unui mecanism de cooperare între administra ţ iile na ţ ionale.186

Faza în care se afl ă ast ă zi Uniunea Europeană este aceea în care statele, cu

statutul lor de state suverane, nu se mai prezint ă în forma lor clasică. În acela şi

timp, în momentul de fa ţă , nu putem vorbi de o real ă integrare ci, mai degrabă , de un

sistem în devenire, situat din punct de vedere juridic undeva între organiza ţ ie

interna ţ ional ă şi stat federal. Unii autori consider ă ast ă zi juridic Comunitatea

Europeană „o organizaţie integrantă cu caracter evolutiv”187 . La baza ordinii

comunitare prezente st ă ideea de „suveranitate exercitată în comun. Apare deci ideea

de divizibilitate a suveranit ăţ ii, iar acesteia îi corespunde o concep ţ ie nouă asupra

184 C. Ionescu, Op. cit., pag. 72.185 I. Alexandru, Op. cit., pag. 95.186 Ibidem, pag. 449 şi urm.



111 suveranit ăţ ii. Ideea de suveranitate divizibilă convine perfect pentru a descrie

funcţionarea unui mecanism de integrare evocat prin termeni ca „fuziune” sau „exerciţiu

în comun”188 al suveranităţilor, elemente indispensabile funcţionării acestui mecanism

integraţionist.189

Desigur că sublinierile de mai sus privesc atât aspectele constitu ţ ionale ale

comunit ăţ ilor, cât şi aspectele administrative. Prin urmare, aceast ă situa ţ ie a sistemului

comunitar se reflect ă şi în administra ţ ie.

Dacă ne referim la textele constitu ţ ionale cuprinse în Tratatul de la Roma

(1957) şi Tratatul de la Maastricht (1992), acestea nu exemplifică niciun model de

administra ţ ie publică pentru statele membre. Ele stabilesc natura democratică aregimului politic, iar aspectele legate de guvernare şi administra ţ ie sunt l ă sate la

discre ţ ia statelor membre. Astfel, nu se poate discuta încă de un model de administraţie

publică europeană.

Mult mai mult, în etapa actual ă , putem vorbi despre „spaţiul public

european”, prin acesta în ţ elegând existen ţ a intereselor generale, a ideilor publice pe

scurt a societ ăţ ii.190

Conceptul de „Spaţiu public european”, încă neconturat teoretic înterminologia ce vizează integrarea europeană , va cuprinde şi va descrie într-o manier ă

sistemică , mecanismele, procesele şi fenomenele ce guvernează dezvoltarea sectoarelor

publice şi a administra ţ iilor publice europene, eviden ţ iind conexiunile şi determinările

de natur ă administrativă , economică , social ă sau politică.

La nivelul Uniunii Europene, în momentul de fa ţă , se dore şte crearea unui

spa ţ iu public transna ţ ional, în mă sura unei identit ăţ i colective europene. 191

187 L. J. Constantinescu, La nature juridique des Communités europenées, Conferinţa Paul Henry Spaak, Liege, 1980.L. J. Constantinescu este un reputat specialist francez de drept comunitar, de origine română.188 A se vedea în acest sens V. Duculescu, Perspectivele Uniunii Europene: delegare de "competen ţ e" sau delegarede "suveranitate", in Revista Romana de Drept Comunitar nr. 1/2003, septembrie-octombrie, Bucureşti, pag. 60.189 J. V. Louis, L’ordre juridique communitaire, Ediţia a 5-a, Paris 1989, apend. A. Popescu, I. Jinga, Organiza ţ iieuropene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, 2001, pag. 87-88.190 A se vedea F. Guizot, Istoria civiliza ţ iei în Europa, de la căderea Imperiului Roman până la Revolu ţ ia Franceză (1828), Bucureşti, 2000, pag. 38; F. Guizot caracterizează civilizaţia europeană prin câteva tr ăsături: dreptate,legalitate, spa ţ iu public şi libertate.191 I. Alexandru , Op. cit , pag. 459.



112 Prin art. I – 47 din Tratatul de instituire a unei Constitu ţ ii pentru Europa a

fost creat cadrul dezbaterilor publice europene şi al ini ţ iativelor cet ăţ ene şti –

acordarea cet ăţ enilor şi asocia ţ iilor reprezentative a posibilit ăţ ii de a- şi face cunoscute

opiniile şi de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de activitate ale

Uniunii. Mai mult decât atât, la ini ţ iativa a cel pu ţ in un milion de cet ăţ eni dintr-un

număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitat ă să facă propuneri cu

privire la chestiuni pentru care cet ăţ enii apreciază că este necesar un act juridic al

Uniunii, în vederea punerii în aplicare a Constitu ţ iei Europene. Acesta este un izvor

pentru dreptul public european – drept ce acoper ă dreptul constitu ţ ional şi dreptul

administrativ. Astfel, Spa ţ iul public european, în complexitatea sa, cuprinde desigur un

„Spaţiu administrativ european” – ca o crea ţ ie a doctrinei, în legisla ţ ie neexistând un

astfel de termen.

Pe de alt ă parte, administra ţ iile publice din statele membre UE, de şi au o

structur ă foarte veche, ele s-au adaptat continuu, s-au modernizat. În sprijinul acestei

adapt ări şi modernizări au fost şi sunt: contactul constant dintre func ţ ionarii publici a

statelor membre UE şi Comisia Europeană; solicitarea de a dezvolta şi implementa

acquis-ul comunitar la standardele Uniunii; cerinţele impuse pentru un sistem de justiţie

administrativă unic pentru Europa; împărtăşirea comună a valorilor administraţiei

publice. Aceste aspecte le consider ăm ca având dublu efect – modernizări interne dar şi

asigurarea unei anumite convergen ţ e între administra ţ iile na ţ ionale – fapt pe care-l

putem considera ca „spaţiu administrativ european”.

În acela şi timp, dreptul public european reprezint ă , a şa cum am mai ar ătat,

temeiul pentru convergenţa între administraţiile europene , prin faptul că: sistemele

politice europene au r ămas fidele parlamentarismului; exist ă peste tot majoritate

parlamentar ă bazat ă pe vot; se practică referendumul; se pune accent pe

descentralizare, pe „administraţia de carier ă”, pe modelul european de

constitu ţ ionalitate.192 Acest lucru ne duce la ideea unei posibile mi şcări către o ius

192 A se vedea în acest sens F. B. Vasilescu, Constitu ţ ionalitate şi constitu ţ ionalism, Editura Naţional, Bucureşti,1999, pag. 14.



113commune de-a lungul Europei193 , având ca urmare şi realizarea unui pachet de

caracteristici comune diferitelor administra ţ ii europene.

Institu ţ iile europene, chiar dacă majoritatea nu apar ţ in unu a şa-zis executiv

european, ele ţ in de legislativ sau de puterea judecătorească , realizează conformcompeten ţ elor lor şi obiective care ţ in de organizarea şi executarea reglement ărilor

private şi derivate, de administrarea justi ţ iei şi de gestiunea afacerilor comunitare.

Astfel, putem vorbi de activit ăţ i administrative producătoare (actele administrative) sau

nu (opera ţ iuni administrative) de efecte juridice şi guvernate de dreptul administrativ.

Totodat ă , unii autori consider ă că la nivel european, în sens formal, s-a

dezvoltat un concept suplimentar de administraţie , care acoper ă toat ă activitateaexercitat ă de către organele a căror sarcină principal ă este administrarea în sens

material, fie că aceste activit ăţ i sunt în sens material administrative, guvernamentale,

legislative sau judecătore şti. 194

Dacă ne referim la sarcina actual ă a Institu ţ iilor europene, aceasta const ă

în a asigura controlul administra ţ iilor na ţ ionale asupra mecanismului transna ţ ional 195.

Dreptul administrativ naţional are în momentul de fa ţă sarcina cea mai

important ă , aceea a integr ării într-un sistem global de îndeplinire de sarcini, în

condi ţ iile în care nu mai operează acea prezum ţ ie a competen ţ ei excesive a statului în

problema îndeplinirii sarcinilor fa ţă de popula ţ ie.

Este necesar ca în cadrul ordinii juridice europene să se privească dincolo

de frontierele na ţ ionale şi să se g ă sească r ă spuns la întrebarea: care sunt punctele

comune şi diferen ţ ele de solu ţ ii re ţ inute de sistemele de drept administrativ

na ţ ionale, nu numai din interes teoretic şi de drept comparat, ci şi din motive de

necesit ăţ i practice. Ră spunsul este că: ordinea juridică în devenire, dreptul comunitar

european are nevoie de a fi dezvoltat şi completat într-o manier ă pertinentă196 .

193 I. Alexandru, Drept administrativ comparat , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 14.194 J. Schwarze, European Administrative law, Office for official publications of the European Communities, Sweetand Maxwel, 1992, pag. 12.195 I. Alexandru, Op. cit., pag. 451.



114 În opinia unui autor, dreptul comunitar este format în primul rând din

norme de drept administrativ, în particular de drept administrativ economic şi

management public. Aceasta deoarece vizează , pe de-o parte, organizarea şi

func ţ ionarea institu ţ iilor comunitare, actele emise de acestea şi confruntarea lor cu

tratatele de bază ale comunit ăţ ii şi reglement ările derivate iar, pe de alt ă parte, vizează

rolul de mijlocitor al administra ţ iilor publice na ţ ionale în realizarea politicilor

comunitare. Din aceast ă perspectivă , sintagma „comunitate de drept” folosit ă de

Curtea Europeană de Justi ţ ie, pentru a desemna comunit ăţ ile europene, ar putea avea

semnifica ţ ia de „comunitate de drept administrativ”. 197

Acquis-ul comunitar are menirea realizării unei convergen ţ e la nivelul

politicilor administrative dezvoltate de guvernele na ţ ionale, conducând treptat la

cererea unui Spaţiu administrativ european. Atunci când un stat membru are deficien ţ e

în implementarea legisla ţ iei comunitare, apar importante consecin ţ e legale. Statul este

acuzat de responsabilitatea non-contractual ă , prin ilegalitatea săvâr şit ă în nereu şita

transpunerii unei directive a Comunit ăţ ii Europene sau în aplicarea unui regulament al

acesteia. Se creează astfel o motiva ţ ie suficient ă oricărei persoane individuale, pentru a

solicita statului, printr-o curte judecătorească , compensarea daunelor produse.198

Pentru dezvoltarea dreptului administrativ european o importan ţă

covâr şitoare a avut-o componenta jurispruden ţ ial ă. Imensa majoritate a principiilor

juridice unanim recunoscute ast ă zi în dreptul comunitar, ca fiind aplicabile actelor

administrative, au fost elaborate de Curtea Europeană de Justi ţ ie. Aceast ă Curte

ac ţ ionează , în primul rând, ca o curte administrativă – în sensul dreptului continental

pentru Comunit ăţ i, în sensul de a proteja subiectele de drept, statele membre, precum şi

persoanele.199

Rezult ă limpede faptul că perspectivele viitoare ale dreptului administrativ

în Uniunea Europeană reprezint ă o cerin ţă de bază pentru acest sistem.

196 D. Dacian, Recursul administrativ prealabil în dreptul administrativ comunitar , Revista transilvană de ştiin ţ e

administrative nr. 2 (5), 2000, pag. 16.197 J. Schwarze, Droit administratif europèen, vol. I, Office des publications officielles des Communités Européenes, Bruxelles, 1994, pag. 8.198 Curtea Europeană de Justiţie în cazurile comune C6/90 şi C9/90, A. Francovich et V. Italia, 1991.



115 În alt ă ordine de ide, profesorul I. Alexandru, analizând spa ţ iul public

european, reliefează ca factori cu rol de convergenţă administrativă europeană:

1. Tratatele CE şi legisla ţ ia secundar ă de implementare a lor, ca parte component ă a

legilor na ţ ionale ale statelor membre; 2. Contactul constant dintre oficialii statelor membre şi dintre ace ştia şi cei ai

Comunit ăţ ii Europene;

3. Curtea Europeană de Justi ţ ie are cel mai importat rol în formarea principiilor

administrative comune în Uniunea Europeană;

4. Fenomenul de întrepătrundere a legisla ţ iei Comunit ăţ ii Europene în sistemele

na ţ ionale;

5. Dimensiunea europeană , cu privire la statutul administra ţ iei publice, a programelor

academice;

6. Armonia între atractivitate şi impunere. 200

3.1.6. Cercetarea administraţiei publice. Metode noi de analiză.

Cercetarea şi definirea administra ţ iei publice are la bază o anumit ă specificitate a

ştiin ţ ei administra ţ iei, atât în ceea ce prive şte obiectul său, cât şi metodele sale. În

prezent, cercetarea în acest domeniu este caracterizat ă prin juxtapunerea disciplinelor

pe care le-a mo ştenit ştiin ţ a administra ţ iei, care este doar în stadiul pluridisciplinităţii ,

iar interdisciplinitatea , deci integrarea disciplinelor, va deveni posibil ă şi se va

generaliza pe mă sur ă ce ştiin ţ a administra ţ iei va ajunge la maturizare201.

Din doctrina de specialitate se desprind mai multe metode de analiză a

administra ţ iei: ştiin ţ a administraţiei, managementul public şi managerismul, analiza

199 O. Manolache, Drept comunitar , vol. 3, Justi ţ ia comunitar ă, ediţia a II-a, Editura AllBeck, 1999, pag. 8.200 I. Alexandru, Op. cit., pag. 463-465.201 I. Alexandru, , Administra ţ ia publică – Teorii, realit ăţ i, perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag.114-117 şi 118-121.



116 politicilor publice, analiza organizaţională, analiza funcţională, analiza sistemică,

analiza sistematică. 202 Toate acestea au importan ţ a lor în cercetarea actual ă a

administra ţ iei publice. Însă în analiza noastr ă metodologică ne propuneam doar o

prezentare succint ă a metodelor noi de cercetare în domeniu şi care ne-au fost de un

real folos în demersul ştiin ţ ific întreprins pentru realizarea prezentei lucr ări.

A. Analiza organiza ţ ional ă – ce are la bază ideea că succesul marilor organizaţii

constituie una din caracteristicile esenţiale, dacă nu caracteristica cea mai importantă a

societăţilor moderne203. În cadrul acestei analize se caut ă analogiile între organiza ţ ii, de

orice natur ă – publice sau private.

Analiza insist ă pe forma pe care o prezint ă unii autori: aceea a autonomiei înopozi ţ ie cu instrumentalitatea organiza ţ iei; aceea a porozităţii frontierelor în opozi ţ ie

cu ideea unui ansamblu administrativ perfect, distinct de mediul său; aceea a unei

segmentări a organiza ţ iei – în opozi ţ ie cu imaginea tradi ţ ional ă a unei administra ţ ii

ierarhice unitare. 204

În ceea ce prive şte referirea la autonomia organizaţiei , se subliniază faptul că în

contradic ţ ie cu ideea de organiza ţ ii total aservite se avansează ideea inexisten ţ ei sistemelor reglate sau controlate. Actorii individuali sau colectivi ce îl compun, în

cadrul constrângerilor, pe care le impune sistemul, dispun de o marjă de libertate pe

care ei o utilizează în mod strategic, în interac ţ iunile lor cu ceilal ţ i.205

Strategiile actorilor unei organizaţii sunt strategii de putere – este teza pe care o sus ţ in autorii la care ne referim, însă tot ace ştia neag ă faptul că actorii nu suntniciodat ă liberi total. Dar, totodat ă , ei pă strează întotdeauna un minimum de libertate

pe care pot s-o utilizeze împotriva sistemului. În ciuda analizelor ce au fost f ăcute deobicei, puterea nu este produsul unei structuri de autoritate, nici un ansamblu demijloace sau prerogative pe care le-ar putea apropia. Ei sus ţ in necesitateaabandonării concep ţ iei de „ putere represivă” în beneficiul analizei „ puterii de relaţie”,inseparabil ă a interac ţ iunii umane.

Administra ţ ia, în concep ţ ia autorilor francezi, se caracterizează prin existen ţ a

sistemelor de rela ţ ii care, în loc să func ţ ioneze ca apar ţ inând aceleia şi piramide

202 A se vedea în acest sens I. Alexandru, , Op. cit., pag. 147 şi urm. Şi Lucica Matei, Op. cit., pag. 39-49 şi 147-167.203 M. Crozier, Preface à J. G. March et H. H. Simon, Les organisations, Dunod, 1969.204 M. Crozier, E. Friedberg, L`acteur et le système, Seuil, 1977, apud. I. Alexandru, Op.cit ., pag, 147.



117ierarhice, se dezvolt ă într-o complicitate bazat ă pe împăr ţ irea unei experien ţ e comune

de interese complementare şi de nome identice. Apare fenomenul de cuplu: în rela ţ iile

dintre prefec ţ i şi primari, între birocra ţ i şi notabili, „ prefectul se adresează primarilor

săi, un notabil la urechea prefectului său”.

Privind porozitatea frontierelor organizaţiei se sus ţ ine că nu exist ă frontier ă clar ă

nici net delimitabil ă între „interior ” şi „exterior ”, între organiza ţ ie şi mediul său –

organiza ţ ia este poroasă. A st ă pâni rela ţ iile unei organiza ţ ii cu mediul său înseamnă

putere în interiorul organiza ţ iei. Pentru a controla rela ţ iile sale cu mediul, o

organiza ţ ie trebuie să- şi creeze servicii specializate, în mă sur ă să trateze cu diverse

păr ţ i propice mediului înconjur ător.

Segmentarea organizaţiei. Se abandonează ideea unei administra ţ ii unitare,

ale cărei organe ar asculta de puterea central ă şi se sus ţ ine că , din contra,

administra ţ ia este segmentat ă , compartimentat ă , chiar prin rela ţ iile care exist ă între

ea şi mediul său. Tot în doctrina franceză se sus ţ ine că exist ă o împăr ţ ire a

administra ţ iei: unele structuri administrative colaborează cu notabilii locali, în timp

ce altele se definesc în mod esen ţ ial prin strategia lor de scurtcircuitare anotabilit ăţ ilor. 206

B. Analiza func ţ ional ă – insist ă în mod deosebit asupra a două teme: diferenţierea

şi disfuncţiile administra ţ iei.

În ceea ce prive şte diferenţierea , tema sa este foarte apropiat ă de tema

segmentar ă de la analiza organiza ţ ional ă. În ambele cazuri administra ţ ia apare într-o

imagine mai bogat ă decât cea monolitică obi şnuit ă. În timp ce segmentarea se explică

prin leg ăturile dintre organiza ţ ie şi mediul său, diferen ţ ierea se sprijină pe teorema

major ă a func ţ ionarismului: „un singur element poate avea mai multe funcţiuni; o

singur ă funcţiune poate fi îndeplinită de elemente inter şantabile”207 .

205 Ibidem. 206 P. Bremion, Se pouvoir périférique bureaucraties et notables dans le sustime politique française, Seuil, 1975.207 R. K. Merton, Elements de theorie et de methodes sociologique, Plan, Cole. Recherces au sciences humaines,1965, pag. 72.



118 Pentru ca un singur element să poat ă avea mai multe func ţ iuni, domeniul de

administra ţ ie al unui singur organ investit cu func ţ ii diferite va da na ştere unor organe

mai specializate, investite fiecare cu una din func ţ iile care mai înainte erau asigurate

într-un mod diferen ţ iat. În alt ă ordine de idei, pentru ca elementele inter şantabile să

poat ă asigura una şi aceea şi func ţ ie, înseamnă că exist ă „echivalenţe” sau „substitute”

func ţ ionale, adică posibilitatea de a se recurge la organe structuri distincte pentru

îndeplinirea unor func ţ ii identice. Ş i într-un caz şi în altul se impune ideea unei

diferen ţ ieri interne a aparatului administrativ, care contribuie la îmbog ăţ irea şi

montarea imaginii propusă de modelele clasice ale evolu ţ iei administra ţ iei.

Disfuncţiile constituie aportul cel mai original al analizei func ţ ionale la

imaginea tradi ţ ional ă a administra ţ iei208. Conceptul de disfunc ţ ie reliefează faptul că o

activitate poate avea, pe de o parte, efecte negative asupra ansamblului sistemului, dar

totodat ă permite identificarea multor fenomene de rezisten ţă , de constrângere, de

tensiune sau de adaptare.

În analiza care se face asupra aceste teme, se face apel la distinc ţ ia fundamental ă

a lui Merton între func ţ iile şi disfunc ţ iile organizării birocratice: „ printre consecinţeleobservate, funcţiile sunt acelea care contribuie la adaptarea sau la ajustarea unui sistem,

dar şi disfuncţiile sunt acelea care jenează adoptarea sau ajustarea sistemului”.209

Dar în locul ra ţ ionalit ăţ ii absolute a lui Weber sau a ira ţ ionalit ăţ ii lui

Merton, în organiza ţ ie se poate descoperi o ra ţ ionalitate limitat ă – membrii

organiza ţ iei caut ă să adopte atitudinea cea mai ra ţ ional ă în privin ţ a contextului

particular în care ei ac ţ ionează.C. Analiza sistemică – are în aten ţ ie forma elaborat ă dat ă sistemului politic în

societatea global ă de către David Easton. Autorul insist ă asupra următoarelor

elemente: 1) interacţiunile în cadrul unei societăţi constituie un sistem de

comportament; 2) nu se poate interpreta în mod util semnificaţia acestuia dacă se

208 I. Alexandru, Op.cit ., pag. 151-152. 209 Ibidem.



119consider ă că sistemul există într-un spaţiu vid; trebuie să-l situăm în raport cu mediul

său biologic, social, fizic şi psihologic; 3) acest sistem este, pe de altă parte, un sistem

deschis, astfel el trebuie conceput ca fiind supus influenţelor care rezultă din alte

sisteme prin care el este inserat în realitate; 4) faptul că anumite sisteme ajung să se

perpetueze, oricare ar fi şocurile primite din mediu, înseamnă că aceste sisteme trebuie

să aibă capacitatea de a reacţiona la perturbări şi astfel de a se adapta condiţiilor în care

se află. 210

Esen ţ ialul, în acest caz, se situează în analiza tranzac ţ iilor dintre sistem şi mediul

său. În aceasta const ă faptul că analiza lui Easton, de şi se adresează politicului, a putut

fi transpusă în domeniul administrativ şi vizează ca aspecte:

a) Interacţiunile sistemului administrativ cu mediul său.

După Easton, analiza sistemică distinge mediul sistemelor în două păr ţ i: în

interiorul şi în exteriorul societ ăţ ii; mediul intrasocietal cuprinde sistemele economic,

cultural, social etc., apar ţ inând aceleia şi societ ăţ i, ca şi sistemul politic şi extrasocietal ,

ce cuprinde sistemele situate în exteriorul societ ăţ ii analizate.

Ş tiin ţ a administra ţ iei, ast ă zi, are în vedere, în esen ţă , mediul intrasocietal al

administra ţ iilor şi analizează în mod deosebit, interven ţ iile sistemului administrativ şi

ale sistemului politic, economic şi social.

Astfel sistemul administrativ, ca sistem social, poate fi privit ca o entitate

dinamică , în interac ţ iune, în continuă transformare şi în permanen ţă leg ătur ă cu mediul

înconjur ător de la care se influen ţ ează şi pe care îl modifică , la rândul său,

nemijlocit.211

b) Persistenţa sistemului administrativ în mediul său.

Teoria persisten ţ ei sistemelor, un alt aport al analizei sistemice la studiul imaginii

administra ţ iei, nu apare la David Easton ca o teorie a echilibrului. După autor, un

sistem este supus unor perturbări, care pot provoca tensiuni în sistem. Astfel de situa ţ ii

apar atunci când variabilele esen ţ iale ale unui sistem sunt împinse dincolo de zona lor

210 D. Easton, Analyse du sisteme politique, Coll Analzse politique, Armand Colin, 1974, pag. 19.



120critică. De aceea, mult timp, când sistemul în funcţie îşi păstrează variabilele sale

esenţiale în interiorul zonei lor critice se poate spune că un sistem persistă într-un fel

sau altul.212

Pe alte baze, îndepărtate de cele ale lui D. Easton se fac considera ţ ii care tind saexplice adaptarea, mai mare sau mai mică , sau rezisten ţ a la schimbările administra ţ iei,

comportamentele tradi ţ ionale, crizele şi perenitatea sistemelor administrative. 213

D. Analiza sistemal ă are ca autor pe Gerard Timsit, care afirmă că acest tip de

analiză este aplicabil în ştiin ţ a administra ţ iei, negând exactitatea conceptului de

analiză sistemică sau analiză structural ă. Autorul face constatarea că ştiin ţ a

administra ţ iei are nevoie de coeren ţă – singurul mod de a ordona clasa, tria, interpreta faptele – în condi ţ iile unei imense cantit ăţ i de date. Coeren ţ a o consider ă necesar ă din

următoarele considerente:

a) comparaţia dintre diferite sisteme este imposibilă f ăr ă coerenţă, deoarecedescoperirea şi utilizarea conceptelor comune diferitelor sisteme care transced

particularităţile naţionale constituie prima condiţie a comparaţiei:

b) pentru a acţiona pe un sistem, oricare ar fi el, normativ sau administrativ, pentru

a-i raţionaliza utilizarea sau pentru a-i limita extensia, presupune a fi descoperite deja,

nu doar for ţele sociale care comandă la funcţionarea sa, dar şi punctele pe care, în

interiorul sistemului, ele se sprijină şi de la care ele difuzează în tot sistemul. A separa

aspectele „interne” şi „externe” ale fenomenului administrativ sau, cum spunea Pierre

Bourdieu, a distinge între „opus operatum” şi „modus operandi” constituie prima

mi şcare necesar ă unei ştiin ţ e administrative214.

Pe de alt ă parte, s-au f ăcut mari eforturi de teoretizare în jurul conceptelor legatede model, strategie, genotip, fenotip , care are putea să fondeze o analiză sistematică aadministra ţ iei, ceea ce desigur d ă o mai mare rigoare ştiin ţ ifică asupra acesteia.

Analiza sistemal ă nu contest ă analiza prin alte mijloace, chiar dacă aduce critici unoradintre acestea.

211 A se vedea A. Matei, Op.cit ., pag. 50.212 D. Easton, Op.cit ., pag. 25.213 Catherine Lalumiere, A la recherche d’une cadre théorique pour l’étude de l’administration politique, Bulletinl’I.I.A.P., 1975, precum şi J. Chevallier şi D. Loschak, Introducere în ştiinţe administrative, Dalloz, 1974, pag. 92.214 P. Bourdieu, Le sens practique, Les editions de minuit, 1980, pag. 34.



121 3.2. Structurile administraţiei publice.

3.2.1. Noţiunea de structur ă a administraţiei publice.

Termenul de structur ă provine din cuvântul latin struere , care are

semnifica ţ ia de a construi, a cl ădi. Prin structur ă se în ţ elege o anumit ă modalitate dealcătuire, de construc ţ ie, de organizare a unui corp sau a unui domeniu de activitate.215

Totodat ă , prin structura se în ţ elege atât modul în care sunt ordonate

elementele unui sistem cât şi rela ţ iile ce se stabilesc între acestea, pentru realizarea

func ţ iilor sistemului respectiv. În acest fel, un sistem se poate organiza în diverse tipuri

de structuri, dintre care în interesul analizei noastre, re ţ inem:

-

structura linear ă ( ierarhică ), care asigur ă , în principal, unitatea (coeren ţ a) în

conducere;

- structura funcţională care determina pluritatea conducerii;

- structura mixtă ( ierarhic-funcţională ), care îmbină primele două tipuri şi este

mai r ă spândit ă în practica administrativă şi economico-social ă.216

Referitor la administra ţ ia publică , multitudinea de autorit ăţ i

administrative ale statului şi ale autorit ăţ ilor locale, determină ordonarea în vederea

realizării func ţ iilorpe care acestea le au în baza criteriilor:

- teritorial , căruia îi corespunde structura ierarhică;

- funcţional sau al competen ţ ei materiale, căruia îi corespunde structura

func ţ ional ă.

Deci, sistemul administra ţ iei publice în întregimea sa este organizat sub forma

unei structuri, mixte ierarhic-func ţ ionale.

Cunoa şterea aprofundat ă a rela ţ iilor structurale interne ale administra ţ iei

publice – institu ţ iile administrative, autorit ăţ ile administrative, colectivit ăţ ile localeetc.,

regulile juridice sau nejuridice, mijloacele materiale şi umane ale administra ţ iei

publice, nu se pot realiza în bune condi ţ ii dacă nu stabilim mai întâi, care sunt

rela ţ iile, pe de o parte, între administra ţ ia publică central ă sau local ă , ca subsisteme

215 I. Alexandru, Op.cit.,,pag. 180.216 Ibidem.



122ale sistemului social global şi celelalte elemente ce formează subsisteme distincte şi

care, împreună , compun mediul sau cadrul social înconjur ător al administra ţ iei

publice. Cunoa şterea rela ţ iilor dintre administra ţ ia publică şi celelalte elemente ale

sistemului social, mai ales a influen ţ elor reciproce între acestea, permite conturarea

rolului şi misiunilor administra ţ iei publice; într-un cuvânt adecvat limbajului adoptat

de teoria sistemelor, conturarea func ţ iilor administra ţ iei publice în cadrul societ ăţ ii.217

În doctrina contemporană , atât în dreptul administrativ cât şi în ştiin ţ a

administra ţ iei no ţ iunile de organizare, formă şi structur ă se pot adesea confunda

datorit ă con ţ inutului asemănător care le este atribuit. Juri ştii au preferat mult timp

no ţ iunea de organizare administrativă , vorbindu-se adesea de forme ale organizării

administrative. Reprezentan ţ ii ştiin ţ ei administra ţ iei, de fapt reprezentan ţ ii aplicării

principiilor şi tehnicilor managementului în administra ţ ia publică au utilizat un termen

specific acestei ramuri a ştiin ţ ei şi anume acela de structur ă , termen care în dreptul

administrativ a avut şi are aceea şi semnifica ţ ie cu cel de organizare administrativă , în

sensurile sale fundamentale. Dar organizarea ne prezint ă o institu ţ ie în a şezarea

componentelor sale, pe când structura ne duce mai departe, urmând a vedea şi relaţiile

din interiorul acesteia, ca şi pe cele ce apar în mediul în care există şi care confirmă

ceea ce este stabil şi esen ţ ial în organizarea sa.218

Pe aceast ă cale, administra ţ ia publică este conceput ă ca o în ţ elegere a unei

activit ăţ i într-un cadru organizatoric determinat. Totodat ă , no ţ iunea de structur ă , prin

rela ţ ionare cu alte elemente ale mediului în care activează , nu poate fi despăr ţ it ă de

activitatea ce se desf ăşoar ă în interiorul său şi nici de dependen ţ a şi de implica ţ iile

exterioare, deoarece rela ţ iile nu pot fi concepute f ăr ă desf ăşurarea activit ăţ ii

administrative. În opinia unui reputat profesor şi specialist, conceptul de organizare

este ancestral , cel de structuri este modern.219

217 A se vedea I. Deleanu, Introducere în teoria regl ării sistemului organelor statului, Editura Dacia, Cluj Napoca,1977.218 A se vedea I.Vida, Op.cit ., pag.13-14.219 Ibidem.



123 Structurile administra ţ iei publice se organizează şi func ţ ionează cu scopul

de a atinge anumite obiective concrete în func ţ ie de nevoile pe care le are societatea.

Aceste nevoi sociale pot avea un caracter general (educa ţ ie, sănătate, cooperare, ordine

publică , siguran ţă na ţ ional ă ) sau pot fi de specific local (salubritate, energie,infrastructur ă , transport, locuin ţ e etc.)220

Pentru satisfacerea acestor nevoi, activitatea autorit ăţ ilor administra ţ iei

publice se realizează în regim de putere publică , aceasta fiind expresia împuternicirilor

(competen ţ elor) în virtutea cărora organele î şi exercit ă func ţ iile lor.221 Este vorba

despre prerogativele acordate de Constitu ţ ie şi legi ce fac să prevaleze interesul public

(general), atunci când este în conflict cu interesul particular.

În vederea atingerii scopului pentru care au fost constituite şi pentru careac ţ ionează structurile administra ţ iei publice, fiecare dintre ele contribuie în raport curolul pe care îl are în contextul legisla ţ iei în materie, afirmându-se ca o component ă aunui întreg. În acest întreg fiecare parte î şi aduce contribu ţ ia sa, dar atingereaobiectivului urmărit în respectiva activitate este dat de întregul ob ţ inut ca efect al

participa ţ iei fiecărei păr ţ i.

Pe de alt ă parte, în statul de drept autorit ăţ ile administra ţ iei publice

alcătuiesc un subsistem în cadrul sistemului autorit ăţ ilor publice.222

3.2.2. Semnificaţia noţiunii de autoritate publică în lumina principiului

separaţiei puterilor în stat.

Este cunoscut faptul că mi şcarea contemporană de idei din dreptul publicreliefează o serie de noi interpret ări asupra principiului separa ţ iei puterilor în statdepăşindu-se astfel cadrul rigid al „trinităţii puterilor ”.

Încă din 1926 mari speciali şti în drept constitu ţ ional, precum Barthélémz şi

Duez, remarcau că , din păcate, principiul separa ţ iei puterilor a suferit, în semnifica ţ ia sa exact ă , o dubl ă alterare: 1) este exagerat sub influenţa spiritului logic; 2) estedeformat sub influenţa spiritului juridic.223

Pe de alt ă parte, după aprecierea unui reputat profesor şi autor român

principiul separaţiei puterilor nu a dispărut, dar aplicarea lui pe plan juridic se pliază

220 Pentru detaliere a se vedea Lucica Matei, Managementul public, Ediţia Economică, Bucureşti, 2006, pag. 91.221 M. Haurion, Précis de droit constitutionnel 2-éme, Editura Sirei, 1929, pag. 347.222 I.Alexandru, I.Popescu, M.Căr ăuşan, D.Dincă, Drept administrativ, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag.82şi urm.223 Barthélémy şi Duez, Précis élémentaire de droit constituionel , Paris, 1926, pag. 152.



124azi la comandamente politice pe care Montesquieu nu le putea avea în vedere la data

conceperii teoriei sale.224

Analiza practicii regimurilor constitu ţ ionale care î şi revendică existen ţ a şi

func ţ ionarea din principiul separa ţ iei puterilor în stat reflect ă faptul că niciodat ă aceast ă separa ţ ie nu a fost perfect ă. Chiar şi atunci când separa ţ ia se dore şte a fi una

rigid ă , specifică regimurilor preziden ţ iale, nu este posibil ă func ţ ionarea puterilor în

stat în afara controlului reciproc, ca să nu mai vorbim de sistemele politice

parlamentare, situa ţ ie în care colaborarea puterilor este mai mult decât evident ă iar

între executiv şi legislativ exist ă cele mai largi pun ţ i de comunicare, putând astfel vorbi

mai degrabă de o puternică interferen ţă a unor func ţ ii statale, decât de o separa ţ ie a

puterilor în stat. Pe acest fond în teoria şi practica activit ăţ ii statale a apărut ideea

colabor ării şi a echilibrului puterilor în stat care se opune separ ării rigide a acestora.225

În aceea şi ordine de idei, autorul unui valoros tratat de drept administrativ

apreciază că în perioada ce a urmat celui de-al Doilea Ră zboi Mondial, în constitu ţ iile

mai multor state legiuitorii constituan ţ i şi-au asumat riscul de a fi tradi ţ ionali şti în

formul ări, dar tributari la logică şi spirit juridic.

226

În sus ţ inerea şi completarea opiniilor relatate mai sus, consider ăm ca fiind

necesar a fi ad ăugate şi următoarele precizări:227

a) Niciodată şi nicăieri cele trei „ puteri” n-au fost complet separate. Putem

exemplifica acest lucru chiar pe fondul a trei din Constitu ţ iile României: Constituţia din

1923 , unde doctrina juridică a fundamentat ca principii corelative separaţia puterilor şi

colaborarea puterilor. Constitu ţ ia, consacrându-l expres numai pe primul, al doilearezultând din text prin modul în care erau reglementate procedura legislativă , formarea

şi func ţ ionarea Guvernului, desemnarea judecătorilor, contenciosul administrativ etc.;

Constituţia din 1991 nu consacr ă expres principiul

224 A se vedea I. Vida, Op.cit , pag. 27.225 Privitor la critica teoriei separaţiei puterilor în stat, a se vedea I. Deleanu, Drept constitu ţ ional , vol. II, Editura

Fundaţia Chemarea, Iaşi, 1992, pag. 115 şi urm.226 A se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia 4, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2005, pag.39.227 Ibidem.



125separaţiei puterilor , dar din con ţ inutul acesteia rezulta cu claritate separaţia,

colaborarea şi echilibrul acestora. Prin revizuirea Constitu ţ iei în anul 2003, chiar de la

început (art.1 alin.(4)) se consacr ă principiul „separaţiei şi echilibrului puterilor ”,

echilibrul fiind ra ţ iunea de a fi a teoriei.

b) Trinitatea puterilor ar fi devenit o frână pentru reglementarea unor

institu ţ ii gen Curtea Constituţională228 sau Avocatul Poporului care nu pot fi încadrate

exact în sfera niciuneia dintre puterile clasice.

În situa ţ ia acestui context doctrinar, mai to ţ i autorii evit ă expresia de

putere preferând expresiile de autoritate, funcţie, organ. Însăşi Constituţia României

operează cu no ţ iunea fundamental ă de autoritate publică, no ţ iune ce apare, pe de-o parte, în Titlul II consacrat drepturilor, libert ăţ ilor şi îndatoririlor fundamentale, iar pe

de alt ă parte, în Titlul III referitor la organizarea de stat şi care este intitulat

„Autorităţi publice”, dar sfera acestor autorit ăţ i nu este epuizat ă aici, le reg ă sim şi în

Titlul IV – Curtea de Conturi, Titlul V – Curtea Constituţională..

După cum observăm, no ţ iunea de „autorităţi publice” apare, pe de-o parte,

pentru desemnarea, în sensul doctrinei actuale a celor trei categorii de organe dinTitlul III al Constitu ţ iei, iar, pe de alt ă parte, este utilizat ă într-un sens mai larg pentru

a desemna orice organ politic f ăr ă distinc ţ ie. Este limpede faptul că , fa ţă de realit ăţ ile

politico-juridice actuale, precum şi fa ţă de stadiul gândirii din dreptul public

occidental, no ţ iunea de autorităţi publice apare preferabil ă celei de „ puteri publice”,

care ne limitează la „trinitatea” clasică.229

Legea nr.554/2004, Legea contenciosului administrativ d ă defini ţ ia no ţ iuniide „autoritate publică”, pe care o are în vedere: „orice organ de stat sau al unităţilor

administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea

unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi,

228 Evoluţia aplicării, pe plan juridic, a principiului separaţiei puterilor în stat a impus ca, deasupra celor trei puteri, să apar ă o autoritate raţionalizar ă şi raţionalizatoare care să le supună respectării Constituţiei. Aşa a apărut în istoria primului Reich şi în istoria celui de-a treia Republici franceze ideea de control al constituţionalităţii legilor, pentru ca

mai apoi să asistăm la instituirea dreptului instanţelor judecătoreşti de a controla constituţionalitatea legilor. A sevedea, în acest sens, I. Vida, Op cit ., pag. 28.229 A se vedea şi A. Iorgovan, Op.cit., pag. 57 precum şi T. Dr ăganu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, vol. II,fascicul 1, Universitatea Ecologică „ Dimitrie Cantemir ” Facultatea de Drept, Târgu Mureş, pag. 7.



126 persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate

publică sau sunt autorizate să prestare un serviciu public.”

3.2.3. Sistemul autorităţilor administraţiei publice. Organizare, definiţie, rol.

După cum am ar ătat anterior, multitudinea autorit ăţ ilor administrative ale statului şi ale colectivit ăţ ilor locale determină o ordonare în vederea realizării

funcţiilor pe care acestea le au, în baza celor două criterii: criteriul teritorial căruia îi

corespunde după cum ne arat ă structura ierarhică şi criteriul competenţei materiale sau

funcţional , căruia îi corespunde structura funcţională. Astfel întregul sistem al

administra ţ iei publice este amenajat sub forma unei structuri mixte, ierarhic

func ţ ionale.230

Abordarea structurii administra ţ iei publice prin prisma prevederilor

Constitu ţ iei României reliefează următoarele:

• Conducerea generală a administraţiei publice este încredin ţ at ă

Guvernului care, al ături de Preşedintele României reprezint ă autorit ăţ ile puterii

executive, dar care, prin atribu ţ iile ce le revin, îndeplinesc şi activit ăţ i administrative.

• Administraţia publică nu mai este o component ă a puterii executive sau„formă fundamentală de activitate a statului”, ci un corp profesional destinat realizării

permanente a serviciilor şi a ordinii publice, a şezat sub autoritatea puterii executive, în special al Guvernului.231

• Administra ţ ia publică încetează să mai fie în exclusivitate o

administra ţ ie de stat, ea divizându-se după criteriul teritorial , în administraţie de stat şi

administraţie locală. Administra ţ ia de stat, la rândul său, poate fi centrală , pentru care

competen ţ a se întinde asupra întregului teritoriu al ţării, sau teritorială , pentru care

competen ţ a se întinde asupra unei păr ţ i din teritoriul na ţ ional. În cazul administra ţ iei

publice locale, competen ţ a se întinde asupra unei unit ăţ i administrativ-teritoriale şi are

230 A se vedea I.Alexandru, Drept administrativ, Editura „ Lumina Lex”, Bucureşti, 2005, pag.126231 În doctrina franceză, administraţia de stat este constituită din ansamblul autorităţilor care formează putereaexecutivă şi serviciile de care aceasta dispune. Pentru a-şi exercita sarcinile, autorităţile administrative ale statuluidispun de mijloace şi de servicii organizate la nivel central, precum şi de „ servicii exterioare”, în rândul cărora intr ă,

potrivit Legii administraţiei teritoriale a Republicii, din 6 februarie 1982, toate serviciile deconcentrate ale statului încircumscripţiile teritoriale. Potrivit acestei concepţii, sarcinile statului în mod normal sunt încredinţate serviciilordeconcentrate, cu excepţia celor care prezintă un caracter naţional sau a celor care, în virtutea legii, nu pot fi delegate



127în vedere solu ţ ionarea intereselor colectivit ăţ ilor locale, interese care se armonizează

cu interesele generale. De asemenea, după criteriul competenţei , administra ţ ia publică

se clasifică în administraţie publică generală , care se exercit ă în orice domeniu de

activitate şi administraţie publică specializată , care se realizează într-o anumit ă

ramur ă sau domeniu de activitate. 232

Fa ţă de situa ţ ia ar ătat ă , prezent ăm ca structur ă a administra ţ iei publice în

România:

I. Autorităţi centrale:

a) Guvernul;

b) organele centrale de specialitate:

- ministerele şi alte organe subordonate Guvernului;

- autorit ăţ ile autonome;

c) institu ţ ii centrale subordonate ministerelor sau autorit ăţ ilor

autonome (inclusiv cele organizate ca regii sau ca societ ăţ i na ţ ionale).

II. Autorităţi teritoriale:

a) prefectul;

b) comisia jude ţ eană consultativă;

c) serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalteorgane centrale.

III. Autorităţi locale:

a) consiliul local şi primarul;

b) consiliul jude ţ ean;

c) institu ţ ii bugetare, regii autonome şi societ ăţ i comerciale

subordonate organic sau, după caz, func ţ ional consiliului jude ţ ean sau consiliului local.

233

nivelului teritorial. A se vedea în acest sens, André de Laubadère, Jean-Claude Venezia,Yves Gaudemet, Traité dedroit administratif, tome I, 12e, Edition LGDJ, Paris.232 A se vedea I.Vida, Op.cit ., pag.127 şi I.Alexandru, Op.cit ., pag.130..233 Pentru comparaţie prezentăm structura administraţiei publice din unele ţări europene: Fran ţ a – după reformele regionale şi municipale din anii 1970, 1972, 1982/1983, s-a trecut de la înaltul grad decentralizare ce data din timpul domniei lui Napoleon la descentralizare (cedarea puterii de decizie de la stat spreautorităţile administrative autonome) şi la descentralizare (transferul puterii de decizie de la departamentele centrale



128 Astfel, din punct de vedere al structurii organizatorice, subordonareaautorit ăţ ilor administra ţ iei publice fa ţă de autoritatea de vârf - Guvernul - se face, deregul ă , din treapt ă în treapt ă pe două linii, care corespund la două subsisteme cecompun sistemul autorit ăţ ilor administra ţ iei publice şi anume: prin subsistemulautorităţilor administraţiei publice cu competenţă generală şi subsistemul autorităţilor

specializate ale administraţiei publice. Analiza efectuat ă asupra autorit ăţ ilor administra ţ iei publice reliefează

faptul că atât în Constitu ţ ia României, cât şi în literatura de specialitate întâlnim atâtno ţ iunea de organe ale administraţiei publice cât şi pe cea de autorităţi aleadministraţiei publice , la prima vedere f ăr ă o posibil ă distinc ţ ie între o situa ţ ie sau alta.Chiar atunci când se realizează definirea cei mai mul ţ i autori utilizează no ţ iunea deorgane ale administraţiei publice , pe care o consider ă sinonimă cu cea de autorităţi aleadministraţiei publice.

Astfel, într-o defini ţ ie, organele administra ţ iei publice sunt prezentate ca fiind structuri organizatorice care, potrivit Constituţiei şi legii, au personalitate de

către cele subordonate şi locale). Totuşi şi în prezent Franţa este administrată de la Paris printr-o structur ă ierarhică astfel: administraţia publică centrală este condusă de preşedintele republicii şi de prim-ministru. Miniştrii conducfiecare un minister specific. Statul este reprezentat în departamente de un comisar al Republicii. Administra ţiaindirectă (funcţia publică teritorială constă în autorităţile publice teritoriale, municipii, departamente, regiuni), cuautonomie garantată prin Constituţie şi supusă supravegherii statului. Au crescut funcţiile municipiilor, influenţa

statului fiind limitată la controlul juridic.

Germania – prin Constituţie este reglată repartizarea jurisdicţiei administrative, între autorităţile federale şi landuri.Landurile au jurisdicţie acolo unde nu a fost stabilită nici o putere specială autorităţilor federale. Atât autorităţilefederale cât şi landurile pot exercita funcţiile lor administrative fie direct prin propriile lor organe, fie indirect prinentităţi legale, personalităţi juridice autonome (corporaţii, comitete, formaţii) acestea din urmă fiind supusecontrolului de legalitate al statului. Privind organele teritoriale municipale (autorităţile şi districtele legale) ele audreptul să regleze toate problemele referitoare la comunitatea locală şi în zona lor de responsabilitate. Un număr desarcini administrative sunt transferate unor păr ţi particulare (ex. companii de transport), cu anumite excepţii, cum ar fidomeniul protecţiei publice. Italia – în organizarea administraţiei beneficiază de o structur ă primordială la al cărei vârf se află Guvernul şiministerele de resort. Activităţile locale sunt subordonate ministerelor., Prefectul acţionează sub autoritateaMinisterului pentru Afaceri Interne şi are competenţe pe o provincie. Descentralizarea teritorială şi autonomia

administrativă, stipulate în art.5 al Constituţiei asigur ă autorităţilor locale (regiunilor, provinciilor şi municipalităţilor)drepturi extinse de autoguvernare. Acestea sunt guvernate de un consiliu (regional, provincial sau municipal), ales prin sufragiu universal direct. Primarul este preşedintele consiliului municipal. Unele regiuni exercită autoritateanormal, altele transfer ă puterile lor administrative provinciilor sau municipalităţilor. Pe lângă autorităţile localesistemul de administraţie descentralizat cuprinde şi serviciile publice (organizate de stat, de regiuni, provincii şimunicipalităţi), care au grade diferite de putere de autoguvernare. O încorsetare a autonomiei şi descentralizării oconstituie sistemul financiar care leagă autorităţile locale în bună parte de resursele de la stat.Grecia – prin Constituţie se face distincţie între administra ţ ia de stat (art.101) şi guvernarea local ă (art.102). Administra ţ ia de stat este condusă la nivel central de miniştrii de resort şi la nivel regional de prefecţi. Aceştia dinurmă au statut de organ administrativ general în regiuni, statut pe care-l împart cu organele speciale ale diverselorministere. Guvernarea local ă se realizează de către oraşe şi municipalităţi care sunt structuri corporatiste care nu aucompetenţe de a elabora legi şi care sunt supravegheate de către stat. Pe lângă guvernarea locală există şiadministraţia autonomă specială care constă în unităţi corporatiste constituite fie sub autoritatea dreptului public (ex.

colegiile de învăţământ superior), sau a dreptului privat (ex. întreprinderi publice).A se vedea în acest sens I.Alexandru: Structuri, mecanisme şi institu ţ ii administrative, Ed.Sylaghi, Bucureşti, 1996; Drept administrativ comparat , Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000; Administra ţ ia publică – teorii, rela ţ ii, perspective,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.



129drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor

publice, în limitele legii, sub controlul direct sau indirect al Parlamentului.234

În opinia altui autor, organele administraţiei publice sunt definite ca fiind

organele de stat care înf ă ptuiesc, în concret, activitatea puterii executive. În acest sens, se au în vedere anumite tr ă sături specifice: a) organele administraţiei publice sunt

înfiinţate prin lege sau în baza legii, ceea ce le acordă autoritatea publică necesar ă, în

îndeplinirea atribuţiilor ce le revin; b) întreaga activitate a acestor organe se desf ăşoar ă

pe baza şi în vederea executării legii; c) fiind organe de stat, organele administraţiei

publice au posibilitatea de a folosi for ţa publică a statului pentru asigurarea realizării

sarcinilor lor specifice; d) actele juridice adoptate sau emise de aceste organe sunt

supuse unui control de legalitate prevăzut de lege; e) activitatea acestor organe este

realizată în practică de un personal de specialitate – funcţionarii publici; f) întreaga

activitate a acestor organe se desf ăşoar ă în interesul statului, al respectivei colectivităţi,

precum şi al particularilor (persoane fizice şi juridice). 235

Totu şi la întrebarea organe ale administraţiei publice sau autorităţi ale

administraţiei publice ? se încearcă şi un r ă spuns, pe care-l consider ăm important de prezentat.236

Autorit ăţ ile administra ţ iei publice efectuează serviciu public237. Serviciul

public poate fi definit ca fiind acea organizaţie de stat sau a colectivităţii locale,

înfiinţată de autorităţi competente, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale

membrilor societăţii, în regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare

a legii.238

234 Dându-le această definiţie profesorul A.Iorgovan foloseşte noţiunea de organe ale administra ţ iei publice, pe careo consider ăm sinonimă cu cea de autorit ăţ i ale administra ţ iei publice. A se vedea A.Iorgovan, Op.cit ., pag.256-267.235 V.I.Prisăcaru, Op.cit ., pag.66 şi urm.236 Profesorul M.Preda arată că, de regulă, structurile organizate în sistem şi subordonate ierarhic sunt definite caorgane ale administra ţ iei, fiind totodată şi autorit ăţ i ale administra ţ iei. (Ex. Guvern, ministere, servicii publicedeconcentrate ale ministerelor). Sunt numai autorit ăţ i ale administra ţ iei publice cele care nu au structuri subordonate.(Ex. consiliile locale, consiliile judeţene, CSAT). Excepţie face Parlamentul care deşi nu au structuri subordonate este

definit de Constituţie ca organ.237 Termenul de serviciu public este utilizat atât în sens de organizaţie, organism social, cât şi în sens funcţional deactivitate desf ăşurată. A se vedea I. Alexandru, Op.cit., pag. 212-216 şi Lucica Matei, Op.cit., pag. 89-91 şi 327-361. 238 I. Alexandru, Op.cit., pag. 213.



130 În practică se întâlnesc trei categorii de organiza ţ ii care prestează serviciul

public: a) organe ale administraţiei publice; b) instituţii publice; c) regii autonome de

interes public.

Serviciile publice poart ă denumiri diferite.

239

Spre exemplu:- secretariate (Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap)240;

- autorităţi (Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor

Statului);

- institute (Institutul Român pentru Drepturile Omului)241;

- administraţii (administraţii financiare);

-

secţii (secţii de poliţie);- şcoli;

- spitale;

- societăţi (Societatea Naţională a Căilor Ferate);

- regii autonome (Regia Imprimeria Naţională).

Caracter propriu-zis administrativ şi administrare după regulile obi şnuite

ale administra ţ iei publice întâlnim şi în cazul serviciilor publice administrativeteritoriale, care au personalitate juridică şi sunt constituite ca stabilimente publice,

sau care au o anumit ă autonomie financiar ă.

Ca activitate organizat ă şi autorizat ă de autorit ăţ ile administra ţ iei publice,

serviciul public ac ţ ionează pentru satisfacerea nevoilor sociale în interes public.

Rolul de intermediar al autorităţilor administraţiei publice între planul conducerii

politice şi planul unde se realizează valorile politice, nu exclude, după cum am maiar ătat, activitatea de conducere în administra ţ ia publică , ca activitate creatoare , laanumite dimensiuni şi în cadrul anumitor limite.242

În acest proces de conducere se reg ă sesc, în func ţ ie de nivelul ierarhic al

administra ţ iei respective, toate atributele conducerii, se recomand ă a fi aplicat un

239 Ibidem.240 Înfiinţat prin Hotărârea Guvernului României nr. 22/2001.241 Înfiinţat prin Legea nr. 9/1991.242 I. Alexandru, Op.cit., pag. 76.



131ansamblu de metode şi reguli specifice, ceea ce ţ ine de managementul public , adică arta

responsabilului de a organiza cel mai bine mijloacele şi resursele.243

3.2.4. Relaţiile în sistemul administraţiei publice

Din cele ar ătate anterior, rezult ă clar faptul că administra ţ ia ni se prezint ă ca o unitate în diversitate. Examinând sistemul administra ţ iei publice dintr-o ţ ar ă se

ofer ă spre observa ţ ie imaginea unei totalit ăţ i administrative. Descompunerea acesteia,

prin analize succesive, în unit ăţ i din ce în ce mai simple ne eviden ţ iază un ansamblu de

rela ţ ii ce le unesc în interior sau în exteriorul totalit ăţ ii administrative. Orice fapt

administrativ sau obiect administrativ nu poate fi izolat de ansamblul din care face

parte. Administra ţ ia este un sistem de rela ţ ii, este un sistem în care nimic nu are semnifica ţ ie în sine, ci în care totul are semnifica ţ ie în func ţ ie de ansamblu.

În literatura de specialitate analiza rela ţ iilor în care este implicat ă

administra ţ ia, ca sistem de rela ţ ii, eviden ţ iază un ansamblu format din complexul a

patru rela ţ ii fundamentale: instanţele politice, economice, sociale şi administrative

înseşi. 244

În temeiul criteriilor de constituire în sistem a autorit ăţ ilor administra ţ iei

publice în administra ţ ia publică actual ă distingem ca tipuri de rela ţ ii:

- relaţii de autoritate – ce apar ca relaţii ierarhice determinate de structur ă

ierarhică şi relaţii funcţionale determinate de structur ă după competen ţ a specifică;

- relaţii de cooperare – obligatorii prin acte normative (formalizate) sau

facultative (neformalizate);

- relaţii de reprezentare – care de regul ă iau na ştere în raport cu

elementele exterioare sistemului autorit ăţ ilor administra ţ iei publice;

- relaţii de prestări servicii – ce se stabilesc preponderent în raporturile cu

cet ăţ enii. 245

243 Lucica Matei, Op.cit., pag. 61 şi urm. 244 A se vedea I.Alexandru, Administra ţ ia publică-teorii, realit ăţ i, perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag.190.245 Ibidem, pag.198 şi urm.



132 Prezent ăm analiza ansamblului de rela ţ ii la care ne referim pe direc ţ iile:

1. relaţii în cadrul sistemului autorităţilor administraţiei publice;

2. relaţii cu elementele exterioare sistemului autorităţilor administraţiei

publice.

1. În cadrul primei grupări distingem:

a) relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi

celelalte autorităţi ale administraţiei publice:

a1. dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi ministere sau

alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale , ce sunt determinate de

raportul de subordonare dintre Guvern şi ministere sau alte organe centrale de

specialitate; este o subordonare orizontal ă ce determină rela ţ ii de autoritate ierarhice

care se exprimă prin dreptul de control al Guvernului asupra ministerelor şi a

celorlalte autorit ăţ i de specialitate ale administra ţ iei publice;

a2. dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi autorităţilelocale ale administraţiei publice cu competenţă generală – consilii locale, primării –

care sunt rela ţ ii de autoritate ierarhice, determinate de competen ţ a general ă aGuvernului de a conduce întreaga administra ţ ie publică la nivel na ţ ional; însă autoritatea Guvernului asupra consiliilor locale trebuie să se manifeste în limitele legii şi cu respectarea principiului constitu ţ ional al autonomie administrative şidescentralizării serviciilor publice;

a3. dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi autorităţile

locale de specialitate ale administraţiei publice , care sunt rela ţ ii de autoritate ierarhice

generate de structura unitar ă a subsistemului autorit ăţ ilor administra ţ iei publice de

stat; ele rezult ă din dreptul de control al Guvernului;

b) Relaţiile dintre ministere şi celelalte organe de specialitate aleadministraţiei publice centrale şi autorităţile locale sau teritoriale ale administraţiei

publice:

b1. între ministere şi celelalte organe centrale de specialitate ale

administraţiei publice şi autorităţile locale cu competenţă generală (consilii locale) ce

sunt determinate de faptul că aceste autorit ăţ i sunt situate în subsisteme diferite



133determinate după criteriul fundamental al competen ţ elor; între acestea nefiind

subordonate nu suntem în prezen ţ a unor rela ţ ii de autoritate ci în prezen ţ a unor rela ţ ii

de cooperare; dar între unele ministere sau organe de specialitate ale administra ţ iei

publice centrale şi autorit ăţ ile administra ţ iei publice locale cu competen ţ e generale

apar rela ţ ii de control, prin delegare de control asupra unei activit ăţ i (ex.: controlul

exercitat de Ministerul Finan ţ elor pe domeniul său de activitate);

b2. între ministere şi celelalte organe de specialitate ale

administra ţ iei publice centrale şi serviciile publice descentralizate ale acestora; sunt

rela ţ ii de autoritate de natur ă func ţ ional ă şi se realizează în sprijinul rela ţ iilor de

autoritate ierarhice dintre Prefect şi serviciile publice descentralizate din teritoriu,

conduse de acesta;

c) Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale , dintre consiliul

local şi primar, care dintr-un anumit punct de vedere ar fi rela ţ ii de autoritate, ţ inând

cont de procedura valid ării primarului, jur ământul depus de acesta; dar analizând

modul de formare, prin faptul că ambele autorit ăţ i sunt constituite prin votul direct al

cet ăţ enilor, li se confer ă în egal ă mă suri legitimitate; putem eviden ţ ia existen ţ a, în primul rând, a unor rela ţ ii de cooperare şi control între consiliul local şi primar.

2. În cadrul grupării rela ţ iilor cu elemente exterioare sistemului

autorit ăţ ilor administra ţ iei publice distingem:

a) Relaţiile cu autorităţile publice care exercită puterea legislativă

a1. între Guvern şi Camerele Parlamentului sunt în primul rând rela ţ ii

de cooperare dar şi de control (control parlamentar) şi chiar mai mult, de a retrage

încrederea acordat ă Guvernului prin mo ţ iune de cenzur ă;

a2. ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale stabilesc cu Senatul şi Camera Deputaţilor rela ţ ii de cooperare sau de

control direct al Parlamentului;





135CAPITOLUL IV

SPECIFICITATEA Ş I ROLUL

AUTORIT ĂŢ ILOR ADMINISTRAŢ IEI PUBLICE DIN DOMENIUL SECURIT ĂŢ II

NAŢ IONALE

4.1. Securitatea na ţ ional ă domeniu important de activitate al administra ţ iei publice.

Subliniam anterior observaţia247 că administraţia publică poate fi caracterizată ca o activitate în principal organizatorică şi are poziţia de intermediar între planulconducerii politice şi planul unde se realizează valorile politice, deciziile politice.Dar, această caracteristică implică şi activitatea de conducere în administraţia

publică, ca activitate creatoare, bineînţeles la anumite dimensiuni şi în cadrul unor

limite.De asemenea, după cum am observat Strategia de Securitate Naţională este

un document programatic, fundamental al statului care stabileşte şi defineşte

interesele, obiectivele precum şi direcţiile de acţiune în politica de securitate

naţională. Acest document este o decizie politică. Administraţia publică are poziţia

de mecanism intermediar de execuţie cu menirea de a organiza şi de a asigura

execuţia, adică materializarea practică a Strategiei şi a celorlalte decizii politice în

domeniu. Astfel, prin autoritatea sa şi uneori chiar prin constrângere, administraţia

publică, începând cu autorităţile administraţiei publice centrale – Preşedintele

României şi Guvernul – continuând cu ministerele şi autorităţile autonome

specializate precum şi cu autorităţile centrale şi teritoriale subordonate acestora îşi

îndeplineşte funcţia de mecanism intermediar de execuţie pe domeniul securităţii

naţionale. Toate aceste autorităţi sunt implicate în direcţii cum sunt: pregătirea

deciziilor politice de securitate naţională şi chiar colaborarea în adoptarea lor;

organizarea executării acestor decizii politice; executarea directă în concret a

deciziilor politice pe domeniu; asigurarea executării prin convingere şi la nevoie

prin constrângere; prezentarea cererilor, dorinţelor şi necesităţilor membrilor

societăţii în faţa autorităţilor competente în a adopta decizii pe domeniu. Ca şi

247 A se vedea, I.Alexandru, Administra ţ ia publică-teorii, realit ăţ i, perspective, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag.76



136administra ţ ia publică , în general, administra ţ ia publică specializat ă pe domeniul

securit ăţ ii na ţ ionale, prin aceast ă func ţ ie, î şi manifest ă rolul de colaborator al

puterii politice în organizarea societ ăţ ii şi reglementarea func ţ ionării ei.248

În înf ă ptuirea deciziei politice pe domeniul securităţii naţionale, administraţia publică pune în aplicare Strategia de Securitate Naţională precum şi legile şi

celelalte acte normative ale autorităţilor statului. În acest cadru putem distinge:

a) Func ţ ia de asigurare a continuit ăţ ii şi perenit ăţ ii societ ăţ ii,

manifestându-se ca un instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale

ale societăţii a tradiţiilor naţionale. Autorităţile administraţiei publice din domeniul

apăr ării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, prin definiţia şi rolul lor în societate,sunt bine implicate în realizarea acestei funcţii. Şi mai mult decât atâta, uneori

doritoare de menţinerea unei ordini stabilite, pot fi acuzate de anumite iner ţii şi

tendinţe de imobilism.

b) Func ţ ia de organizare şi de conducere a adapt ărilor impuse de

transformările ce se produc în evolu ţ ia societ ăţ ii. Organizarea internă, ierarhia bine

stabilită în cadrul acesteia precum şi larga deschidere spre lumea cu tradiţiidemocratice le asigur ă autorităţilor administraţiei publice din domeniul securităţii

naţionale condiţii prielnice pentru exercitarea funcţiei la care ne referim. Procesul

de transformare profund democratică a administraţiei publice specializate pe

domeniul securităţii naţionale în anii dintre 1989 şi prezent, cu rezultate concrete ale

ader ării României la NATO şi a pregătirii componente de securitate naţională în

vederea integr ării ţării noastre în UE, este pe deplin edificator în acest sens.Securitatea naţională ca domeniu cu o specificitate distinctă în societate

solicită din partea administraţiei publice activităţi multiple, complexe şi specifice în

privinţa conducerii: de previziune şi programare; organizare a procesului de

execuţie; de decizie şi de pregătire a variantelor de decizie pentru decidentul politic;

coordonare a procesului de execuţie şi de control a întregii activităţi de punere în

248 Ibidem



137executare şi realizare a valorilor politice.249 („Administrer c’est prévoir, comande

ret controler”) 250

Este limpede faptul că, în domeniul securităţii naţionale, partea administraţiei

publice implicată îndeplineşte importante funcţii cu caracter politic privindexistenţa, organizarea şi funcţionarea statului. În acest domeniu administraţia

publică la care ne referim are şi funcţii cu un pronunţat caracter de ocrotire a

colectivităţilor umane a fiecărui membru al societăţii. Această funcţie

administrativă a ocrotirii existenţei omului, în opinia unor autori, duce la

posibilitatea unei „antropologii a administraţiei”.251

În ocrotirea colectivit ăţ ilor umane, administra ţ ia publică pe domeniul securit ăţ ii na ţ ionale se manifest ă ca factor cumulativ şi de convergenţă

transpartinică care urmăre şte să asigure starea de normalitate democratică la care

aspir ă societatea românească de ast ă zi – cet ăţ enii, comunit ăţ ile umane şi statul –

pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalit ăţ ii, f ăurirea prosperit ăţ ii

economice, echilibru social şi stabilitatea politică.

Administra ţ ia publică pe domeniu realizează securitatea na ţ ional ă în cadrulordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;asumarea conştientă a responsabilităţilor; perfecţionarea continuă a capacităţii dedecizie şi de acţiune a tuturor autorităţilor statale; afirmarea României ca membruactiv al comunităţii internaţionale.

Administraţia publică pe domeniul securităţii naţionale se operaţionalizează

prin aplicarea legii într-un cadru ce cuprinde un ansamblu de decizii, planuri,

măsuri şi acţiuni menite să prevină şi să contracareze eficient riscurile şi orientările

ce pun în pericol valorile şi interesele naţionale, precum şi valorile care dau

identitate şi unitate construcţiei europene.

Activitatea administraţiei publice pe domeniu la care ne referim are ca scop

atât prevenirea şi contracararea pericolelor generate de mediul internaţional, cât şi

249 I.Alexandru, Op.cit., pag.77250 A se vedea H.Fayol, Administration Industrielle en générale. Prévoiance, organisation, commendement,coordonation, centrale, în Buletin de Société de l’Industrrie minerale 1916; La doctrine administrative dans l’Etat ,Conférence au 2-eme Congres des Scientes administratives, Bruxelles,1923.251 A se vedea M.T.Oroveanu, Introducere în ştiin ţ a administra ţ iei de stat , Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1975



138garantarea stării de securitate internă, în ansamblul său, a siguranţei personale şi

securităţii comunităţilor. Sunt vizate, totodată, securitatea energetică şi alimentar ă,

securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitar ă,

ecologică şi culturală, securitatea financiar ă, informatică şi informaţională. Sunt

integrate atât activitatea de politică externă, diplomatică şi de colaborare

internaţională cât şi cea a instituţiilor militare, a for ţelor de ordine publică,

activitatea structurilor de informaţii, precum şi cea a altor agenţii guvernamentale

cu responsabilităţi în domenii. Integrarea activităţii autorităţilor de administraţie

publică din domeniul securităţii naţionale şi armonizarea eforturilor acestora

vizează atât cadrul naţional cât şi dinamica relaţiilor în spaţiul comun de securitate

şi apărare european, precum şi spaţiul euroatlantic.

În etapa actuală administraţia publică pe domeniul securităţii naţionale are ca

obiectiv şi diminuarea substanţială a decalajelor privind deficitul de securitate faţă

de statele dezvoltate din spaţiul comunitar european – îndeosebi a celor referitoare

la standardele de calitate a vieţii - să întâmpine şi să contracareze ameninţările la

adresa cetăţenilor, comunităţilor, naţiunii şi statului român, să gestioneze operativ şi

eficient situaţiile de criză şi să participe activ la procesele de integrare şi cooperare.

Activitatea autorităţilor administraţiei publice în domeniul securităţii

naţionale de desf ăşoar ă în prezent după procesul de aderare a României la NATO şi

în plin proces de integrare a ţării noastre în Uniunea Europeană, ea reflectă

permanent modificările care au avut şi au loc în mediul de securitate intern şi

internaţional, realităţile şi tendinţele globale.

În domeniul, deosebit de important al securităţii naţionale, administraţia

publică acţionează cu eforturi şi resurse proprii dar şi în cooperare cu aliaţii şi

partenerii, în conformitate cu prevederile Strategiei de Securitate Naţională, ale

programelor naţionale în domeniu, ale strategiei de securitate a Uniunii Europene şi

ale conceptelor strategice ale Alianţei Nord Atlantice. Se vizează, în acest sens,

armonizarea eforturilor naţionale cu angajamentele internaţionale şi identificarea

resurselor şi modalităţilor de lucru apte să prevină şi să contracareze oportun

ameninţările.



139 Dar, totodat ă , eforturile vizează promovarea democra ţ iei păcii şi stabilit ăţ ii

în vecinătate şi în alte zone de interes strategic, reducerea riscurilor, amenin ţărilor

şi vulnerabilit ăţ ilor, dezvoltarea capabilit ăţ ilor na ţ ionale, reformarea şi

transformarea profund ă a autorit ăţ ilor administra ţ iei politice ce ac ţ ionează pe

domeniul securit ăţ ii na ţ ionale.

4.2. Specificitatea autorităţilor administraţiei publice din domeniul securităţii

naţionale.

Este limpede faptul că în cadrul autorit ăţ ilor administra ţ iei publice întâlnim o

categorie de organe care prestează un anumit fel de serviciu public, cu sarcini,

atribu ţ ii şi competen ţă material ă special ă , de importan ţă major ă pentru existen ţ a şibuna func ţ ionare a statului de drept şi chiar a oricărui tip de stat (cu o semnificaţie

aparte în cadrul statelor totalitare). Acestea sunt autorit ăţ ile administra ţ iei publice

din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale „autorit ăţ ile care realizează marile servicii

na ţ ionale – apărare, ordine publică , siguran ţă na ţ ional ă”.252

Specificitatea autorit ăţ ilor administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ iina ţ ionale o putem reliefa prin tr ăsăturile lor caracteristice ce se evidenţiază în

cadrul mai larg al structurii administraţiei publice. Acestea le prezentăm astfel:O primă caracteristică a acestor organe este aceea că ele sunt autorit ăţ i ce

înf ă ptuiesc o activitate administrativă , specializat ă într-un domeniu de importan ţă

major ă , absolut necesar ă pentru existenţa şi buna funcţionare a statului, securitatea

na ţ ional ă, cu componentele ei – apărare, ordine publică , siguran ţă na ţ ional ă.

Unele dintre ele sunt autorităţi ale administraţiei publice ministeriale subordonate

Guvernului (Ministerul Apăr ării, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative).

Altele, sunt autorităţi ale administraţiei publice autonome (Consiliul Suprem de

Apărare a Ţării, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe,

Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale), ce

funcţionează pe lângă sau sub controlul altor autorităţi de stat, sau sunt autorităţi

departamentale, dat fiind faptul că, specificul, atribuţiile, competenţele şi rolul lor în

buna funcţionare a statului de drept impun acest lucru.





141S.R.I.) sau pot fi chiar organe locale cu autonomie de organizare şi funcţionare

având uneori chiar şi dublă subordonare (administraţia şi internele).

O a patra caracteristică a autorităţilor administraţiei publice, din domeniul

securităţii naţionale este aceea care le distinge în raporturile lor cu Executivul. Chiar

dacă unele dintre ele sunt subordonate Guvernului altele sunt autorităţi ale

administraţiei publice autonome sau structuri departamentale, în problematica lor

vizând apărarea ţării şi siguranţa naţională Preşedintele României este autoritatea

cea mai importantă.

Astfel, potrivit art.92 alin.(1) din Constituţie „ Pre şedintele României este

comandantul for ţ elor armate şi îndepline şte func ţ ia de pre şedinte al Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării.”

Pe de altă parte, potrivit art.118 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

organizează şi coordonează unitar activit ăţ ile care privesc apărarea ţării şi

siguran ţ a na ţ ional ă , adică activităţile desf ăşurate de armată, poliţie, serviciile de

informaţii ale statului. Totodată, trebuie să avem în vedere că, potrivit legii de

organizare şi funcţionare a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, primul-ministru

este vicepre şedinte al acestuia iar ministrul apăr ării na ţ ionale, ministrul internelor

şi reformei administrative, directorii Serviciului Român de Informa ţ ii şi Serviciului

de Informa ţ ii Externe, precum şi şeful Statului Major General se afl ă într-o rela ţ ie

direct ă de subordonare func ţ ional ă special ă fa ţă de Pre şedintele Republicii. Pentru

directorii serviciilor de informaţii tenta de subordonare este şi mai pronunţată.

Preşedintele Republicii, ca unul dintre şefii al Executivului, r ăspunde aproape

exclusiv de aspectele ce ţin de serviciile de informaţii ale statului şi, alături de primul-ministru, de aspectele privind apărarea naţională şi ordinea publică.

O astfel de situaţie nu duce la pierderea naturii administrative a acestor organe.

A cincea caracteristică a autorităţilor administrative din sistemul instituţional

al securităţii naţionale este competen ţ a lor special ă, putând decide, conform legii,

numai în anumite limite ale sferei puterii publice ce formează sectoarele sau

domeniile lor de activitate. Ele îşi desf ăşoar ă activitatea în sectoare foarte binedeterminate - apărarea ţării, ordinea publică , siguran ţ a na ţ ional ă. Dar, apreciem



142că ele, sau cel puţin unele dintre ele sunt, în acelaşi timp, organe de domeniu ce

desf ăşoar ă activitate care depăşeşte limita sectoarelor enunţate. Spre exemplu

siguranţa naţională, ordinea publică şi chiar apărarea nu se pot realiza prin acţiuni

stricte, desf ăşurate în sectoarele respective, ci prin acţiuni de interferenţă dintr-un

sector de securitate naţională în altul şi chiar prin acţiuni în alte sectoare (social,

economic etc.).

Multidimensionalitatea conceptului de securitate naţională prezentată într-un

capitol anterior explică şi impune cu fermitate acest lucru.

A şasea caracteristică este aceea că ele au o profund ă determinare, generată

de permanenţa, volumul şi consistenţa sarcinilor specifice care revin statului, în

general, şi administraţiei publice în special. Aceasta desigur confer ă statului, ca cea

mai importantă instituţie a suprastructurii sociale, stabilitate şi continuitate

(permanenţa). În ceea ce priveşte autorităţile administraţiei publice din domeniul

securităţii naţionale, locul şi rolul lor în această direcţie sunt, indiscutabile. Ele au o

competenţă materială clar ă, iar statul nu poate exista şi funcţiona f ăr ă ele.

O a şaptea caracteristică , este aceea că autorităţile administraţiei publice din

domeniul securităţii naţionale desf ăşoar ă o activitate permanent ă , cu serviciu

neîntrerupt 24 de ore din 24. Ele acţionează în baza prerogativelor lor legale şi se

află în permanentă stare de operativitate. Se deosebesc în acest sens de Parlament

care lucrează prin legislaturi, sesiuni, şedinţe, şi de puterea judecătorească , care

acţionează sporadic, numai pe bază de sesizare, dar şi de celelalte autorităţi publice

care au de regulă un program de lucru de 8 ore zilnic.

A opta caracteristică constă în faptul că, func ţ ionarii din autorit ăţ ileadministra ţ iei publice de securitate na ţ ional ă îşi desf ăşoar ă activitatea după statute

proprii, speciale. O bună parte din personalul ce activează în autorităţile de

securitate naţională are statut de “militar ” şi îşi desf ăşoar ă activitatea după regimul

specific din domeniu, o altă parte are un “ statut profesional propriu”, apropiat de

cel militar (poliţiştii, ofiţerii de informaţii). Apreciem în acest context că, în

condiţiile instaur ării cerinţelor unui cadru democratic în domeniu, caracterizat princontrol civil, transparenţă, apropiere tot mai mare de cetăţean, protecţie şi



143siguranţă a acestuia, anumite zone dificile şi sensibile ale securităţii naţionale

trebuie să fie supuse pe mai departe rigorilor autorităţii şi disciplinei militare,

împotriva multor opinii care susţin demilitarizarea aproape completă. Aceasta este,

în opinia noastr ă, o condiţie esenţială pentru un stat democratic şi de drept ce se

respectă.

O alt ă caracteristică a autorităţilor administrative din domeniul securităţii

naţionale ţine de conducerea lor - unipersonal ă - în cazul ministerelor şi al

serviciilor de informaţii, colegial ă - în cazul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

În cazul conducerii unipersonale numirea conducerilor se face în mod diferit -

pentru miniştri după procedura cunoscută - pe lista primului-ministru dezbătut ă şi

aprobat ă în Parlament apoi prin numire de către Pre şedinte, pentru directorii

serviciilor de informaţii - prin numire de către Parlament, în şedin ţă comună a

celor două Camere, la propunerea Pre şedintelui României.

4.3. Sarcini, atribu ţ ii, competen ţ e, capacitate juridică administrativă

Sarcinile autorităţilor administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale

reprezintă obiectivele pe care aceste organe de stat trebuie să le realizeze în cadrul

activităţii specifice pe care o desf ăşoar ă. Aceste obiective au la bază anumite

interese de stat corespunzătoare unor nevoi sociale reale – de apărare a ţării, de

realizare şi menţinere a stării de echilibru şi legalitate statală, de asigurare a

protecţiei, siguranţei şi liniştii cetăţenilor ţării. Acestor nevoi le corespunde

interesul statului de a avea: a) o armat ă na ţ ional ă , bine instruit ă şi dotat ă dar care,

datorită obligaţiilor asumate prin aderarea României la structurile euroatlantice,

trebuie să facă faţă nevoilor de asigurare a unei securităţi colective; b) for ţ e deordine şi interven ţ ie eficiente bine specializate (poliţie, poliţie de frontier ă,

jandarmerie, pompieri, protecţie civilă); c) servicii de informa ţ ii capabile şi

nevulnerabile; d) alte structuri necesare.

Pentru autorităţile administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale

sarcinile după natura lor sunt preponderent de conducere şi organizare, dar şi de

prestaţie privind satisfacerea unor nevoi concrete ale colectivităţilor (asigurareaordinii publice, protecţiei, evidenţei persoanei, pazei contra incendiilor etc.)



144 După sfera de cuprindere întâlnim sarcini generale (de concepţie, de direcţie)

şi sarcini speciale sau tehnice ce se înscriu unor obiective concrete, precis

determinate la nivelul fiecărei autorităţi de securitate naţională.

În îndeplinirea sarcinilor (obiectivelor) lor autorităţile administraţiei

publice din domeniul securităţii naţionale au anumite atribu ţ ii clar stabilite prin

lege, acestea întrunind un complex de drepturi şi obliga ţ ii de care autorităţile dispun

pentru realizarea sarcinilor în domeniul în care ele acţionează. În prezentarea pe

care o vom face, într-un capitol următor, a fiecărei autorităţi publice din sistemul

securităţii naţionale vom lua la cunoştinţă, printre altele, de atribuţiile fiecăruia

dintre aceste organe, atribuţii ce sunt stipulate în legile de organizare şi funcţionare

şi care, alături de definire, loc, rol, sarcini, conturează clar individualitatea,

specialitatea şi importanţa major ă în cadrul administraţiei publice a fiecăreia dintre

autorităţile administrative la care ne referim.

Şi în cazul autorităţilor administraţiei publice de securitate naţională, ca în

cazul organelor administraţiei publice în general, atribuţiile sunt repartizate spre a fi

exercitate de către compartimentele şi persoanele care compun aceste autorităţi, însă

acestea nu le exercită în nume propriu, ci în numele organului respectiv.

Consider ăm, în acest cadru, ca foarte importante de f ăcut şi precizările

referitoare la relaţia dintre calitatea persoanelor ce compun autorităţile

administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale şi atribuţiile lor în funcţie

de această calitate. Trebuie f ăcută o distincţie foarte clar ă, pe de o parte, între

persoanele care au calitatea de “militar ” şi care se supun prevederilor statutelor

cadrelor militare, pe de altă parte, sunt func ţ ionarii a căror activitate este

reglementată de “ statut profesional propriu”, cum sunt poliţiştii, iar o altă categorie

o reprezintă funcţionarii civili. Aceştia din urmă, la rândul lor, unii sunt titulari de

funcţii publice supuşi Statutului func ţ ionarului public, iar alţii sunt funcţionari

administrativi în sens larg al termenului şi sunt supuşi Codului muncii. În cazul

celor supuşi “ statutelor speciale” atribuţiile respective formează conţinutul func ţ iei

pe care o ocupă în ierarhia militar ă, funcţie ce se corelează cu gradul militar sau



145 profesional, ori conţinutul func ţ iei publice; pentru cei supuşi Codului muncii putem

vorbi de anumite sarcini de serviciu.

Pentru autorităţile administraţiei publice de securitate naţională atribuţiile

persoanelor supuse “ statutelor ” formează conţinutul funcţiei militare sau al funcţiei publice (al funcţiei publice cu statut special în cazul poliţiştilor) şi sunt primordiale

în a evoca competen ţ a.

Cu toate aceste precizări consider ăm necesar să subliniem şi observaţia

conform căreia: indiferent la ce categorie de funcţionari ne referim, nu se poate

spune, cu rigoarea pe care trebuie să o avem faţă de categoriile instituţiei dreptului,

că “atribu ţ iile” acestora definesc o aşa-numită “competen ţă personal ă”, în realitatedefinesc conţinutul unui raport juridic complex - raport de func ţ ie, respectiv, al

unui raport juridic de muncă.255

De aici rezultă şi definiţia competen ţ ei autorit ăţ ii administra ţ iei publice –

ca reprezentând ansamblul atribu ţ iilor stabilite de Constitu ţ ie sau de lege, ce

confer ă drepturi şi obliga ţ ii pentru a duce, în nume propriu şi în realizarea puterii

publice, o anumit ă activitate administrativă.256

Ca şi în cazul celorlalte autorităţi ale administraţiei publice, şi la cele dindomeniul securităţii naţionale se impune a fi clar delimitată competenţa activităţilorcu şi f ăr ă semnificaţie juridică săvâr şite de un organ în vederea realizării atribuţiilorsale. Competenţa, în sens juridic larg, reprezintă numai activitatea (actele şi faptele)cu caracter juridic, iar în sens strâns cuprinde numai ansamblul actelor juridice pecare le poate emite o autoritate în condiţiile sau cazurile prevăzute de lege. 257

Prin particularizare la studiul nostru, consider ăm important de a analiza şicaracterele competen ţ ei autorităţilor administraţiei publice din domeniul securităţii

naţionale:

Caracterul legal , ca o constantă a ştiinţei dreptului administrativ, evocă în

cazul nostru faptul că fiecare autoritate a administraţiei publice din domeniul

255 A se vedea A.Iorgovan, Op.cit ., pag.278 şi 289 şi Al.Negoiţă, Drept administrativ şi elemente ale ştiin ţ ei

administra ţ iei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pag.122.256 A.Iorgovan, Op.cit., pag.278. 257 A se vedea I.Santai, Drept administrativ şi ştiin ţ a administra ţ iei, vol. I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002 pag.65.



146securităţii naţionale are competenţa sa special determinată de către lege “în raport

cu sarcinile ce-i revin şi cu necesit ăţ ile diviziunii şi specializării în exercitarea

puterii de stat .”258

Caracterul legal este desigur mult mai profund în cazul autorităţilor

publice la care ne referim. Ele au la bază prevederi constituţionale şi legale clare,

sunt chemate să aplice legea într-un domeniu special, circumscris activităţii lor şi,

mai mult decât atât, să urmărească aplicarea legii şi să sancţioneze neaplicarea

acesteia.

Caracterul obligatoriu al competenţei acestor organe este de asemenea

indiscutabil. Competenţa lor este conferită de Constituţie sau de lege, nu este o

facultate ci o obligaţie major ă în stat, ele asigurând fundamentul legalităţii, ordinii,

stabilităţii sociale şi naţionale.

Caracterul autonom al competenţei autorităţilor administraţiei publice de

securitate naţională, este într-o strânsă interdependenţă cu caracterul legal al

acesteia şi presupune dreptul acestor autorităţi de a-şi exercita atribuţiile lor foarte

clare, dar şi obligaţia corespunzătoare a celorlalte autorităţi publice, mai ales a celor

ierarhic superioare, de a asigura condiţiile şi independenţa necesare realizării

dreptului la care ne referim. În cazul autorităţilor administraţiei publice de securitate

naţională caracterul autonom al competenţei lor este mult mai accentuat dat fiind

specificul acestora datorat principiului compartimentării activităţii care, în unele

situaţii, cum este cazul serviciilor de informaţii, acesta funcţionează până la nivelul

celor mai mici structuri. Facem precizarea că subordonarea nu trebuie să afecteze

caracterul autonom al competenţei.

O altă tr ăsătur ă vizează îndeplinirea atribu ţ iilor care constituie con ţ inutulcompeten ţ ei, pe de o parte de către organele de conducere în ansamblu lor iar, pe dealtă parte, prin exercitarea fiecărei funcţii publice din cadrul organului respectiv,adică exprimarea competenţei prin funcţie şi nu prin persoană.259

Astfel, competen ţ a material ă (“ratione materiae”) – ca formă de competenţă

ce are în vedere natura raporturilor sociale intrate în câmpul de activitate a unui

258 A se vedea I.Iovănaş, Drept administrativ şi elemente ale administra ţ iei de stat , Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1977, pag.122.259 A se vedea Al. Negoiţă, Op.cit., pag.241.



147organ,260 este caracteristică în cazul de faţă în forma sa de competen ţă special ă prin

faptul că aceste autorităţi ale administraţiei publice acţionează într-un domeniu

limitat, distinct, cel al securităţii naţionale.

Competen ţ a teritorial ă (“ratione loci”) desemnează limitele spaţiale sau

geografice în care se manifestă competenţa materială specială a autorităţilor în

cauză. În cazul nostru, se manifestă în primul rând, la nivel naţional, ea cuprinde

întreg teritoriul statului, astfel activitatea acestor organe în domeniul securităţii este

una “na ţ ional ă” pe toate componentele sale. În al doilea rând, marea majoritate a

organelor pe care le analizăm au structuri zonale în anumite por ţiuni din teritoriul

naţional (interjudeţene, judeţene, locale).

Competen ţ a personal ă (“ratione personae”) este multiplă şi complexă în cazul

autorităţilor administraţiei publice din domeniul apăr ării, ordinii publice şi

siguranţei naţionale şi este determinată de calităţile multiple ale persoanelor faţă de

care se declanşează acţiunea acestor autorităţi (cetăţean român sau str ăin, major sau

minor, civil sau militar etc.).

În ceea ce priveşte competen ţ a temporal ă (“ratione temporis”), care

desemnează limitele în timp între care o autoritate îşi desf ăşoar ă activitatea, în

general pentru autorităţile din sistemul instituţional al securităţii naţionale aceasta

este permanentă, dar poate fi, în anumite situaţii, şi temporar ă (ex. aprobările

primite, în baza legii, de către Serviciul Român de Informaţii pentru a intercepta

convorbiri telefonice, în situaţiile temeinic motivate, sau diverse comandamente

create pe timpul calamităţilor naturale).

În strânsă legătur ă cu competenţa este capacitatea juridică administrativă, careeste definită ca aptitudine a autorit ăţ ilor administra ţ iei publice de a fi subiecte în

raporturile juridice administrative reclamate de realizarea competen ţ ei lor .261 Prin

capacitatea juridică administrativă autorităţilor din domeniul securităţii naţionale li

se confer ă calitatea de a fi titularul unor drepturi şi obligaţii care se cer a fi întrunite

de o anumită autoritate - specializată în cazul nostru pe un anumit domeniu, de

260 Ibidem, pag.69.261 A.Iorgovan, Op.cit ., pag.277.



148importanţă deosebită pentru activitatea statală - de apărare, ordine publică ,

siguran ţă na ţ ional ă -, ceea ce o diferenţiază de alte autorităţi ale administraţiei

publice sau autorităţi publice în general şi, cu atât mai mult, de alte persoane fizice

sau juridice.

Reţinem şi în cazul capacităţii juridice administrative a organelor din domeniul

securităţii naţionale două note dominante pentru conţinutul acesteia: a) aptitudinea

de a fi subiect de drept; b) calitatea de subiect de drept în raporturile juridice pe

care le presupune realizarea competen ţ ei262 iar această calitate se poate manifesta

strict, în raporturile de drept administrativ în general, dar şi în raporturile

autorit ăţ ilor administrative de securitate na ţ ional ă cu Parlamentul, analizate de noi

pe parcursul lucr ării de fa ţă.

Desigur că sarcinile, atribuţiile, competenţa şi capacitatea juridică definesc

statutul propriu al autorităţii administraţiei publice, în general, şi, după cum am

ar ătat, acest lucru este pe deplin valabil şi în cazul autorităţilor administrative din

domeniul securităţii naţionale pe care noi le analizăm.

4.4. Actele autorit ăţ ilor administra ţ iei publice din sistemul institu ţ ional al

securit ăţ ii na ţ ionale

Analiza actelor juridice de autoritate emise de organele administrative din

sistemul instituţional al securităţii naţionale se impune a fi f ăcută în primul rând

după criteriul formei de conducere a acestor organe - colegială sau unipersonală.

Singurul organism cu conducere colegială este Consiliul Suprem de Apărare a

Ţării - autoritate administrativă autonomă, care, în baza prevederilor Constitu ţ iei

României (art.119) şi a Legii nr.415/2002 privind organizarea şi func ţ ionareaConsiliului Suprem de Apărare a Ţării, are rol de organizare şi conducere unitar ă a

autorităţilor din domeniul securităţii naţionale. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării emite hot ărâri – acte normative obligatorii

semnate de Preşedintele acestuia şi comunicate autorităţilor administraţiei publice la

care se refer ă.

262 Ibidem.



149 Pentru celelalte autorităţi din domeniul securităţii naţionale actele juridice de

autoritate sau de putere sunt acte administrative emise, de regulă, de către

conducătorii respectivelor organe. Atât miniştrii cât şi ceilalţi conducători ai

autorităţilor din acest domeniu emit ordine şi instruc ţ iuni şi aprobă regulamente în

aplicarea prevederilor legale cu for ţă juridică superioar ă. Ordinele pot fi normative

şi individuale iar instrucţiunile şi reglementările sunt întotdeauna normative, chiar şi

atunci când conţin o singur ă normă de reglementare. Regulamentele cuprind

întotdeauna mai multe norme.

Actele acestor autorităţi sunt întotdeauna obligatorii în baza competenţeiorganului respectiv. Ele pot fi emise cu sau f ăr ă consultarea organului colegial

(colegiul ministerului sau serviciului respectiv).Colegiul funcţionează ca organ consultativ pe lângă conducătorul autorităţii. El

nu are caracter deliberativ, nu poate adopta acte decizionale iar atât consultarea sa

de către ministru sau directorul serviciului cât şi hotărârile sale nu sunt obligatorii.

Astfel actele acestui organism pot fi considerate ca simple recomandări cu valoarea

unor orientări de principiu pentru acţiunea sau activitatea executivă la care se refer ă.

Atunci când sunt însuşite de către conducătorul autorităţii administrative ele se

concretizează în ordine, deci în acte obligatorii. Dacă nu are loc acest proces de

convertire, actele organului consultativ se pot aduce la cunoştinţa celor interesaţi

prin circulare, dar numai în temeiul acordului ministrului sau directorului respectiv.

Autorităţile administrative din acest domeniu mai pot emite şi alte acte juridice

de putere, ca de pildă îndrumări, precizări, norme, normative. Acestea nu se

deosebesc ca for ţă juridică de ordinele şi instrucţiunile ministrului sau, după caz, ale

directorului, deci sunt semnate de acesta şi sunt emise în vederea punerii în execuţiea unor acte superioare. În mod curent ele sunt aprobate sau sancţionate de către

conducătorul autorităţii, dar pot proveni şi de la conducătorii unor compartimente

interne (departamente, direcţii), în acest caz având o for ţă juridică inferioar ă actelor

ministrului (directorului).

Actele autorităţilor administrative din domeniul pe care-l analizăm comportă

însă o analiză specială, putând vorbi în acest caz de categorii de acte administrative



150speciale: acte referitoare la siguran ţ a na ţ ional ă; acte emise în circumstan ţ e

excep ţ ionale; acte de comandament cu caracter militar .

Actele referitoare la siguran ţ a na ţ ional ă pot fi emise numai de autorităţile

administrative specializate pe siguranţa naţională precum şi de Consiliul Suprem de

Apărare a Ţării şi nu pot fi transmise decât în baza legislaţiei privind protecţia

informaţiilor clasificate 263 şi ale legislaţiei referitoare la organizarea şi funcţionarea

respectivelor autorităţi.

Actele emise în circumstan ţ e excep ţ ionale pot fi emise pe timpul regimului

“ st ării de asediu” sau a “ st ării de urgen ţă” declarat în temeiul prevederilor

constituţionale şi legale. În astfel de situaţii operează prevederile constituţionale şi

cele cuprinse în Legea privind regimul stării de asediu şi regimul stării de

urgenţă.264 O referire mai detaliată la aceste aspecte o vom face într-un capitol

următor al lucr ării noastre.

Actele de comandament cu caracter militar sunt actele care r ăspund principalei

sarcini a unui comandament militar, aceea de a comanda, de a ordona ceva din

punct de vedere militar.265

Într-o abordare nouă Legea contenciosului administrativ la art.2 alin.(1) pct.j)

defineşte actul de comandament cu caracter militar ca fiind “actul administrativ

referitor la problemele strict militare ale activit ăţ ii din cadrul for ţ elor armate,

specifice organizării militare, care presupune dreptul comandan ţ ilor de a da ordine

subordona ţ ilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau

r ă zboi, sau, după caz, la îndeplinirea serviciului militar.” 266

263 A se vedea prevederile Legii nr.182/2002 privind protec ţ ia informa ţ iilor clasificate, Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.248 din 12 aprilie 2002 şi ale Hot ărârii Guvernului României nr.585 pentru aprobareaStandardelor na ţ ionale de protec ţ ie a informa ţ iilor clasificate în România, Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.485 din 5 iulie 2002.264 A se vedea Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului nr.1/1999 privind regimul st ării de asediu şi regimul st ării deurgen ţă , aprobată prin Legea nr.453/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1052 din 12noiembrie 2004.265 În doctrina românească erau considerate acte de comandament cu caracter militar în timp de r ăzboi: modificarea şimi şcarea trupelor; concentrarea lor pe linia de atac sau de apărare, atacul, mutarea sau retragerea etc., iar în timpde pace: înfiin ţ area de unit ăţ i militare; reorganizarea şi desfiin ţ area unit ăţ ilor militare, transferarea unit ăţ ilormilitare dintr-o garnizoană în alta; delimitarea zonelor de recrutare, concentr ările de trupe pentru exerci ţ ii;

manevrele etc. A se vedea A.Teodorescu, No ţ iuni de drept administrativ, Partea I, Tipografia “Eminescu”, Bucureşti,1912, pag.432-433.266 A se vedea Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1155 din7 decembrie 2004.



151 Potrivit art.5 alin.(1) pct.b) din lege, actele administrative cu caracter militar

nu pot fi atacate în contenciosul administrativ, după cum, potrivit aceluiaşi articol,

la alin.(3) este prevăzut faptul că: “ Actele administrative emise pentru aplicarea

regimului st ării de r ă zboi, al st ării de asediu sau al celei de urgen ţă , cele care

privesc apărarea şi securitatea na ţ ional ă , ori cele emise pentru restabilirea ordinii

publice, precum şi pentru înl ăturarea consecin ţ elor calamit ăţ ilor naturale, a

epidemiilor şi epizootiilor, pot fi atacate numai pentru exces de putere.”267

Distingem în acest caz particularităţi distincte foarte importante ale unor acte ale

autorităţilor administrative din sistemul instituţional al securităţii naţionale,

particularităţi generate de specificul acestor autorităţi şi care mai departe, după cum

vom observa, îşi vor pune amprenta asupra specificităţii raporturilor dintre ele şi

Parlament.

Consider ăm necesar, în acest context, să facem precizarea că a existat şi

continuă să existe tendinţa de încadrare a unor acte administrative emise de

autorităţi militare în sfera actelor de comandament cu caracter militar. Este cazul

ordinelor de numiri, eliber ări şi retrogradări în funcţii, mutări, detaşări, treceri în

rezervă, chemări în rândul cadrelor militare active, cât şi orice alte probleme care

privesc situaţia cadrelor militare.268 Ne raliem opiniei potrivit căreia trebuie f ăcută

distincţia necesar ă între actele autorit ăţ ilor militare cu caracter pur administrativ

(identice cu ale oricărei alte autorit ăţ i administrative) şi actele acestora care

vizează comanda for ţ elor militare, 269 atât în timp de pace cât şi în timp de r ăzboi.

În susţinerea opiniei noastre vine şi doctrina interbelică prin sublinierea

prof.Constantin G.Rarincescu, potrivit căreia, a admite că toate actele autorităţilormilitare, f ăr ă excepţie, intr ă în sfera actelor de comandament cu caracter militar,

fiind sustrase cenzurii instanţelor judecătoreşti, înseamnă a a şeza un organ de

autoritate publică , care în mod necontestabil face parte din puterea executivă , într-

o situa ţ ie privilegiat ă şi cu nimic justificat ă , într-un stat în care toate celelalte acte,

267 Ibidem.268 A se vedea A.Iorgovan, Op.cit ., vol.II, pag.615-621.269 Ibidem, pag.621.



152chiar legislative, sunt subordonate principiului de legalitate, care st ă la baza

statului modern. 270

Legea contenciosului administrativ (Legea nr.554/2004), în noua sa abordare,

după cum am ar ătat mai înainte, vine cu precizări importante şi rezolvă în bună

măsur ă problema delimitării actelor de comandament cu caracter militar din totalul

actelor emise de autorităţile militare. Dar, în continuare, jurisprudenţa şi doctrina au

sarcina ca pe măsura confruntării instanţelor judecătoreşti de contencios

administrativ cu astfel de situaţii, ele să caracterizeze aceste acte administrative, cu

atât mai mult cu cât acestea sunt exceptate de la controlul de legalitate efectuat de

instanţele judecătoreşti de drept administrativ.271 Făr ă îndoială că, pe viitor, astfel de

clarificări, precum şi perfecţionarea normativă în acest domeniu, sunt de aşteptat şi

ca o consecinţă a complexităţii conceptului şi sistemului securităţii naţionale.

În concluzie, apreciem că autorităţile administraţiei publice din domeniul

securităţii naţionale prin caracteristicile lor distincte, prin sarcinile, atribu ţ iile,

competen ţ ele, actele şi prin capacitatea lor juridică administrativă se disting ca un

segment special, aparte, foarte important al administraţiei cu implicarea major ă şi

rol decisiv în buna funcţionare a statului de drept.

270 A se vedea C.G.Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1936.271 A se vedea V.I.Prisăcaru, Tratat de Drept administrativ român, Partea generală, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită de autor, Editura „ Lumina Lex”, Bucureşti, 2002, pag.436.



153

CAPITOLUL VANALIZĂ PRIVIND CADRUL ORGANIZATORIC ŞI FUNCŢIONAL AL AUTORITĂŢILOR

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALE

5.1. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – autoritate administrativă autonomă cu rol coordonator al securit ăţ ii na ţ ionale

În temeiul prevederilor Constituţiei României “Consiliul Suprem de Apărare a

Ţării organizează şi coordonează unitar activit ăţ ile care privesc apărarea ţării şi

securitatea na ţ ional ă , participarea la men ţ inerea securit ăţ ii interna ţ ionale şi la

apărarea colectivă în sistemul de alian ţă militar ă , precum şi la ac ţ iuni de men ţ inere

sau restabilire a păcii.” 272

Dar ce este Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) ? R ăspunsul îl

găsim în art.1 din Legea nr.415/2002 privind organizarea şi funcţionarea CSAT:

“Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este autoritatea administrativă autonomă

învestit ă , potrivit Constitu ţ iei, cu organizarea şi coordonarea unitar ă a

activit ăţ ilor care privesc apărarea ţării şi siguran ţ a na ţ ional ă.” 273

Găsim deci în cele două articole într-o formă sintetică, o autoritate a

administraţiei publice, autonomă faţă de Guvern, prezidată de Preşedintele

României, care este şi comandantul suprem al For ţelor Armate, ce are menirea de a

organiza şi coordona în mod unitar servicii fundamentale – apărarea ţării, ordinea

publică şi siguranţa naţională –, servicii cu implicaţii profunde, majore în

securitatea naţională a României.

Prin tradiţie, la noi, în acest domeniu se reiterează o dispoziţie a Constituţiei

din 1923,274 dar organisme similare sunt reglementate şi de alte constituţii

contemporane, dintre care unele într-o reglementare detaliată (de exemplu

Constituţia Portugaliei – Consiliul Superior al Apăr ării Na ţ ionale şi Constituţia

Ungariei – Consiliul de Apărare Na ţ ional ă).

272 Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.119.273 Legea nr.415/2002 privind organizarea şi func ţ ionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Monitorul Oficialal României, Partea I, nr.494 din 10 iulie 2002, art.1.274 În Capitolul V, Titlul V, art.122 din Constituţia României din 29 martie 1923 se stipula: “Se va înfiin ţ a unConsiliu superior al apăr ării ţării, care se va îngriji, în mod permanent, de mă surile necesare pentru organizareaapăr ării na ţ ionale.”





155 În exercitarea atribuţiilor 279 sale CSAT emite hot ărâri, care sunt obligatorii

pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice la care se refer ă.

278 Legea nr.415/2002, art.2.279 Potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea sa, CSAT are următoarele atribuţii:a) analizeaz ă şi/sau propune, potrivit legii, promovarea:● strategiei de securitate na ţ ional ă a României;● strategiei militare a României;● strategiilor de ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă ale României, în raport cu r ă spunderile institu ţ iilor abilitate;● datelor, informărilor şi evaluărilor furnizate de serviciile de informa ţ ii şi de celelalte structuri cu atribu ţ ii în domeniul siguran ţ ei na ţ ionale;b) la solicitarea Preşedintelui României, analizeaz ă şi propune măsuri pentru:● instituirea st ării de asediu sau a st ării de urgen ţă în întreaga ţ ar ă ori în unele localit ăţ i;● declararea mobilizării par ţ iale sau generale a for ţ elor armate;● respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva ţării;● declararea st ării de r ă zboi şi încetarea sa;● ini ţ ierea, suspendarea sau încetarea ac ţ iunilor militare;c) propune spre aprobare:● punerea în aplicare a planului de mobilizare a economiei na ţ ionale şi a execu ţ iei bugetului de stat, pentru primul an de r ă zboi;● mă surile necesare pentru apărarea şi restabilirea ordinii constitu ţ ionale;d) avizeaz ă proiectele de acte normative ini ţ iate sau emise de Guvern privind: ● securitatea na ţ ional ă;● organizarea general ă a institu ţ iilor cu atribu ţ ii în domeniul siguran ţ ei na ţ ionale;● organizarea şi func ţ ionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţări;● preg ătirea popula ţ iei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare;● propunerile de buget ale institu ţ iilor cu atribu ţ ii în domeniul siguran ţ ei na ţ ionale;● aloca ţ iile bugetare destinate ministerelor şi serviciilor cu atribu ţ ii în domeniul siguran ţ ei na ţ ionale;● condi ţ iile de intrare, trecere sau sta ţ ionare pe teritoriul român a trupelor str ăine;● numirea în func ţ iile prevă zute în statele de organizare cu grad de general-locotenent, viceamiral, similare şi superioare acestora;e) supune spre aprobare comandamentului for ţ elor armate planurile de întrebuin ţ are a for ţ elor pe timp de pace, în situa ţ ii de criz ă şi lar ă zboi; f) aprobă:● orient ările de bază în domeniul rela ţ iilor interna ţ ionale privind securitatea na ţ ional ă;● proiectele tratatelor şi acordurilor interna ţ ionale în domeniul securit ăţ ii na ţ ionale sau cu inciden ţ e în acest domeniu;● stabilirea de rela ţ ii cu organisme similare din str ăinătate de către institu ţ iile şi structurile cu atribu ţ ii în domeniul siguran ţ ei na ţ ionale;● completarea structurilor militare cu efective, potrivit statelor de organizare în timp de pace;● executarea alarmei de lupt ă pentru aducerea structurilor militare în starea care să le permit ă trecerea, la ordin, la îndeplinirea misiunilor de

lupt ă;● planurile de ac ţ iune la declararea mobilizării şi la declararea st ării de r ă zboi;● planurile de ac ţ iune la instituirea st ării de asediu şi a st ării de urgen ţă;● proiectul planului de mobilizare a economiei na ţ ionale şi proiectul bugetului de stat, pentru primul an de r ă zboi;● planul verificării stadiului preg ătirii popula ţ iei pentru apărare prin exerci ţ ii şi antrenamente de mobilizare;● reparti ţ ia numărului de recru ţ i încorpora ţ i pe institu ţ iile cu atribu ţ ii în domeniul securit ăţ ii na ţ ionale;● obiectivele de preg ătire a teritoriului destinate asigur ării nevoilor opera ţ ionale ale for ţ elor sistemului na ţ ional de apărare;● nomenclatorul şi nivelul de constituire a rezervelor de mobilizare;● programele multina ţ ionale privind înzestrarea for ţ elor sistemului na ţ ional de apărare;● mobilizarea, în condi ţ iile legii, a agen ţ ilor economici a căror activitate este nemijlocit legat ă de asigurarea resurselor necesare apăr ării;● planul comun de interven ţ ie a unit ăţ ilor Ministerului Apăr ării şi ale Ministerului Administra ţ iei şi Internelor pentru limitarea şi înl ăturareefectelor dezastrelor pe teritoriul na ţ ional;● regimul re ţ elelor şi echipamentelor de telecomunica ţ ii speciale şi criteriile de repartizare a posturilor de abonat pentru utilizatorii acestorre ţ ele;● structura organizatorică şi atribu ţ iile Marelui Cartier General;● înfiin ţ area func ţ iei de comandant militar subordonat Marelui Cartier General şi atribu ţ iile acestuia pentru asigurarea conducerii unitare pe

timp de r ă zboi;● persoanele şi obiectivele care beneficiază de protec ţ ia şi paza Serviciului de Protec ţ ie şi Pază şi normele privind protec ţ ia antiterorist ă ademnitarilor români şi str ăini, precum şi a altor persoane oficiale;● rapoartele şi informările prezentate de conducători ai organelor administra ţ iei publice, referitoare la securitatea na ţ ional ă;● planurile generale de căutare a informa ţ iilor prezentate de institu ţ iile şi structurile cu atribu ţ ii în domeniul siguran ţ ei na ţ ionale;● principalele direc ţ ii de activitate şi mă surile generale necesare pentru înl ăturarea amenin ţărilor la adresa siguran ţ ei na ţ ionale;● structura organizatorică , efectivele şi regulamentele de func ţ ionare ale Serviciului Român de Informa ţ ii, Serviciului de Informa ţ ii Externe,Serviciului de Telecomunica ţ ii Speciale şi Serviciului de Protec ţ ie şi Pază;● cheltuielile operative destinate realizării siguran ţ ei na ţ ionale;● normele privind planificarea, eviden ţ a, utilizarea, justificarea şi controlul cheltuielilor operative destinate realizării siguran ţ ei na ţ ionale pentruinstitu ţ iile cu atribu ţ ii în acest domeniu;;● conturile anuale de execu ţ ie bugetar ă a cheltuielilor operative destinate realizării siguran ţ ei na ţ ionale, ale institu ţ iilor cu atribu ţ ii în domeniul siguran ţ ei na ţ ionale, după aprobarea rapoartelor asupra activit ăţ ii desf ăşurate de acestea;● înfiin ţ area, desf ăşurarea, dislocarea şi redislocarea, în timp de pace, pe teritoriul na ţ ional, a marilor unit ăţ i militare de la e şalonul brigad ă ,inclusiv, în sus;● propunerile de acordare a gradului de mare şal, de general, amiral şi similare;

g) coordoneaz ă activitatea de integrare în structurile de securitate europene şi euroatlantice, monitorizeaz ă procesul de adaptare a for ţ elorarmate la cerin ţ ele NATO şi formuleaz ă recomand ări, în concordan ţă cu standardele Alian ţ ei; h) numeşte şi revocă în/din func ţ ii, în cazurile şi condi ţ iile stabilite de lege;i) exercit ă orice alte atribu ţ ii prevă zute de lege în domeniul siguran ţ ei na ţ ionale.



156 Activitatea internă a CSAT are la bază prevederile Regulamentului propriu

(2003), elaborat în temeiul prevederilor Legii nr.415/2002.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării se convoacă de preşedintele acesteia,

trimestrial, sau ori de câte ori este necesar, necesitate impusă în mod deosebit deapariţia unor probleme de importanţă major ă privind apărarea ţării, ordinea publică

şi siguranţa naţională.

Dacă, în raport cu problemele aflate pe agenda de lucru a CSAT, se apreciază

necesar ă prezenţa altor persoane în afara membrilor acestui organism la lucr ări pot

participa ca invitaţi, cu aprobarea preşedintelui, reprezentanţi ai Parlamentului,

administraţiei publice centrale şi locale, ai organizaţiilor neguvernamentale, ai altor

instituţii publice cu atribuţii în domeniul apăr ării, ordinii publice şi siguranţei

naţionale, precum şi ai societăţii civile, persoane a căror prezenţă este necesar ă în

raport cu problemele aflate pe agenda de lucru.

Hot ărârile CSAT se semnează de preşedintele acestuia şi se comunică autorităţilor administraţiei publice şi instituţiilor publice la care se refer ă, integralsau în extras, cu excepţia celor pentru care se hotăr ăşte altfel, cu respectarea

prevederilor legale privind protecţia informaţiilor clasificate.

5.2. Autorit ăţ ile administra ţ iei publice de securitate na ţ ional ă subordonateGuvernului

5.2.1. Ministerul Apăr ării

În temeiul prevederilor Legii nr.346/2006, Ministerul Apăr ării280 este

organul de specialitate al administraţiei publice centrale, care conduce şi desf ăşoar ă,

potrivit legii, activităţile în domeniul apăr ării ţării.

Ministrul Apăr ării r ăspunde în faţa Parlamentului, a Guvernului şi aConsiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru modul de aplicare în domeniul său de

activitate, a prevederilor Constituţiei, legilor şi hotărârilor Guvernului şi ale

Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, ale celorlalte acte normative şi ale tratatelor

internaţionale la care România este parte.

280 Legea nr.346/2006 privind organizarea şi func ţ ionarea Ministerului Apăr ării, Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.654 din 28 iulie 2006.



157 Ministerul Apăr ării este format din structuri centrale, structuri şi for ţe

subordonate acestora.

Structurile centrale ale Ministerului Apăr ării, subordonate direct ministrului

apăr ării, sunt: Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare,

Departamentul pentru Rela ţ ia cu Parlamentul şi Informare Publică ,

Departamentul pentru Armamente, Statul Major General, Secretariatul General,

Direc ţ ia General ă de Informa ţ ii a Apăr ării, Direc ţ ia Management Resurse Umane,

Direc ţ ia Financiar-Contabil ă , Direc ţ ia Instan ţ elor Militare,Corpul de Control şi

Inspec ţ ie, Direc ţ ia Audit-Intern şi Direc ţ ia Medical ă.

Ministrul mai are în subordine directă: consilierii ministrului, Cabinetul

ministrului şi alte structuri.

Prin ordin comun al ministrului apăr ării, ministrului justiţiei şi procurorului

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt stabilite

raporturile de supraordonare a acestor păr ţi faţă de Direcţia Instanţelor Militare şi

Secţiile Parchetelor Militare.

Personalul Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ale Secţiei pentru combaterea infracţiunilor de

corupţie săvâr şite de militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se

subordonează ministrului apăr ării numai în ceea ce priveşte aspectele de natur ă

administrativă, stabilite prin ordin comun al ministrului apăr ării, al procurorului

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al

procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior

al Magistraturii.Structurile centrale ale Ministerului Apăr ării pot avea în compunere, după caz,

centre, direc ţ ii generale, direc ţ ii, oficii, servicii, sec ţ ii, birouri sau compartimente,constituite potrivit criteriilor stabilite prin ordin al ministrului apăr ării.

Ministerul Apăr ării are, totodată, în subordine statele majore ale categoriilorde for ţ e armate, comandamente, direc ţ ii, institu ţ ii militare de învăţământ, institu ţ iide cercetare, forma ţ iuni şi alte structuri.

În temeiul prevederilor unor regulamente aprobate de ministrul apăr ării

naţionale, la nivelul ministerului se constituie Colegiul Ministerului şi Consiliul de Planificare a Apăr ării, cu rol consultativ şi, respectiv, deliberativ.



158 În exercitarea competenţelor conferite de lege ministrul apăr ării emite ordine şi instruc ţ iuni.

În ceea ce-l priveşte pe şeful Statului Major General, care este şef nemijlocit alfor ţelor militare, acesta emite ca acte ordine cu caracter militar , dispozi ţ ii şiinstruc ţ iuni, potrivit domeniilor de competenţă.

Ministerul Apăr ării are stabilite, prin lege atribu ţ ii şi responsabilit ăţ i.281

Structurile centrale ale Ministerului Apăr ării îşi exercită activitatea pe domeniide responsabilitate astfel:

Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare coordonează îndeplinirea obligaţiilor internaţionale asumate, asigur ă aplicarea politicii de apărareşi planificarea integrată a apăr ării şi coordonează cooperarea politico-militar ă internaţională.

281 În art.5 din Legea nr.346/2006 privind organizarea şi func ţ ionarea Ministerului Apăr ării sunt precizateurmătoarele atribuţii şi responsabilităţi:a) constituirea structurii de for ţ e şi realizarea capacit ăţ ii de lupt ă a armatei pentru îndeplinirea misiunilor specifice ce revinacesteia; b) înfiin ţ area, desfiin ţ area, dislocarea şi redislocarea de unit ăţ i şi forma ţ iuni;c) elaborarea proiectelor de acte normative privind apărarea ţării;d) apărarea drepturilor şi intereselor legitime proprii în raporturile cu autorit ăţ ile publice, institu ţ iile de orice natur ă , precum şicu orice persoană fizică sau juridică , română ori str ăină , prin structuri proprii;e) încheierea tratatelor la nivel departamental şi a în ţ elegerilor tehnice în domeniul cooper ării cu armatele altor state;

f) coordonarea politicii şi activit ăţ ilor de integrare în organiza ţ iile interna ţ ionale la care România este parte, pentru structurile proprii, între ţ inerea şi dezvoltarea rela ţ iilor de cooperare politico-militar ă cu celelalte state şi asigurarea reprezent ării armatei înraporturile cu armatele altor state;g) managementul informa ţ iilor pentru apărare, al activit ăţ ii de informa ţ ii, contrainforma ţ ii şi securitate militare, precum şicolaborarea cu serviciile/structurile de informa ţ ii, contrainforma ţ ii şi securitate ale altor state sau organiza ţ ii interna ţ ionale lacare România este parte;h) realizarea planificării integrate a apăr ării;i) finan ţ area şi asigurarea execu ţ iei bugetului propriu; j) instruirea comandamentelor şi trupelor, preg ătirea de specialitate a personalului în activitate şi în rezervă;k) informatizarea tuturor domeniilor sale de activitate;l) managementul resurselor umane, organizarea şi conducerea învăţământului militar;m) protec ţ ia mediului în activit ăţ ile pe care le desf ăşoar ă;n) organizarea şi conducerea activit ăţ ii de informare şi rela ţ ii publice; o) emiterea regulamentelor specifice pentru organizarea şi func ţ ionarea structurilor militare, a comitetelor şi consiliilor

constituite pentru luarea deciziilor; p) cre şterea calit ăţ ii vie ţ ii personalului, asigurarea asisten ţ ei religioase a personalului militar şi civil, precum şi a asisten ţ ei sociale, medicale şi juridice a acestuia, în conformitate cu prevederile legale;q) implementarea, la nivelul ministerului, a politicilor publice şi a programelor de reformă a administra ţ iei publice;r) conducerea activit ăţ ilor de logistică;s) înzestrarea cu armament, tehnică de lupt ă , echipamente şi materiale specifice armatei, rela ţ iile cu industria na ţ ional ă deapărare şi cooper ările interna ţ ionale în domeniu;ş) coordonarea activit ăţ ii de comer ţ exterior privind importul şi exportul de produse cu destina ţ ie militar ă , în condi ţ iile legii;t) aprobarea, în limita competen ţ ei sale, a documenta ţ iilor tehnico-economice pentru lucr ările de investi ţ ii proprii, executarealucr ărilor de investi ţ ii proprii, precum şi urmărirea execut ării, la termenele stabilite, a tuturor lucr ărilor de investi ţ ii;ţ) mobilizarea armatei, constituirea for ţ elor de rezervă , rechizi ţ ionarea de bunuri şi chemarea persoanelor fizice la prest ări de serviciu în interes public;u) editarea de publica ţ ii în domeniile proprii de activitate;v) cercetarea ştiin ţ ifică , inven ţ ii şi inova ţ ii în armat ă , precum şi protec ţ ia drepturilor de proprietate intelectual ă asuprarezultatelor cercet ării;x) controlul intern şi auditul public intern.

Ministerul Apăr ării îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege.



159 Departamentul pentru Rela ţ ia cu Parlamentul şi Informare Publică

coordonează relaţia cu Parlamentul şi activitatea legislativă, asigur ă asistenţa

juridică şi reprezintă interesele Ministerului Apăr ării în faţa instanţelor de judecată

şi a altor organe cu activitate jurisdicţională, asigur ă relaţiile cu alte autorităţi

publice, precum şi cu organizaţiile neguvernamentale, îndrumă activitatea de

armonizare a actelor normative şi asigur ă asistenţă juridică, conduce activităţile care

privesc informarea publică şi mass-media militare şi coordonează activitatea de

soluţionare a problemelor sociale ale personalului.

Departamentul pentru Armamente elaborează şi coordonează politicile de

achiziţii în cadrul ministerului, în calitate de autoritate de reglementare în domeniu,

gestionează relaţiile cu industria naţională de apărare, asigur ă managementul

programelor de achiziţii pentru sisteme de armamente şi echipamente majore şi al

contractelor aferente, precum şi al activităţilor de cercetare-dezvoltare, planifică şi

desf ăşoar ă activitatea de cooperare internaţională în domeniul armamentelor şi

realizează controlul specific domeniului de competenţă pentru importurile şi

exporturile de produse speciale.

Fiecare departament este condus de un secretar de stat, care este şi şef al

departamentului.

Statul Major General asigur ă, conform legii, conducerea, organizarea,

planificarea şi operaţionalizarea for ţelor, ridicarea graduală a capacităţii de luptă şi

mobilizarea armatei, planificarea armamentelor, standardizarea în domeniul militar,

implementarea sistemului comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii,

informatică, supraveghere, recunoaştere, logistică şi infrastructur ă, desf ăşurarearelaţiilor militare internaţionale, asistenţa religioasă în Ministerul Apăr ării şi

încheierea înţelegerilor tehnice cu armatele altor state, promovează valorile

specifice culturii militare şi de educaţie civică.

Statul Major General pregăteşte şi conduce structurile militare care participă lamisiuni militare în afara teritoriului statului naţional.

La nivelul Statului Major General se constituie Comitetul Şefilor Statelor

Majore, cu rol consultativ. Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin

ordin al ministrului apăr ării.



160 Direc ţ ia General ă de Informa ţ ii a Apăr ării asigur ă obţinerea, prelucrarea,

verificarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor şi datelor referitoare la factorii de

risc şi ameninţările interne şi externe, militare şi nonmilitare, care pot afecta

securitatea naţională în domeniul militar, coordonează aplicarea măsurilor

contrainformative şi cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale

naţionale şi de informaţii, cât şi cu cele ale statelor membre ale alianţelor, coaliţiilor

şi organizaţiilor internaţionale la care România este parte şi asigur ă securitatea

informaţiilor clasificate naţionale, NATO şi Uniunea Europeană la nivelul

Ministerului Apăr ării.

Direcţia Generală de Informaţii a Apăr ării este condusă de un director general,

cadru militar în activitate. Directorul general este numit de către ministrul apăr ării,

cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Funcţia de director general este

asimilată funcţiei de secretar de stat.

Unele categorii de tehnică şi bunuri specifice se achiziţionează, în condiţiile

legii, prin structuri specializate proprii, de la parteneri interni sau externi.

Secretariatul General asigur ă realizarea şi coordonarea lucr ărilor de

secretariat, gestionează ansamblul relaţiilor şi circulaţia documentelor la nivelul

structurilor centrale, între minister şi autorităţile şi instituţiile publice, organizaţiile

neguvernamentale, persoanele juridice şi fizice, monitorizează elaborarea şi

transmiterea principalelor raportări periodice prevăzute de reglementările în

vigoare.

Secretariatul General asigur ă implementarea, monitorizarea şi evaluarea, la

nivelul Ministerului Apăr ării, a prevederilor cuprinse în strategiile şi programele dereformă ale administraţiei publice, elaborate pe baza Programului de guvernare,

precum şi a sistemului de control managerial.

Secretariatul general asigur ă gestionarea şi diseminarea documentelorclasificate în domeniul apăr ării, emise de NATO, Uniunea Europeană, statelemembre ale acestora şi alte state, la nivelul Ministerului Apăr ării.

Direc ţ ia Management Resurse Umane elaborează şi monitorizează aplicarea

strategiilor, politicilor şi reglementărilor în domeniile managementului resurselorumane, carierei individuale profesionalizate şi educaţiei militare.



161 Corpul de Control şi Inspec ţ ie exercită atribuţii specifice de control general,

conform legii, şi evaluarea activităţilor desf ăşurate în Ministerul Apăr ării, în baza

ordinului ministrului apăr ării.

Direc ţ ia Financiar-Contabil ă asigur ă îndeplinirea sarcinilor financiar-contabile

ce revin ministrului apăr ării în calitate de ordonator principal de credite.

Direc ţ ia instan ţ elor militare asigur ă managementul funcţiilor militare la nivelul

instanţelor militare şi acţionează, împreună cu structurile de resort din Ministerul

Apăr ării, pentru compatibilizarea sistemului jurisdicţional militar cu cel din statele

membre NATO.

Direc ţ ia Audit Intern execută auditarea administr ării patrimoniului şi utilizării

fondurilor publice în Ministerul Apăr ării, în concordanţă cu reglementările legale.

Direc ţ ia Medical ă coordonează asigurarea asistenţei medicale şi sanitar-

veterinare, implementează politica naţională de sănătate la nivelul Ministerului

Apăr ării, elaborează concepţia privind funcţionarea serviciilor medicale şi sanitar-

veterinare.

În ceea ce priveşte personalul Ministerului Apăr ării, acesta este format din

personal militar şi personal civil ; civilii pot fi func ţ ionari publici sau personal

contractual . Ministerul îşi organizează propriul sistem de formare şi perfecţionare a

personalului militar, integrat în învăţământul naţional.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Ministerul Apăr ării are dreptul să solicite

şi să obţină de la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, de la agenţii

economici şi de la orice alte persoane juridice sau persoane fizice datele,

informaţiile ori documentele necesare.

5.2.2. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

În temeiul prevederilor Ordonan ţ ei de urgen ţă a Guvernului nr.30 din

25 aprilie 2007 282, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative283 este organ de

282 Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului nr.30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi func ţ ionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.309 din 9 mai 2007.



162specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului, care exercită,

conform Constituţiei şi legilor ţării atribuţiile ce îi revin.284

Pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de competenţă MinisterulInternelor şi Reformei Administrative exercită o serie de funcţii285 cooperează cu

celelalte ministere şi cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centraleşi colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale, structurile asociative aleacestora, patronatele şi sindicatele, asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale, cualte persoane juridice, precum şi cu persoane fizice, în limitele legii.

Raporturi complexe şi multiple se stabilesc între Ministerul Internelor şi

Reformei Administrative, pe de o parte, şi cele două Camere ale Parlamentului, pe

de altă parte. Complexitatea şi multitudinea acestor raporturi este dată de

283 Prin Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului nr.24 din 11 aprilie 2007 privind stabilirea unor măsuri de reorganizareîn cadrul administraţiei publice centrale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.247 din 12 aprilie2007, s-a introdus actuala denumire de „Ministerul Internelor şi Reformei Administrative”.284 Principalele atribuţii ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, în temeiul OUG nr.30/25.04.2007, sunt:● apărarea drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale omului, a propriet ăţ ii publice şi private;● realizarea programului de guvernare şi a strategiilor în domeniul administra ţ iei şi al ordinii publice şi monitorizarea, înnumele Guvernului a elabor ării şi aplicării programelor de reformă institu ţ ional ă de către ministere şi celelalte autorit ăţ i aleadministra ţ iei publice centrale;● îndeplinirea obliga ţ iilor ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene şi participarea la procesul deelaborare a politicilor şi actelor normative comunitare în domeniile sale de competen ţă;● func ţ ia publică şi func ţ ionarii publici;●reprezentarea Guvernului pe plan local;● respectarea regimului general al autonomiei locale şi principiilor constitu ţ ionale ale descentralizării şi deconcentr ării serviciilor publice;

● parteneriat cu autorit ăţ ile locale şi cu structurile asociative ale autorit ăţ ilor publice locale;● activitatea privind parcurile industriale şi zonele defavorizate;● activitatea de cadastru, geodezie, cartografie şi publicitate imobiliar ă;● serviciile comunitare de utilit ăţ i publice;● administrarea rezervelor de stat;● protec ţ ia civil ă şi gestionarea situa ţ iilor de urgen ţă;● regimul actelor de identitate şi de stare civil ă , al pa şapoartelor simple, al permiselor de conducere şi al certificatelor deînmatriculare/înregistrare a vehiculelor;● administrarea şi protec ţ ia Fondului arhivistic na ţ ional;● asigurarea aplicării strategiei şi politicii Guvernului în domeniul preg ătirii economiei na ţ ionale şi a teritoriului pentru apărare;● asigurarea ordinii publice;● paza persoanelor, obiectivelor, bunurilor şi valorilor;● prevenirea şi combaterea faptelor antisociale;● respectarea regimului juridic al frontierei de stat;

● regimul juridic al str ăinilor, al solicitan ţ ilor de azil şi al persoanelor care au dobândit o formă de protec ţ ie în România;● apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă a populaţiei şi bunurilor.285 Funcţiile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernuluinr.30/25 aprilie 2007, sunt:● func ţ ia de strategie, prin care elaborează politicile sectoriale şi strategiile de punere în aplicare a Programului de guvernare şia politicilor comunitare în domeniile sale de competen ţă;● func ţ ia de reglementare, prin care asigur ă elaborarea cadrului normativ şi institu ţ ional în vederea realizării obiectivelor

strategice şi a transpunerii acquis-ului comunitar pentru domeniile sale de competen ţă;● func ţ ia de autoritate de stat, prin care asigur ă punerea în aplicare şi respectarea reglement ărilor legale pentru domeniile salede competen ţă , precum şi monitorizarea realizării politicilor şi strategiilor în domeniile sale de competen ţă;● func ţ ia de reprezentare, prin care asigur ă , în numele statului sau al Guvernului, reprezentarea pe plan intern, pe plan extern şiîn cadrul institu ţ iilor şi structurilor Uniunii Europene pentru domeniile sale de competen ţă;● func ţ ia de management public, prin care asigur ă administrarea propriet ăţ ii publice şi private a statului pentru care statul esteresponsabil în domeniile sale de competen ţă , precum şi managementul serviciilor şi resurselor financiare şi umane;

● func ţ ia de autoritate de management pentru Programul opera ţ ional sectorial - Cre şterea capacit ăţ ii administrative;● func ţ ia de autoritate de management pentru Facilitatea Schengen;● func ţ ia de coordonare a utilizării asisten ţ ei financiare nerambursabile acordate României de către Uniunea Europeană pentrudomeniile sale de competen ţă;





164Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane. Aceste structuri au în

compunere unităţi centrale de specialitate, care, după caz, în funcţie de nivelul de

organizare, pot avea în subordine, la nivel teritorial, inspectorate, direcţii generale,

direcţii, servicii, mari unităţi, unităţi şi/sau subunităţi operative, de instrucţie,

medicale şi de învăţământ, precum şi de asigurare a acţiunilor şi suport logistic.

♦ Direc ţ ia General ă de Informa ţ ii şi Protec ţ ie Internă este structura

specializată a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative care desf ăşoar ă

activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate, în vederea asigur ării ordinii

publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale privind

misiunile, personalul, patrimoniul şi informaţiile clasificate din minister.

♦ Direc ţ ia General ă Anticorup ţ ie a fost înfiinţată prin Legea nr.161 din 30

mai 2005286 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei

în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, lege ce modifică

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.63/2003 privind organizarea şi funcţionarea

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, prin introducerea, la articolul

11, a două alineate noi: „(3) În cadrul aparatului central al Ministerului Internelor

şi Reformei Administrative se înfiin ţ ează Direc ţ ia General ă Anticorup ţ ie ca

structur ă specializat ă pentru prevenirea şi combaterea corup ţ iei în rândul

personalului propriu. (4) Direc ţ ia General ă anticorup ţ ie este subordonat ă direct

ministrului administra ţ iei şi internelor.”

În temeiul legii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative îndeplineşte

atribuţii pe două domenii importante. 287

286 Legea nr.161 din 30 mai 2005 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.476 din 6 iunie 2005.287 A se vedea Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului nr.30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi func ţ ionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, art.3:a) în domeniul administraţiei publice:● monitorizează aplicarea prevederilor cuprinse în strategiile şi programele de reformă şi restructurare a administraţiei publicecentrale şi locale, elaborate pe baza Programului de guvernare, în conformitate cu politicile Uniunii Europene şi legislaţia internă,şi asigur ă realizarea strategiilor şi programelor în domeniul său de activitate;● îndrumă şi controlează activitatea prefecţilor şi a instituţiilor prefecţilor cu privire la exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege;● monitorizează cooperarea structurilor deconcentrate ale administraţiei publice centrale, de pe plan local, cu autorităţileadministraţiei publice locale;● îndrumă şi sprijină autorităţile publice locale şi aparatul de specialitate al acestora în aplicarea corectă şi unitar ă a prevederilor

legale şi în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite prin lege;● asigur ă aplicarea în mod unitar a principiilor autonomiei locale şi descentralizării;● asigur ă aplicarea unitar ă pe întreg teritoriul ţării a legislaţiei în vigoare referitoare la atribuţiile de reprezentare a statului de cătrealeşii locali;● asigur ă aplicarea unitar ă pe întreg teritoriul ţării a atribuţiilor delegate prin acte normative, pentru domeniul său de competenţă;



165 ● elaborează, împreună cu celelalte ministere, propuneri privind îmbunătăţirea organizării administrativ-teritoriale a României,luând măsurile ce se impun pentru consultarea prin referendum a colectivităţilor locale interesate;● asigur ă evidenţa unităţilor administrativ-teritoriale, a satelor şi a celorlalte localităţi componente ale acestora;● organizează evidenţa denumirii unităţilor administrativ-teritoriale şi a satelor şi localităţilor componente:● asigur ă evidenţa aleşilor locali din unităţile administrativ-teritoriale;● asigur ă realizarea parteneriatului cu autorităţile administraţiei publice locale, prin consultarea acestora în vederea perfecţionăriicadrului legislativ şi instituţional şi prin acordarea de asistenţă tehnică în scopul accesării fondurilor Uniunii Europene;● avizează şi monitorizează acordurile şi convenţiile de cooperare pe care autorităţile administraţiei publice locale le încheie cuautorităţi ale administraţiei publice locale din alte ţări;● elaborează şi monitorizează strategii şi programe de dezvoltare a infrastructurii unităţilor administrativ-teritoriale cu finanţareinternă şi externă, precum şi a serviciilor publice de interes general;● sprijină dezvoltarea capacităţii financiare prin elaborarea de politici fiscale şi bugetare la nivelul administraţiei publice locale;● dezvoltă o bază naţională de date care să asigure un sistem informaţional unitar la nivelul administraţiei publice locale;● sprijină realizarea de investiţii locale în infrastructur ă şi în serviciile publice la nivel local;● implementează măsuri pentru înfiinţarea, sprijinirea şi dezvoltarea parcurilor industriale;● implementează programe pentru dezvoltarea parcurilor industriale, finanţate din sumele care se alocă anual din bugetul de statsau din alte surse atrase;● îndeplineşte obligaţiile ce îi revin conform legislaţiei în materia ajutorului de stat, în calitate de iniţiator/furnizor, pentrudomeniile de competenţă;● realizează, în domeniul său de activitate, dialogul şi parteneriatul social cu confederaţiile sindicale şi patronale reprezentative lanivel naţional;

● asigur ă, prin structurile de specialitate din subordine, aplicarea strategiei şi a Programului de guvernare în domeniulmanagementului funcţiei publice şi al funcţionarilor publici, formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale specializate înadministraţia publică, activitatea de geodezie, topografie, fotogrammetrie, teledetecţie, cadastru, cartografie şi publicitateimobiliar ă, activitatea de evidenţă a persoanelor, precum şi activitatea de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă civilă;● constituie şi utilizează Sistemul naţional informatic de evidenţă a persoanelor;● asigur ă constituirea, evidenţa, selecţionarea, păstrarea, conservarea şi folosirea în interes public a documentelor din Fondularhivistic naţional;● administrează, în condiţiile legii, rezervele de stat;● îndeplineşte, în condiţiile legii, prin structurile competente, funcţia de autoritate naţională de reglementare pentru următoareleservicii comunitare de utilităţi publice: alimentare cu apă; canalizare şi epurarea apelor uzate; colectarea, canalizarea şi evacuareaapelor pluviale; producerea, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat, cu excepţia activităţilor de producere a energiei termice în cogenerare; salubrizarea localităţilor; iluminatul public; administrarea domeniului public şi privatal unităţilor administrativ-teritoriale;● organizează şi coordonează activitatea de personalizare, emitere şi evidenţa generală a documentelor de identitate şi a

paşapoartelor simple;● organizează şi coordonează activitatea de emitere şi evidenţă a permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare aleautovehiculelor rutiere;b) în domeniul ordinii, siguranţei publice şi securităţii naţionale:● stabileşte, potrivit legii, măsuri pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi a proprietăţii publice şi private;● organizează şi desf ăşoar ă, prin structuri specializate, potrivit competenţei, activităţi pentru prevenirea şi combatereaterorismului, a criminalităţii organizate, a traficului şi consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migraţiei ilegale, acriminalităţii informatice, precum şi a altor fenomene infracţionale şi fapte antisociale;● coordonează, evaluează şi monitorizează, prin organele de specialitate, la nivel naţional, aplicarea politicilor în domeniultraficului de persoane, precum şi a celor din domeniul protecţiei şi asistenţei acordate victimelor acestuia;● organizează, îndrumă şi coordonează activitatea de protecţie a persoanelor, bunurilor, obiectivelor şi valorilor şi organizează paza obiectivelor de importanţă deosebită date în competenţă potrivit legii;● elaborează şi asigur ă punerea în aplicare a documentelor strategice şi operaţionale privind întrebuinţarea, planificarea şirealizarea capacităţii operaţionale a for ţelor de ordine şi siguranţă publică pe timp de pace, în situaţii de criză şi la r ăzboi;● desf ăşoar ă, prin structuri specializate, potrivit competenţei, activităţi de prevenire şi combatere a acţiunilor de nerespectare aregimului juridic al produselor militare şi al produselor şi tehnologiilor cu dublă utilizare;● asigur ă, potrivit competenţelor, desf ăşurarea activităţii pentru efectuarea cercetărilor în legătur ă cu săvâr şirea unor fapte prevăzute de legea penală;● organizează activitatea de protecţie a martorilor;● solicită de la autorităţi publice, de la persoane fizice sau juridice informaţii, date şi documente necesare în vederea îndepliniriiatribuţiilor stabilite prin lege şi în limitele acesteia; poate recompensa persoanele fizice care acordă sprijin ministerului pentruîndeplinirea atribuţiilor specifice, din fondul repartizat cu această destinaţie, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului;● asigur ă respectarea regimului frontierei de stat a României şi realizează coordonarea interministerială în acest domeniu;● asigur ă, prin structurile specializate, aplicarea strategiei şi politicii Guvernului în domeniul pregătirii economiei naţionale şi ateritoriului pentru apărare, în condiţiile legii;● constituie şi utilizează Registrul naţional al armelor şi Cazierul judiciar;● constituie şi utilizează Sistemul naţional de evidenţă a str ăinilor; asigur ă respectarea regimului juridic al str ăinilor pe teritoriulRomâniei;

● implementează politicile României în domeniul azilului;● organizează şi execută asigurarea medicală şi psihologică a personalului propriu care participă la misiuni specifice;● conduce activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate în domeniile sale de competenţă;c) alte atribuţii:



166 În subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative funcţionează

“ Institu ţ ia prefectului”. În temeiul Legii nr.340/2004 privind institu ţ ia prefectului 288, prefectul este reprezentantul Guvernului în plan local ce are misiunea de a

conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale

administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, calitate în

care are multiple atribuţii. În mod direct sau indirect multe din atribuţiile sale

vizează aspecte privind securitatea naţională.289

● elaborează, avizează şi ţine evidenţa proiectelor de acte normative care privesc activitatea ministerului, a unităţilor din structurasa, a autorităţilor administraţiei publice locale şi le susţine în faţa Guvernului şi a Parlamentului;● asigur ă participarea corespunzătoare la procesul de elaborare a politicilor şi actelor normative comunitare, îndeplinirea

obligaţiilor ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene, realizarea strategiilor şi programelor naţionaleadoptate în contextul politicilor Uniunii Europene şi reprezentarea României la Consiliul JAI şi în comitetele şi grupurile de lucruale Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene, pentru domeniile sale de competenţă;● asigur ă procesul de notificare a legislaţiei naţionale care transpune acquis-ul comunitar către Comisia Europeană şi informează Comisia Europeană cu privire la măsurile luate pentru aplicarea directivelor comunitare, în domeniile sale de competenţă;● asigur ă procesul de evaluare a gradului de compatibilitate a legisla ţiei naţionale în vigoare cu actele normative comunitare şiformulează propuneri în vederea acceler ării procesului de transpunere şi implementare pentru domeniile sale de competenţă;● fundamentează poziţiile României în procedurile precontencioase şi contencioase în faţa instanţelor şi a instituţiilor comunitare, pentru domeniile sale de competenţă;● elaborează cadrul instituţional şi normativ necesar pentru accesarea fondurilor comunitare în domeniul său de competenţă;● elaborează obiectivele şi orientările activităţii internaţionale în domeniul administraţiei publice şi afacerilor interne, potrivitProgramului de guvernare şi obligaţiilor ce îi revin din strategiile naţionale şi documentele internaţionale la care România este parte; organizează, coordonează, monitorizează, asigur ă şi execută, în ţar ă şi în str ăinătate, activităţi de cooperare, reprezentare şirelaţii internaţionale în domeniul său de competenţă;

● elaborează normele de înzestrare, întrebuinţare, întreţinere şi reparare pentru armament, tehnică militar ă şi alte bunuri din dotare, precum şi normele de consum pentru muniţii şi alte materiale; stabileşte normele privind planificarea materială şi financiar ă,decontarea, evidenţa şi controlul mijloacelor materiale şi băneşti necesare structurilor subordonate;● coordonează şi controlează respectarea de către structurile din subordine a reglementărilor cuprinse în actele normative propriide organizare şi funcţionare;● realizează managementul resurselor umane din cadrul ministerului;● elaborează proiectul de buget al ministerului, organizează şi controlează întreaga activitate economicofinanciar ă a ordonatorilorde credite;● realizează managementul logistic;● exercită atribuţiile ce îi revin, potrivit legii, cu privire la activitatea desf ăşurată de societăţile comerciale, precum şi de alte unităţisau formaţiuni din subordine;● organizează, coordonează şi controlează activitatea proprie de comunicaţii, informatică, poştă militar ă, precum şi cea în legătur ă cu cifrul de stat, secretizarea şi protecţia comunicaţiilor; administrează spectrul radioelectric guvernamental şi neguvernamentalatribuit pentru îndeplinirea misiunilor specifice;● implementează şi administrează sistemele complexe de comunicaţii şi tehnologia informaţiei atât pentru asigurarea misiuniloroperative proprii, cât şi pentru asigurarea nevoilor de cooperare ale structurilor ministerului cu alte instituţii, în calitate deintegrator stabilit prin acte normative specifice ori în alte cazuri stabilite prin lege;● organizează şi asigur ă, prin unităţile de specialitate proprii, asistenţă psihologică şi medicală profilactică, curativă şi derecuperare pentru personalul în activitate, cel pensionat, membrii de familie ai acestora şi alte categorii de asistaţi;● asigur ă protecţia juridică a patrimoniului propriu şi a intereselor sale legitime în faţa instanţelor de judecată;● organizează, conduce şi controlează activitatea de transparenţă decizională, informare publică şi de relaţii cu presa, tradiţii-educaţie, asistenţă religioasă şi sport, de realizare a publicaţiilor, filmelor, emisiunilor şi materialelor audiovizuale cu privire laactivitatea specifică;● negociază şi încheie contracte de asistenţă de specialitate pentru realizarea programelor de reformă în domeniul său de activitate;● conduce instituţiile proprii de învăţământ de specialitate;● r ăspunde de executarea măsurilor de apărare a ţării, în domeniul său de activitate, potrivit legii;● asigur ă desf ăşurarea tuturor activităţilor în conformitate cu normele de protecţie a mediului.288 Legea nr.340 din 12 iulie 2004 privind institu ţ ia prefectului, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.658 din21 iulie 2004.289 A se vedea Legea nr.340/2004 art.24 alin.(1). Printre atribuţiile prefectului cu referire directă la securitateanaţională prezentăm: g) asigur ă , împreună cu autorit ăţ ile şi organele abilitate, prerogativa şi aducerea la îndeplinire, în condi ţ iile stabilite prin lege, a mă surilor de apărare care nu au caracter militar, precum şi a celor de protec ţ ie civil ă;



167 În ceea ce priveşte personalul Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative, acesta se compune din: func ţ ionari publici; poli ţ i şti - func ţ ionari

publici cu statut special , ale căror competenţe şi atribuţii se r ăsfrâng în domeniul

ordinii şi siguranţei publice – cadre militare în activitate, personal contractual ,

precum şi solda ţ i şi grada ţ i voluntari.

5.3. Autorit ăţ i administrative specializate în domeniul siguran ţ ei na ţ ionale

5.3.1. Scurt istoric, evolu ţ ie, organizare şi atribu ţ ii generale

În legătur ă cu evoluţiile anterioare ale serviciilor secrete româneşti merită

amintită activitatea acestora în contextul când România a fost supusă celor mai mari

presiuni din istoria sa. S-a reîntregit după Primul R ăzboi Mondial, a fost ciopâr ţită la începutul celui de-al Doilea R ăzboi Mondial, r ămânând şi astăzi amputată de

câteva teritorii care nu sunt altceva decât trei mari boabe de lacrimi pe obrazul

neamului românesc. Este vorba de nordul Bucovinei, Ţinutul Her ţei şi Basarabia.

Până în anul 1905 existau pe teritoriul Vechiului Regat oficii de poli ţie înoraşe, dar care nu aveau atribuţii informativ-operative instituţionalizate. Abia înacest an ia fiinţă Serviciul Poli ţ iei Generale a Statului în Direc ţ ia Administra ţ ieiGenerale din Ministerul Interne şi Reformei Administrative, serviciu ce avea câtevaatribuţiuni informative, astfel la Prefectura Poliţiei Capitalei găsim un “Birou deinforma ţ ii”.290

R ăscoalele ţăr ăneşti de la 1907 surprind autorităţile vremii,motiv pentru care în anul 1908 a luat fiinţă Direc ţ ia Siguran ţ ei Generalea Statului. Pe lângă misiuni de poliţie, această direcţie avea sarciniinformative şi contrainformative.

În cadrul Direcţiei Siguranţei Generale a Statului funcţiona Serviciul Central alSiguran ţ ei Statului, ca aparat informativ. Cu acest aparat informativ statul român

intr ă în campania din 1913 şi în r ăzboiul de reîntregire din 1916-1918. Pe timpulr ăzboiului s-a constituit, în cadrul Marelui Cartier General (M.C.G.), o puternică

Brigad ă Special ă de Siguran ţă. În perioada 1918-1924, în cadrul noilor frontiere seînfiinţează Brigăzi de siguranţă, regrupate în Inspectorate de Siguran ţă. Acesteaacţionau contrainformativ peste frontier ă.291

h) dispune, în calitate de pre şedinte al Comitetului jude ţ ean pentru situa ţ ii de urgen ţă , mă surile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi folose şte în acest sens sumele special prevă zute în bugetul propriu cu aceast ă destina ţ ie;i) utilizează , în calitate de şef al protec ţ iei civile, fondurile special alocate de la bugetul de stat şi baza logistică de

interven ţ ie în situa ţ ii de criză , în scopul desf ăşur ării în bune condi ţ ii a acestei activit ăţ i etc.290 A se vedea C.Trancotă, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete române şti, Memorii, 1916-1924, Editura RozaVânturilor, Bucureşti, 1994, pag.133.291 Ibidem, pag.136.



168 Apariţia unor structuri de informaţii clasificate se datorează lui Moruzov,

care în anul 1924, cu ajutorul unor ofiţeri proveniţi de la Marele Stat Major şi în

baza unui regulament de funcţionare, creează Serviciul Secret Român, cu două

secţii: Informa ţ ii şi Contrainforma ţ ii. Secţia de informaţii era alcătuită în majoritate

din ofiţeri, dar şi din civili, fiind împăr ţită în patru diviziuni: Frontul de Nord, de

Est, de Vest şi de Sud, la fiecare funcţionând câte un ofiţer ca şef al Agenturii.292

Secţia de contrainformaţii era compusă din elemente civile, care aveau sarcina să

culeagă informaţii politice, economice, pe linia minorităţilor etc.

În decursul anului 1938, Marele Stat Major înfiinţează, după indicaţiilelui Moruzov, birouri de contrainformaţii sub denumirea de “ Birouri Statistice.” Ele

se suprapuneau peste fâşiile de acţiune ale corpurilor de armată şi ale diviziilor.Aceste birouri îşi procurau informaţii fie direct, fie prin colaborare cu Poliţia,Siguranţa şi Jandarmeria.293 Aşadar, până în acest an, Serviciul Secret, ca organcivil, a fost subordonat şefului Secţiei a II-a din Marele Stat Major.

Anul 1917 consemnează victoria bolşevismului, în 1920 se instalează la putere hortysmul în Ungaria, 1922 aduce fascismul în Italia, iar în anul 1933 triumf ă naţional-socialismul în Germania. Toate aceste evenimente se succedă ameninţător,aducând la masa istoriei acţiuni revizioniste şi revanşarde. Aceste împrejur ăridictează în toamna anului 1940 o primă reorganizare a Serviciului Secret de

Informa ţ ii (S.S.I.).În anul 1942, S.S.I.-ul suportă o nouă organizare. Pentru realizarea unui

echilibru informativ cu alte state, personalul creşte de 5 ori. În 1943 mai survine o

reorganizare. Modificările mai importante se refereau la schimbarea criteriilor de

verificare a pregătirii profesionale a personalului şi la înlocuirea celor

necorespunzători.

Odată cu instaurarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945 şiîndreptarea României spre comunism, începe şi reforma S.S.I. Apare astfel

Securitatea, care va parcurge trei etape distincte: faza de început 1945-1948; cea de

mijloc 1948-1964, când funcţionează Direc ţ ia General ă a Securit ăţ ii Poporului şi,

ultima fază, 1964-1989, Consiliul Securit ăţ ii Statului şi apoi, Departamentul

292 Ibidem, pag.137.293 Ibidem, pag.138.



169Securit ăţ ii Statului, care îşi încetează activitatea o dată cu pr ă buşirea regimului

comunist.294

După 6 martie 1945, când începe instalarea regimului comunist, secreează “ Brigada Mobil ă”, embrionul viitoarei securităţi. Aceasta penetrează toate

instituţiile informative şi de ordine publică ale statului, potrivit ordinelorKremlinului.295 Obiectivul strategic al Brigăzii Mobile a fost acela de a instalacomunismul cu orice preţ în România.

Direc ţ ia General ă a Securit ăţ ii Poporului (D.G.S.P.) era organizată pedouă compartimente: unul operativ şi altul ajutător. Pe linie operativă, dispunea deun compartiment de informaţii externe (spionaj) şi unul de contrainformaţiiinterne.296

După 1965, D.G.S.P. este reorganizată şi se va numi Consiliul Securit ăţ ii

Statului (CSS) şi apoi Departamentul Securit ăţ ii Statului (D.S.S.). Securitatea esteastfel cosmetizată, epurată de alogeni şi pusă în slujba statului totalitar.

În ceea ce priveşte structurile de informa ţ ii şi contrainforma ţ ii militare, în perioada 1905-1914 Marele Stat Major activa în domeniul informativ prin Sec ţ ia a II-a. La statele majore ale marilor unităţi funcţiona câte un Birou 2, după modelfrancez, care avea atribuţiuni contrainformative în armată şi de contraspionaj înteritoriul ţării. Ofiţerii special pregătiţi, cât şi agenţi de la frontier ă culegeauinformaţii din ţările vecine, dar în special din Ardeal, sprijinindu-se pe elementulautohton.297

În 1916 la M.C.G. funcţionează Biroul 2 Informa ţ ii, ca element

specializat în culegerea de informaţii în cadrul Sec ţ iei 1 Opera ţ ii, şi, separat,

Serviciul Ata şa ţ ilor Militari şi al presei.298 În februarie 1917 s-au aprobat

“Instruc ţ iuni asupra organizării şi func ţ ionării Serviciului de Informa ţ ii”, care

294 A se vedea N.Cosma, Cupola, Din culisele Securit ăţ ii, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pag.19.295 Ibidem, pag.21.296

Compartimentul intern era organizat astfel:♦ Direc ţ ia I Contraspionaj , cu atribuţii specifice.

♦ Direc ţ ia a II-a Contrasabotaj , pentru protecţie economică.

♦ Direc ţ ia a III-a Informa ţ ii Interne, de fapt poliţia politică a regimului.

♦ Direc ţ ia a IV-a Contrainforma ţ ii Militare , cu atribuţiuni de protecţie în armată, miliţie şi securitate.

♦ Direc ţ ia a V-a, securitate şi gard ă .

♦ Direc ţ ia a VI-a, transporturi , cu atribuţii contrainformative în toată infrastructura transporturilor.

♦ Direc ţ ia a VII-a, filaj şi investiga ţ ii.

♦ Direc ţ ia a VIII-a, anchete penale.

În structura organizatorică se mai aflau: Serviciul K – cu protecţia cadrelor, Serviciul cifru, un compartiment logistic, apoiŞ coala de ofi ţ eri de securitate, Casa de cultur ă şi Spitalul militar. 297 A se vedea C.Troncotă, apud S.Petrescu, Op.cit., pag.77.298 Direcţia Informaţii Militare, Între fic ţ iune şi adevăr , Editura Militar ă, Bucureşti, 1994, pag.54.



170fixează doctrina activităţii de informaţii militare şi, în acelaşi timp, scoate structurile

de informaţii militare de sub tutela altor compartimente care le afectau şi limitau

iniţiativa, organizarea şi desf ăşurarea acţiunilor secrete de procurare de

informaţii.299 În iunie 1918, prin Ordinul de zi nr.191, ia fiinţă “Sec ţ ia

Informa ţ iilor ”, sub denumirea de Sec ţ ia a 4-a. La cea de-a doua mobilizare, din

noiembrie 1918, Marele Stat Major, trecând de la organizarea de pace la cea de

r ăzboi, reţine pentru sine Secţia a 4-a Informaţii, în timp ce la Marele Cartier

General funcţionează un birou de informa ţ ii şi un birou de contrainforma ţ ii.300

Prin Înaltul Decret nr.1579 din 18 aprilie 1919, Marele Stat Major se

organizează pe două diviziuni. În Diviziunea a II-a a fost inclusă şi Sec ţ ia a 5-a

Informa ţ ii şi Contrainforma ţ ii, cu două birouri: Biroul 1 Informa ţ ii, care dispunea

de 4 sub-birouri (1 – Studiul Armatelor din Balcani, 2 – Studiul Armatelor din Vest ,

3 – Studiul Armatelor din Est, plus Germania şi Austria şi 4 – Redactarea şi

tipărirea buletinelor de informa ţ ii periodice), iar Biroul 2 Contrainforma ţ ii avea

două compartimente ( 1 – Culegerea şi adunarea prin agen ţ i a informa ţ iilor secrete

din ţările str ăine şi serviciul columbofil şi 2 – Serviciul de contrainforma ţ ii,

contraspionaj, propagand ă şi cenzur ă).301

În anul 1921, când armata română a fost demobilizată, serviciul deinformaţii militare nu sufer ă modificări esenţiale, el r ămânând în cadrul Diviziunii a

II-a a Marelui Stat Major, sub denumirea de Sec ţ ia a 5-a Informa ţ ii şiContrainforma ţ ii, cu patru birouri.

În anul 1925, Serviciul de Informaţii de la Marele Stat Major a fost ridicatde la rangul de secţie la acela de diviziune. La 1 octombrie 1927, Diviziunea a II-a

a devenit Sec ţ ia a II-a din Marele Stat Major .302

Anul 1934 constituie data când Serviciul Secret de Informaţii al Armatei

se adaptează la noile condiţii politice şi geostrategice. Ofiţerii din Marele Stat Major

care au elaborat regulamentul de funcţionare au avut în vedere experienţa Primului

R ăzboi Mondial, mai cu seamă în faza de debut a participării României, când mare

299 Ibidem, pag.55.300 Ibidem, pag.63.301 Ibidem, pag.64.302 Ibidem, pag.77.



171 parte din teritoriul naţional fusese ocupat de armatele inamice. Serviciul Secret de

Informaţii al Armatei funcţionează până în noiembrie 1938 în subordinea

Ministerului Apăr ării Naţionale, iar după această dată, prin decizie ministerială,

trece în subordinea Marelui Stat Major.

Perioada premergătoare celei de a doua conflagraţii mondiale găseşte

structura de informaţii a armatei în faţa unor misiuni extrem de dificile. Totuşi

rezultatele muncii informative şi contrainformative au fost cu un pas înaintea

diplomaţiei, întrucât au reuşit să obţină un set de informaţii şi date foarte utile

factorilor de conducere politică şi militar ă în fundamentarea actelor de decizie

pentru apărarea şi promovarea intereselor naţionale, în condiţiile când cedările

teritoriale din vara anului 1940 le-au afectat foarte puternic organizarea, acţiunile,

dar mai ales strategia muncii informative.

Mai trebuie ar ătat că, în domeniul contrainformaţiilor militare,

competenţele S.S.I. mergeau doar până la por ţile cazărmilor. Orice supraveghere

informativă a ofiţerilor armatei de către S.S.I. se f ăcea numai cu aprobarea Marelui

Stat Major.

303

Între Secţia a 2-a din Marele Stat Major şi S.S.I existau cooper ări şicolabor ări strânse, ba chiar aveau o structur ă comună, ca de exemplu “Oficiul

Central de Cenzur ă”, pus sub comanda unui militar.304

Acest oficiu se ocupa cu cenzura scrisorilor, imprimatelor şi telegramelorinterne şi externe, iar în cadrul lui funcţionau, ca mobilizaţi pe loc, specialişti îndecriptări şi cunoscători de limbi str ăine. Eficienţa acestui oficiu în identificareaunor înscrisuri cu conţinut operativ pentru apărare şi siguranţă naţională adeterminat Marele Stat Major să organizeze oficii de cenzur ă în întreaga ţar ă.

Până la terminarea celui de-al Doilea R ăzboi Mondial, serviciile deinformaţii ale armatei au apărat şi promovat interesele statului român în faţa

puternicelor presiuni exercitate de for ţele revizionist-revanşarde, s-au perfecţionat şiadaptat permanent la dinamica evoluţiei factorilor de risc interni şi externi, astrategiei de apărare a ţării, s-au orientat spre cele 3 fronturi (de Est, de Vest şi deSud) sau spre ipotetice teatre de acţiuni militare, paralel cu supraveghereainformativă a ţărilor învecinate României, dar şi cu zone geopolitice maiîndepărtate.

303 Serviciul Român de Informaţii, Buletin de informare general ă de specialitate, nr.4/1996, pag.5.304 A se vedea C.Troncotă, apud S.Petrescu, Op.cit ., pag.80.



172 Metodele, mijloacele şi procedeele folosite în procurarea informaţiilor,

atât cele clasice (agentura, filajul corespondenţei, supravegherea, interceptarea

radio, ancheta informativă), cât şi cele preventive dovedesc că Secţia a 2-a a

Marelui Stat Major deţinea un flux informativ strategic, operativ şi tactic de valoare,

despre potenţialii inamici sau aliaţi într-un r ăzboi generalizat.

După r ăzboi Secţia a II-a Informaţii este aproape neutralizată. Comisia

Aliată de Control (majoritar sovietică) se concentrează asupra reorganizării şi

supravegherii acestui serviciu de informaţii. Practic, în anul 1947, structura îşi

pierde caracterul său informativ-operativ în folosul eşalonului strategic al armatei.

Din iulie 1945 şi până în anul 1948 România nu a avut nici un ataşat militar

acreditat în str ăinătate. Prin urmare, Armata română nu a avut, practic, nici o

posibilitate de cunoaştere reală a evoluţiei fenomenului militar internaţional.

După 1948, odată cu reorganizarea Armatei române, îşi reia în mod timid

activitatea o foarte mică parte din ofiţerii care au apar ţinut Secţiei a 2-a Informaţii,

lucrând în cadrul Biroului de Legături Externe de pe lângă Marele Stat Major. La

15 februarie 1951, Secţia Informaţii din Marele Stat Major se transformă în Direc ţ ia Informa ţ ii din Marele Stat Major .305

Activitatea structurilor de informaţii militare se va desf ăşura, împotriva

voinţei conducerii strategice a armatei, sub umbrela Tratatului de la Var şovia; este

adevărat, numai în faza de debut, deoarece după 1964 vor trece printr-un amplu

proces de epurare şi fixare, în aceste structuri fiind încadrate în mod treptat cadre în

marea lor majoritate loiale statului român, dar sub comanda politică a P.C.R.În 1989, Armata română mai avea acreditaţi în str ăinătate numai 4 ataşaţi

militari, faţă de 48 de posturi existente în anul 1978.306

După Revoluţia din Decembrie 1989 structurile de informaţii militare

funcţionează în cadrul Ministerului Apăr ării Naţionale, neavând nici o altă

subordonare.

305 Direc ţ ia Informa ţ ii Militare. Între fic ţ iune şi adevăr , Editura Militar ă, Bucureşti, 1994, pag.137.306 Ibidem, pag.150.



173 În februarie 1991, denumirea organului de informaţii militare din Marele

Stat Major a devenit Direc ţ ia de Cercetare a Armatei, în 1993, Direc ţ ia Informa ţ ii

Militare, iar în 1997 Direc ţ ia Informa ţ ii şi Reprezentare Militar ă.

Revoluţia din decembrie 1989 a cutremurat din temelii regimulCeauşescu. Este incontestabil că un rol, pe care istoria, timpul urmează să-l clarifice

referitor la căderea acestui regim, au avut şi serviciile de informaţii româneşti.

Numai că noua conducere revoluţionar ă, temporar supunându-le la tăcere, a lăsat

statul descoperit pentru mai mult timp, astfel că pe tărâmul r ăzboiului invizibil s-a

mai produs un cutremur. Nimeni nu a calculat pierderile, dar noi le apreciem ca

fiind extrem de mari. Din decembrie 1989 şi până în aprilie 1990, statul român a

r ămas f ăr ă acoperire şi protecţie informativă, atât în interior, cât şi în exterior.

Armata a fost aceea care, în parte, a avut sarcina să preia în subordine

Departamentul Securit ăţ ii 307, deci activităţile de natur ă informativă şi

contrainformativă în interiorul naţional, dar aceasta nu dispunea de for ţa şi

pregătirea necesare pe domeniu. După desfiinţarea Securităţii308 sistemul informativ

al României post-revoluţionare a cunoscut procese profunde de înfiinţare,

reorganizare şi reformare.309

La capătul a circa trei luni, în martie 1990 se înfiinţează Serviciul Românde Informa ţ ii (S.R.I.), apoi Serviciul de Informa ţ ii Externe (S.I.E.). Ulterior, în1991, a fost elaborată şi promulgată legea ce pune bazele funcţionării acestora.Potrivit Legii privind siguran ţ a na ţ ional ă a României, art.6,310 organele de stat cuatribuţii în domeniul Siguranţei Naţionale sunt:

Organe de stat autonome:

● Serviciul Român de Informaţii.● Serviciul de Informaţii Externe.

● Serviciul de Protecţie şi Pază.

● Serviciul de Telecomunicaţii Speciale

Structuri interne de informa ţ ii specializate din:

307 A se vedea Decretul-Lege nr.4 din 24 decembrie 1989.308

A se vedea Decretul-Lege nr.73 din 30 decembrie 1989309 Pentru detalii A.R.Timofte, Originile şi mărirea, declinul şi recunoa şterea lumii informa ţ iilor secrete, EdituraANI, Bucureşti, 2004.



174 ● Ministerul Apăr ării.

● Ministerul de Interne.

● Ministerul Justiţiei.311

Referitor la activitatea de informa ţ ii de securitate na ţ ional ă, aceasta sederulează, în România, de către două autorităţi administrative - Serviciul Român de

Informa ţ ii (cu competenţe generale pe teritoriul naţional), Serviciul de Informa ţ ii Externe (cu competenţe generale în afara frontierelor) şi de către structuriledepartamentale de informa ţ ii, organizate în subordinea Ministerului Apăr ării,Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Serviciului de Protecţie şi Pază,fiecare având competenţe specifice respectivei instituţii.312

Activitatea tuturor acestor organisme se organizează şi se desf ăşoar ă

exclusiv în scopul obţinerii şi valorificării, pe căile prevăzute de lege, ainformaţiilor necesare realizării securităţii naţionale a României.

Structurile de informa ţ ii specializate din cadrul ministerelor sus-men ţ ionate sunt singurele organe de stat îndrituite de lege să desf ăşoare activităţi deinformaţii în domeniul siguranţei naţionale în cadrul acestor ministere.

După cum vom vedea, în cele ce urmează, activitatea de informaţii, precum şi misiunile structurilor de siguranţă naţională se organizează şi se stabilescîn raport cu ameninţările la adresa Siguranţei naţionale a României. Aceste instituţii

310 Legea nr.51/1991 privind Siguran ţ a na ţ ional ă a României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.163 din 7august 1991, art.6.311 Direc ţ ia General ă de Protec ţ ie şi Anticorup ţ ie din Ministerul Justiţiei a funcţionat iniţial în cadrul Ministeruluide Interne, fiind înfiinţată din anul 1990 prin Hotărârea Guvernului României nr.97/1990 sub denumirea de ServiciuIndependent de Protecţie şi Anticorupţie.

După trecerea Direcţiei Penitenciarelor de la Ministerul de Interne la Ministerul Justiţiei în anul 1991 şi ServiciulIndependent de Protecţie şi Anticorupţie va funcţiona în subordinea Ministerului Justiţiei. Prin Hotărârea GuvernuluiRomâniei nr.212/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei „Serviciul” a fost transformat în„Direcţie Generală”. Temeiul legal al organizării şi funcţionării acesteia a fost Hotărârea Guvernului nr.212/2001 precum şi Hotărârea Guvernului nr.1025/2001 privind Programul Naţional Anticorupţie.

Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie din Ministrul Justiţiei a funcţionat aplicând prevederile legale şi

principiile ce se regăsesc şi la celelalte structuri de informaţii, având o serie de atribuţii specifice între care amintim:• supravegherea informativă a de ţ inu ţ ilor pentru a li se stabili întreaga activitate infrac ţ ional ă , complicii şi alte

leg ături;

• prevenirea evad ărilor şi a altor evenimente;

• cunoa şterea planurilor ce se fac în leg ătur ă cu săvâr şirea unor infrac ţ iuni după executarea pedepselor;

• actele de corup ţ ie privind neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu de către personalul Ministerului Justi ţ iei;

• pretinderea şi primirea de foloase necuvenite pentru u şurarea regimului deten ţ iei etc;

• verificarea, avizarea şi controlul asupra modului de aplicare şi respectare a Legii nr.182/2002 privind protec ţ iainforma ţ iilor clasificate în Ministerul Justi ţ iei, Ministerul Public şi structurile coordonate ori subordonate acestora.

În temeiul prevederilor Hot ărârii Guvernului României nr.127 din 26 ianuarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr.125 din 9 februarie 2006, Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie din MinisterulJustiţiei a fost desfiinţată.312 A se vedea în acest sens Cartea albă a securit ăţ ii şi apăr ării na ţ ionale-2004, pct.6.2.1.”Orientări generale pentruactivitatea de informaţii”; http//www.mapn.ro



175se organizează şi funcţionează potrivit legii şi se finanţează de la bugetuladministraţiei publice centrale. Activitatea lor este controlată de către Parlament.

5.3.2. Autorit ăţ i autonome – organizare, func ţ ionare, atribu ţ ii

5.3.2.1. Serviciul Român de Informa ţ ii

Este organul cel mai important din întreaga comunitate informativă

românească. A fost înfiinţat la 26 martie 1990313 iar în structura autorităţilor

statului român este considerat autoritate administrativă autonomă specializat ă în

domeniul informa ţ iilor interne referitoare la siguran ţ a na ţ ional ă a României, parte

component ă a sistemului na ţ ional de securitate.

Activitatea Serviciului Român de Informaţii este reglementată prin Legeanr.14/1992 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului Român de Informa ţ ii,314

cu modificările şi completările ulterioare, este organizată şi coordonată de către

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi este supusă controlului parlamentar, în

condiţiile legii.

Conducerea Serviciului Român de Informaţii este asigurată de către un

director cu rang de ministru, numit de către Parlament, în şedinţă comună a celordouă Camere, la propunerea Preşedintelui României.

Anual, sau ori de câte ori este nevoie, Serviciul Român de Informaţii

prezintă Parlamentului rapoarte asupra activităţii desf ăşurate de către Serviciu în

baza atribuţiilor ce-i revin.

Serviciul acţionează cu respectarea legii, pentru garantarea suveranităţii,

independenţei şi unităţii statului român, a integrităţii teritoriale şi democraţiei

constituţionale, a exercitării drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale

persoanei.

313 Decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Na ţ ional ă nr.181 din 26 martie 1990.314 Legea nr.14/1992 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului Român de Informa ţ ii, Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.33 din 3 martie 1992.



176 Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin,315 Serviciul Român deInformaţii desf ăşoar ă activitate operativă, informativă, tehnică, specializată, derealizare a siguranţei naţionale, utilizând toate sursele disponibile precum şi celesecrete special create, în scopul identificării oricăror ameninţări la adresa siguranţeinaţionale. În activitatea sa dedicată scopului ar ătat, S.R.I. creează, produce,

achiziţionează şi utilizează mijloace secrete şi, totodată, culege, verifică, protejează,stochează, valorifică informa ţ ii.

Prin unităţile sale, Serviciul Român de Informaţii:316

315 Serviciul Român de Informaţii are următoarele atribu ţ ii generale:

● participă la elaborarea strategiilor de securitate, apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă a României;

● elaborează strategia proprie privind realizarea siguran ţ ei na ţ ionale a României şi, pe baza acesteia, directivele de planificare strategică şi tactico-operativă;

● efectuează analize şi evaluări privind starea de siguran ţă internă a statului şi propune mă suri necesare pentru prevenirea şiînl ăturarea disfunc ţ iilor, vulnerabilit ăţ ilor, riscurilor, amenin ţărilor şi/sau pericolelor la adresa siguran ţ ei na ţ ionale;

● ob ţ ine, verifică , stochează , prelucrează şi valorifică date şi informa ţ ii din domeniul siguran ţ ei na ţ ionale; organizează eviden ţ eoperative şi documentare, precum şi arhive, în conformitate cu prevederile legale şi regimul accesului la informa ţ ii ce privesc siguran ţ a statului;

● organizează şi conduce structuri proprii specializate în culegerea, prelucrarea şi protec ţ ia informa ţ iilor privind starea de siguran ţă din teritoriul na ţ ional la pace, în situa ţ ii excep ţ ionale, în timp de r ă zboi sau sub ocupa ţ ie;

● ac ţ ionează în domeniul cooper ării cu servicii str ăine similare şi al ac ţ iunilor de parteneriat extern.

Totodată, Serviciul Român de Informaţii are o serie de atribu ţ ii specifice, pe domenii de activitate, astfel:

a) În domeniul informativ-operativ:

● apărarea Constitu ţ iei;

● identificarea riscurilor locale şi zonale;● asigurarea securit ăţ ii economice;

● activitatea de contraspionaj;

● activitate antiterorist ă;

● protec ţ ia informa ţ iilor clasificate “secret de stat”;

● identificarea agresiunilor informa ţ ionale;

● asigurarea securit ăţ ii interne a serviciului.

b) În domenii specializate şi tehnico-operative:

● asigurarea managementului resurselor informa ţ ionale;

● asigurarea juridică;● transport coresponden ţă secret ă;

● supraveghere operativă şi investiga ţ ii informative;

● comunica ţ ii şi tehnologia informa ţ iei.

c) În domenii func ţ ionale:

● secretariat;

● rela ţ ii externe;

● control şi audit intern;

● managementul resurselor umane;

● organizare, mobilizare şi opera ţ ii;● asigurare financiar-logistică , medical ă şi social ă. 316 A se vedea Legea nr.14/1992, art.6.





178Prin lege aceste structuri sunt obligate să-şi acorde reciproc sprijinul necesar înîndeplinirea atribuţiilor lor.

Un loc important în activitatea Serviciului îl ocupă rela ţ ionarea saexternă.317

Din scurta prezentare este lesne de sesizat complexitatea activităţiiServiciului Român de Informaţii ca autoritate administrativă autonomă cu atribuţiistricte în domeniul siguranţei naţionale.

5.3.2.2. Serviciul de Informa ţ ii Externe

Este organul de stat specializat în domeniul informa ţ iilor externe privind siguran ţ a na ţ ional ă şi apărarea României şi a intereselor sale, a cărui activitateeste reglementată prin Legea nr.1/1998, privind organizarea şi func ţ ionareaServiciului de Informa ţ ii Externe, cu modificările şi completările ulterioare(republicată).318

Serviciul de Informa ţ ii Externe a fost prima instituţie informativă înfiinţată după decembrie 1989319. El este organizat ca autoritate administrativă autonomă, face parte din sistemul naţional de securitate şi este coordonat deConsiliul Suprem de Apărare a Ţării.

317 Activităţile întreprinse de S.R.I. pe dimensiunea externă vizează cu prioritate:

● consolidarea şi diversificarea rela ţ iilor de cooperare cu structurile similare str ăine, îndeosebi cu cele din spa ţ iul euroatlantic;

● extinderea, pe baza principiului beneficiului reciproc, a cooper ării (pe baze bi- sau trilaterale) cu servicii din ţări vecine, în scopul asigur ării unui climat de securitate regional ă , contracar ării diverselor categorii de amenin ţări transfrontaliere, precum şi

a altor tipuri de manifest ări, ce afectează ori pot afecta interesele păr ţ ilor;

● ini ţ ierea şi dezvoltarea raporturilor cu organisme interna ţ ionale angajate în combaterea amenin ţărilor nonmilitaretransfrontaliere.

Ca forme specifice de cooperare dintre S.R.I. şi serviciile partenere, asistăm la:

● întâlniri bi- sau multilaterale, între factorii de conducere din S.R.I. şi omologii din serviciile partenere;

● schimburi de informa ţ ii de natur ă general ă şi concret ă , periodic sau punctual;

● opera ţ iuni speciale comune vizând ac ţ iunile unor vectori apar ţ inând de autorit ăţ i ce derulează , pe teritoriile statelorreprezentate, ac ţ iuni de natur ă să afecteze interesele strategice mutuale;

● conlucrarea în sensul transpunerii standardelor occidentale în activitatea S.R.I. şi în reglementarea/func ţ ionarea mecanismuluiinstitu ţ ional românesc angrenat în realizarea securit ăţ ii na ţ ionale;

● diverse tipuri de activit ăţ i comune vizând perfec ţ ionarea preg ătirii profesionale a personalului.Cooperarea în rela ţ ionarea externă se realizează pe domenii prioritare cum sunt:

● prevenirea şi combaterea terorismului interna ţ ional;

● combaterea prolifer ării traficului cu substan ţ e, dispozitive şi tehnologii supuse controlului interna ţ ional asupra destina ţ iei finale;

● combaterea criminalit ăţ ii economico-financiare de amploare şi a crimei organizate;

● contracararea migra ţ iei clandestine şi a traficului ilegal de persoane;

● monitorizarea şi evaluarea riscurilor asociate unor evolu ţ ii tensionate din zone limitrofe;

● adaptarea reglement ărilor în materie de siguran ţă internă;

● perfec ţ ionarea preg ătirii personalului şi a dot ării de specialitate. 318 Legea nr.1/1998 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului Român de Informa ţ ii Externe, cu modificările şicomplet ările ulterioare, (republicat ă), Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 18 octombrie 2000.319 Hot ărârea Guvernului României (nepublicată) din 18 ianuarie 1990.



179 Serviciul de Informaţii Externe îşi desf ăşoar ă activitatea în conformitatecu Constituţia României, legile ţării, hotărârile Consiliului Suprem de Apărare aŢării, precum şi cu regulamentele militare. Activitatea Serviciului de InformaţiiExterne are caracter de „secret de stat” .

Conducerea Serviciului de Informaţii Externe se asigur ă de către un

director, cu rang de ministru, numit de Parlament în şedinţă comună a celor două Camere, la propunerea Preşedintelui României.

Anual, sau ori de câte ori se impune, directorul Serviciului de Informa ţiiExterne prezintă Consiliului Suprem de Apărare a Ţării rapoarte referitoare lamodul de îndeplinire de către Serviciu a atribuţiilor ce-i revin.

Controlul asupra activităţii Serviciului de Informaţii Externe este exercitatde Parlamentul României, cu respectarea secretului asupra mijloacelor şi surselor deinformare şi are ca obiectiv verificarea concordanţei activităţii Serviciului cu

prevederile Constituţiei României şi cu politica statului român.Structura organizatorică, efectivele, regulamentul de organizare şi

funcţionare internă, atribuţiile Serviciului de Informaţii Externe se aprobă de

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

Serviciul de Informaţii Externe este autorizat ca, în condiţiile legii, să

folosească metode, să creeze şi să deţină mijloace adecvate pentru obţinerea,

verificarea, evaluarea, valorificarea şi stocarea datelor şi a informaţiilor referitoarela siguranţa naţională. Potrivit legii, sursele de informare, metodele şi mijloacele de

muncă nu pot fi dezvăluite faţă de nimeni şi în nici o împrejurare.

Pe de altă parte, “ Folosirea mijloacelor de ob ţ inere, verificare şi

valorificare a datelor şi a informa ţ iilor nu trebuie să lezeze în nici un fel drepturile

sau libert ăţ ile fundamentale ale cet ăţ enilor, via ţ a particular ă , onoarea sau

reputa ţ ia lor ori să îi supună la îngr ădiri ilegale.”320

Atribuţiile Serviciului de Informaţii Externe321 sunt relevate inclusiv în

sintagma de definire a instituţiei.

Alte atribuţii pot fi desprinse din Strategia SIE, astfel:

320 Ibidem, art.10 alin.(3).321 I.Duvac, Intelligence şi securitate na ţ ional ă, suport de curs, Universitatea Bucureşti, 2005, pag.69.



180 • concentrarea activit ăţ ii pe direc ţ iile prioritare definite în baza

conceptelor de planificare strategică (combaterea terorismului şi crimei organizate

interna ţ ionale, contraspionaj extern şi protec ţ ie etc.);

• promovarea şi protejarea intereselor şi a imaginii României pe planinterna ţ ional.

Totodată, S.I.E., realizează următoarele activităţi stabilite prin lege:322

• avizează accesul la documente clasificate, la cifrul de stat şi la armament

pentru personalul din cadrul ministerelor şi a altor institu ţ ii publice, care

desf ăşoar ă activit ăţ i de lung ă durat ă în afara ţării, cu excep ţ ia celui apar ţ inând

Ministerului Apăr ării Na ţ ionale;

• coordonează activitatea şi controlul mă surilor privitoare la protec ţ ia

informa ţ iilor secret de stat pentru reprezentan ţ ele României în str ăinătate.

Mulţi din factorii de risc majori la adresa ţării: terorismul internaţional;tendinţele neonazioniste externe; riscurile de siguranţă din proliferareaarmamentelor sau tehnologiilor nucleare, a reţelelor crimei organizate, precum şi

celelalte ameninţări transfrontaliere de natur ă a leza siguranţa internă a statelor suntde sorginte externă. Acest fapt face ca rolul Serviciului de Informaţii Externe înmanagementul securităţii naţionale să se dezvolte anticipativ în raport cu dinamicaacestora.323

Personalul Serviciului de Informaţii Externe, ce se compune din cadremilitare şi salaria ţ i civili, are obligaţia de a păstra cu stricteţe secretul datelor şi alinformaţiilor cunoscute, inclusiv după păr ăsirea, în orice mod, a Serviciului. În modexcepţional unele date şi informaţii pot fi comunicate numai în cazuri autorizate delege, cu acordul prealabil al directorului Serviciului de Informaţii Externe.

În raport cu nevoile de realizare a siguranţei naţionale, personalulServiciului de Informaţii Externe îşi desf ăşoar ă activitatea deschis sau acoperit.

Cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Serviciul de

Informaţii Externe poate stabili relaţii cu organisme similare din str ăinătate.

322 Legea nr.182/2002 privind protec ţ ia informa ţ iilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.248 din 12 aprilie 2002.323 I.Duvac, Op.cit ., pag.70.



181 5.3.2.3. Serviciul de Protec ţ ie şi Pază

Potrivit prevederilor Legii nr.191/1998 324 privind organizarea şi

func ţ ionarea Serviciului de Protec ţ ie şi Pază , acesta este organ de stat cu atribuţii

în domeniul siguranţei naţionale, specializat în asigurarea protecţiei demnitarilorromâni, a demnitarilor str ăini pe timpul şederii lor în România, a familiilor acestora,

în limitele competenţelor legale, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi a

reşedinţelor acestora, potrivit hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Serviciul are structur ă militar ă şi este parte componentă a sistemului naţional de

securitate.

Serviciul de Protecţie şi Pază îşi desf ăşoar ă activitatea cu respectarea prevederilor Constituţiei României şi ale legilor ţării, a hotărârilor Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării, precum şi ale regulamentelor militare.

Activitatea Serviciului este organizată şi coordonată de Consiliul Suprem

de apărare a Ţării şi este controlată de către Parlament prin Comisiile pentru

apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă şi pe baza metodologiei de control

parlamentar. Anual, sau la cererea Parlamentului, directorul Serviciului de Protecţieşi Pază prezintă rapoarte cu privire la îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, potrivit

legii.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin Serviciul de Protecţie şi Pază seinter-relaţionează, stabilind relaţii de colaborare cu celelalte autorităţi administrativedin domeniul apăr ării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi cu celelalteministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale.

Instituţiile prezentate mai sus au obligaţia legală să acorde Serviciului de Protecţieşi Pază, în limita competenţelor legale, sprijinul necesar îndeplinirii atribuţiilor sale.

Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul şi alte instituţiicentrale ale statului beneficiază de activitatea Serviciului de Protecţie şi Pază şistabilesc relaţii de colaborare şi cooperare, acordând în acest sens Serviciuluisprijinul necesar îndeplinirii atribuţiilor sale. Structurile administrative ale acestorinstituţii au o reală implicare în buna relaţionare cu Serviciul de Protecţie şi Pază.

324 Legea nr.191/1998 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului de Protec ţ ie şi Pază, Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.402 din 22 octombrie 1998. A fost modificată şi completată prin OUG nr.103/2002, MonitorulOficial al României, Partea I, nr.669 din 9 septembrie 2002.



182 Pentru protecţia demnitarilor români în afara teritoriului naţional,

Serviciul de Protecţie şi Pază cooperează cu serviciile speciale cu atribuţii în

domeniu din ţările gazdă.

Serviciul de Protecţie şi Pază poate stabili relaţii de colaborare cuorganisme similare din str ăinătate, cu aprobarea prealabilă a Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării.

Serviciul de Protecţie şi Pază este condus de un director, cu rang de

secretar de stat. Acesta organizează şi conduce activitatea Serviciului şi îl reprezintă

în relaţiile cu instituţiile fundamentale ale statului, ministerele, cu alte organe ale

administraţiei publice, cu instituţii şi organizaţii din ţar ă, precum şi cu organismesimilare din str ăinătate.

Structura organizatorică, efectivele în timp de pace şi în timp de r ăzboi şi

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Serviciului de Protecţie şi Pază se

aprobă de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la propunerea directorului

Serviciului.

În temeiul Legii de Protecţie şi Pază îndeplineşte o serie de misiuni

specifice.325

325 Serviciul de Protecţie şi Pază, prin structurile sale specializate, are următoarele atribu ţ ii:

● organizează şi execut ă activit ăţ i pentru prevenirea şi anihilarea oricăror ac ţ iuni prin care s-ar atenta la via ţ a, integritatea fizică , libertatea de ac ţ iune şi sănătatea persoanelor a căror protec ţ ie este obligat să o asigure, precum şi pentru realizarea pazei şi apăr ării sediilor de lucru şi re şedin ţ elor acestora;

● organizează şi desf ăşoar ă activit ăţ i de culegere, verificare şi valorificare a informa ţ iilor necesare, numai pentru îndeplinireaatribu ţ iilor prevă zute la art.1 alin.(1), în condi ţ iile stabilite prin lege. Orice informa ţ ie cu valoare operativă de alt ă natur ă setransmite de îndat ă autorit ăţ ilor abilitate prin lege, pentru verificarea şi valorificarea acesteia;

● realizează schimburi de informa ţ ii şi cooperează cu servicii de informa ţ ii şi cu structuri departamentale cu atribu ţ ii îndomeniu, în ţ ar ă şi în str ăinătate, pentru îndeplinirea misiunilor specifice prevă zute la art.1 alin.(1);

● poate efectua, cu respectarea Legii nr.51/1991 privind siguran ţ a na ţ ional ă a României, verificări prin: solicitarea şi ob ţ inereade obiecte, înscrisuri sau rela ţ ii oficiale de la institu ţ ii publice; consultarea de speciali şti ori exper ţ i; primirea de sesizări sau notede rela ţ ii; fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice sau prin constat ări personale;

● solicit ă procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedur ă penal ă , autorizarea efectuăriiunor activit ăţ i potrivit Legii nr.51/1991, în scopul culegerii de informa ţ ii pentru îndeplinirea misiunilor specifice. Opera ţ iuniletehnice pentru realizarea acestor activit ăţ i se execut ă de către Serviciul Român de Informa ţ ii;

● întocme şte, cu respectarea prevederilor Codului de procedur ă penal ă , acte de constatare ce pot constitui mijloace de probă şiconsemnează rezultatele activit ăţ ilor prevă zute la lit.c) şi, după caz, la lit.d);

● în vederea îndeplinirii misiunilor specifice, coordonează activitatea for ţ elor participante care apar ţ in institu ţ iilor implicate înefectuarea transporturilor şi telecomunica ţ iilor speciale, în ţ ar ă şi în str ăinătate, pentru demnitarii români şi str ăini cărora li seasigur ă protec ţ ie;



183 Persoanele îndreptăţite să beneficieze de protecţie şi obiectivele a căror

pază se asigur ă de către Serviciul de Protecţie şi Pază se stabilesc prin hotărâre aConsiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Personalul Serviciului de Protecţie şi Pază se compune din personal militarşi salariaţi civili şi are obligaţia de a proteja informaţiile clasificate, în condiţiile legii.

Personalul operativ pe timpul îndeplinirii atribuţiilor este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. Acesta este autorizat, după caz, să poarte şi să folosească arme de foc, arme albeşi alte mijloace de protecţie şi descurajare, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu,

precum şi în scop de autoapărare, în condiţiile prevăzute de lege. Activitatea operativă aServiciului constituie “ secret de stat ”.

Prin lege este stabilit ca “ În situa ţ ia în care obiectivele a căror pază esteasigurat ă în mod permanent sau temporar de către Serviciul de Protec ţ ie şi Pază sunt în

pericol ori atunci când exist ă informa ţ ii că se inten ţ ionează organizarea unor ac ţ iuni cele-ar putea pune în pericol, acesta, împreună cu autorit ăţ ile publice şi cu alte organe de

specialitate care, potrivit legii, au competen ţ e în domeniu, stabilesc zone de protec ţ ie aobiectivelor respective, în imediata apropiere a acestora, în care, la nevoie, poateinterzice sau limita, după caz, accesul .”326

5.3.2.4. Serviciul de Telecomunica ţ ii Speciale

Potrivit prevederilor Legii nr.92/1996 327 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului de Telecomunica ţ ii Speciale acesta este organul central despecialitate cu personalitate juridică, ce organizează, conduce, desf ăşoar ă, controlează şicoordonează activitatea în domeniul telecomunicaţiilor speciale pentru autorităţile

publice din România şi pentru alţi utilizatori.Serviciul este singura autoritate care emite norme tehnice obligatorii în

domeniul telecomunicaţiilor speciale. Potrivit prevederilor legii328 el garantează protecţiaşi confidenţialitatea telecomunicaţiilor speciale acestea fiind exceptate de la regimullicenţelor şi al autorizaţiilor prevăzute de Legea telecomunicaţiilor.

● intervine, independent sau în cooperare cu alte organe prevă zute de lege, pentru prevenirea şi contracararea ac ţ iunilor denatur ă să pună în pericol via ţ a, integritatea fizică , sănătatea sau libertatea de ac ţ iune a persoanelor cărora le asigur ă protec ţ ie şi

securitatea obiectivelor pă zite, precum şi pentru capturarea sau anihilarea elementelor teroriste ori agresive;● execut ă , independent sau în cooperare cu alte organe specializate, ac ţ iuni pentru căutarea, identificarea şi neutralizareaobiectelor suspecte care pot prezenta pericol pentru persoanele protejate sau pentru obiectivele pă zite;

● întreprinde, în colaborare cu organe specializate, mă suri pentru asigurarea asisten ţ ei medicale, profilactice şi terapeutice ademnitarilor a căror protec ţ ie intr ă în competen ţ a sa şi realizează , prin mijloace proprii, mă surile antiepidemice pentru prevenirea îmbolnăvirilor de natur ă infectocontagioasă , toxico-chimică sau produse de radia ţ iile ionizante, precum şi alteactivit ăţ i de profil în obiectivele permanente şi temporare;

● organizează , potrivit legii, activitatea proprie de apărare a secretului de stat şi de prevenire a scurgerii de date sau deinforma ţ ii care nu sunt destinate publicit ăţ ii;

● îndepline şte şi alte atribu ţ ii prevă zute de lege, specifice domeniului său de activitate.

326 Ibidem, art.28 alin.(1).327 Legea nr.92/1996 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului de Telecomunica ţ ii Speciale, Monitorul Oficialal României, Partea I, nr.169 din 30 iulie 1996. A fost modificată şi completată prin OUG nr.7/2002, MonitorulOficial al României, Partea I, nr.116 din 12 februarie 2002.328 Ibidem, art.1 alin.(4).



184 Serviciul de Telecomunicaţii Speciale are structur ă militar ă, face parte dinsistemul naţional de securitate. Activitatea sa este controlată de Parlamentul României

prin Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi în baza întregiimetodologii de control parlamentar. Activitatea Serviciului este organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

În activitatea sa Serviciul de Telecomunicaţii Speciale colaborează cuinstituţiile din domeniul apăr ării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, cuMinisterul Comunicaţiilor şi cu regiile autonome aflate în coordonarea acestuia, cuoperatorii şi furnizorii de servicii de telecomunicaţii autorizaţi de MinisterulComunicaţilor, precum şi cu alte autorităţi publice ale statului.

Un sistem relaţional bine stabilit există între Serviciul de TelecomunicaţiiSpeciale şi utilizatorii re ţ elelor de telecomunica ţ ii speciale.329 În domeniul acestaun loc bine stabilit cu relaţii de colaborare funcţională îl are Parlamentul României.

Cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Serviciul deTelecomunicaţii Speciale poate stabili relaţii cu organisme similare din str ăinătate şi poate încheia acorduri de cooperare cu acestea.

Structura organizatorică a Serviciului de Telecomunicaţii Speciale,atribuţiile componentelor sale funcţionale, efectivele şi resursele în timp de pace şiîn timp de r ăzboi, regimul reţelelor şi echipamentelor de telecomunicaţii speciale şimobilizarea Serviciului se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionarecare se aprobă de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

Conducerea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale este asigurată de un

director, cu rang de secretar de stat. Directorul Serviciului r ăspunde în faţaConsiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru activitatea pe care o desf ăşoar ă şi

prezintă acestuia rapoarte anuale.

În baza legii330 Serviciul de Telecomunicaţii Speciale îndeplineşteatribuţii specifice.331

329 Lista utilizatorilor re ţ elelor de telecomunica ţ ii speciale:1. Parlamentul României.

2. Preşedinţia României.3. Guvernul României.4. Instituţii care desf ăşoar ă activităţi în domeniul apăr ării, siguranţei naţionale şi ordinii publice.5. Administraţia publică centrală şi locală.6. Autoritatea judecătorească:

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Ministerul Public- Consiliul Superior al Magistraturii

7. Curtea de Conturi.8. Curtea Constituţională.9. Organele de conducere din cadrul organismelor guvernamentale şi al unor organisme neguvernamentale de interesnaţional.330 A se vedea Legea nr.92/1996, art.11.331

Atribuţiile Serviciului de Telecomunicaţii Speciale sunt:● administrează , exploatează şi dezvolt ă re ţ elele de telecomunica ţ ii speciale;

● gestionează spectrul de frecven ţ e radio cu utilizare guvernamental ă , ce îi este atribuit pentru telecomunica ţ ii speciale;



185 Personalul din Serviciul de Telecomunicaţii Speciale este format dincadre militare şi salaria ţ i civili. Aceştia au obligaţia de a asigura confidenţialitateaîn utilizarea telecomunicaţiilor speciale, interceptarea comunicaţiilor fiindu-leinterzisă prin lege.

Penetrarea, întreruperea funcţionării şi distrugerea reţelelor de

telecomunicaţii speciale, precum şi interceptarea comunicaţiilor în aceste reţeleconstituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

5.3.3. Structuri de informa ţ ii departamentale – organizare, func ţ ionare,atribu ţ ii

5.3.3.1. Structurile de informa ţ ii ale Ministerului Apăr ării

În cadrul Ministerului Apăr ării funcţionează, în subordinea directă a

ministrului, Direc ţ ia General ă de Informa ţ ii a Armatei, structur ă de informaţii

militare ce are, la rândul ei, în subordine ca organisme specializate:

● ţ ine eviden ţ a şi monitorizează pe teritoriul na ţ ional, în scopul protec ţ iei, spectrul de frecvente radio aflat în gestiunea sa şi alorganismelor ce fac parte din sistemul na ţ ional de apărare, în baza unor protocoale încheiate cu acestea;

● execut ă controlul tehnic al re ţ elelor de telecomunica ţ ii din administrarea sa şi asigur ă confiden ţ ialitatea telecomunica ţ iilor speciale;

● organizează şi conduce preg ătirea pentru lupt ă şi mobilizare proprie, în conformitate cu prevederile legale, cu ordinele,instruc ţ iunile şi regulamentele militare;

● la proclamarea st ării de asediu sau de urgen ţă , la declararea mobilizării ori a st ării de r ă zboi asigur ă cu prioritate leg ăturile speciale pentru Marele Cartier General şi celelalte componente ale sistemului na ţ ional de apărare, la nivel central şi teritorial,conform legii;

● colaborează cu Ministerul Comunica ţ iilor şi cu institu ţ iile din domeniul apăr ării, siguran ţ ei na ţ ionale şi ordinii publice, în bazaunei metodologii comune, în scopul asigur ării compatibilit ăţ ii sistemelor proprii de telecomunica ţ ii cu cele din sistemul na ţ ionalde apărare, precum şi cu re ţ eaua publică de telecomunica ţ ii;

● asigur ă mă surile privind siguran ţ a na ţ ional ă în domeniul său de activitate, conform legisla ţ iei în vigoare;

● asigur ă inviolabilitatea instala ţ iilor, echipamentelor şi re ţ elelor de telecomunica ţ ii speciale, conform prevederilor legale;

● asigur ă respectarea specifica ţ iilor şi a standardelor tehnice şi de calitate, prevă zute de reglement ările legale în vigoare, în scopul dezvolt ării infrastructurii telecomunica ţ iilor speciale;

● organizează re ţ elele şi efectuează presta ţ iile de telecomunica ţ ii speciale având in vedere interesele beneficiarilor;

● stabile şte criteriile de repartizare a posturilor de abonat utilizatorilor re ţ elei de telecomunica ţ ii speciale şi le prezint ă spreaprobare Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

● desf ăşoar ă alte activit ăţ i necesare, cum sunt: aprovizionarea tehnico-material ă , inclusiv importuri, cercetare şi proiectaretehnologică şi în informatică , activit ăţ i de personal şi învăţământ, de transport, de asisten ţă medical ă şi recuperatorie şi activit ăţ i social-culturale şi sportive pentru personalul propriu, conform reglementarilor legale.



186 ● Direc ţ ia Informa ţ ii şi Reprezentare Militar ă.

● Direc ţ ia de Protec ţ ie şi Siguran ţă Militar ă.

● Serviciul pentru Securitatea Informa ţ iilor.

a) Direc ţ iei Informa ţ ii şi Reprezentare Militar ă îi revin ca atribuţiuni

principale cunoaşterea fenomenului militar internaţional, sesizarea şi prezentareaoricărui pericol ce ar putea afecta independenţa, suveranitatea şi integritateateritorială a României, precum şi prevenirea agresiunilor indiferent de identitateaagresorului. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă participarea acestei structuri deinformaţii alături de celelalte organisme din domeniul siguranţei naţionale laactivitatea prin care se pune la dispoziţia decidentului militar informaţii oportune şide calitate necesare cunoaşterii situaţiei politice şi militare internaţionale, estimăriişi prognozării mersului evenimentelor şi fundamentării deciziilor referitoare laconduita României în contextul situaţiei geopolitice actuale. Direcţia Informaţii şi

Reprezentare Militar ă colectează, analizează şi pune la dispoziţia decidentuluimilitar informaţii de această natur ă, care sunt necesare cu prioritate, mai ales petimpul stărilor de precriză şi criză, referitoare la zonele şi spaţiile unde evenimenteletind să devină riscuri şi ameninţări pentru securitatea şi siguranţa statului român.332

b) Direc ţ ia Protec ţ ie şi Siguran ţă Militar ă este o structur ă specializată aMinisterului Apăr ării învestită cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale,specifică armatei. Scopul măsurilor întreprinse de această structur ă de informaţiiconstă în asigurarea protecţiei ferme a valorilor umane şi materiale ale armatei.333

332 Printre priorităţile activităţii de informaţii enumer ăm:

• urmărirea amenin ţărilor semnificative din domeniul militar (opera ţ ional şi tehnic);

• orientarea dezvolt ării pe termen lung a for ţ elor militare şi a achizi ţ iilor de tehnică militar ă;

• sprijinirea direct ă a opera ţ iunilor militare de orice natur ă executate de for ţ ele proprii, inclusiv a celor întreprinse pentrumen ţ inerea sau implementarea păcii, asigurarea de ajutor umanitar ori înl ăturarea dezastrelor;

• dezvoltarea unei strategii adecvate vizând contracararea pericolelor pe care le generează la adresa securit ăţ ii na ţ ionaleconflictele regionale, ac ţ iunile teroriste, mi şcările separatiste, extremiste şi anarhice, terorismul, traficul de armament şi dedroguri;

• avertizarea oportună despre pericolul de r ă zboi;

• informarea curent ă despre evolu ţ ia unor probleme de interes deosebit;

• suport pentru participarea proprie la negocieri sau pentru derularea unor ac ţ iuni diplomatico-militare;

• evaluarea independent ă cu privire la dinamica unor fenomene de interes pentru ţ ara noastr ă. 333 Direcţia Protecţie şi Siguranţă Militar ă are următoarele atribuţii:

● prevenirea, cunoa şterea şi înl ăturarea amenin ţărilor interne şi externe ce pot aduce atingere sistemului de valori privind siguran ţ a na ţ ional ă a României;

● prevenirea, descoperirea, cunoa şterea şi contracararea ac ţ iunilor de spionaj întreprinse la adresa organismului militar, aintereselor, competen ţ elor şi activit ăţ ilor acestuia;

● apărarea secretului militar şi de stat; descoperirea şi anihilarea căilor de scurgere a informa ţ iilor din domeniul militar;

● prevenirea, cunoa şterea şi contracararea intereselor ac ţ iunilor şi faptelor de natur ă să afecteze capacitatea de lupt ă şi ac ţ iunea armatei;

● prevenirea, descoperirea şi neutralizarea inten ţ iilor actelor şi ac ţ iunilor care ar putea aduce atingere produc ţ iei na ţ ionale deapărare, rela ţ iilor de cooperare economică interna ţ ional ă şi de comer ţ exterior, al căror obiect de activitate îl constituie produsele destinate apăr ării;



187 În viaţa curentă a tuturor statelor, structurile contrainformative sunt

organe care se implică în probleme ale securităţii naţionale şi depun toate eforturile

pentru protejarea secretelor proprii, prevenirea manipulării de către serviciile secrete

str ăine a organismelor proprii şi a persoanelor implicate în activitatea de stat. Se

poate pune în evidenţă faptul că, în general, activitatea de contrainformaţii

desf ăşoar ă acţiuni cum sunt: ● analiza contrainformativă distinct ă fa ţă de analiza

informativă; ● culegerea de informa ţ ii ca o activitate distinct ă fa ţă de cea executat ă

de serviciile de informa ţ ii; ● exploatarea informa ţ iilor care vizează apărarea

împotriva cercet ării adverse, neutralizarea cercet ării adverse, deturnarea activit ăţ ii

unor elemente ale spionajului str ăin şi obligarea lui să lucreze împotriva intereselor

propriilor structuri.

În concluzie, contramăsurile sunt proceduri de securitate care au drept

scop protecţia informativă împotriva tacticilor utilizate de serviciile de informaţii

str ăine şi sunt complementare activităţilor ce vizează, de exemplu, prevenirea

surprinderii prin zădărnicirea încercărilor adversarului de a dobândi un avantaj prin

cunoaştere.

Eşecul măsurilor în realizarea protecţiei de contraspionaj şi siguranţă ar

putea avea rezultate dezastruoase pentru armata în structurile căreia acţionează,

putând să genereze surprize de propor ţii, deoarece serviciile secrete ale diferitelor

state care se angajează, adesea, în acţiuni de amploare în acest domeniu folosesc

metode şi procedee complexe, între care: ● alegerea atent ă a ţ intelor ; ● evaluarea

vulnerabilit ăţ ii acestora; ● infiltrarea de agen ţ i; ● supravegherea psihică;

● compromiterea, şantajul etc.

c) Serviciul pentru Securitatea Informa ţ iilor ca structur ă cu

responsabilităţi în organizarea şi desf ăşurarea activităţii de securitate internă, are ca

atribuţiuni ce vizează, în principal, asigurarea circuitului informaţional, protejarea

● prevenirea, descoperirea şi neutralizarea inten ţ iilor şi ac ţ iunilor de sustragere sau folosire neautorizat ă de armament, muni ţ ii,materii explozive, radioactive sau toxice din obiectivele militare;

● prevenirea, contracararea şi neutralizarea ac ţ iunilor teroriste, diversioniste, extremiste, separatiste ori care pot pune în pericolunitatea, integritatea teritorial ă a României şi stabilitatea organismului militar.

Toate aceste atribuţii le identificăm ca având temei în prevederile Legii privind siguranţa naţională a României.





189 Diviziunea supraveghere operativă , investiga ţ ii şi transmisiuni; ● Sectoare

administrative.

● Diviziunea de protec ţ ie internă îşi desf ăşoar ă activitatea prin

intermediul a 7 sectoare cu responsabilităţi pe următoarele structuri şi domenii deactivitate ale Ministerului: Aparatul Central cu unit ăţ ile subordonate; Inspectoratul

General al Poli ţ iei; Inspectoratul General al Jandarmeriei Române; Inspectoratul

General pentru Situa ţ ii de Urgen ţă şi Arhivele Na ţ ionale; Inspectoratul General al

Poli ţ iei de Frontier ă; Direc ţ ia General ă a Poli ţ iei municipiului Bucure şti;

Protec ţ ia Informa ţ iilor Clasificate.

● Diviziunea de informa ţ ii este organizată pe 6 sectoare ce vizează domeniile: siguranţă publică, fraude economico-financiare; violenţă şi crimă

organizată; anticorupţie; antidrog; criminalitate transfrontalier ă.

● Diviziunea de investiga ţ ii economico-strategice funcţionează pe 4

sectoare: armamente, muniţii şi tehnologii de vârf; neproliferarea şi controlul

precursorilor pentru armele de distrugere în masă, nucleare şi biologice; controlul

operaţiunilor comerciale cu produse strategice derulate prin vămi, porturi,aeroporturi, zone libere; criminalitate informatică.

● În ceea ce priveşte Diviziunea supravegheri, investiga ţ ii şi

transmisiuni, aceasta realizează: supravegheri operative; investigaţii; acţiuni

tehnice.

În afar ă de aparatul central, Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie

Internă dispune şi de un aparat teritorial constituit din 9 servicii independente deinformaţii şi protecţie internă (în judeţele: Braşov, Bihor, Cluj, Constanţa, Dolj,Galaţi, Iaşi, Neamţ, Timiş) şi 32 de servicii de informaţii şi protecţie internă încelelalte judeţe ale ţării.

În activitatea ce o desf ăşoar ă Direcţia Generală de Informaţii şi ProtecţieInternă a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative promovează următoarele principii: obiectivitate; realitate; responsabilitate; integritate;transparen ţă; legalitate şi control parlamentar; respectarea drepturilor şilibert ăţ ilor omului; neutralitate fa ţă de orice ingerin ţă sau interes. Ea îndeplineşte

atribuţii specifice.334

334 Atribuţiile Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă, pot fi sintetizate astfel:



190 Pentru îndeplinirea acestor atribuţii ale Direcţiei Generale de Informaţii şiProtecţie Internă, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este autorizat, în

baza prevederilor Legii nr.51/1991 şi ale Ordonan ţ ei de urgen ţă a Guvernuluinr.63/2003 să deţină şi să utilizeze mijloacele tehnice specifice pentru obţinerea,

prelucrarea, verificarea, stocarea şi valorificarea de informaţii şi să desf ăşoare

activităţi de culegere de informaţii deschis şi/sau acoperit, în condiţiile legii. Deasemenea, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative poate solicita de laautorităţi publice, de la persoane fizice sau juridice informaţii, date şi documentenecesare în vederea îndeplinirii atribuţiilor stabilite prin lege.

5.4. Necesitatea colabor ării şi cooper ării între structurilesistemului institu ţ ional al securit ăţ ii na ţ ionale. Comunitatea Na ţ ional ă de Informa ţ ii

Semantic, cuvintele colaborare, cooperare şi conlucrare au următoareasemnificaţie: a lucra împreună cu cineva, a-şi da concursul, a participa activ larealizarea unei acţiuni care se efectuează în comun, a contribui la realizarea uneiacţiuni. În lumea informaţiilor şi în contextul lucr ării de faţă, cei trei termeni au osemnificaţie aparte. Termenul colaborare, de fapt participarea la o acţiune f ăcută încomun, desemnează forma de relaţie, de exemplu, între organele de protecţie şisiguranţă militar ă şi celelalte structuri din domeniul siguranţei naţionale sau dincadrul mai larg al securităţii naţionale, în vederea soluţionării unor probleme deinteres comun. Cuvântul cooperare se refer ă la relaţiile şi legăturile dintre diferitecompartimente, persoane apar ţinând aceleiaşi structuri. Înţelesul acestui termen

prinde contur mai ales în actele, ordinele, instrucţiunile şi dispoziţiunile date de

conducerea, comanda structurii de bază şi vizează în mod deosebit aspecte decomplementaritate în îndeplinirea atribuţiilor şi sarcinilor. Noţiunea de conlucrare are aceleaşi înţelesuri cu ale colabor ării, numai că o vom defini ca relaţie dintrestructurile de securitate naţională şi alte instituţii, de pildă cele ale asigur ării ordinii

publice, asociaţii lucrative sau nonlucrative, organe de comandă, specialişti etc. caresă vină în sprijinul rezolvării unor sarcini specifice ori să dea soluţii în anumite

probleme controversate.

● prevenirea, documentarea şi contracararea faptelor ce constituie riscuri şi vulnerabilit ăţ i pentru misiunile, patrimoniul şi personalul Ministerului Administra ţ iei şi Internelor;

● asigurarea protec ţ iei fa ţă de ac ţ iunile crimei organizate, care inten ţ ionează să atenteze la via ţ a şi integritatea corporal ă acadrelor, să corupă , să compromit ă , să şantajeze, ori să le atrag ă la comiterea de infrac ţ iuni;

● ob ţ inerea de date menite să asigure protec ţ ia informa ţ iilor clasificate, inclusiv cele NATO;

● documentarea, prin mă suri de investigare speciale, a faptelor ce se constituie în riscuri pentru siguran ţ a publică , ainfrac ţ iunilor cu grad ridicat de pericol social, din domeniul economico-financiar, corup ţ ie, crimă organizat ă şi violen ţă , droguri,migra ţ ie ilegal ă , trafic de carne vie, ce se manifest ă ca fenomen sau prezint ă complexitate deosebit ă şi dificultate în administrareade probe;

● asigurarea controlului informativ asupra modului de respectare a regimului juridic în domeniul producerii, utilizării şicomercializării materialelor strategice supuse controlului destina ţ iei finale;

● executarea de ac ţ iuni calificate de supraveghere operativă şi investiga ţ ii;

● valorificarea cu operativitate a datelor şi informa ţ iilor ob ţ inute, către beneficiari.



191 Activitatea specifică a structurilor de securitate naţională se află într-o

permanentă conexiune, interfaţă şi interdependenţă cu faptele, procesele, persoanele

fizice şi juridice, cu care acestea intr ă în contact. Prin urmare, întregul sistem al

securităţii naţionale, pentru a-şi îndeplini obiectivele, se va sprijini pe un principiu

fundamental, şi anume pe cel al colabor ării productive eficiente.

Strategia de securitate naţională a României menţionează, ca o modalitate

de acţiune “institu ţ ionalizarea unor forme de colaborare permanent ă între

structurile care contribuie la realizarea siguran ţ ei na ţ ionale”.

Aceste noi forme de colaborare sunt cerute acum stringent de interesele

naţionale de securitate şi siguranţă naţională a României, interese pe care strategiade securitate le defineşte ca fiind “acele st ări şi procese bazate pe valorile asumate

şi promovate de societatea românească , prin care se asigur ă prosperitatea,

protec ţ ia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea statului”.335

Acestea se concretizează în:

• men ţ inerea integrit ăţ ii, suveranit ăţ ii şi independen ţ ei statului român;

• garantarea drepturilor şi libert ăţ ilor democratice fundamentale,

asigurarea bună st ării, siguran ţ ei şi protec ţ iei cet ăţ enilor României;

• dezvoltarea economică şi social ă a ţării, în pas cu dezvoltarea

contemporană; reducerea sus ţ inut ă a marilor decalaje care despart România de

ţările dezvoltate europene;

• integrarea deplină a României în organele europene şi euroatlantice, NATO şi UE;

• afirmarea identit ăţ ii na ţ ionale şi promovarea acesteia ca parte a

comunit ăţ ii de valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului

cultural na ţ ional şi a capacit ăţ ii de crea ţ ie a poporului român.

335 A se vedea Strategia de Securitate Na ţ ional ă a României, adoptat ă de Parlamentul României, prin Hotărâreanr.36 din 18 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.822 din 22 decembrie 2001.



192 Desigur că afirmarea intereselor de securitate naţională se realizează în

condiţiile prevenirii şi înlătur ării riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii

naţionale.

La protecţia valorilor umane şi materiale ale ţării contribuie toatestructurile de securitate naţională. Pentru realizarea acestui scop instituţiile de

securitate naţională trebuie să-şi asigure coeziunea şi capacitatea de ripostă, fapt

care impune coordonarea şi canalizarea eforturilor pe direcţii operative prioritare în

cadrul unei colabor ări bine fundamentate, precise şi mai ales loiale. Iată cum această

colaborare se remarcă ca un principiu de bază, ca o necesitate obiectivă determinată

de activitatea practică. Astfel, colaborarea nu trebuie privită ca o atitudine

binevoitoare şi nu trebuie lăsată la libera apreciere a cuiva, ci trebuie înţeleasă ca

acel principiu impus printr-o normă elaborată de o autoritate legală.

Promovarea şi apărarea intereselor de securitate naţională constituie o

îndatorire şi o misiune de onoare a tuturor celor ce activează în sistemul instituţional

al securităţii naţionale; dar aceleaşi îndatoriri şi misiuni le revin tuturor cetăţenilor

patriei, ca o expresie a fidelităţii lor faţă de ţar ă, care au datoria morală de acontribui la asigurarea securităţii naţionale.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este autoritatea administrativă în

domeniu care, prin lege, are stabilit rolul de coordonator al activităţii de realizare a

securităţii naţionale. Apreciem astfel necesar ă şi chiar urgentă intensificarea

activităţii acestui organism pentru realizarea sub conducerea sa a unui cadru

organizatoric, legal şi sub control Parlamentar, pentru asigurarea unei colabor ărifructuoase între structurile de securitate naţională, având ca scop o mai bună

exploatare a produsului analitic al activităţii acestora.

Comunitatea Na ţ ional ă de Informa ţ ii 336 este astăzi în România o

realitate337. Orice analiză lucidă, obiectivă şi nepartizană a problematicii şi

336 Sub o anumită formă Comunitatea de informa ţ ii a existat prin coordonarea unitar ă a activităţii instituţiilor dindomeniul siguranţei naţionale, de către CSAT, prin protocoale de cooperare între aceste institu ţii ce vizau rezolvareaîn comun a unor probleme specifice.



193activităţii instituţiilor din domeniul siguranţei naţionale evidenţiază clar necesitatea

optimizării şi eficientizării exploatării produsului analitic al acestora.

Transformările profunde suportate de serviciile de informaţii în ultimii ani le

creează acestora premisele necesare pentru un nou mod de abordare a rolului şi

menirii lor în societate, în strânsă interdependenţă cu nevoile societăţii dar şi cu

dinamica mediului actual de securitate.

Doctrina na ţ ional ă a informa ţ iilor pentru securitate338 - document

important menit să genereze cadrul teoretic de adaptare şi compatibilizare

conceptuală a instituţiilor cu atribuţii informative cu realităţile geopolitice şi

geostrategice actuale şi cu dinamica mediului de securitate în care România se

afirmă în mod activ, – vizează, printre altele, şi perfec ţ ionarea cadrului

organiza ţ ional–func ţ ional necesar concentr ării structurilor informative, potrivit

domeniilor, problemelor şi profilurilor specifice de activitate, asupra informaţiilor

cu relevanţă în planul securităţii. Scopul acestei acţiuni vizează sporirea eficienţei

serviciilor de informaţii pe linia prevenirii şi contracar ării riscurilor şi ameninţărilor,

precum şi în domeniul apăr ării şi promovării valorilor şi intereselor naţionale.

În acest context, problemele majore şi just formulate precum „necesitatea

consolid ării comunit ăţ ii de informa ţ ii” sau „care sunt obiectivele Comunit ăţ ii de

informa ţ ii din România ?”339 sunt în prezent de mare actualitate şi în centrul

dezbaterilor specialiştilor, dar ele au o miză mare şi pentru diver şi analişti şi în mod

deosebit pentru reprezentanţii partidelor politice.

În ceea ce ne priveşte apreciem că materializarea instituţională şifuncţională, pe temei legislativ, a Comunităţii Naţionale de Informaţii este în

prezent o necesitate obiectivă, stringentă.

337 Prin Hot ărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 18 noiembrie 2005 s-au pus noi baze ale Comunit ăţ ii

Na ţ ionale de Informa ţ ii338 Adoptată în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 23 iunie 2004.339 Pentru detalii a se vedea I.Duvac, Op.cit ., pag.95-99.



194 Apreciem, totodată, că viitoarea Lege privind organizarea şi funcţionarea

Comunităţii Naţionale de Informaţii trebuie să cuprindă prevederi clare referitoare

la faptul că aceasta (Comunitatea…..):

• nu se poate realiza decât în subordinea şi sub coordonareaConsiliului Suprem de Apărare a Ţării;

• trebuie supusă controlului parlamentar, prin pârghii legale,

transparente;

• impune clarificări în ceea ce prive şte beneficiarii produsului analitic;

• trebuie să fie reflectat ă coerent într-un pachet legislativ complex

începând cu legile privind: organizarea şi func ţ ionarea CSAT; securitatea

na ţ ional ă , organizarea şi func ţ ionarea structurilor de informa ţ ii etc.;

• presupune transformări interne şi reorganizări ale serviciilor de

informa ţ ii;

• impune gestionarea eficient ă şi profesionist ă a percep ţ iei publice

asupra Comunit ăţ ii Na ţ ionale de Informa ţ ii, pentru ca aceasta să nu fie identificat ă

ca fiind o alt ă securitate.

În concluzie, Comunitatea Na ţ ional ă de Informa ţ ii trebuie să se

manifeste ca o structur ă de analiză şi sinteză, de eficientizare a utilizării

informaţiilor şi nici într-un caz o structur ă care adună sub comandă unică serviciile

de informaţii. Acestea trebuie să-şi continue activitatea, şi în noile condiţii, cu

angajare deplină în domeniile de responsabilităţi ce le revin, dar să participe mai

mult la utilizarea eficientă integrată a produsului muncii lor sub cupola Comunităţii

Naţionale de Informaţii.



195CAPITOLUL VI

ANALIZĂ ASUPRA RAPORTURILOR PARLAMENT – AUTORITĂŢI ALEADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALE

6.1. Cadrul de manifestare şi fundamentele raporturilor analizate

Statul reprezintă cel mai important fenomen social instituţional şi totodată

cadrul organizat de conducere şi guvernare al societăţii având şi calitatea de

reprezentant oficial al acesteia. El a cunoscut o permanentă evoluţie istorică iar în

doctrina constituţională contemporană este definit astfel: “ansamblul organelor

politice de guvernare” şi că el „desemnează aparatul de direc ţ ionare a societ ăţ ii

politice” (Profesorul Ion Deleanu)340; “ forma organizat ă a puterii poporului, mai

exact mecanismul sau aparatul statal ” (Profesorul Ioan Muraru)341; “O institu ţ ie ce

are ca suport o grupare de oameni a şezat ă pe un spa ţ iu delimitat, capabil ă de a- şi

determina singur ă propria sa competen ţă şi organizat ă în vederea exercit ării unor

activit ăţ i care pot fi grupate în func ţ iile: legislativă , executivă şi judecătorească”

(Profesorul Tudor Dr ăganu) 342; “modul de organizare şi manifestare a puterii

publice pe un anumit teritoriu asupra unei popula ţ ii aflate în acel loc şi care

realizează conducerea social ă în ansamblul ei…” (Profesorul Ioan Santai)343.

Distingem clar faptul că din toate formulările folosite de diver şi autori în

definirea statului ies în evidenţă elementele esen ţ iale ale acestuia: formă de

organizare politică a unei colectivit ăţ i umane; un spa ţ iu geografic de localizare;

autorit ăţ i publice ce ac ţ ionează în numele poporului; prerogative ale autorit ăţ ilor

publice de a apăra ordinea statal ă , social ă şi juridică.

Rezultă limpede un lucru, şi anume că statul poate să apar ă, pe de o parte,ca ansamblu de autorităţi învestite prin Constituţie cu prerogative de putere iar, pe

de altă parte, ca fenomen social ce cuprinde actele şi faptele prin care se exercită

puterea şi care au ca finalitate organizarea şi coeziunea unei colectivităţi umane în

spaţiu şi timp.

340 A se vedea I.Deleanu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, vol.2, Iaşi, 1992, pag.8.341 A se vedea I.Muraru, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag.89.342 A se vedea T.Dr ăganu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, vol.1, Târgu Mureş, 1993, pag.94.343 A se vedea I.Santai, Drept administrativ şi ştiin ţ a administra ţ iei, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002, pag.59.



196 Esenţa statului o reprezintă însă puterea publică, putere cu un caracter

organizat ce constă în exercitarea acesteia într-un sistem unitar, în şi prin anumite

forme instituţionalizate numite fie autorit ăţ i publice, fie organe de stat sau puteri în

stat,344 ce se evidenţiază, după cum am mai ar ătat, prin trei componente distincte,

corespunzătoare formelor (funcţiilor) fundamentale de activitate: legislativă,

executivă şi judecătorească, şi care grupează persoane ce au o calitate determinată

(parlamentari, funcţionari şi magistraţi sau alte calităţi, ca de pildă consilieri,

exper ţi, constituiţi în organe sau autorităţi publice).

În acest cadru, puterea legislativă (Parlamentul) are rolul de a adoptalegile, puterea executivă (Administra ţ ia publică ) trebuie să le aplice, iar puterea

judecătorească (Justi ţ ia) are menirea de a soluţiona cazurile de încălcare a lor,sancţionându-i pe cei vinovaţi.

La rândul ei fiecare dintre componentele puterii reprezintă un sistem

unitar alcătuit din mai multe elemente structurale subsidiare. Parlamentul - alcătuit

pe sistem mono sau bicameral şi, în cadrul acestora, mai multe structuri

parlamentare. Executivul – compus din Guvern, Preşedinte şi care, împreună cu mai

multe autorităţi administrative, subordonate Guvernului sau autonome au, la rândul

lor, multiple alte elemente structurale. Puterea judecătorească - structurată

conform Constitu ţ iei şi Legii privind organizarea judiciar ă , are ca instanţă

supremă Înalta Curte de Casa ţ ie şi Justi ţ ie.345

Fiecare dintre componente – de bază sau subsidiar ă – constituie, pe mai

departe, o formă organizatorică distinctă de realizare a puterii publice, alcătuită din

una sau mai multe persoane şi care este înzestrată cu capacitatea juridică de a

participa în nume propriu la înf ă ptuirea sarcinilor ce revin în mod specific puterii

publice.

În analiza organizării de stat ca mod de constituire şi înf ă ptuire a puterii

publice consider ăm că este foarte important de avut în vedere:

344 Cu privire la definirea noţiunii de “autoritate publică”, în doctrina şi legislaţia românească actuală, a se vedea :A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediţia 4, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2005, pag.58-63 şi 256-267.



197 ● locul pe care-l ocupă fiecare din organele publice în sistemul puterilor din

stat;

● modul de organizare sau constituire a componentelor de bază şi subsidiare

ce alcătuiesc organele publice;

● analiza sarcinilor, atribuţiilor şi competenţelor organelor în cauză; ●

modul de funcţionare şi raporturile în care se află autorităţile publice între ele. 346

În cadrul acestui sistem complex al puterii publice apar o multitudine de

raporturi ce se stabilesc, pe de o parte, între cele trei componente de bază ale puterii

şi, pe de altă parte, în cadrul organizatoric al fiecăreia dintre acestea sau între

componente ale acestui cadru şi o altă putere. Aceste raporturi confer ă unitatea de

organizare, funcţionare şi acţiune a întregului complex de autorităţi publice ce

formează structura statală.

Acesta este contextul în care realizăm analiza noastr ă relaţională şi care

vizează o parte a raporturilor multiple, complexe, din interiorul puterii publice

exercitate în stat – raporturile dintre Parlament ca putere legislativă şi autorit ăţ i

ale administra ţ iei publice la nivelul unui segment special şi specializat, aparte alacesteia, foarte important şi absolut necesar pentru existenţa şi funcţionarea statului

de drept – autorit ăţ ile administrative din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale.

A. Un prim suport al raporturilor la care ne referim este desigur, după cum

deja s-a observat, separa ţ ia puterilor în stat , principiu esenţial al concepţiei despre

statul de drept 347 cu rol fundamental în organizarea, funcţionarea şi activitatea

autorităţilor în ansamblul lor, în conformitate cu care puterea publică se manifestă în deplinătatea şi complementaritatea atribuţiilor sale prin existenţa puterilor

legislativă , executivă şi judecătorească, a căror funcţionare şi exercitare se

345 A se vedea , Constitu ţ ia României, 2003, Titlul III, Capitolul VI şi Legea privind organizarea judiciar ă nr.304/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.576 din 29 iunie 2004.346 A se vedea I.Santai, Op.cit ., pag.61.347 Asupra principiului separaţiei puterilor a se vedea Constituţia României, revizuită, art.1 alin.(3); Gh.Gheorghe,Separa ţ ia puterilor în stat – teorie şi realitate, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pag.5-26; N.Ruja,

Controverse privind separa ţ ia puterilor în stat , Editura Cardial Lex, Cluj-Napoca, 1996, pag.5-59; I.Muraru, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1998, pag.254-258; A.Iorgovan, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Editura Jean Jouis Calderon, Bucureşti, 1994, pag.147, precum şi referirile noastre însubcapitolul 1.3. din prezenta lucrare.



198realizează în mod independent şi egal una faţă de alta, cu posibilităţi de cooperare şi

control reciproc.

Separaţia puterilor în stat, ca principiu esenţial al concepţiei statului de drept,

fiind principalul mecanism de evitare a concentr ării puterii în mâinile unui deţinător

unic, este, în acelaşi timp, principala garanţie a drepturilor şi libertăţilor individuale.

Totodată, este elementul esenţial care guvernează în stat întreaga organizare

politică, relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni, raporturile dintre diferite puteri

ale statului.

Astăzi, în buna funcţionare a statului de drept şi în exercitarea puterii publice

principiul separaţiei este foarte necesar, iar după aprecierea sintetică a profesorului

Ioan Santai, acesta este impus de două mari necesităţi: 348

a) Prima necesitate a existenţei şi aplicării principiului separaţiei puterilor

este de ordin funcţional şi constă în imposibilitatea practică ca exerciţiul întregii

puteri publice şi a tuturor funcţiilor statului modern să revină exclusiv numai unei

singure autorităţi sau numai unei singure categorii de autorităţi. Diversitatea,

complexitatea şi volumul sarcinilor ce revin pe ansamblul statului contemporan în

cele mai variate sectoare ale vieţii sociale, precum şi dimensiunea geografică a

teritoriului şi cea numerică a populaţiei au determinat, de-a lungul timpului,

proliferarea, centrală şi locală, a organelor publice tot mai diversificate şi

specializate în activitatea lor.

b) A doua necesitate determinantă în separarea puterilor este de ordin

democratic şi rezidă în nevoia de a nu mai îngădui ca la nivelul uneia şi aceleiaşi

autorităţi sau categorii de autorităţi să se concentreze o putere exorbitantă şidiscreţionar ă care să aibă în mod exclusiv atât puterea de a adopta legi, competen ţa

de a le aplica, iar la nevoie să mai poată şi judeca încălcarea lor.

Consider ăm că principiul separaţiei puterilor în stat, odată realizat şi aplicat,

nu poate funcţiona f ăr ă existenţa pentru fiecare putere a unei posibilităţi legale şi

materiale de a veghea asupra altei puteri. Subliniem în acest sens opinia unui autor

348 A se vedea I.Santai, Op.cit ., pag.38.



199 potrivit căreia trebuie ca fiecare putere să sancţioneze încercările altei puteri de a-şi

asuma puteri suplimentare, de preluare a unor prerogative ce apar ţin altei puteri sau

de adăugare a unor puteri suplimentare de natura celor care i-au fost conferite. 349

În ceea ce priveşte poziţia în cadrul separaţiei puterilor, a autorităţilor publice

între care analizăm raporturile, subliniem următoarele aspecte:

● Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica

autoritate legiuitoare a ţării care emană legile, iar autorit ăţ ile administrative din

domeniul securit ăţ ii na ţ ionale apar ţin administraţiei publice, ele exercită astfel

func ţ ii executive, punând în executare legile în domeniul căruia îi apar ţin şi în care

îşi exercită competenţele;

● Autorit ăţ ile de securitate na ţ ional ă, corespunzător domeniului de existenţă

şi manifestare a autorităţilor publice administrative, se regăsesc, în primul rând, la

nivel central sau na ţ ional : a) în subordinea Guvernului; b) ca autorit ăţ i

administrative autonome sau c) subordonate unor ministere, dar şi la nivel local sau

teritorial ca servicii deconcentrate apar ţinând autorităţilor corespunzătoare de la

nivel central şi chiar la nivel local (poliţia comunitar ă).

Atât Parlamentul cât şi institu ţ iile din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale sunt

autorităţi publice ce apar ţin unor puteri distincte ale statului, dar desigur că ele au

un rol important şi în ceea ce priveşte echilibrul şi colaborarea acestora.

Apreciem totodată că în contextul raporturilor la care ne referim şi în cadrul

separa ţ iei puterilor în stat , acţiunea autorităţilor administrative din domeniul

securităţii naţionale în funcţionarea lor practică, într-o societate democratică,

depinde, pe de o parte, de activitatea şi jocul for ţelor sociale şi politice din aceasocietate iar, pe de alt ă parte, de organizarea şi funcţionarea acestor instituţii şi, în

mod deosebit, de respectarea întocmai a unor principii de mare valoare ale activităţii

din domeniile apăr ării ţării, ordinii publice şi siguranţei naţionale:

● legalitate deplină;● echidistan ţă politică; ● obiectivitate şi impar ţ ialitate;● oportunitate.

349 A se vedea I.Muraru, Op.cit ., pag.195.



200 Constatăm astfel că separaţia puterilor în stat ne pune în evidenţă un cadru

de relaţionare foarte important al autorit ăţ ilor administrative din domeniul

securit ăţ ii na ţ ionale, iar aici se remarcă desigur raporturile lor, de importanţă

deosebită, cu Parlamentul , ca raporturi speciale, complexe, vitale.

B. Un al doilea suport al raporturilor dintre Parlament şi autorit ăţ ile

administrative din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale este pus în evidenţă prin locul şi

rolul fiecărei componente a securit ăţ ii na ţ ionale în sistemul mai larg de

apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă , fiecare dintre aceste componente

fiind, aşa cum bine cunoaştem, o unitate distinctă dar şi un element al unui sistem

funcţional bine definit şi structurat corespunzător nevoilor şi intereselor naţionale

din domeniu.

În cadrul acestui sistem (angrenaj) fiecare dintre instituţiile din domeniul

securităţii naţionale se află în relaţii multiple, diverse şi complexe cu instituţiile

fundamentale ale statului (Parlament, Preşedinte, Guvern). Aceste raporturi, în

complexitatea şi diversitatea lor, sunt raporturi de subordonare şi control,

coordonare, informare, asigurare tehnico-materială etc. În acest sistem relaţional,

foarte importante şi benefice sunt relaţiile de informare şi colaborare, informare

şi cooperare dintre structurile de securitate naţională în activitatea lor de zi cu zi.

Apreciem benefice, în acest sens, prevederile Legii privind organizarea şi

func ţ ionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,350 referitoare la necesitatea

colabor ării şi cooper ării dintre instituţiile din domeniul apăr ării, ordinii publice şi

siguranţei naţionale dar şi la rolul CSAT de coordonator al activităţii de realizare

a securităţii naţionale.Iată un complex de relaţii care implică, individualizează şi concretizează

la rândul său raporturile multiple şi complexe între Parlament şi fiecare din

domeniile de activitate ale autorit ăţ ilor administrative din domeniul securit ăţ ii

na ţ ionale. Rezultă de aici cu claritate şi explicaţia funcţionării a patru Comisii

parlamentare cu atribuţiuni pe domeniul securităţii naţionale: Comisiile

350 A se vedea Legea nr.415/2002 privind organizarea şi func ţ ionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.494 din 10 iulie 2002.



201 permanente pentru apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă , câte una

pentru fiecare Camer ă a Parlamentului, dar şi Comisiile comune ale celor două

Camere, specializate pe serviciile de informaţii - Comisia comună permanent ă a

Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar

asupra activit ăţ ii Serviciului Român de Informa ţ ii şi Comisia special ă a Camerei

Deputa ţ ilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra

activit ăţ ii Serviciului de Informa ţ ii Externe.

C. Al treilea suport al raporturilor la care ne referim îl reprezintă componen ţ a

şi structura organizatorică a fiecărui subsistem al sistemului securit ăţ ii na ţ ionale,

subsistem care, la rândul său, are mai multe elemente structurale. După cum am

ar ătat, subsistemul siguranţei naţionale are în compunere mai multe instituţii, unele

autonome (S.R.I., S.I.E., S.P.P., S.T.S.) iar altele departamentale ce se regăsesc în

structurile unor ministere (Ministerul Apăr ării, Ministerul Internelor şi Reformei

Administrative). În primul rând, între toate aceste servicii de informaţii întâlnim

raporturi multiple: de informare şi colaborare, de informare şi cooperare etc. În

acest sens, rolul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de coordonator al activităţii

de realizare a siguranţei naţionale este indubitabil. Comunitatea Naţională de

Informaţii realizată la nivelul acestei autorităţi va asigura coordonarea, colaborarea,

sprijinul şi informarea reciprocă la nivelul tuturor serviciilor de informaţii şi ai

structurilor departamentale de informaţii. Dar, după cum vom sublinia în setul de

propuneri din partea finală a lucr ării, Comunitatea Naţională de Informaţii este o

necesitate a actualei etape, ceea ce presupune realizarea ei pe un temeinic

fundament juridic, în spirit democratic al nevoii de informare, al factorilor

decizionali şi al interesului naţional. Prin lege vor trebui precizate clar raporturile

Comunit ăţ ii Na ţ ionale de Informa ţ ii cu Parlamentul .

Pe de altă parte, prin Constituţie şi prin legislaţia privind organizarea şifuncţionarea fiecărei structuri de siguranţă naţională sunt clar precizate raportăridiferite ale acestora la Parlament în funcţie de specificul lor. Într-un mod se



202raportează structurile autonome, dar şi acestea nu toate la fel351 şi într-un alt mod seraportează structurile departamentale care, în raporturile cu Parlamentul, suntintermediate prin ministerul din care fac parte.

Şi, bineînţeles, într-un mod diferit se raportează, cu subordonare, prin

intermediul Guvernului, Ministerul Apăr ării şi Ministerul Internelor şi Reformei

Administrative.

În acest context şi Parlamentul tratează în mod diferit aceste raporturi352, prin

intermediul comisiilor sale de specialitate şi prin o serie de nuanţe de prevederi

legale şi de proceduri parlamentare.

D. Al patrulea suport al raporturilor dintre Parlament şi autorităţile

administrative din domeniul securităţii naţionale este dat de sarcinile, atribu ţ iile şicompeten ţ ele fiecărei structuri de securitate naţională.

Securitatea naţională, după cum am văzut, reprezintă un domeniu complex.

Deşi dă aparenţa de unitate şi omogenitate în interiorul său există o foarte clar ă

specializare şi o protecţie internă a fiecărei structuri componente şi mai ales a

informaţiilor pe care le deţin. De aici decurg sarcini diferite, evidenţiate de

multitudinea de obiective care au la bază tot atâtea interese de stat corespunzătoare

unei nevoi sociale, naţionale reale. Tot de aici decurg atribu ţ iile legale, adică

complexul de drepturi şi obligaţii de care dispun, precum şi competen ţ ele legale,

adică multiplele activităţi ce le desf ăşoar ă.

12, 13 Spre exemplu: Controlul parlamentar asupra activităţii SRI şi SIE se exercită prin cele două comisii comune ale CamereiDeputaţilor şi Senatului specializate pe cele două domenii, iar controlul parlamentar asupra tuturor celorlalte autorităţiadministrative din domeniul apăr ării, ordinii publice şi siguranţei naţionale se exercită de către Comisiile permanente pentruapărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere legiuitoare. În altă ordine de idei, până la revizuireaConstituţiei, numirea directorului SRI se f ăcea de către Parlament, la propunerea Preşedintelui României, iar numirea celorlalţi şefide structuri din acest domeniu se f ăcea după alte proceduri dar, după adoptarea Constituţiei din 2003, conform prevederiloracesteia, toţi şefii serviciilor de informaţii autonome sunt numiţi de către Parlament, în şedinţă comună a celor două Camere, la propunerea Preşedintelui României, (art.65 alin.(2) pct.h) din Constituţie).



203 Această diversitate şi multitudine de sarcini, atribuţii şi competenţe determină

raporturi necesare dar oarecum diferite, specializate, cu Parlamentul. Şi, în aceasta

rezidă explicaţia înfiinţării mai multor comisii parlamentare cu atribuţii în domeniul

securităţii naţionale.

În fundamentarea raporturilor complexe dintre Parlament şi autorităţile

administrative din domeniul securităţii naţionale, ca raporturi între segmente diferite

ale autorităţii publice se impune să supunem analizei noastre următoarele elemente:

● organizarea institu ţ iilor de putere participante la raporturi;

● modul de func ţ ionare;

● mecanismul de interferen ţă dintre ele în cadrul raporturilor analizate.353

Dacă până în prezent am acordat o mai mare importanţă modului de organizare

şi funcţionare al autorităţilor publice în cauză, acum, şi în cele ce urmează,

cercetarea noastr ă evidenţiază mecanismul complex al funcţionării lor, deoarece în

condiţii practice de guvernare tocmai valoarea acestuia este esenţială. Principiul

separaţiei puterilor în stat şi celelalte suporturi adiacente sunt fundamente

importante dar nu trebuie înţelese în mod abstract, rigid. Puterile în stat, după cum

am mai subliniat, colaborează, iar după aprecierea unui specialist în drept

constituţional: “colaborarea poate fi rigid ă şi supl ă”.354

Apreciem totodată că acest sistem relaţional complex şi bazat pe

suporturile amintite dintre Parlament şi autorit ăţ i administrative din

domeniul securit ăţ ii na ţ ionale are o profundă semnificaţie, astfel:

a) pe de o parte, raporturile amintite vizează ac ţ iuni de informare,

diverse solicit ări şi proiecte de legi, de la institu ţ iile de securitate

na ţ ional ă spre Parlament, ac ţ iuni având drept scop adoptarea legilor în

deplină cuno ştin ţă de cauză şi în total consens cu obiectivele de

securitate na ţ ional ă şi interesul na ţ ional.

353 A se vedea C.Ionescu, Principalele forme de interferen ţă ale institu ţ iilor de guvernare în statul de drept , în“Studii de drept românesc”, nr.2/1995.354 A se vedea G. Vrabie, Rena şterea teoriei separa ţ iei puterilor în stat în România, în “Studii de drept românesc”,nr.3-4/1991.



204 b) pe de alt ă parte, raporturile amintite înglobează rela ţ ii de

autoritate, coordonare şi, în mod deosebit, de control, exercitate de către

Parlament asupra structurilor de securitate na ţ ional ă , locul central

ocupându-l controlul parlamentar , exercitat prin formele şi metodele pecare le vom prezenta în cele ce urmează.

Raporturile dintre Parlament şi instituţiile de securitate naţională sunt caracteristice tuturor societăţilor democratice. Dar, apreciem că pentru ţările eliberate de curând de regimuri dictatoriale din EuropaCentrală şi de Est se impune, cu şi mai mare acuitate, existenţa şi permanenta perfecţionare a acestor raporturi, în paralel cu creşterea

rolului Parlamentului şi democratizarea instituţiilor din domeniulsecurităţii naţionale. Acestea sunt măsuri pe deplin necesare, având dreptscop îndepărtarea tot mai mare de regimul dictatorial din trecut şi parcurgerea drumului spre deplină consolidare democratică.

6.2. Natura şi elementele raporturilorÎn ceea ce priveşte natura raporturilor dintre Parlament şi

autorit ăţ ile administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale,

aceasta este în primul rând juridică dar, după cum vom vedea, nu putem

neglija nici prezenţa elementului politic.

Apreciem că sunt raporturi juridice deoarece sunt create prin

acţiunea dreptului, a prevederilor a numeroase acte normative, începând

cu cele din vârful ierarhiei acestora – Constituţia, legile organice şi

ordinare – continuând cu hotărârile Parlamentului şi Guvernului,decretele prezidenţiale, regulamentele etc.355 La baza normativă a

355 Consider ăm ca norme juridice de bază, în segmentul pe care-l analizăm prevederile referitoare la relaţiile dintreParlament şi Autorităţile administrative din domeniul apăr ării, ordinii publice şi siguranţei naţionale cuprinse în:Titlul II şi Titlul III ale Constitu ţ iei României; legile privind organizarea şi func ţ ionarea autorit ăţ ilor administrativeamintite, prezentate şi comentate în Capitolul IV al lucr ării de faţă; Regulamentul Senatului, adoptat prin HotărâreaSenatului României nr.28/2005 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr.948 din 25 octombrie 2005; Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor , adoptat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr.8/1994, republicat în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.51 din 3 ianuarie 2001, modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilornr.23 din 11 noiembrie 2003, şi republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1030 din 8 noiembrie 2004,modificat prin Hot ărârea Camerei Deputa ţ ilor nr.34/2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.950 din 26 octombrie 2005, precum şi alte norme ce pot da naştere la raporturi fundamentale în domeniu.



205domeniului se află desigur Constituţia, normele constitu ţ ionale fiind

definitorii în reglementarea organizării statale, a raporturilor şi

interdependen ţ elor dintre elementele structurale ale autorit ăţ ilor

publice.Totodată, în ceea ce priveşte implicarea ramurilor de drept,

raporturile dintre Parlament şi autorit ăţ ile administrative din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale ca relaţii dintre autorităţi publice pe paliere diferitesunt reglementate în mod deosebit prin norme constituţionale dar şi prinnorme de drept administrativ şi de drept financiar .

Prevederile constituţionale şi ale celorlalte acte normative îndomeniu se materializează în raporturi juridice concrete în care păr ţile(subiectele) – Parlamentul şi autorit ăţ ile administrative ce- şi desf ăşoar ă activitatea în domeniile apăr ării, ordinii publice şi siguran ţ ei na ţ ionale –apar ca titulari sau purtători ai unor drepturi şi obligaţii juridicecorelative.

În timp ce normele de drept la care ne-am referit şi actele în care suntcuprinse (actele normative) fac parte din sfera fenomenului juridicreglementativ sau normativ, raporturile juridice, pe care le analizăm,apar ţin domeniului relaţional, faptic al juridicului, cadru în care sedesf ăşoar ă multiple acţiuni ce se constituie în obiectul raportului juridic.Amintim în acest sens că, potrivit unei concepţii (concepţie majoritar ă înrândurile specialiştilor), raportul juridic concret (drepturile şi obligaţiilesubiectelor) se poate stabili numai în urma intervenţiei unui fapt juridic,adică un eveniment sau o acţiune umană, de existenţa căreia legea leagă producerea anumitor efecte juridice.356

Pe de altă parte, referindu-ne în concret la autorităţile publiceconsider ăm important de subliniat şi faptul că statul în organizarea sastructurală şi în desf ăşurarea activităţilor sale este guvernat de reguli juridice care-i reglementează cadrul instituţional de manifestare a puterii publice, iar statul de drept are cu atât mai multă nevoie de cadrulnormativ adecvat deoarece normele juridice reprezintă nu numai suportulorganizării şi al acţiunilor întreprinse, dar şi pentru că aceleaşi norme îistabilesc competenţele şi limitele în care şi până la care el îşi poateexercita intervenţia social-juridică. 357

356 A se vedea N.Popa, Teoria general ă a dreptului, Universitatea Bucureşti, 1992, pag.59.357 A se vedea I.Santai, Op.cit ., vol.I, pag.19.



206 Spre deosebire de persoanele fizice, autorităţile publice au un câmplimitat de acţiune, în sensul că nu pot intra decât în acele raporturi dedrept şi nu pot săvâr şi decât acele acte sau fapte juridice pentru care legeale confer ă o competenţă determinată.358

Observăm c

ă punctul de vedere enun

ţat mai sus vine în completarea

teoriei ce susţine că anumite raporturi juridice se pot naşte direct din

norma juridică 359 şi are la bază o categorie aparte de raporturi juridice –

cele dintre autorităţile publice. Acest punct de vedere, chiar dacă este

exprimat într-un curs de “ Drept administrativ şi ştiin ţ a administra ţ iei”360

şi analizează raporturi stricte de drept administrativ, consider ăm că, prin

extrapolare, este pe deplin valabil şi în cazul analizei pe care o facem noi

privind raporturile complexe Parlament – autorit ăţ i administrative din

domeniul securit ăţ ii na ţ ionale.

În concluzie, apreciem că raporturile supuse analizei noastrereprezintă o categorie aparte a raporturilor juridice, care se nasc întreautorităţi publice distincte şi care sunt reglementate, în principal, de

către normele dreptului constitu ţ ional , dar şi de către normele altorramuri ale dreptului: administrativ, financiar , ele constând în acte şi fapte juridice pentru care legea le confer ă competenţă determinată.

În ceea ce priveşte păr ţ ile (subiectele) raporturilor Parlament –autorit ăţ i administrative din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale, am remarcatdeja că acestea sunt reprezentate întotdeauna de organe de stat (autorităţi publice). Una din păr ţi este întotdeauna aceeaşi – Parlamentul , cealaltă este reprezentată de una, mai multe sau toate autorit ăţ ile de securitate

na ţ ional ă. Întotdeauna păr ţile au o calitate special ă sub aspectuldreptului constituţional, dar şi al dreptului administrativ.Şi în aceste raporturi, obiectul constă în conduita (ac ţ iunea sau

inac ţ iunea) păr ţ ilor din rela ţ ia juridică ca titulare de drepturi şi obliga ţ i.

358 Ibidem, pag.20.359 Teoria la care ne referim a fost susţinută de mai mulţi specialişti în drept penal şi drept administrativ din perioadainterbelică dar mai ales din cea actuală. A se vedea în acest sens V.Dongoroz, Drept penal, partea general ă,

Bucureşti, 1939, pag.39; C.Bulai, Drept penal, partea general ă , partea introductivă, vol.I TUB, 1979, pag.114;I.Iovănaş Drept administrativ şi elemente ale ştiin ţ ei administra ţ iei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pag.332; R.Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pag.27-28.360 Este vorba despre punctul de vedere al profesorului I.Santai.



207Conduita Parlamentului poate consta în acţiuni de legiferare în sprijinul

autorităţilor de securitate naţională, în acţiuni de control, de solicitare de

rapoarte şi informaţii. Iar în conduita celorlalte păr ţi ale raportului juridic,

putem constata acţiuni de executare a legilor, iniţiativă legislativă, prezentarea de rapoarte, informări, prezentarea la audieri, r ăspunsuri la

întrebări şi interpelări etc.

Ca în orice raport juridic, con ţ inutul raporturilor de faţă este formatdin drepturile şi obliga ţ iile specifice păr ţ ilor participante la relaţia dincadrul activităţii legislative sau executive ce se desf ăşoar ă. Este necesartotuşi ca, în acest caz, să ţinem cont de anumite particularităţi, astfel:

a) întotdeauna trebuie să avem în vedere faptul că drepturile fiecărei autorit ăţ i publice, participante la raportul juridic, fa ţă decelelalte, se prezint ă ca o îndatorire fa ţă de lege ce derivă din caracterulobligatoriu al competen ţ ei şi nu ca o facultate de genul drepturilor subiective recunoscute legal persoanelor fizice şi juridice;

b) drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice la care noine referim nu pot forma obiectul unor renunţări ori tranzacţii din partea păr ţilor deoarece conţinutul relaţiei are predeterminare constituţională saulegală, voinţa organului declanşând doar aplicarea normei, oricerenunţare sau tranzacţie nu poate fi decât f ăr ă relevanţă juridică;

c) întotdeauna drepturile şi obliga ţ iile din raportul juridic întreaceste păr ţ i î şi pă strează caracterul de autoritate deoarece este produsulvoin ţ ei de stat manifestat ă în realizarea puterii publice;

d) în marea majoritate a cazurilor drepturile şi obliga ţ iile din acesteraporturi au un caracter nepatrimonial, dar sunt şi situa ţ ii când au

con ţ inut patrimonial (ex:solicitarea de aplicare sau aprobare a unorresurse bugetare). 361

6.3. Caracteristicile, tipurile posibile, formarea, modificarea şistingerea raporturilor

Referindu-ne la tr ăsăturile acestor raporturi putem evidenţiafaptul că:

361 A se vedea I.Iovănaş, Dreptul administrativ şi elemente ale administra ţ iei de stat , Editura Didactică şiPedagogică,Bucureşti, 1977, pag.29; I.Santai , Op.cit ., vol.I, pag.30.



208 a) în primul rând, raporturile pe care le analizăm exprimă relaţiiîntre două categorii de autorităţi publice corespunzătoare unor formefundamentale, distincte, de exercitare a puterii publice: legislativă –atunci când asistăm la manifestarea de voinţă din partea Parlamentului;

executivă sau în sprijinul activit ăţ ii executive – atunci când este vorba de

manifestarea de voinţă din partea unei autorităţi administrative dindomeniul securităţii naţionale;

b) apreciem, totodată, că raporturile analizate sunt, în primulrând, raporturi juridice de drept constitu ţ ional fiind raporturi între organede stat, deci ambele păr ţi ale relaţiei juridice sunt autorităţi de stat,calificate cu calitate predeterminată. Dar, în acelaşi timp, le putem foarte bine include în categoria raporturilor juridice de drept administrativ eleavând întotdeauna una din păr ţi o autoritate administrativă din domeniulsecurităţii naţionale ce este angajată în înf ă ptuirea unei forme specificede activitate executivă; uneori pot fi chiar raporturi de drept financiar ;

c) raporturile juridice la care ne referim nu se pot forma, modificasau desfiinţa f ăr ă manifestarea unilateral ă de voin ţă a Parlamentului saua uneia din autorităţile administrative pe care le analizăm, manifestarecare, în marea majoritate a situaţiilor, se realizează în baza unor prevedericonstituţionale sau legale;

d) prin aceste raporturi sunt vizate numai interese generale, deimportanţă deosebită pentru stat, depăşindu-se total sfera intereselor personale sau private;

e) naşterea şi realizarea lor în concret constituie o obliga ţ ie pentru păr ţile participante;

f) sunt raporturi de putere, ce apar între autorităţi publice ce se

manifestă autoritar în cadrul relaţiei juridice în vederea realizării puterii

publice, dar în virtutea principiului separaţiei puterilor nu au legături desupra şi subordonare între păr ţile participante;

g) pentru ambele păr ţi acestea sunt raporturi juridice externe. Ele se

stabilesc, pe de o parte, în afara Parlamentului, iar pe de altă parte, în

afara autorităţilor administrative la care facem referire.



209 Dat fiind particularităţile lor, apreciem că aceste relaţii dau naştere

unor raporturi de colaborare, control şi asisten ţă , f ăr ă a implica, aşa cum

am mai subliniat, supra sau subordonarea.

Raporturile de colaborare, în acest caz, implică relaţii între două

componente distincte ale puterii publice, având drept scop înf ă ptuirea

acestei puteri într-un domeniu special, aparte, al statului de drept.

Colaborarea se realizează pentru îndeplinirea unitar ă a sarcinilor şi are ca

obiective transpunerea pe plan juridic a relaţiilor sociale din domeniul la

care ne referim şi, în acelaşi timp, aplicarea întocmai a normelor juridice

– Constitu ţ ia, legile – pentru asigurarea şi garantarea securităţii naţionale

a statului.

Raporturile de control au în vedere o anumită formă specifică decontrol şi anume controlul parlamentar asupra modului de executare a prevederilor legilor, elaborate pe domeniul securităţii naţionale, dar şiverificarea unor acţiuni sau activităţi sub aspectul legalităţii, oportunităţii,necesităţii. Este un control în afara oricăror relaţii ierarhice de supra sausubordonare, este un control cu caracteristici distincte ce se desf ăşoar ă prin forme şi modalităţi specifice, bine reglementate prin Constituţie şi prin Regulamentele Camerelor Parlamentului unde sunt stabilite drepturi pentru Parlament şi obligaţii corelative pentru celelalte păr ţi.

Raporturile de asisten ţă , în cadrul relaţiilor pe care le analizăm,apreciem că se formează având în atenţie aprobarea prin vot de cătreParlament a unor persoane ce urmează a fi numite în funcţii (miniştri,directorii serviciilor de informaţii) sau a unor acţiuni şi activităţi(trimiterea peste graniţă a unor efective militare). Aceste raporturi suntde regulă obligatorii – stabilite prin lege -, dar pot lua naştere şi prinacţiuni facultative.

În ceea ce priveşte formarea, modificarea şi stingerea raporturilor care fac obiectul studiului nostru, consider ăm că acestea se realizează



210 prin intermediul unor acte juridice (individuale sau normative) 362 şi faptematerial-juridice.

Astfel, spre exemplu, na şterea unui raport juridic poate avea loc prinelaborarea unei legi, pe un segment de securitate naţională, ceea cereprezint

ă manifestarea de voin

ţă a structurii respective prin elaborarea

proiectului de lege şi depunerea acestuia la una din CamereleParlamentului, ceea ce confer ă drepturi şi obligaţii corelative de o parteşi de alta. Dreptul autorităţii administrative de a elabora proiectul delege şi de a-l depune la Parlament implică obligaţia Parlamentuluide a declanşa procedura legislativă, dar şi dreptul de a adopta saurespinge proiectul respectiv. Odată adoptată şi promulgată, legeaimplică obligaţia autorităţii publice administrative de a o executa, dar şidreptul Parlamentului de a controla modul de executare a legii.

Un raport juridic în cazul de faţă se poate forma, la cerere, prinelaborarea şi depunerea proiectului de lege sau din oficiu, în cazulcontrolului parlamentar precum şi în cazul propunerilor legislativeiniţiate de grupuri de senatori sau deputaţi.363

Consider ăm necesar de urmărit şi analizat, în acest caz, modificarearaportului juridic, care, spre deosebire de situaţiile generale, se poaterealiza sub aspectul elementelor sale obiect şi con ţ inut dar, apreciem că nu şi în ceea ce priveşte păr ţ ile, acestea fiind de fiecare dată aceleaşi:Parlamentul şi una, ori mai multe, sau toate instituţiile administrative dindomeniul apăr ării, ordinii publice sau siguranţei naţionale.

Apreciem că, în situaţia de faţă, s-ar putea purta o discuţie şi înlegătur ă cu structura bicameral ă a institu ţ iei parlamentare, cum este şi încazul ţării noastre. Deşi procedura legislativă implică acţiunea unitar ă acelor două Camere, consider ăm că, în temeiul principiului autonomieiCamerelor, dacă o lege se află în dezbatere la o Camer ă sau alta,raporturile institu ţ iei ini ţ iatoare a proiectului de lege se stabilesc cu fiecare Camer ă în parte. Mai mult decât atât, controlul parlamentar poatefi exercitat separat de către fiecare Camer ă. Dar, pe de altă parte, sunt şisituaţii în care Constituţia sau legea stabileşte “raporturi cu Parlamentul ”: rapoartele prezentate anual de directorii serviciilor deinformaţii, numirea directorilor serviciilor de informaţii, sau examinarea

362 A se vedea I.Iovănaş, Op.cit ., pag.30.

363 În temeiul prevederilor art.74 din Constituţie: „ Ini ţ iativa legislativă apar ţ ine, după caz, Guvernului, deputa ţ ilor,

senatorilor sau unui număr de cel pu ţ in 100.000 de cet ăţ eni cu drept de vot .” Problema care se pune este cine areiniţiativă legislativă în cazul autorităţilor administrative de securitate naţională autonome? Aceasta nu poate apar ţineîn nici un caz Guvernului şi este destul de dificil ca ea să apar ţină cetăţenilor. Consider ăm astfel că iniţiativalegislativă în acest caz apar ţine unor deputaţi şi senatori din comisiile de specialitate.



211rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării etc.– acestea implică participarea şi votul Camerelor reunite în şedinţă comună aParlamentului.

Stingerea sau desfiin ţ area raporturilor juridice dintre Parlament şiautorit

ăţile administrative de securitate na

ţional

ă apreciem c

ă poate avea

loc prin intervenţia unor fapte (expirarea mandatului, expirareatermenului, r ăspunsul la interpelare sau întrebare pe o anumită problemă)sau prin intervenţia unei noi legi ce o abrogă sau suspendă, în totalitatesau anumite prevederi, din cea anterioar ă.

Totodată, se impune a fi subliniat faptul că, în ceea ce priveştemodul de manifestare a raporturilor actuale dintre Legislativ şi structurilede securitate na ţ ional ă, o analiză prin prisma prevederilor constituţionaleşi legale evidenţiază faptul că adoptarea legii, prerogativă a celui dintâi,este urmată de executarea acesteia de către cele de-al doilea. Este clar că Parlamentul nu mai poate interveni legislativ asupra activităţii concretede aplicare a legii desf ăşurată de autorităţile administraţiei publice, decâtindirect, prin abrogarea, modificarea sau înlocuirea legii, aceasta fiind ocale abstractă, pur normativă.

Nici posibilitatea acord ării votului de încredere (art.103 alin.(3) din

Constituţie), sau mo ţ iunii de cenzur ă (art.113 din Constituţie) Guvernului

de către Parlament, nici obligativitatea Executivului de a r ăspunde

întrebărilor şi interpel ărilor din plenul Camerelor (art.112 alin.(1) din

Constituţie), ori îndatorirea acestuia de a pune la dispozi ţ ia Camerelor

sau comisiilor acestora diferite date, informa ţ ii sau documente (art.111

alin.(1) din Constituţie) şi nici obligativitatea directorilor serviciilor de

informa ţ ii de a prezenta în fa ţ a Parlamentului rapoarte nu afectează caracterul legislativ al puterii Parlamentului şi nici delimitarea

funcţională clar ă a celor două categorii de autorităţi publice.

Aceste atribute, apărute în raporturile dintre Parlament şi autorităţile

administrative din domeniul securităţii naţionale se limitează numai la

stricta învestire şi dezînvestire de mandat guvernamental sau sunt

expresia unor atribuţii de control al Parlamentului asupra Executivului,



212nedecurgând din raporturi ierarhice, din moment ce acţiunile autorităţilor

administraţiei publice, inclusiv a celor din domeniul securităţii naţionale,

în realizarea propriilor atribuţii, nu sunt condiţionate de aprobarea

legislativă, ci numai de executarea legilor.Pe de altă parte, nici Executivul, la rândul său, nu poate interveni în

procesul de legiferare oricum şi oricând, ci numai limitat şi expres, prinini ţ ierea unor proiecte de legi (art.74 alin.(1) şi (3) din Constituţie) dintrecare unele în procedur ă de urgen ţă (art.76 alin.(3) din Constituţie).

În altă ordine de idei, încredinţarea puterii legislative de cătreParlament către Guvern, prin delegare legislativă, în temeiul căreiaacesta din urmă poate să emită ordonanţe, se realizează în temeiul uneiabilit ări exprese a Guvernului de către Parlament, printr-o lege specială, pe o perioad ă determinat ă şi numai în domeniul legilor ordinare (art.115alin.(1) şi (2) din Constituţie) sau, numai în situa ţ ii extraordinare, a cărorreglementare nu poate fi amânată şi cu obligaţia constituţională de amotiva urgenţa (art.115 alin.(4) din Constituţie), Guvernul poate adoptaordonan ţ e de urgen ţă (art.115 alin.(4) din Constituţie). De asemenea,exist ă obligativitatea supunerii Ordonan ţ elor Guvernului spre aprobarea Parlamentului (art.115 alin.(3) şi alin.(5) din Constituţie).

Asistăm deci la o independen ţă juridică , în sensul lipsei unei

subordonări funcţionale dintre legislativ şi executiv, independenţă care,

în cazul raporturilor dintre Parlament şi autorităţile administrative din

domeniul securităţii naţionale, se accentuează prin faptul că legile de

abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe nu pot avea ca obiect

legile organice – categoria de legi care reglementează în mod prioritardomeniul securităţii naţionale.

În baza situaţiei de independen ţă, prezentate anterior, putem analizaşi interdependen ţ a foarte necesar ă şi utilă în funcţionarea statului dedrept, ce are la bază raporturile dintre autorităţile publice ce sunt înatenţia noastr ă.

În literatura de specialitate, după cum am subliniat în capitoleleanterioare, este tratată şi această interdependenţă, vorbindu-se despre“colaborarea puterilor ”, despre “mecanisme de interferen ţă





214 6.4. Despre caracterul politic al raporturilor

Mediul politic este, de cele mai multe ori, hotărâtor în activitateaautorităţilor publice, în mod deosebit a celei legislative dar, în bună măsur ă, şi a celei executive.

Instituţiile

şi ac

ţiunile politice vizeaz

ă modul de exercitare a

puterii publice în raport cu poziţia fiecărui partid la un moment dat – la

guvernare sau în opoziţie.

În puterea legislativă reprezentarea politică este bine conturată, iar

interesele politice sunt promovate chiar prin politica legislativă a

Parlamentului. Legile sunt, în bună parte, expresia voinţei politice a

majorităţii parlamentare, voinţă imprimată activităţii legislative prin

intermediul grupurilor parlamentare, care stabilesc strategia de acţiune a

membrilor săi, de regulă, în fiecare etapă a procesului legislativ şi chiar

pentru fiecare act normativ în parte.

Dar, această voinţă poate fi materializată numai în funcţie de

reprezentarea grupului respectiv în Parlament şi de diferite înţelegeri,alianţe ce se stabilesc între grupurile parlamentare. Acest lucru se reflectă foarte bine mai departe pe parcursul desf ăşur ării procedurilor parlamentare deoarece, în baza “algoritmilor ” stabiliţi, după calculefoarte precise, Birourile permanente şi comisiile de specialitate au ocomponenţă strict propor ţională cu grupurile parlamentare, deci propor ţiade reprezentare a fiecărui partid politic sau grupare politică ce a acces înParlament. Pot fi şi excepţii reprezentând senatorii şi deputaţii

independenţi sau cei care nu au întrunit numărul necesar pentru a seconstitui într-un grup parlamentar.366

În ceea ce prive şte administra ţ ia aceasta este, în general, mai

detaşată de mediul politic, mai ales în structurile ei de execuţie. În

situaţia autorităţilor administrative implicate în raporturile noastre, mai

puţin la nivel central (miniştri, secretari de stat) unde criteriul de opţiune

politică are un rol important, iar aceştia sunt adesea implicaţi în acţiuni



215 politice (declaraţii, mesaje), personalul militar şi civil din structurile de

securitate na ţ ional ă este deta şat total de aceste criterii, fapt foarte clar

stipulat în legile de organizare şi funcţionare şi, în mod deosebit, în

statutele personalului şi în regulamentele instituţiilor. Pregătirea,competenţa, profesionalismul şi calităţile morale sunt decisive pentru

activitatea acestora.

O problemă care încă se mai pune este cea referitoare la implicareasau nu a criteriului politic în desemnarea şi numirea directorilor serviciilor de informa ţ ii. Dacă în prezent, în acest domeniu, încă maioperează criteriul politic apreciem că o dată cu consolidarea democraţieiîn România acest criteriu nu mai trebuie să opereze, el trebuie să lase loctot mai mult competenţei, profesionalismului şi calităţilor morale.

Secretarii generali şi chiar directorii generali şi directorii dinministerele cu competenţă în domeniul securităţii naţionale, ca de fapt şidin celelalte ministere sunt încă numiţi pe criterii politice, ceea cereprezintă o ingerinţă total nepermisă a politicului în administraţie. Acestfapt este chiar împotriva raţiunii statutului funcţiei de secretar general,funcţie care în minister, precum şi în celelalte instituţii în care seregăseşte, trebuie să asigure continuitate şi stabilitate, să preia şi să transmită „ ştafeta” de la o echipă de conducere politică la alta.

Ingerinţe politice nepermise sunt încă în ceea ce priveşte schimbarea,odată cu regimul politic, a echipelor de conducere ale unor structuridepartamentale din cadrul Ministerului Internelor şi ReformeiAdministrative: Poli ţ ie, Poli ţ ia de Frontier ă , Jandarmerie. Consider ămacest fapt de mare gravitate cu implicaţii majore asupra statutuluicadrelor respective, asupra coeziunii, eticii şi disciplinei militare sau profesionale, dar şi cu suspiciuni asupra moralităţii reprezentanţilor unui partid politic sau altul şi chiar a maturităţii democraţiei noastre.

În altă ordine de idei, pornind de la faptul că legile sunt expresiaintereselor politice ale majorităţii parlamentare dintr-un anumit moment,se pune şi problema dacă semnificaţia lor politică se menţine şi pe timpulaplicării acestora, activitate ce intr ă în sfera autorităţilor administrative.Consider ăm, în acest sens, şi cu prioritate pentru structurileadministraţiei publice din domeniul securităţii naţionale, că după

366 Pentru constituirea unui grup parlamentar, Regulamentul Senatului prevede un număr de minimum 7 senatori iarRegulamentul Camerei Deputaţilor prevede minimum 10 deputaţi.



216adoptarea şi punerea în executare legile îşi pierd treptat semnificaţia lor politică iniţială. În procesul legislativ de realizare şi în executarea legilor,este de subliniat faptul că se au în vedere doar elementele juridiceinerente lor, dublate eventual de considerente de oportunitate sauactualitate na

ţional

ă sau local

ă, nefiind admise considerente politice care

să frângă promovarea legislaţiei sau să afecteze, prin discriminări,egalitatea în faţa legii.367

Analiza de mai sus reflectă natura politică a raporturilor dintre Parlament şi autorit ăţ ile administrative din domeniul securit ăţ iina ţ ionale care, comparativ, cu natura juridică , este mai puţin prezentă şicare sper ăm că pentru România se va diminua şi mai mult odată cuevoluţia procesului de consolidare democratică a societăţii.

Subliniem faptul că este absolut necesar ă această diminuare dar, înaltă ordine de idei, apreciem că relaţia dintre cele două medii r ămânehotărâtor influenţată şi de regimul politic, democratic sau nedemocratic,care guvernează viaţa social-politică, situaţie de care depinde, în bună măsur ă, implicarea politicului în aceste raporturi dar şi gradul derecurgere la mijloace de autoritate şi constrângere în detrimentul celorde conlucrare, colaborare, cointeresare. În funcţie de această situaţie,inclusiv principiul separa ţ iei puterilor în stat poate funcţiona în mod realsau poate fi la nivel declarativ ori chiar inexistent.

Subliniem totodată că întregul nostru sistem relaţional, Parlament –

autorit ăţ i ale administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale se

derulează, după cum vom observa mai departe, în cea mai mare măsur ă,

în procesul exercitării funcţiilor de bază ale Camerelor Parlamentului:

legislativă şi de control parlamentar. “Parlamentul are misiunea de a

face legi şi de a controla puterea executivă” 368

reprezintă apreciereaunui reputat profesor de drept constituţional de la începutul secolului

trecut, afirmaţie ce este de mare actualitate şi pentru zilele noastre. Dar,

în analiza noastr ă, vom ar ăta şi argumenta manifestarea acestor raporturi

şi în cadrul altor funcţii şi activităţi ale Parlamentului sau ale instituţiilor

de securitate naţională.

367 A se vedea I.Santai, Op.cit ., vol.I, pag.18.



217 6.5. Modul de manifestare al raporturilor

Complexitatea mecanismului inter-relaţional supus demersuluinostru impune cu stringenţă o abordare la rândul ei complexă, în spiritştiinţific, interdisciplinar, doctrinar modern, ceea ce presupune, în primulrând, raportarea la elementele conceptuale

şi la metodele de analiz

ă ce

ţin

de domeniul ştiinţelor juridice – drept constituţional şi instituţii politice,drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, drept parlamentar, drepturileomului -, dar şi de domeniul altor discipline – ştiinţă şi doctrină militar ă,istorie, politologie, sociologie.

Un obiectiv esenţial pe care-l avem în vedere în analiza raporturilor,alături de specificitatea şi tr ăsăturile lor, tipurile posibile etc. vizează distingerea permanentă şi afirmarea zi de zi în dinamica practică aactivităţii statale a acestora, observarea în mişcare a fiecărei componentea angrenajului ce formează mecanismul lor complex. Această analiză funcţională este indispensabilă formând un tot unitar cu analizaorganizaţională, sistemică. Ea este cea care ne permite o bună evaluare acapacităţii sistemului raporturilor analizate de noi.

Mai mult decât atât, această analiză ne permite evaluarea la zi dar şio viziune de perspectivă, ipoteze de evoluţie a raporturilor dintreParlament şi autorităţile administraţiei publice de securitate naţională.

Consider ăm necesar a sublinia faptul că doar simpla cunoaştere araporturilor, f ăr ă a le analiza temeinic şi f ăr ă a pătrunde în intimitateaacestui mecanism complex este total insuficientă şi redusă ca valoareştiinţifică. Implicarea structurilor parlamentare în realizarea acestorraporturi, manifestarea funcţiilor de bază ale Parlamentului – legislativă ,de control parlamentar, de determinare a cadrului general în politicaexternă etc.- în domeniul complex al securităţii naţionale şi r ăspunsurilela solicitările acestora al autorităţilor administraţiei publice din domeniu, precum şi fenomenul invers pornit de la aceste autorităţi spre Parlamentîn contextul şi limita competenţelor, obiectivelor şi sarcinilor lor concreteîn stat, le abordăm în toată complexitatea lor.

Conexiunile dintre Parlament şi autorităţile administraţiei publice dindomeniul securităţii naţionale, prin prisma raporturilor la care nereferim, consider ăm că trebuie evidenţiate şi analizate în orice moment alexistenţei şi funcţionării statului de drept în condi ţ iile obi şnuite denormalitate, de viaţă cotidiană dar şi în condi ţ ii de criz ă .

368 A se vedea C.G.Dissescu, Drept constitu ţ ional , Bucureşti, 1915, pag.715.



218 Sub primul aspect analiza o facem în complexitatea ei ţinând cont derealităţile actuale româneşti, de paşii f ăcuţi de România pe caleaconsolidării democratice, de stadiul actual de maturizare şi funcţionare ainstituţiilor statului de drept, de eforturile în domeniu şi „visele împlinite”de

ţara noastr

ă – membr

ă NATO

şi parte a marii familii europene – U.E.

Evidenţiem astfel şi apariţia unor noi raporturi cerute de istorie şi cuimplicaţii majore pentru statul de drept şi securitatea naţională: România – NATO şi România – U.E.

Sub cel de-al doilea aspect analiza o realizăm sub imperativulconţinutului şi necesităţii instituirii stărilor excepţionale în stat, allegitimităţii, legalităţii acestora, al procedurilor de instituire şi aplicare aacestui regim, ţinând cont de fiecare mutaţie ce se produce în astfel desituaţii în intimitatea raporturilor analizate.

Şi într-un caz şi în altul am apelat la dreptul comparat dar şi la practica din administraţia publică pe domeniul securităţii naţionale dinţara noastr ă precum şi din ţările cu democraţii avansate.

Următoarele două capitole ale lucr ării prezintă pe larg analizanoastr ă privind modul de manifestare practică, concretă, în dinamica şicomplexitatea lor - Raporturile dintre Parlament şi autorit ăţ ileadministra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale, în condi ţ iilede normalitate dar şi de criz ă a statului de drept.



219CAPITOLUL VII

MECANISMUL RAPORTURILOR DINTRE PARLAMENT ŞI AUTORITĂŢILE

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALE ÎN

STATUL ROMÂN DE DREPT

7.1. Activitatea structurilor parlamentare pentru realizarea securităţiinaţionale a României

7.1.1. Camera Deputaţilor şi Senatul. Organizarea lor internă

Parlamentul bicameral al României este alcătuit din Camera Deputaţilor şi

Senat. Fiecare Camer ă se compune, după caz, din totalitatea deputa ţ ilor sau

senatorilor.

Camera Deputa ţ ilor şi Senatul lucrează în şedin ţ e separate. Camerele î şi

desf ăşoar ă lucr ările şi în şedin ţ e comune potrivit prevederilor art.65 alin.(2) din

Constitu ţ ie, la care vom face referire în paginile următoare.

În asigurarea caracterului deliberativ al şedin ţ elor Camerelor trebuie

avute în vedere mai multe reguli care vizează:

a) cvorumul , ce reprezintă numărul minim de parlamentari în prezenţa căroraCamera se poate întruni şi lucra legal; în cadrul dezbaterii pe articole a unui proiect

de lege sau a unei propuneri legislative, regulamentele Senatului şi Camerei

Deputaţilor nu prevăd prezenţa unui anumit număr de membri; cvorumul se impune

a fi asigurat în cadrul şedinţelor – majoritate simplă, în cazul adoptării legilor

ordinare, moţiunilor, hotărârilor etc.; majoritate calificată pentru adoptarea legilor

organice (în această categorie înscriindu-se majoritatea legilor ce reglementează domeniul securităţii naţionale); minimum două treimi din parlamentarii fiecărei

Camere pentru adoptarea legilor constituţionale;

b) conducerea lucr ărilor de către preşedintele Camerei, ajutat de

secretari;

c) respectarea cutumei privind aşezarea parlamentarilor în sala de

şedinţe pe grupuri parlamentare în scopul urmăririi comportamentului fiecărui parlamentar, mai ales la vot;



220 d) ţ inerea lucr ărilor în hemiciclu, pe timpul sesiunii ordinare sau

extraordinare, potrivit ordinii de zi. 369

Potrivit art.64 din Constituţie, Camerele Parlamentului îşi constituie

structurile, ca organe de lucru ale lor şi anume: Biroul permanent, grupurile parlamentare, comisiile parlamentare permanente, de anchet ă sau alte comisii

speciale, comisii comune, unele dintre acestea cu activitate directă pe domeniul

securităţii naţionale. Organele de lucru sunt alcătuite din parlamentari spre

deosebire de aparatul funcţional alcătuit din funcţionari parlamentari specializaţi pe

diverse domenii, inclusiv pe cel al securităţii naţionale.

Camerele nu trebuie confundate cu structurile lor interne, care au un rolajutător, acestora revenindu-le unele împuterniciri proprii, f ăr ă ca ele să poată lucra

în locul Camerelor. Camerele sunt astfel ajutate să poată decide în cunoştinţă de

cauză în mod ordonat şi eficient.

Atribuţiile organelor de lucru sunt stabilite în baza mandatului ce le-a fost

acordat de către Camer ă, mandat ce poate fi oricând retras sau modificat tot prin

hotărâre a Camerei. Ele sunt prevăzute în regulamentele Camerelor, în hotărâri aleacestora şi în regulamente proprii.

7.1.2. Birourile permanente ale Camerelor

Birourile permanente reprezint ă organismele de conducere ale Senatului

şi Camerei Deputa ţ ilor, constituite conform configura ţ iei politice a acestora,

rezultate în urma alegerilor, prin reprezentare propor ţ ional ă , în func ţ ie de numărul

mandatelor de parlamentar ob ţ inute de către fiecare partid şi forma ţ iune politică ce

au pătruns în Parlament şi validate. Din ele fac parte pre şedintele Camerei

respective, ales pe întreaga durat ă a legislaturii, şi un număr de vicepre şedin ţ i,

secretari şi chestori, număr stabilit prin Regulamentele Camerelor, ace ştia fiind

ale şi la începutul fiecărei sesiuni.370

369 A se vedea în acest sens M.Constantinescu, M.Amzulescu, Drept parlamentar , Editura Fundaţiei România demâine, Bucureşti, 2004, pag.19.370 Regulamentul Senatului la art.23 alin.(2) prevede pentru această Camer ă, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori,iar Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor la art.20 alin.(2) prevede 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori.



221 Privind temeiul juridic al constituirii Birourilor permanente, este de

precizat faptul că , în art.64 alin.(2) din Constitu ţ ie, se stipulează : “Fiecare Camer ă

îşi alege un Birou permanent”…, legea fundamental ă stabilind şi principalele reguli

în acest domeniu.371

Birourile permanente al Senatului şi Camerei Deputa ţ ilor, ca organe de

conducere, au multiple şi complexe atribu ţ ii, de maximă importan ţă , pentru buna

func ţ ionare a acestor Camere şi exercitarea puterii legislative în stat.

Pe domeniul securităţii naţionale , Birourile permanente primesc, prin

Secretariatele generale, proiectele de legi şi propunerile legislative pe acest

segment, sesizează Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă şi, după caz, alte comisii permanente cu implicare de specialitate, în vederea

întocmirii rapoartelor şi a avizelor necesare derul ării pe mai departe a

procedurilor parlamentare, precizând totodat ă termene de lucru. Ulterior, după

întocmirea rapoartelor şi avizelor, tot Birourile permanente înscriu proiectele şi

propunerile respective pe ordinea de zi a şedin ţ elor în plen ale Camerelor.

De asemenea, pe segmentul securităţii naţionale , anumite probleme dedeosebit ă importan ţă se dezbat în cadrul Birourilor permanente ale celor două

Camere ale Parlamentului, în şedin ţă comună a acestora şi apoi se înscriu pe

ordinea de zi a şedin ţ elor comune ale Camerelor, care, potrivit prevederilor art.65

alin.(2) coroborate cu art.92 şi 93 din Constitu ţ ie, numai în aceast ă formul ă , pot să

decid ă asupra:372

● declar ării stării de urgenţă, stării de asediu, mobilizării par ţiale saugenerale, a stării de r ăzboi de către Preşedintele României;

● conţinutului rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

● numirii, la propunerea Preşedintelui României, a directorilorserviciilor de informaţii şi a exercitării controlului activităţii asupra acestor servicii;

● suspendării sau încetării ostilităţilor militare;

371 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.64 alin.(2).372 A se vedea Constitu ţ ia României art.65 „Ş edin ţ ele Camerelor ”, art.92 „ Atribu ţ iile Pre şedintelui României îndomeniul apăr ării” şi art.93 „ M ă suri excep ţ ionale”.



222 ● solicitărilor Ministerului Apăr ării Naţionale sau ale Ministerului

Administraţiei Internelor şi Reformei Administrative privind scoaterea în afara

graniţelor naţionale a unor efective militare pentru participarea la exerciţii şi acţiuni

comune în cadrul NATO sau la operaţii de menţinere a păcii sub egida ONU.

La solicitarea Birourilor permanente ale celor două Camere, sau când

consider ă necesar, Comisiile parlamentare specializate pe domeniul securit ăţ ii

na ţ ionale întocmesc şi prezint ă acestora rapoarte cu privire la constat ările şi

concluziile rezultate în exercitarea atribu ţ iilor ce le revin.

Tot Birourile permanente în şedin ţă comună sunt acelea care organizează

rela ţ iile parlamentare externe ale Comisiilor cu atribu ţ ii în domeniul securit ăţ iina ţ ionale, stabilind inclusiv componen ţ a nominal ă a delega ţ iilor.

De asemenea, Biroul permanent aprobă , la propunerea Secretarului

general, Regulamentul privind accesul, paza, ordinea şi securitatea în localul

Senatului373 sau Camerei Deputa ţ ilor, coordonează şi aprobă activitatea pe linia

protec ţ iei informa ţ iilor clasificate etc.

7.1.3. Grupurile parlamentare

În opinia a doi renumi ţ i profesori374 şi autori, grupurile parlamentare

sunt considerate ca fiind “structuri organizatorice” întemeiate pe “afinităţi

politice”. Ei apreciază că fiind rezultat al reunirii voluntare a parlamentarilor,

crearea grupurilor parlamentare constituie o facultate, nu o obliga ţ ie, dar având în

vedere rolul politic şi cel regulamentar al grupului, parlamentarii ce nu apar ţ in nici

unui grup, prin însu şi acest fapt, sunt, de regul ă , marginaliza ţ i.”

Într-un raport prezentat în cadrul Asocia ţ iei secretarilor generali ai

Parlamentelor, Louis Madureira, analizând r ă spunsurile la un chestionar transmis

tuturor Parlamentelor membre ale Uniunii Interparlamentare, releva faptul că nu

373 A se vedea Regulamentul privind accesul, ordinea, securitatea şi serviciul de permanen ţă în Senat , aprobat prinHotărârea Biroului permanent al Senatului nr.4 din 20 februarie 2002374 A se vedea I.Muraru, M.Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1999, pag.111.



223exist ă o defini ţ ie unanim acceptat ă a grupurilor parlamentare, aceast ă problemă

constituind obiectul unor reflec ţ ii şi al unor controverse.375

Grupurile politice sunt prezente în via ţ a parlamentar ă , dar exist ă

deosebiri de la un sistem constitu ţ ional la altul. Astfel, în unele ţări precum Bahamas, Iordania, Monaco, Mauru, Tunisia existen ţ a partidelor politice nu este

oficial recunoscut ă în Parlament. În alte ţări, grupurile parlamentare sunt

considerate organisme politice (Spania, Portugalia), în timp ce în ţări precum

Fran ţ a, Italia, Germania, Belgia ele constituie organisme parlamentare, iar o serie

de ţări le atribuie caracter mixt, recunoscându-le calitatea lor de a fi în acela şi

timp organisme politice şi organisme parlamentare (Canada, Grecia, Elve ţ ia,

Norvegia, Islanda, Slovenia).376

Nici natura juridică a grupurilor parlamentare nu este suficient de clar ă ,

deoarece în unele ţări ele sunt considerate asocia ţ ii de drept public (Spania,

Elve ţ ia, Polonia, Canada, Senegal şi Grecia), în timp ce în altele sunt estimate a fi

asocia ţ ii de drept privat (Fran ţ a, Macedonia, Olanda, Noua Zeeland ă etc.).

Brazilia şi Marea Britanie nu recunosc personalitatea juridică a grupurilor parlamentare.377

Grupurile parlamentare, independent de situa ţ ie, dispun de propria lor

autonomie de organizare şi funcţionare. În cele mai multe state ele beneficiază de

aloca ţ ii şi de condi ţ ii logistice.

Cu referire la funcţiile şi prerogativele grupurilor parlamentare , trebuie

specificat că în unele state ele au dreptul de a prezenta propuneri legislative(Germania, Spania, Irlanda, Portugalia, Mali, Senegal, Elve ţ ia). În schimb, în Fran ţ a şi Marea Britanie grupurile parlamentare nu au posibilitatea de a prezenta propuneri legislative, ci numai parlamentarii care fac parte din acestea, în modindividual.

Majoritatea parlamentelor recunosc senatorilor şi deputa ţ ilor dreptul dea adresa întrebări şi interpel ări, de a participa la mo ţ iuni de cenzur ă , punând îndiscu ţ ie responsabilitatea politică a unor guverne. În Portugalia, art.183 al

375 Louis Medureira, Les statuts des groupes parlementaires, Rapport à la Réunion des Sècrétaires généraux des parlements, Bucureşti, 1995, pag.7.376 A se vedea V.Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Op.cit ., pag.226.377 Ibidem.



224Constitu ţ iei recunoa şte grupului parlamentar dreptul de a prezenta mo ţ iuni,

solicitând demiterea guvernului. Acela şi drept este prevă zut şi în Slovenia, cucondi ţ ia ca mo ţ iunea să întrunească semnăturile a 10 deputa ţ i membri ai grupului.

Alte parlamente sunt mai reticente în ceea ce prive şte dreptul grupurilor parlamentare de a pune în discu ţ ie responsabilitatea politică a guvernului.378

În Germania, grupurile parlamentare se bucur ă nu numai de dreptul de

ini ţ iativă legislativă , dar şi de acela de a propune modificări constitu ţ ionale.

În temeiul art.64 alin.(3) din Constitu ţ ia României “Deputaţii şi senatorii

se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit Regulamentului fiecărei Camere”.

Regulamentul Senatului prevede că pot face parte din grupurile

parlamentare senatorii care au fost aleşi pe listele aceluia şi partid sau ale aceleia şi

organiza ţ ii a cet ăţ enilor apar ţ inând minorit ăţ ilor na ţ ionale, alian ţ e politice sau

alian ţ e electorale, iar pentru constituirea unui grup parlamentar la Senat este

necesar un număr de cel pu ţ in 7 senatori. Senatorii membri ai unui partid politic

sau a unei organiza ţ ii a cet ăţ enilor apar ţ inând minorit ăţ ilor na ţ ionale nu pot

constitui decât un singur grup parlamentar .379

În ceea ce prive şte Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor, acesta prevede

faptul că grupurile parlamentare se pot constitui din cel pu ţ in 10 deputaţi care au

candidat în alegeri pe listele aceluia şi partid sau ale aceleia şi forma ţ iuni politice.

Ace ştia nu pot constitui decât un singur grup parlamentar .380

În grupurile parlamentare se stabile şte pozi ţ ia, punctul comun de vedere

al parlamentarilor ce-l compun cu privire la o problemă sau alta, pusă în

dezbaterea plenului Camerei. De regul ă , acesta este un punct de vedere cu con ţ inut

politic şi decurge din pozi ţ ia partidului, alian ţ ei sau organiza ţ iei din care fac parte

parlamentarii respectivi. Aici se stabile şte adesea, anterior, votul pe care şi-l vor

exprima în plenul Camerei. Nu de pu ţ ine ori pe timpul dezbaterilor în plenul

Senatului sau Camerei Deputa ţ ilor, membrii unui grup parlamentar solicit ă

378 Ibidem, pag.227.379 A se vedea Regulamentul Senatului, art.15-21.380 A se vedea Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor , art.13.



225 suspendarea dezbaterilor pentru retragerea grupului în vederea consult ării şi

stabilirii pozi ţ iei acestuia cu privire la votul ce urmează.

În ceea ce prive şte legiferarea, în general, dar şi cea referitoare la

securitatea na ţ ional ă , ea poate fi mult influen ţ at ă de pozi ţ ia unui grup parlamentarîn problema supusă procedurilor legislative. Pozi ţ ia unui partid în problemele

securit ăţ ii na ţ ionale se materializează în legisla ţ ia corespunzătoare prin grupul

parlamentar ce asigur ă reprezentativitatea forma ţ iunii respective în Parlament.

Adesea controlul parlamentar în domeniul institu ţ iilor securit ăţ ii

na ţ ionale, mă surile întreprinse în acest segment social, deciziile importante ale

Parlamentului cu privire la apărarea, ordinea publică şi siguran ţ a na ţ ional ă pot fiini ţ iative şi pot reprezenta chiar decizii preliminare ale grupurilor parlamentare.

Desigur că , toate acestea depind de reprezentativitatea grupului parlamentar

respectiv în cadrul Camerelor Parlamentului. Dacă reprezentarea este majoritar ă

atunci şi influen ţ a este hot ărâtoare.

Însă ca rezultat al pluralismului politic, în Parlamentul României se

identifică majoritatea parlamentar ă (care sus ţ ine guvernul) şi opozi ţ ia, sauminoritatea parlamentar ă. Aceast ă schemă parlamentar ă oblig ă toate tendin ţ ele

parlamentare şi partidele politice să se alinieze pe două “fronturi”. În mod firesc

majoritatea are un rol deosebit, deseori decisiv în func ţ ia deliberativă a

Parlamentului. Un sistem democratic şi elastic permite însă reflectarea în deciziile

parlamentare şi a celorlalte tendin ţ e care nu-s majoritare dar care pot avea o

asemenea perspectivă. De aceea opozi ţ ia, care poate fi majoritatea de mâine,ocupă un loc oficial în cadrul institu ţ iilor politice şi deci şi a Parlamentului.

În ceea ce prive şte dezbaterile şi acordarea votului pe probleme din

domeniul apăr ării, ordinii publice şi siguran ţ ei na ţ ionale, în Parlamentul României

am asistat adesea la situa ţ ii de “consens naţional” în care, atât majoritatea

parlamentar ă , cât şi opozi ţ ia au avut puncte de vedere comune. Printre altele, ca

exemple edificatoare în acest sens, putem enumera adoptarea Strategiei deSecuritate Na ţ ional ă , a Legii nr.22/2004 pentru aderarea României la Tratatul



226 Atlanticului de Nord. Consider ăm acest fapt ca având o conota ţ ie deosebit ă , aceea

de supremaţie a interesului naţional precum şi de unitate deplină în faţa acestei

supremaţii.

7.1.4. Comisiile parlamentare7.1.4.1. Rolul şi importanţa comisiilor parlamentare

Comisiile parlamentare sunt organe de lucru constituite pentru preg ătirea

activit ăţ ii de legiferare, precum şi pentru realizarea func ţ iei de control

parlamentar.381

După cum subliniază cunoscu ţ ii autori francezi Pierre Avril şi Jean Gicquel

comisiile parlamentare reprezint ă “formaţiuni interioare” ale Parlamentelor. Ele

“informează, raportează şi propun, pentru a ajuta decizia, dar aceasta apar ţine

Adunării.” 382 Ele ocupă desigur un loc foarte important în activitatea tuturor

parlamentelor din lume.

Într-o monografie consacrat ă Senatului francez se aduc următoarele precizări:

Comisia parlamentar ă se prezintă ca un organism de lucru, specializat în studiul

anumitor probleme generale (fiscalitate, transport, probleme externe, apărare, ordine

publică, siguranţă naţională, probleme sociale, probleme culturale etc.) sau

speciale.383

Spre deosebire de grupul parlamentar, care reune şte în cadrul Camerei parlamentari care au acelea şi afinit ăţ i politice, comisia este înainte de toate oinstitu ţ ie cu caracter tehnic: ea une şte parlamentari pe principiul specialit ăţ ii pedomeniul respectiv, ceea ce î şi g ă se şte justificarea în necesitatea de a încredin ţ aunui organ specializat studierea tuturor problemelor - în special de ordin legislativ,dar şi de alt ă natur ă – înainte de examinarea lor în plen.384

În ceea ce prive şte natura comisiilor parlamentare, în literatura română

de specialitate exist ă mai multe opinii. Conform unei opinii acestea sunt

“organisme interne de lucru”, estimând că ele au un rol deosebit în preg ătirea

381

A se vedea: Regulamentul Senatului, art.43-79.382 P.Avril, J.Gicquel, Droit parlementaire, 2e édition, Montchrestien, Paris, 1996, pag.87.383 Apud V.Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Op.cit ., pag.202.384 Ibidem.



227lucr ărilor precum şi în “exercitarea funcţiilor parlamentare, cu deosebire a celor

legislative şi a celor de control.”385

Printr-un alt punct de vedere se sus ţ ine că natura juridică a comisiilor ar

fi aceea de “organe de stat”, bazându-se în aceast ă apreciere pe luarea înconsiderare a atribu ţ iilor ce revin comisiilor, “desemnând tocmai sfera de

autoritate sau de competenţă a unui organ de stat.”386

Pe de alt ă parte, prof.Cristian Ionescu exprimă opinia că nu s-ar putea

admite punctul de vedere potrivit căruia comisiile parlamentare ar fi “organe de

stat” deoarece chiar Regulamentele celor două Camere le definesc ca fiind “organe

de lucru” ale acestora. 387

În ceea ce ne prive şte, ne aliniem la aceast ă ultimă opinie, dar totodat ă

consider ăm că , indiferent de aprecierile asupra naturii comisiilor permanente, mult

mai important este rolul lor în activitatea de legiferare, în controlul parlamentar

dar şi în realizarea celorlalte func ţ ii parlamentare.

În acest context este important de subliniat şi faptul că , în ultimul timp, a

crescut mult rolul şi importan ţ a comisiilor permanente în desf ăşurarea procedurii

legislative,388 ele preluând o parte însemnat ă din prerogativele care, până atunci,

apar ţ ineau plenului Camerelor.389

Senatul şi Camera Deputa ţ ilor î şi constituie la începutul fiecăreilegislaturi şi, după caz, pe parcurs comisii permanente, comisii de anchet ă sau altecomisii speciale, precum şi comisii comune ale ambelor Camere. Comisiile suntalese, în principal, pe întreaga durat ă a mandatului unei Camere. În temeiul

prevederilor Regulamentelor Camerelor, în Senat func ţ ionează în prezent 16comisii permanente, iar în Camera Deputa ţ ilor 17 390 , dintre care câte una cucompeten ţă nemijlocit ă în domeniul securit ăţ ii na ţ ionale.391

385 A se vedea I.Muraru, Simina Tănăsescu, Op.cit., pag.477.386 A se vedea I.Deleanu, Institu ţ ii şi proceduri constitu ţ ionale, Editura SERVOSAT, Arad, 1998, pag.257.387 C.Ionescu, Op.cit., pag.643.388 A se vedea în acest sens Hot ărârea Senatului nr.5 din 17 ianuarie 2001 publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.43 din 25 ianuarie 2001. În temeiul acesteia a fost modificat şi Regulamentul Senatului.389 A se vedea Regulamentul Senatului, art.66-76.390 A se vedea Regulamentul Senatului, art.66 şi Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor , art.58.391 Este vorba despre Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă ce funcţionează la fiecare dincele două Camere ale Parlamentului.



228 Dar, tot în domeniul securit ăţ ii na ţ ionale î şi desf ăşoar ă activitatea şi

două comisii comune ale Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului, ce exercit ă control

asupra activit ăţ ii principalelor servicii de informa ţ ii.392 Deci, în ceea ce prive şte

controlul parlamentar exercitat asupra domeniului securit ăţ ii na ţ ionale, acesta se

realizează de către patru comisii parlamentare.

În acest cadru al controlului exercitat de către comisiile parlamentare

consider ăm important de eviden ţ iat, pe lâng ă alte modalit ăţ i, activitatea comisiilor

în teren, în cadrul institu ţ iilor pe care le controlează şi, în mod deosebit, la

e şaloanele inferioare: unit ăţ i, subunit ăţ i, forma ţ iuni, puncte de lucru, pichete, uzine

cu produc ţ ie special ă. Contactul direct cu oamenii, discu ţ iile purtate cu ace ştia,

cunoa şterea direct ă a condi ţ iilor lor de muncă şi via ţă , a problemelor cu care se

confrunt ă , apreciem că pot fi de un real folos pentru calitatea deciziilor

parlamentare.

Este, totodat ă , foarte important de subliniat faptul că , în îndeplinirea

sarcinilor Comisiilor la care ne referim, o contribu ţ ie dintre cele mai semnificative

o are activitatea desf ăşurat ă de stafful acestora, format din consilieri şi exper ţ i,buni cunoscători ai domeniului de preocupare al Comisiei respective. Calitatea

rapoartelor, a avizelor, a amendamentelor la proiectele de lege, oportunitatea

adopt ării legilor, un control parlamentar eficient, util, depind, în multe privin ţ e, de

preg ătirea de specialitate şi de experien ţ a în activitate a staffului tehnic. O dubl ă

preg ătire de specialitate – pe domeniul securit ăţ ii na ţ ionale şi juridică este absolut

necesar ă în acest caz.

7.1.4.2. Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

Sunt comisiile permanente de specialitate ale Camerelor, foarte

importante, în primul rând, datorit ă rolului pe care-l îndeplinesc şi al atribu ţ iilor

pe care le au în procesul legislativ pe domeniul securit ăţ ii na ţ ionale, domeniu

392 Este vorba despre: Comisia comună permanent ă a Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului pentru exercitareacontrolului parlamentar asupra activit ăţ ii Serviciului Român de Informa ţ ii şi despre Comisia special ă a Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activit ăţ ii Serviciului de Informa ţ ii Externe.



229 special, de însemnătate deosebit ă legiferat, de regul ă , în norme ierarhic

superioare, din categoria celor constitu ţ ionale şi organice.

Dar, în procesul de legiferare privind domeniul apăr ării, ordinii publice

şi siguran ţ ei na ţ ionale sunt implicate şi alte Comisii permanente ale Senatului şiCamerei Deputa ţ ilor, care pot fi adesea coraportoare sau solicitate să dea avize ca

de pild ă: Comisiile pentru buget, finanţe şi bănci , pentru acte normative care

privesc bugetul institu ţ iilor din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale; Comisiile pentru

muncă şi protecţie socială , pentru legisla ţ ia privind condi ţ iile de muncă şi pensii;

Comisiile pentru învăţământ şi ştiinţă , pentru aspecte privind institu ţ iile militare de

învăţământ etc.

Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă potrivit

sarcinilor care le revin, sunt chemate să dezbat ă , să întocmească rapoarte asupra

proiectelor de lege sau propunerilor legislative cu care sunt sesizate în fond, sau să

întocmească avize , în situa ţ iile în care comisia în cauză este chemat ă să elaboreze

nu un raport ci un aviz, ce va fi transmis comisiei sesizate în fond, care va ţ ine

seama de acesta la elaborarea materialului final. În unele cazuri, şi în acest domeniu, Comisia de specialitate poate fi

solicitat ă de plenul Camerei să rediscute unele proiecte de lege sau propuneri

legislative, ori numai anumite articole din cuprinsul acestora.

Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă

desf ăşoar ă o activitate complexă ce rezult ă implicit din importan ţ a deosebit ă şi

sfera larg ă de manifestare a domeniului. Segmentul securit ăţ ii na ţ ionale, pe care-lanalizăm, se reg ă se şte aproape în toate sectoarele de activitate social ă şi este

coordonat de un sistem institu ţ ional larg, ce cuprinde: Organele supreme ale

puterii în stat – Parlament, Preşedintele Republicii, Guvern; Consiliul Suprem de

Apărare a Ţării - ca autoritate administrativă autonomă cu rol coordonator al

securit ăţ ii na ţ ionale; Ministerul Apăr ării; Ministerul Internelor şi Reformei

Administrative; autorit ăţ ile administra ţ iei specializate în domeniul siguran ţ eina ţ ionale ( Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul



230de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale ); structurile interne de

informa ţ ii departamentale ( ale Ministerului Apăr ării, Ministerului Administraţiei

Internelor şi Reformei Administrative).

Regulamentele Camerelor şi cele al Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă prevăd că şedin ţ ele acestor Comisii nu sunt publicedar, în mod excep ţ ional, Comisiile pot hot ărî invitarea la dezbateri areprezentan ţ ilor presei şi condi ţ iile în care lucr ările pot fi transmise la radio sauteleviziune.

Mini ştrii şi şefii structurilor de securitate na ţ ional ă au întotdeauna accesla lucr ările comisiilor, prezen ţ a lor fiind obligatorie dacă li se solicit ă expres acestlucru.

În interesul desf ăşur ării lucr ărilor comisiei pot fi invita ţ i să participe la

dezbateri speciali şti ori reprezentan ţ i ai autorit ăţ ilor publice sau alte persoane a

căror prezen ţă este necesar ă.

În cele ce urmează prezent ăm atribu ţ iile şi competen ţ ele Comisiei pentru

apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă a Senatului României, atribu ţ ii ce

sunt stipulate în Regulamentul de organizare şi func ţ ionare a acesteia:393

“Art.8.- (1) Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională este Comisia permanentă de specialitate a Senatului, abilitată să

examineze proiectele de legi sau propunerile legislative şi să hotărască asupra

avizelor sau rapoartelor care urmează a fi supuse dezbaterii Senatului.

(2) Comisia realizează controlul parlamentar asupra

instituţiilor apar ţinând sistemului apăr ării naţionale şi ordinii publice.

(3) Comisia poate efectua sau participa la analize, audieri şi

activităţi de documentare referitoare la problematica specifică sistemului naţional de

apărare, a celui de ordine publică şi siguranţă naţională.

(4) Comisia poate efectua, la sesizarea Biroului permanent al

Senatului sau din proprie iniţiativă, anchete parlamentare referitoare la unele

aspecte negative semnalate în activitatea autorităţilor publice.

393 A se vedea Regulamentul de organizare şi func ţ ionare a Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă, Senatul României, Bucureşti, februarie 2001.



231 (5) Comisia dezbate şi hotăr ăşte asupra altor probleme

transmise de Biroul permanent al Senatului sau asupra cărora s-a sesizat din proprie

iniţiativă.”

Regulamentul şedin ţ elor comune ale Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului prevede posibilitatea desf ăşur ării unor şedin ţ e comune ale comisiilor permanente,

cu întocmirea unui raport comun care se transmite Biroului permanent al fiecărei

Camere. 394

7.1.4.3. Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi

Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii

Serviciului Român de Informaţii

Este organizat ă şi func ţ ionează în baza Hotărârii Parlamentului României

nr.30 din 23 iunie 1993395 , hot ărâre adoptat ă în temeiul prevederilor Constitu ţ iei

României, Legii nr.51/1991 privind siguran ţ a na ţ ional ă a României şi ale Legii

nr.14/1992 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului Român de Informa ţ ii.

Comisia este alcătuit ă din 9 membri, ale şi pe durata unei legislaturi, în

şedin ţ a comună a celor două Camere, la propunerea Birourilor permanente ale

acestora, prin consultarea liderilor grupurilor parlamentare, cu votul majorit ăţ ii

senatorilor şi deputa ţ ilor. Membrii acestei comisii nu pot face parte, în acela şi

timp, din alte comisii parlamentare şi nici din Guvern. După alegere, dat ă fiind

importan ţ a deosebit ă a activit ăţ ii lor, membrii comisiei depun jur ământ în fa ţ a

celor două Camere. În legislatura 2004-2008, Senatul este reprezentat în Comisie

prin patru senatori, ce apar ţ in grupurilor parlamentare: Alian ţ a D.A. P.N.L.-P.D.-2, P.S.D.-1 şi U.D.M.R.-1, iar Camera Deputa ţ ilor prin cinci deputa ţ i ce apar ţ in

grupurilor parlamentare: P.N.L.-1, P.S.D.-2, P.R.M.-1, P.C.-1. Pre şedin ţ ia este

asigurat ă de un senator al Alian ţ ei D.A. P.N.L.-P.D.

394 A se vedea Regulamentul şedin ţ elor comune ale Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului, adoptat prin Hot ărârea

Parlamentului României nr.4 din 3 martie 1992, art.9-17.395 Hot ărârea Parlamentului României nr.30 din 23 iunie 1993 privind organizarea şi func ţ ionarea Comisiei permanente a Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activit ăţ iiServiciului Român de Informa ţ ii, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.133 din 23 iunie 1993.



232 Comisia exercit ă controlul concret şi permanent asupra activit ăţ iiServiciului Român de Informa ţ ii şi are următoarele atribu ţ ii:396

a) verifică dacă, în exercitarea atribuţiilor ce revin Serviciului Român deInformaţii în domeniul siguranţei naţionale, sunt respectate prevederile Constituţiei şi alecelorlalte acte normative;

b) examinează cazurile în care s-au semnalat încălcări ale prevederilor

constituţionale şi ale altor dispoziţii legale în activitatea Serviciului Român de Informaţii

şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun pentru restabilirea legalităţii;

c) analizează şi cercetează, la cererea oricăreia dintre comisiile

permanente pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere,

sesizările cetăţenilor care se consider ă lezaţi în drepturile şi libertăţile lor, prin mijloacele

de obţinere a informaţiilor privind siguranţa naţională; examinează şi soluţionează

celelalte plângeri şi sesizări, ce-i sunt adresate, în legătur ă cu încălcarea legii de către

Serviciul Român de Informaţii;

d) audiază persoana propusă de Preşedintele României pentru funcţia de

director al Serviciului Român de Informaţii, în legătur ă cu care prezintă un raport în faţa

celor două Camere ale Parlamentului;

e) examinează rapoartele prezentate Parlamentului, potrivit legii, de către

directorul Serviciului Român de Informaţii şi întocmeşte un raport propriu asupra

acestora, pe care îl înaintează Birourilor permanente ale celor două Camere;

f) examinează proiectele de buget pentru Serviciul Român de Informaţii şi

prezintă comisiilor parlamentare de specialitate observaţiile şi propunerile sale cu privire

la alocaţiile bugetare;

g) controlează modul de utilizare a fondurilor băneşti destinate din bugetul

de stat, precum şi constituirea şi folosirea mijloacelor extrabugetare pentru Serviciul

Român de Informaţii;

396

În temeiul art.64 alin.(4) şi al art.65 alin.(2) lit.h) din Constitu ţ ia României, al art.8 alin.(3) din Legea nr.51/1991 privind siguran ţ a na ţ ional ă a României şi al art.1 alin.(2)-(4) din Legea nr.14/1992 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului Român de Informa ţ ii.



233 h) verifică modul de respectare a dispoziţiilor legale privind funcţionarea

regiei autonome, a societăţilor comerciale de producţie, instituţiilor sanitare şi

asociaţiilor cu caracter cultural-sportiv din cadrul Serviciului Român de Informaţii.

Conform prevederilor Hot ărârii privind organizarea şi func ţ ionarea saComisia, în exercitarea atribu ţ iilor ei de control, poate solicita Serviciului Român

de Informa ţ ii: rapoarte, informări şi explica ţ ii scrise, documente, date şi

informa ţ ii; Comisia poate audia persoane în leg ătur ă cu problemele analizate.397

Pe de alt ă parte, Serviciul Român de Informa ţ ii este obligat să pună la

dispozi ţ ia Comisiei, în timp util, rapoartele, informările, explica ţ iile, documentele,

datele şi informa ţ iile solicitate şi să permit ă audierea persoanelor indicate deComisie. Este important de subliniat faptul că exist ă şi excep ţ ii în acest sens,

excep ţ ii care au în vedere, potrivit hot ărârii: “acţiunile informative aflate în curs de

executare, alte activităţi operative privind siguranţa naţională, apreciate ca atare de

Comisie, la recomandarea biroului executiv al Consiliului director al Serviciului

Român de Informaţii, precum şi mijloacele şi metodele concrete folosite în munca

de informaţii, în măsura în care nu contravin Constituţiei şi legilor în vigoare.”

398

Anual, în şedin ţ a comună a celor două Camere, Comisia prezint ă un

raport referitor la activitatea desf ăşurat ă , iar la cererea Birourilor permanente ale

celor două Camere, sau când consider ă necesar, Comisia întocme şte şi prezint ă

acestora rapoarte cu privire la constat ările şi concluziile rezultate în exercitarea

atribu ţ iilor ce îi revin.

Hot ărârea Parlamentului nr.30/1993 stabile şte totodat ă procedura delucru a Comisiei şi precizează faptul că “lucr ările şi actele Comisiei fac parte din

categoria informaţiilor clasificate “secret de stat”, cu excepţia concluziilor cuprinse

în rapoartele Comisiei, care sunt autorizate de a fi f ăcute publice de către Birourile

permanente ale celor două Camere.399

397 A se vedea Hot ărârea Parlamentului României nr.30 din 23 iunie 1993, art.5.398 Ibidem, art.7 alin.(2).399 Ibidem .



234 Comisia poate să invite la şedin ţ ele sale pre şedin ţ ii Birourilor

permanente ale celor două Camere, pre şedin ţ ii Comisiilor pentru apărare, ordine

publică şi siguran ţă na ţ ional ă , precum şi membrii ai Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării.

În exercitarea atribu ţ iilor care îi sunt conferite, Comisia adopt ă decizii

cu votul majorit ăţ ii membrilor săi.

7.1.4.4. Comisia specială a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea

controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului de Informaţii

Externe

Este constituit ă , organizat ă şi func ţ ionează în baza Hot ărârii

Parlamentului României nr.44 din 27 octombrie 1998.400

Comisia este alcătuit ă din 5 membri, ale şi pe durata unei legislaturi, în

şedin ţ a comună a celor două Camere, la propunerea Birourilor permanente ale

acestora, prin consultarea liderilor grupurilor parlamentare, cu votul majorit ăţ ii

deputa ţ ilor şi senatorilor. În legislatura 2004-2008 Senatul este reprezentat în

Comisie prin doi senatori, apar ţ inând grupurilor parlamentare Alian ţ a D.A. P.N.L.

– P.D. şi , respectiv, P.S.D., iar Camera Deputa ţ ilor este reprezentat ă prin trei

deputa ţ i apar ţ inând câte unul grupurilor parlamentare: P.S.D., P.D., P.R.M.

Pre şedin ţ ia este asigurat ă de către deputatul P.D.

În ceea ce prive şte atribu ţ iile, potrivit Hot ărârii Parlamentului nr.44,

Comisia:401

a) analizează şi verifică respectarea Constituţiei şi a legilor României de

către Serviciul de Informaţii Externe;

b) verifică dacă ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ,

emise de conducerea Serviciului de Informaţii Externe, sunt în conformitate cu

400 Hot ărârea Parlamentului României nr.44 din 27 octombrie 1998 privind organizarea şi func ţ ionarea Comisiei

speciale a Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra Serviciului de Informa ţ ii Externe, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 5 noiembrie 1998.401 A se vedea: Hot ărârea Parlamentului României nr.44 din 27 octombrie 1998, art.6.



235Constituţia şi cu legile României, cu hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a

Ţării şi cu hotărârile Guvernului, date în vederea aplicării deciziilor Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării;

c) analizează modul de fundamentare a bugetului Serviciului deInformaţii Externe şi verifică execuţia acestuia pe baza controalelor efectuate de

organele competente;

d) examinează cazurile în care în activitatea Serviciului de Informaţii

Externe s-au semnalat încălcări ale prevederilor constituţionale şi ale altor dispoziţii

legale şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun pentru restabilirea legalităţii;

e) analizează, verifică şi soluţionează sesizările cetăţenilor care se

consider ă lezaţi în drepturile şi libertăţile lor, prin mijloacele de obţinere a

informaţiilor privind siguranţa naţională şi apărarea intereselor României, de către

Serviciul de Informaţii Externe. Examinează şi soluţionează celelalte plângeri şi

sesizări care îi sunt adresate în legătur ă cu încălcarea legii de către Serviciul de

Informaţii Externe;

f) verifică criteriile de selecţionare şi promovare a cadrelor Serviciului

de Informaţii Externe;

g) verifică modul de promovare a intereselor României şi felul în care

activităţile Serviciului de Informaţii Externe sunt orientate, în principal, pentru

identificarea, analizarea, ţinerea sub control şi eliminarea riscurilor la adresa

siguranţei naţionale;

h) verifică modul de colaborare şi gradul de interoperabilitate dintre

Serviciul de Informaţii Externe şi celelalte instituţii cu atribuţii în domeniul

siguranţei naţionale;

i) verifică modul de cooperare cu instituţii similare str ăine;

j) avizează proiectele de lege care au legătur ă cu activitatea Serviciuluide Informaţii Externe;

k) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin hotărâri ale ParlamentuluiRomâniei.



236 Consider ăm important de subliniat faptul că , în temeiul prevederilor

art.65 alin.(2) lit.h) din Constitu ţ ia României, Parlamentul î şi desf ăşoar ă lucr ările

în şedin ţă comună a celor două Camere pentru: “…h) numirea, la propunerea

Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii…” Acest text

constitu ţ ional este nou introdus prin revizuirea Constitu ţ iei din 1991, care prevedea

numirea de către Parlament doar a directorului Serviciului Român de Informa ţ ii.402

În baza noii prevederi constitu ţ ionale este limpede faptul că , se măresc

prerogativele de control parlamentar asupra activit ăţ ii Serviciului de Informa ţ ii

Externe, iar pentru Comisie apare încă o atribu ţ ie foarte important ă , şi anume,

aceea de audiere a persoanei propuse de Pre şedintele României pentru func ţ ia de

director al Serviciului de Informa ţ ii Externe şi prezentarea, în leg ătur ă cu aceasta a

unui raport în fa ţ a celor două Camere ale Parlamentului.

În exercitarea atribu ţ iilor care îi revin, Comisia solicit ă Serviciului de

Informa ţ ii Externe, prin intermediul directorului acestuia, documente, date şi

informa ţ ii şi poate audia persoane în leg ătur ă cu problemele analizate.403

Serviciul de Informa ţ ii Externe este obligat să r ă spund ă în timp util solicit ărilor comisiei şi să permit ă audierea persoanelor indicate de aceasta, cu

acordul prealabil al directorului Serviciului de Informa ţ ii Externe.404

Sunt exceptate de la prevederile art.7 şi 8: “documentele, datele şi

informaţiile în legătur ă cu acţiunile informative privind siguranţa naţională, aflate în

curs sau care urmează a fi executate, apreciate ca atare de către comisie, la

recomandarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi informaţiile care pot conduce la deconspirarea calităţii reale a cadrelor operative, la identificarea

surselor de informare, a metodelor şi mijloacelor de muncă concrete folosite în

activitatea de informaţii, în măsura în care acestea nu contravin Constituţiei şi

legislaţiei în vigoare”.

402

În temeiul prevederilor Legii nr.1/1998 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului de Informa ţ ii Externe,directorul Serviciului de Informaţii Externe era numit de către Preşedintele României.403 A se vedea Hot ărârea Parlamentului României nr.44 din 27 octombrie 1998, art.7404 Ibidem, art.8.



237 La cererea Birourilor permanente ale celor două Camere sau ori de câte

ori consider ă necesar, Comisia întocme şte şi prezint ă acestora rapoarte cu privire

la constat ările şi la concluziile rezultate din exercitarea atribu ţ iilor care îi revin.

Hot ărârea Parlamentului nr.44/1998 mai prevede şi o serie dereglement ări de detaliu privind func ţ ionarea comisiei.405 Astfel, se dispune că

solicitarea datelor şi informa ţ iilor necesare Comisiei, precum şi orice alt demers în

rela ţ iile acesteia cu Serviciul de Informa ţ ii Externe se realizează de către Comisie

prin intermediul pre şedintelui său. În exercitarea atribu ţ iilor sale, Comisia poate

folosi exper ţ i din cadrul Serviciului de Informa ţ ii Externe, desemna ţ i de directorul

acestuia.

Comisia poate invita la şedin ţ ele sale pre şedin ţ ii Birourilor permanente

ale celor două Camere, pre şedin ţ ii Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi

siguran ţă na ţ ional ă , membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi

alte persoane.

În exercitarea atribu ţ iilor ce îi sunt conferite, Comisia adopt ă decizii cu

votul majorit ăţ ii membrilor săi.

Lucr ările şi actele comisiei fac parte din categoria informa ţ iilor

clasificate “secrete de stat”, dacă sunt considerate de lege ca atare, cu excep ţ ia

concluziilor cuprinse în rapoartele acesteia, care sunt autorizate să fie f ăcute

publice de către Birourile permanente ale celor două Camere.

Membrii Comisiei au obliga ţ ia să respecte reglement ările legale privind

protec ţ ia informa ţ iilor clasificate în leg ătur ă cu toate documentele, datele şi

informa ţ iile de care iau cuno ştin ţă în exercitarea atribu ţ iilor care le revin,

asigurând deplina protejare a acestora, conform legilor în vigoare.

7.1.4.5. Comisiile de anchetă

Ancheta parlamentar ă reprezint ă unul dintre mijloacele prin care seexercit ă controlul parlamentar cu implica ţ ii şi obiective majore, directe sau

indirecte, privind securitatea na ţ ional ă. Ea se poate înf ă ptui fie sub forma unor

405 Ibidem, art.11.



238comisii de anchetă,406 care sunt alese de plenul Senatului sau al Camerei

Deputa ţ ilor,407 ori de către cele două Camere în şedin ţă comună , sau prinintermediul oricărei comisii permanente408 care poate ini ţ ia o anchet ă parlamentar ă “în limitele competenţelor sale materiale, privitoare la activitatea desf ăşurată de unminister sau de altă autoritate publică centrală ori a unei instituţii de sub autoritatea

acestora”. 409

Comisiile de anchet ă pot invita şi audia “orice persoană care poate avea

cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natur ă să servească la aflarea

adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei”,410 inclusiv

persoanele oficiale, cu excep ţ ia Pre şedintelui României, a pre şedin ţ ilor celor două

Camere ale Parlamentului, a Avocatului Poporului, a membrilor Cur ţ ii

Constitu ţ ionale şi ai Cur ţ ii de Conturi, a judecătorilor Înaltei Cur ţ i de Casa ţ ie şi

Justi ţ ie şi a Procurorului General al Parchetului de pe lâng ă Înalta Curte de

Casa ţ ie şi Justi ţ ie.

Potrivit principiului separa ţ iei puterilor, comisia de anchet ă nu se poate substitui competen ţ ei unui organ de jurisdic ţ ie, nici Ministerului Public şi niciinstan ţ elor judecătore şti. Ea trebuie numai să culeag ă informa ţ iile necesare potrivitmandatului acordat şi să prezinte un raport cuprinzând prelucrarea acestorinforma ţ ii care, prin dezbaterea sa în Camer ă , este adus la cuno ştin ţ a opiniei

publice. 411

Înfiin ţ area unor comisii de anchet ă se poate face fie de către ambeleCamere, fie de către una dintre Camere.

Dintre comisiile de anchet ă parlamentar ă înfiin ţ ate de cele două Camere

men ţ ionăm Comisia parlamentar ă de anchetă privind actele de corupţie, Comisia de

anchetă asupra atribuirii de locuinţe pentru parlamentari, membri ai Guvernului şi

pentru persoane din aparatul Parlamentului, Guvernului şi Preşedinţiei, în perioada

406 Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.64 alin.(4).407 A se vedea Regulamentul Senatului art.78-79 şi Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor art.72-73.408 Spre exemplificare putem menţiona în acest sens: Hot ărârea Parlamentului României nr.53 din 17 decembrie1998 privind Raportul Comisiei pentru politică economică , reformă şi privatizare a Camerei Deputa ţ ilor şi alComisiei economice a Senatului cu privire la ancheta desf ăşurat ă la Fondul Propriet ăţ ii Private (M.Of.nr.505 din 29decembrie 1998); Hot ărârea Senatului nr.10 din 10 iunie 1999 privind ini ţ ierea unei anchete (analize) de cătreComisia pentru buget, finan ţ e şi bănci a Senatului asupra oportunit ăţ ii alocării unor fonduri de la bugetul de stat pentru Banca Română de Comer ţ Exterior – BANCOREX S.A. (M.Of.nr.266 din 10 iunie 1999).409 A se vedea Regulamentul Senatului, art.76.410

A se vedea Regulamentul Senatului art.79 alin.(1).411 A se vedea I.Muraru, M.Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1999, pag.292.



2391990-1994; Comisia parlamentar ă de anchetă privind evaluarea situaţiei Societăţii

Române de Televiziune; Comisia parlamentar ă de anchetă privind desf ăşurarea

procesului de privatizare a societăţilor comerciale de către Fondul Proprietăţii de

Stat în anul 1997 etc.

Dintre comisiile înfiin ţ ate la nivelul Senatului se pot men ţ iona: Comisia

de anchetă privind cercetarea evenimentelor din decembrie 1989; Comisia de

anchetă privind activitatea Ministerului Culturii în perioada decembrie 1996-

octombrie 1999; Comisia de anchetă asupra activităţii Fondului Proprietăţii de Stat;

Comisia de anchetă privind cercetarea condiţiilor în care a fost privatizat

ROMTELECOM şi a consecinţelor acestei privatizări în plan economic şi al

siguranţei naţionale; Comisia de anchetă pentru investigarea afirmaţiilor cu privire

la existenţa unor centre de detenţie ale CIA sau a unor zboruri ale avioanelor

închiriate de CIA pe teritoriul României. 412

Comisiei de anchet ă i se încredin ţ ează un mandat prin hot ărârea

parlamentar ă ce a dispus înfiin ţ area sa, mandat în care se precizează obiectivele

concrete ale acesteia. În unele situa ţ ii obiectivele comisiei de anchet ă sunt enun ţ ate numai într-

o formă general ă. A şa, de pild ă , prin Hot ărârea Senatului nr.20 din 11 octombrie

1999 pentru înfiin ţ area unei Comisii de anchet ă asupra activit ăţ ii Fondului

Propriet ăţ ii de Stat 413 , s-a dispus că aceasta se înfiin ţ ează “cu privire la

îndeplinirea principalelor obiective de privatizare şi la modul de administrare.”

Prin Hot ărârea Senatului nr.21 din 11 octombrie 1999, privind condi ţ iile privatizării ROMTELECOM 414 s-a cerut comisiei să stabilească dacă privatizarea a

fost f ăcut ă în condi ţ ii corecte, prin compara ţ ie şi cu modul şi condi ţ iile în care a

fost efectuat ă privatizarea societ ăţ ilor similare pentru comunica ţ ii din Europa

412 Comisia de anchet ă pentru investigarea afirma ţ iilor cu privire la existen ţ a unor centre de deten ţ ie ale CIA sau aunor zboruri ale avioanelor închiriate ale CIA pe teritoriul României a fost înfiinţată prin Hot ărârea Senatului nr.29din 21 decembrie 2005, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1177 din 27 decembrie 2005.413 A se vedea: Hot ărârea Senatului nr.20 din 11 octombrie 1999, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.498 din15 octombrie 1999.414 A se vedea: Hot ărârea Senatului nr.21 din 11 octombrie 1999, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.498 din15 octombrie 1999.



240Central ă şi de Est. Totodat ă , s-a cerut să se verifice dacă s-au luat mă surile

necesare pentru protejarea cet ăţ enilor români care utilizează serviciile

ROMTELECOM şi pentru asigurarea siguranţei naţionale.

Finalul activit ăţ ii comisiilor este prezentarea rapoartelor, care urmează să fie dezbătute şi adoptate de plenul Camerei sau, după caz, de ambele Camere ale

Parlamentului, în şedin ţ a comună.

În hot ărârile ce se adopt ă se enun ţă constat ările rezultate, dispunându-se

totodat ă mă suri. A şa, de pild ă , prin Hot ărârea Parlamentului României nr.22 din

5 octombrie 1994 privind unele mă suri pentru combaterea corup ţ iei, s-a dispus

printre altele: 1) transmiterea către Parchetul General de pe lâng ă Curtea Supremă de Justi ţ ie a Raportului Comisiei parlamentare de anchet ă “în vederea investigării

şi soluţionării cazurilor semnalate în conformitate cu legile în vigoare” şi 2)

solicitarea din partea Guvernului, în termen de 30 de zile, a proiectelor de legi

referitoare la modificarea sau completarea Codului de procedur ă civil ă , Codului de

procedur ă penal ă şi altor legi “în vederea îmbunătăţirii şi asigur ării celerităţii

actului de justiţie.”

415

În problema locuin ţ elor demnitarilor, prin Hot ărârea nr.18din 22 noiembrie 1995, Parlamentul României a luat act de rezultatele anchetei,

manifestându- şi decizia “de a lua măsurile propuse în raport şi de a adopta

proiectele de legi necesare completării cadrului legislativ.” 416

În baza celor prezentate şi a exemplelor de mai sus, eviden ţ iem

următoarele concluzii:

a) Comisiile de anchetă sunt implicate de cele mai multe ori direct, darşi indirect, în cercetarea şi soluţionarea unor probleme ce ţin de securitatea şi

siguranţa naţională;

415 A se vedea: Hot ărârea Parlamentului României nr.22 din 5 octombrie 1994 privind unele mă suri pentru

combaterea corup ţ iei, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.290 din 12 octombrie 1994.416 A se vedea: Hot ărârea Parlamentului României nr.18 din 22 noiembrie 1995, Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.275 din 24 noiembrie 1995.



241 b) Camerele legiuitoare prin plenul lor, prin Birourile permanente, prin

comisiile permanente, sau prin alte organisme pot iniţia şi decide, atunci când

situaţia o impune, înfiinţarea acestor comisii de anchetă;

c) De cele mai multe ori aceste comisii cooptează în aparatul lor de lucruexper ţi, specialişti de înaltă clasă profesională şi probitate morală, capabili să

soluţioneze problema respectivă;

d) În urma anchetelor performante, organele abilitate ale statului se

autosesizează sau pot fi sesizate asupra unor probleme grave ce afectează

securitatea naţională a României.

În final, se mai poate concluziona că activitatea de implicare a

structurilor parlamentare în realizarea Securit ăţ ii Na ţ ionale a României este

major ă , complexă , derivat ă din însăşi natura securit ăţ ii na ţ ionale ca problemă

prioritar ă , de stat.

7.2. Funcţia legislativă a Parlamentului şi securitatea naţională –

dimensiuni, coordonate, realizări şi limite

Primordial în domeniul securităţii naţionale, şi, în mod deosebit, pentru

componentele de siguranţă naţională şi ordine publică, este desigur atributul de

“legalitate”, de “domnie a legii”, de “ suprema ţ ie juridică a legii” – ceea ce

înseamnă că acest domeniu al relaţiilor sociale este unul aflat într-o necesar ă şi

strânsă interdependenţă cu legea, cu o triplă semnificaţie:

a) acest domeniu este reglementat juridic ca orice alt domeniu social;

b) este unul de aplicarea întocmai a legii;c) are cu preponderen ţă sarcini şi competen ţ e de supraveghere şi control a

aplicării legii.Apreciem astfel că func ţ ia legislativă a Parlamentului se manifestă pregnant,

precis şi coerent în domeniul securităţii naţionale, având la bază principiile

constituţionale ale ordinii democratice în statul de drept, principii unanim

recunoscute şi argumentate de teoria şi practica juridică: a) concep ţ ia despre

drepturi şi libert ăţ i a statului de drept; b) legea ca expresie a voin ţ ei generale;c) separa ţ ia puterilor statului; d) independen ţ a justi ţ iei; e) suprema ţ ia legilor .



242 În baza celor exprimate până în prezent în literatura juridică, suprema ţ ia legii

este un principiu constituţional al statului de drept ce exprimă acea tr ăsătur ă a legii,

în virtutea căreia legea elaborată de puterea legislativă a statului, în conformitate cu

litera şi spiritul Constituţiei, este superioar ă juridic tuturor actelor normative

existente într-un sistem constituţional, evident cu excepţia legii fundamentale. Sau,

după definiţia dată de profesorul Tudor Dr ăganu, supremaţia legii este “acea

caracteristică a ei care- şi g ă se şte expresia în faptul că normele pe care le stabile şte

nu trebuie să corespund ă nici unor alte norme în afar ă de cele constitu ţ ionale, iar

celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de

vedere al eficacit ăţ ii lor juridice.” 417

Este astfel limpede faptul că obligativitatea legii – supremaţia acesteia asigur ă

ordinea constituţională în statul de drept. Acest fapt desigur este de esenţa cerinţelor

statului de drept, adică a preeminenţei legii în reglementarea relaţiilor sociale, în

sensul art.16 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia “ Nimeni nu este mai presus de

lege”.

Apreciem totodată că în acest context, oferit de principiile constituţionale ale

ordinii democratice din statul de drept, manifestarea funcţiei legislative a

Parlamentului României, în domeniul securităţii naţionale, poate avea loc numai în

cadrul stipulat prin art.1 din Constituţia ţării noastre, unde se arată că:

“(1) România este stat na ţ ional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

(3) România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea

omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor

democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi

sunt garantate.

417 A se vedea T.Dr ăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pag.58.



243 (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului

puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei

constituţionale.

(5) În România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor esteobligatorie.” 418

Sau, cu alte cuvinte, vorbind de securitatea naţională a României, Parlamentul

îşi realizează funcţia sa legislativă în acest domeniu cu strictă delimitare din partea

caracterelor constituţionale ale statului român. Este şi acesta un motiv pentru care

Legea noastr ă fundamentală face multe alte referiri la problematica apăr ării ţării,

siguran ţ ei na ţ ionale, rolului for ţ elor armate, st ării de asediu, st ării de urgen ţă etc.,iar legile elaborate de Parlament ce vizează domeniile apăr ării, ordinii publice şi

siguranţei naţionale sunt cu preponderenţă legi din categoria “legilor organice” cu

putere juridică superioar ă şi elaborate într-o procedur ă parlamentar ă complexă.

Legile organice care ocupă locul secund în ierarhie, după cele constituţionale,

îmbracă tr ăsături distincte în funcţie de conţinutul lor şi de majoritatea de voturi

cerută pentru adoptarea acestora. Ele reprezintă prelungirea materiilorconstituţionale şi pot interveni numai în domeniile expres prevăzute de legea

noastr ă fundamentală, domenii în care Guvernul nu poate fi abilitat pentru a

interveni prin ordonanţe, ci doar prin hotărâri, acolo unde este cazul, pentru

organizarea executării acestora.

Examinând dispoziţiile Constituţiei României se poate reţine, din art.73, că

sistemul securităţii naţionale, cu toate componentele sale, se circumscrie în bună

parte domeniului de legiferare al legilor organice, categorie de legi ce

reglementează relaţiile sociale din segmentele de importanţă major ă ale societăţii.

418 A se vedea în acest sens şi: M.Constantinescu, I.Muraru, A.Iorgovan, Revizuirea Constitu ţ iei României, Explica ţ ii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag.5-8. Autorii subliniază faptul că în procesul de revizuire aConstituţiei, prin Legea nr.429/2003, prevederile art.1 al Legii fundamentale au fost completate cu două principiifundamentale: separa ţ ia şi colaborarea puterilor în stat şi, în al doilea rând, suprema ţ ia Constitu ţ iei şi obligativitatealegilor (alin.(4) şi (5)). Primul principiu, deşi f ăcea parte din concepţia normativă a Constituţiei din 1991, după cumam mai ar ătat, s-a impus acum de a fi consacrat în mod expres, având avantajul pe care întotdeauna o normă expresă

prezintă faţă de aceea rezultată din interpretare: certitudinea, în mod strict, previzibilitatea în mod indubitabil. Aldoilea principiu al supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii legii, exprimă poziţia supremativă de supralegalitate aLegii fundamentale şi obligativitatea legii – legalitatea, ca esenţă a cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei



244 Pe de altă parte, este foarte important de precizat faptul că în mod exclusiv

reglementarea organizării şi funcţionării autorităţilor administrative din domeniul

securităţii naţionale se face prin lege. Ministerul Apăr ării şi până la reorganizare

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative au fost singurele ministere al căror

organizare şi funcţionare sunt reglementate de Parlament.419 Ulterior, organizarea şi

funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative au fost

reglementate prin “ordonan ţă de urgen ţă” supusă dezbaterii Parlamentului şi

devenită “lege”420, în condiţiile în care organizarea şi funcţionarea tuturor celorlalte

ministere au continuat să fie stabilită prin “hot ărâri de Guvern”. Dacă în practică

Guvernul încalcă în mod repetat prevederile art.117 alin.(1) din Constituţie, care

prevede că “ Ministerele se înfiin ţ ează , se organizează şi func ţ ionează potrivit legii”,

emiţând hotărâri în această materie, pentru ministerele prezentate mai sus nu s-a

întâmplat aşa. De asemenea, toate serviciile de informaţii sunt înfiinţate, organizate

şi funcţionează tot în baza legii.421

Dar, mai mult decât atât, apreciem în acest context că exercitarea funcţiei

legislative a Parlamentului este pusă în relaţie directă cu rolul acestei instituţii

fundamentale a statului de exponent al suveranităţii dar şi al securităţii naţionale.

Activitatea legislativă a Parlamentului pe domeniul securităţii naţionale este

complexă dar şi vastă, fapt ce rezultă din complexitatea domeniului, din diversitatea

şi numărul mare de structuri care îi apar ţin şi mai ales din nevoia de ordine şi

legalitate în domeniu. Apărarea, ordinea publică, siguranţa naţională trebuie să fie

domenii în care relaţiile sociale sunt puse pe temeiuri juridice clare, altfel nu poate

fi vorba de legalitate, echilibru, control şi supraveghere a executării legilor.

legii în reglementarea relaţiilor sociale, în sensul altei prevederi constituţionale (art.16 alin.(2): “ Nimeni nu este mai presus de lege”.419 A se vedea Legea nr.41/1990 privind organizarea şi func ţ ionarea Ministerului Apăr ării Na ţ ionale, MonitorulOficial al României, Partea I, nr.147 din 19 decembrie 1990 şi Legea nr.40/1990 privind organizarea şi func ţ ionarea Ministerului de Interne, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.146 din 18 decembrie 1990420 A se vedea Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului nr.63/2003 privind organizarea şi func ţ ionarea Ministerului Administra ţ iei şi Internelor , devenită Legea nr.64 din 22 decembrie 2003 şi, ulterior, OUG nr.30/2007.421 A se vedea: Legea nr.14/1992 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului Român de Informa ţ ii, MonitorulOficial al României, Partea I, nr.33 din 3 martie 1991; Legea nr.92/1996 privind organizarea şi func ţ ionarea

Serviciului de Telecomunica ţ ii Speciale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.163 din 30 iunie 1996; Legeanr.1/1998 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului de Informa ţ ii Externe, Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.7 din 12 ianuarie 1998; Legea nr.191/1998 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului de Protec ţ ie şi Pază, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.402 din 22 octombrie 1998.



245 Perioada de tranziţie a României de la totalitarism la democraţie şi procesele

treptate de consolidare democratică, inclusiv a structurilor de securitate naţională,

au presupus o accentuată reformă legislativă în domeniu.

O importanţă major ă a avut-o şi continuă s-o aibă implicarea funcţiei

legislative a Parlamentului în procesul complex de armonizare legislativă în vederea

integr ării ţării noastre în structurile euroatlantice – integrarea în Uniunea Europeană

şi aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, fapt evidenţiat prin completarea

Constituţiei revizuite cu Titlul VI “ Integrarea euroatlantică” cu cele două articole

148 „ Integrarea în Uniunea Europeană” şi 149 „ Aderarea la Tratatul Atlanticului

de Nord ” şi printr-o multitudine de acte normative adoptate în acest scop. Într-un

capitol următor al lucr ării noastre relief ăm, pentru perioada 1990 – 2007, întregul

efort legislativ al Parlamentului României pe domeniul securităţii naţionale dar şi

cel special direcţionat de adaptarea la cerinţele NATO. Distingem astfel coordonate

importante ale raporturilor dintre Parlament şi instituţiile de securitate naţională.

Drept urmare, funcţia legislativă a Parlamentului se exercită într-un mod

deosebit în domeniul securităţii naţionale, ceea ce evidenţiază o implicare specială

de înaltă r ăspundere naţională a Legislativului în realizarea securităţii naţionale, dar,

totodată, această funcţie, în anumite situaţii extraordinare determinate de stările

excepţionale de criză422, în care se poate afla statul de drept, poate fi limitată, după

cum vom vedea într-un alt capitol următor, din motive ce ţin desigur tot de

securitatea naţională.

7.3. Controlul parlamentar şi securitatea na ţ ional ă

7.3.1. Controlul parlamentar asupra activit ăţ ii autorit ăţ iloradministrative din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale – modalit ăţ i,

organizare, func ţ ionare

Instituţiile din domeniul securităţii naţionale – ca autorităţi administrative ce

realizează politica internă şi externă a ţării într-un domeniu distinct, special - sunt

supuse, în condiţiile prevăzute de Constituţie, controlului Parlamentului.



246 Din analiza normelor constituţionale, a principiilor generale de drept

constituţional şi a practicii în domeniu din alte state rezultă faptul că sistemul

instituţional al securităţii naţionale acţionează în deplinătatea competenţelor sale

pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin ca întreg şi ale fiecărei structuri în parte.

Controlul parlamentar se exercită numai în limita prevederilor constituţionale şi

legale şi prin folosirea modalităţilor pe care Parlamentul le are la dispoziţie,

ţinându-se permanent seama de specificul acestor autorităţi administrative.

Formele şi metodele controlului parlamentar sunt, desigur, după cum am

văzut, diverse şi variate, ele însumând o gamă largă de proceduri şi modalităţi de

control care, în cazul instituţiilor din domeniul securităţii naţionale, se raportează

fireşte, la sistemul relaţional al Parlamentului cu instituţiile în cauză şi, mai mult

decât atât, la specificul şi particularităţile activităţilor ce urmează a fi controlate.

Controlul parlamentar, şi în acest caz, poate avea un caracter deplin – prin

faptul că el se întinde asupra întregii activităţi desf ăşurate, potrivit Constituţiei şi

legilor speciale în domeniu, având dreptul de a anula şi în acest caz acte ilegale, de

a revoca instituţii sau înalţi funcţionari ai acestora a căror activitate este

nesatisf ăcătoare. Deci, ca în toate celelalte cazuri, şi în domeniul securităţii

naţionale putem aprecia controlul parlamentar ca fiind este necesar şi deplin.

Cât priveşte modalităţile specifice prin care se exercită controlul parlamentar

asupra autorităţilor administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale acestea

pot fi sistematizate astfel:

a) Controlul parlamentar exercitat prin aprobarea de către Parlament a

unor acte ale Executivului a unor mesaje, rapoarte, programe. Potrivit Constituţiei

unele organe de stat au obligaţia de a prezenta Parlamentului spre rezolvare

prealabilă sau ulterioar ă unele acte sau mesaje, rapoarte, programe.

Au asemenea obligaţii constituţionale şefii de state, şefii de guverne. Astfel,

Parlamentul ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu privire la principalele

probleme politice ale naţiunii între care cele privind securitatea naţională ocupă un

loc central (art.88 din Constituţie); aprobă, în prealabil sau ulterior, acte ale

422 A se vedea C. Monac, în St ările excep ţ ionale, Editura Forum, Bucureşti, 2000, pag.158-161.



247Preşedintelui privind: mobilizarea par ţ ial ă sau general ă a for ţ elor armate;

declararea st ării de r ă zboi; instituirea st ărilor excep ţ ionale (art.92 alin.(2) şi (3)

din Constituţie); ascult ă şi aprobă programul Guvernului (art.102 şi 103 din

Constituţie); aprobă anual raportul Cur ţ ii de Conturi (art.140 alin.(2) din

Constituţie); nume şte Avocatul Poporului şi aprobă raportul acestuia (art.58 şi 60

din Constituţie).

b) Controlul exercitat prin comisiile parlamentare este un control eficient

practicat destul de des. În sens larg, comisiile permanente pot efectua control în

domeniul lor de activitate, dar sunt adesea situaţii când aceste funcţii sunt

încredinţate unor comisii speciale de control, cum sunt cele pe domeniul siguranţei

naţionale la care ne-am referit anterior, unor comisii de anchetă sau comisii

speciale. Aceste comisii au uneori puteri asemănătoare cu cele judiciare, citează

martori care au obligaţia legală de a se prezenta şi de a r ăspunde în faţa comisiei.

Constituţia României consacr ă comisiile de anchetă prin art.64 alin.(4).

c) modalităţile de acţiune prevăzute în Capitolul IV din Titlul III din

Constitu ţ ia României au deplină valabilitate şi pentru domeniul securităţii

naţionale. Prin art.111 al Legii fundamentale, referitor la informarea

Parlamentului, se stipulează: “(1) Guvernul şi celelalte organe ale administra ţ iei

publice, în cadrul controlului parlamentar al activit ăţ ii lor, sunt obligate să

prezinte informa ţ iile şi documentele cerute de Camera Deputa ţ ilor, de Senat sau de

comisiile parlamentare, prin intermediul pre şedin ţ ilor acestora. În cazul în care o

ini ţ iativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a

bugetului asigur ărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie. (2) Membrii Guvernului au acces la lucr ările Parlamentului. Dacă li se solicit ă

prezen ţ a, participarea lor este obligatorie.”

Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul senatorilor şi

deputaţilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi, desigur, obligaţia acestora de

a le furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia, prin art.111, stabileşte că

Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice în cadrul controlului parlamentar al activităţilor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele



248cerute de Senat, de Camera Deputaţilor sau de comisiile parlamentare, prin

intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele celor două Camere ale

Parlamentului României prevăd în detaliu modul de solicitare a unor asemenea

informaţii cu anumite nuanţări.

În temeiul celor prezentate mai sus, este limpede faptul că în privinţa

controlului Parlamentului asupra Administraţiei publice nu există excepţii şi deci

atât Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ca autoritate administrativă autonomă cu

rol coordonator al securităţii naţionale, cât şi autorităţile administrative specializate

în domeniul securităţii naţionale, au obligaţia constituţională a informării

Parlamentului.

Apreciem, în acelaşi timp, că prevederile alin.(2) din textul constituţional

prezentat mai sus nu pot fi restrictive doar la miniştrii consideraţi membri ai

Guvernului şi aceasta din următoarele motive: pe de o parte şefii unor structuri de

informaţii sunt asimilaţi miniştrilor sau secretarilor de stat iar cei ai structurilor de

informaţii departamentale pot fi reprezentanţi sau delegaţi de către miniştrii lor la

lucr ările Parlamentului; dar, mai mult decât atât, tot în Constitu ţ ie, la art.68

alin.(1), se stipulează că “(1) Ş edin ţ ele celor două Camere sunt publice.” Deci

apreciem de prisos prevederea “ Membrii Guvernului au acces la lucr ările

Parlamentului”.

d) o altă modalitate de control parlamentar, stipulată prin art.112 din Legea

noastr ă fundamentală, este cea a întrebărilor şi interpel ărilor : 423

423 Întrebările pot fi adresate Guvernului sau miniştrilor potrivit art.112 din Constituţie sau altor conducători ai administraţiei publice (potrivitregulamentelor parlamentare).

Acestea sunt cereri adresate de către senatori sau deputaţi organelor de stat (îndeosebi Guvernului sau miniştrilor) în legătur ă cu activitateaanalizată de Parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc.

Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc reguli detaliate privind întrebările, lucru firesc faţă de frecvenţa acestora înviaţa parlamentar ă şi de rolul lor în exercitarea funcţiei de control.

Sunt stabilite reguli privind: forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care pot fi formulate (ziua, orele); conţinutul şi duratatimpului de r ăspuns; timpul pentru replică; anumite efecte juridice.

Interpel ările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamenteleCamerelor. De regulă obiectul oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune la preşedintele Camerei care o supune atenţiei acesteia spre ahotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume şedinţă. De asemenea, dacă se socoteşte necesar, discuţiile asupra interpelării seîncheie printr-o moţiune (art.112 alin.(2) din Constituţie). Interpelarea, de regulă, presupune un vot. Ea pune în joc responsabilitatea Guvernului înfaţa Parlamentului.

Potrivit Constituţiei (art.112) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să r ăspundă la interpelările sau la întrebările

formulate de senatori sau de deputaţi. Dispoziţiile regulamentare privesc timpul în care se pot adresa procedurile ce trebuie urmate.



249 “(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obliga ţ ia să r ă spund ă la

întrebările sau la interpel ările formulate de deputa ţ i sau de senatori, în condi ţ iile

prevă zute de Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.

(2) Camera Deputa ţ ilor sau Senatul poate adopta o mo ţ iune simpl ă prin care

să- şi exprime pozi ţ ia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori,

după caz, cu privire la o problemă ce a f ăcut obiectul unei interpel ări.”

Consider ăm că prevederile acestui articol pot fi par ţial valabile pentru

sistemul instituţional al siguranţei naţionale în sensul că obiectul întrebărilor şi

interpelărilor în problematica securităţii naţionale şi, mai ales, a siguranţei naţionale

trebuie să fie limitat la aspecte de ordin principial, general, f ăr ă a avea în vedere

procedee, metode ce ţin de munca operativă, de posibilitatea desconspir ării de

persoane, de nume sau elemente ce intr ă sub incidenţa prevederilor legale privind

accesul la informa ţ iile clasificate.

Rezultatele controlului parlamentar, şi în cazul de faţă, pot fi, evident, diferite:

unele acţiuni de control cum ar fi, de pildă, informarea parlamentarilor se pot solda

cu obţinerea unor elemente necesare promovării unor viitoare proiecte de legi sau

propuneri legislative. Întrebările şi interpel ările care au ca obiect probleme acute

trebuie să ducă în mod necesar la corectarea unor deficienţe, la perfecţionarea

activităţii instituţiilor respective. În acelaşi timp, demiterea unor persoane cu

func ţ ii de conducere, care în temeiul controlului parlamentar şi-au dovedit

incompetenţa sau au săvâr şit abateri grave, r ămâne o măsur ă extremă, dar eficace,

pentru acele cazuri în care persoanele în cauză sau instituţiile supuse controlului

parlamentar nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle ce le reveneau. În

acest caz nu trebuie uitate procedurile de numire şi demitere din funcţii şi faptul că

în anumite situaţii Parlamentul este doar organ de avizare.

În cazul instituţiilor din domeniul apăr ării, ordinii publice şi siguranţei

naţionale un control eficient practicat cu consecvenţă este cel exercitat prin

comisiile parlamentare de specialitate comune sau speciale. Date fiind specificul şi

particularităţile activităţilor controlate, comisiile respective sunt cele mai îndrituite

să efectueze acest control. Dar, mai mult decât atât, Comisia comună permanent ă a



250Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar

asupra activit ăţ ii Serviciului Român de Informa ţ ii şi Comisia special ă a Camerei

Deputa ţ ilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra

activit ăţ ii Serviciului de Informa ţ ii Externe au fost înfiinţate cu un obiectiv clar ce

rezultă chiar din textul denumirii lor “controlul parlamentar ”.

În cadrul controlului exercitat de comisiile parlamentare este de evidenţiat

activitatea membrilor comisiilor în teren, în cadrul instituţiilor respective şi, în mod

deosebit, la eşaloanele inferioare: unităţi, subunităţi, formaţiuni, puncte de lucru,

pichete, uzine cu producţie specială. Contactul direct cu oamenii, discuţiile purtate

cu aceştia, cunoaşterea directă a condiţiilor lor de muncă şi viaţă, a problemelor cu

care se confruntă, apreciem că pot fi de un real folos pentru calitatea deciziilor

parlamentare.

În acest context consider ăm necesar să evidenţiem şi câteva coordonate

ale controlului parlamentar asupra serviciilor de informa ţ ii, acesta fiind un control

cu anumite particularităţi şi care dă adesea naştere la o serie de controverse şi

discuţii mai ales de natur ă politică şi chiar politicianistă, cu o explicaţie simplă şiclar ă în dictonul “cine de ţ ine informa ţ ia de ţ ine puterea”.

Baza juridică a controlului parlamentar asupra activităţii serviciilor de

informaţii este de natur ă constituţională, rezultând din Constituţia României art.65

alin.(2) lit.h), unde se prevede:

(2) Camerele î şi desf ăşoar ă lucr ările şi în şedin ţ e comune potrivit unui

regulament adoptat cu votul majorit ăţ ii deputa ţ ilor şi senatorilor pentru:…

h) numirea, la propunerea Pre şedintelui României, a directorilor serviciilor de informa ţ ii şi exercitarea controlului asupra activit ăţ ii acestor servicii.”.

La rândul său, cadrul legislativ special al activităţii de realizare a

siguranţei naţionale cuprinde o serie de prevederi specifice privind exercitarea

controlului parlamentar pentru fiecare serviciu de informaţii. Spre exemplificare,

prezentăm următoarele acte normative în vigoare:



251 ● Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României, la art.8

alin.(1) stabileşte că activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale

se desf ăşoar ă de către Serviciul Român de Informa ţ ii, organul de stat specializat în

materia informaţiilor din interiorul ţării şi de către Serviciul de Informa ţ ii Externe,

organul de stat specializat în obţinerea din str ăinătate a datelor referitoare la

siguranţa naţională. Totodată la alin.(3) prevede că: “ Activitatea organelor de stat

prevă zute la alin.(1) este controlat ă de către Parlament ”.

● Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului

Român de Informaţii la art.2 alin.(2)-(4) stipulează: “ Activitatea Serviciului Român

de Informa ţ ii este controlat ă de către Parlament ”. Anual sau când Parlamentul

hotăr ăşte, directorul Serviciului Român de Informaţii prezintă acestuia rapoarte

referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii,

potrivit legii.

• Legea nr.1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de

Informaţii Externe stipulează, de asemenea, la art.3 : “Controlul asupra activit ăţ ii

Serviciului de Informa ţ ii Externe este exercitat de Parlamentul României, curespectarea secretului asupra mijloacelor şi surselor de informare… Controlul

parlamentar are ca obiectiv verificarea concordan ţ ei activit ăţ ii Serviciului de

Informa ţ ii Externe cu Constitu ţ ia României şi cu politica statului român...”

Organizarea, funcţionarea şi modalităţile de exercitare a controlului se

stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament.

În baza dispoziţiilor legale sus-menţionate, Parlamentul României a

adoptat Hot ărârea nr.30 din 16 iunie 1993 privind organizarea şi funcţionarea

Comisiei comune permanente a Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului pentru

exercitarea controlului parlamentar asupra activit ăţ ii Serviciului Român de

Informa ţ ii şi Hot ărârea nr.44 din 27 octombrie 1998 privind organizarea şi

funcţionarea Comisiei speciale a Camerei Deputa ţ ilor şi Senatului pentru

exercitarea controlului parlamentar asupra activit ăţ ii Serviciului de Informa ţ ii Externe.



252 Comisiile au dreptul să solicite Serviciului Român de Informaţii şi,

respectiv, Serviciului de Informaţii Externe rapoarte, informări şi explicaţii scrise,

date şi informaţii şi pot audia persoane în legătur ă cu problemele analizate.

Cât priveşte obliga ţ iile celor două servicii de informaţii, acestea constau,în principal, în:

a) punerea la dispoziţia Comisiilor în termen util a rapoartelor,

informărilor, explicaţiilor, documentelor, datelor şi informaţiilor solicitate;

b) permiterea audierii persoanelor indicate de Comisie (se

subînţelege că în măsura în care acestea fac parte din personalul Serviciului).

De la obligaţiile menţionate fac excepţie “ac ţ iunile informative aflate în

curs de executare, alte activit ăţ i operative privind siguran ţ a na ţ ional ă , apreciate ca

atare de comisie la recomandarea Biroului executiv al Consiliului director al

Serviciului Român de Informa ţ ii, precum şi mijloacele şi metodele concrete folosite

în munca de informa ţ ii, în mă sura în care nu contravin Constitu ţ iei şi legilor în

vigoare”424 şi, respectiv, “documentele, datele şi informa ţ iile în leg ătur ă cu

ac ţ iunile informative privind siguran ţ a na ţ ional ă aflate în curs sau care urmează a

fi executate, apreciate ca atare de către Comisie, la recomandarea Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării, precum şi informa ţ iile care pot conduce la

desconspirarea calit ăţ ii reale a cadrelor operative, la identificarea surselor de

informare, a metodelor şi mijloacelor de muncă concrete folosite în activitatea de

informa ţ ii, în mă sura în care acestea nu contravin Constitu ţ iei şi legisla ţ iei în

vigoare.”425

Ca mecanism de realizare a controlului, solicitarea datelor şi informaţiilornecesare fiecărei Comisii, precum şi orice alt demers în relaţiile acestora cuserviciile de informaţii pe care le controlează se realizează, pentru fiecare serviciu,

prin preşedintele comisiilor respective.

Solicitarea poate veni şi din partea oricărui alt membru al uneia sau alteia

din cele două Comisii, dar numai dacă există acordul acestora în plenul lor.

424 Hot ărârea Parlamentului României nr.30 din 23 iunie 1993 art.7 alin.(2).425 Hot ărârea Parlamentului României nr.44 din 27 octombrie 1998 art.9.



253 Solicitările se adresează numai directorilor serviciilor de informaţii şi,

după caz, înlocuitorilor legali ai acestora.

Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru

exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român deInformaţii prezintă anual, în şedinţa comună a celor două Camere, un raport

referitor la activitatea desf ăşurată.

De asemenea, la cererea Birourilor permanente ale celor două Camere,

sau când apreciază necesar, fiecare din cele două Comisii prezintă Parlamentului

rapoarte cu privire la constatările şi concluziile rezultate din exercitarea atribuţiilor

ce le revin.

7.3.2. Unele coordonate, teze şi recomand ări ale „Centrului pentru Controlul

Democratic al For ţ elor Armate, Geneva” privind controlul democratic

parlamentar asupra activit ăţ ii serviciilor de informa ţ ii

Apreciem că în perioada ce a urmat Revoluţiei din Decembrie 1989, în

România activitatea de instaurare, perfecţionare şi consolidare pe baze democratice

moderne a vieţii parlamentare a fost permanent însoţită de realizarea pârghiilor de

control parlamentar asupra structurilor de securitate naţională şi, în mod deosebit,

asupra serviciilor de informaţii. În prezent în România există în acest sens cadrul

instituţional şi legislativ adecvat şi funcţional. Desigur că acesta este în permanenţă

perfectibil şi receptiv la cerinţele privind compatibilizarea şi interoperatibilitatea cu

sistemele similare din ţările membre NATO şi UE, dar reamintim că în acest proces

trebuie să existe în permanenţă un element fundamental – interesul na ţ ional .

Este astfel important de reamintit că, în contextul analizat, în cadrul

controlului parlamentar, şi pentru România sunt demne de luat în seamă, supuse

atenţiei şi analizei o serie de coordonate, teze şi recomandări ce se desprind din

activitatea Centrului pentru Controlul Democratic al For ţ elor Armate, Geneva.426

Pentru etapa în care ne aflăm când România este membru NATO, şi pentru faptul că

426 A se vedea A.R.Timofte, Originile şi mărirea, declinul şi rena şterea lumii informa ţ iilor secrete, EdituraAcademiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2004, pag.432-440.





255 • comisia parlamentar ă de control nu trebuie să de ţ ină autoritatea

de a orienta serviciile de informa ţ ii către ini ţ ierea anumitor investiga ţ ii sau

abordarea anumitor cazuri; decizia în leg ătur ă cu persoanele sau cazurile care

necesit ă a fi investigate apar ţ ine executivului, deoarece comisia fiind un organ

politic, este supusă atât oportunismului politic cât şi reac ţ iilor exagerate;

• este de datoria membrilor comisiei să dovedească sim ţ de

r ă spundere şi să evite să dea amploare unor momente de criză;

• în activitatea de control este necesar echilibrul între pă strarea

independen ţ ei şi asumarea criticilor, pe de o parte, şi asigurarea unei atmosfere de

lucru între comisie şi serviciile de informa ţ ii, pe de alt ă parte;

• comisia de control trebuie să evite, în aceea şi mă sur ă , să devină

protectorul sau avocatul serviciilor de informa ţ ii;

• autoritatea comisiei de control a activit ăţ ii de informa ţ ii se

constituie într-un memento la adresa serviciilor de informa ţ ii de a- şi desf ăşura

corect activitatea şi într-o garan ţ ie pentru public, prin intermediul parlamentarilor

membri ai comisiei, că serviciile nu ac ţ ionează la bunul lor plac;

• controlul parlamentar trebuie să fie nepărtinitor şi discret;

experien ţ a a demonstrat că dacă membrii comisiei se dovedesc de încredere,

serviciile vor fi sincere şi directe cu ace ştia;

• comisiile de control trebuie să fie mai mult incisive decât să se

plaseze pe o pozi ţ ie de adversitate;

• accesul la informa ţ ii va spori pe mă sur ă ce încrederea cre şte;

• presiunile şi responsabilit ăţ ile de alt ă natur ă sunt cauza pentrucare pu ţ ini parlamentari dedică suficient timp deprinderii unei reale expertize înactivitatea de informa ţ ii, ceea ce înseamnă că accentul se va pune pe utilizareaexper ţ ilor din rândul personalului calificat;

• este indicat ă extinderea ariei de control dincolo de serviciile de

informa ţ ii, la utilizatorii de informa ţ ii;



256 • cei mandata ţ i să exercite controlul vor trebui să l ămurească

faptul că le pot fi încredin ţ ate informa ţ ii clasificate şi că au capacitatea de a emite

rapoarte complete, concise şi riguros argumentate, dar care să nu compromit ă sub

nici o formă securitatea na ţ ional ă;

• comisia parlamentar ă prin dezbaterile, audierile şi rapoartele

sale trebuie să contribuie la sporirea transparen ţ ei şi a vizibilit ăţ ii publice a

activit ăţ ii de informa ţ ii;

• comisia trebuie să contribuie la cre şterea nivelului de

con ştientizare a opiniei publice.

Chiar dacă în bună parte conţinutul acestor teze şi recomandări se regăsesc

în activitatea comisiilor noastre de control parlamentar, apreciem totuşi binevenită o

reflecţie atentă chiar repetată asupra lor.

7.3.3. Controlul parlamentar - factorii de risc şi amenin ţările la adresa


7.3.3.1. Riscuri, pericole, amenin ţări şi posibile agresiuni la adresa

securit ăţ ii na ţ ionale – delimit ări conceptuale, moduri şi

niveluri de percep ţ ie

Securitatea naţională privit ă ca deziderat şi împlinire exprimă profundevalen ţ e pozitive, după cum polul său opus, respectiv starea de insecuritate, esteexpresia valen ţ elor negative. Iat ă un spa ţ iu cuprins între securitate şi insecuritate,

pentru care opinăm că este cadrul în care putem vorbi de riscuri, pericole,amenin ţări şi agresiuni, dar şi de mă suri eficace de gestionare a acestora şi deapărare împotriva lor, respectiv de o strategie viabil ă privind securitateana ţ ional ă.427

Riscul este definit de Dic ţ ionarul explicativ al limbii române ca fiind“posibilitatea de a (se) ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz saude suportat o pagubă , pericol posibil”428 – definiţie foarte apropiată de cea a

pericolului – “situa ţ ia sau întâmplarea care pune sau poate pune în primejdieexisten ţ a, integritatea cuiva sau a ceva”.429

427 A se vedea C.Monac, în Op.cit ., pag.40-52.428 Dic ţ ionar explicativ al limbii române, (DEX), Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag.929.429 Ibidem, pag.778.



257 Consider ăm că, transpuse la domeniul securităţii naţionale, riscul şi pericolul

ca noţiuni uzitate în definirea stării de (in)securitate se detaşează într-o mică măsur ă

una de alta, pericolul urmând gradul, imediat şi foarte aproape riscul, fiecare

indicând un anumit nivel al stării de (in)securitate. Atât riscul cât şi pericolul

implică prezenţa factorului de afectare a securităţii, dar şi potenţialitatea

manifestării acestuia.

Amenin ţ area vizând securitatea naţională implică existenţa factorilor de risc

şi, într-o anumită măsur ă, dezechilibrul acestora (stare de pericol), dar mai ales

ceea ce îi este caracteristic acestei situaţi – exprimarea intenţiei sau voinţei de

acţionare a unui instrument de for ţă pentru intimidarea adversarului sau satisfacerea

unor interese proprii pe seama acestuia. Deci, în timp ce riscul şi pericolul sunt

subsumate ameninţării şi constituie agresiuni potenţiale, ameninţarea este o

agresiune nonviolentă şi/sau indirectă care, de cele mai multe ori afectează pe cale

nemilitar ă starea şi sistemul agresat, îmbr ăcând forme ale presiunilor politico-

diplomatice, culturale, ale agresiunii psihologice, informaţionale, economice,

imagologice etc. Dreptul internaţional public consacr ă drept exemple de ameninţări

cu for ţa activităţile şi demonstraţiile militare ale unui stat desf ăşurate la frontiera

altui stat sau propaganda de r ăzboi.

Agresiunea este acea acţiune prin care sunt vătămate valorile fundamentale ce

exprimă starea de securitate a unei ţări (integritate teritorială, suveranitate naţională,

ordinea constituţională etc.). Presupune întrebuinţarea violenţei, a for ţei atât în

formă directă (invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către for ţele armate ale

altui stat, ocupaţia militar ă, chiar şi temporar ă, bombardarea teritoriului altui stat,

atacul armat al unui stat împotriva for ţelor armate sau flotelor maritime şi aeriene

civile ale altui stat etc.), cât şi ca acte de agresiune armată indirectă (admiterea de

către un stat ca teritoriul său să fie folosit de un alt stat împotriva unui stat ter ţ,

trimiterea de către un stat, sau în numele său de bande înarmate sau de mercenari

care săvâr şesc acte împotriva altui stat, r ăzboiul radioelectronic etc.) sau, ceea ce

este de actualitate în ultimul timp, acţiuni ale terorismului internaţional.



258 Deci, riscul, pericolul, amenin ţ area şi agresiunea trebuie înţelese ca forme

cu grad diferit de manifestare a ostilităţilor for ţelor geofizice naturale şi

socioumane, care acţionează din exterior, din interior sau combinativ asupra

sistemului de referinţă, în cazul nostru securitatea naţională. Fiecare dintre ele

analizat ca element gradual, dar şi din punct de vedere al conţinutului şi diversităţii,

exprimă o anumită stare de (in)securitate statală şi reprezintă noţiuni de maxim

interes în strategia securităţii naţionale.

Din concepţia unor state privind securitatea naţională desprindem implicări

directe ale noţiunilor la care ne referim.430 În concepţia Bulgariei securitatea

naţională este “acea stare în care pentru stat nu exist ă pericol de atac armat,

presiune politică sau obliga ţ ii economice (…). Securitatea na ţ ional ă se consider ă a

fi garantat ă atunci când conducerea de stat apreciază că nu exist ă amenin ţ are a

intereselor na ţ ionale, sau amenin ţ are exercitat ă de orice fel de presiuni şi obliga ţ ii,

sau că aceast ă amenin ţ are poate fi compensat ă , neutralizat ă sau controlat ă”.431

Pentru Elve ţ ia politica de securitate naţională constituie o parte a politicii globale,

consacrat ă ansamblului de pericole amenin ţătoare.432 În ceea ce priveşte Austria

“obiectivele politicii de securitate na ţ ional ă sunt apărarea popula ţ iei, a teritoriului

na ţ ional şi a valorilor fundamentale ale statului împotriva tuturor riscurilor,

pericolelor şi amenin ţărilor.

Exemplele prezentate reprezintă concepţia în domeniul securităţii naţionale a

unor state din categoria celor mici şi mijlocii unde, după cum am observat, noţiunile

de risc, pericol şi amenin ţ are se situează la loc central. În antiteză, se pot observa

obiectivele de securitate naţională adoptate de marile puteri, caz în care nu seoperează cu noţiuni cum sunt cele de risc, pericol, ameninţare, agresiune. Astfel,

obiectivele centrale ale strategiei securităţii naţionale a Statelor Unite ale Americii ,

sunt : “de a sus ţ ine credibil securitatea noastr ă cu for ţ e militare preg ătite pentru

lupt ă; de a impulsiona revitalizarea economică a Americii; de a promova

430 A se vedea C.Monac, Considera ţ ii privind securitatea na ţ ional ă din perspectiva evolu ţ iei unor riscuri, pericole,

amenin ţări şi posibile agresiuni la adresa României, în Anuarul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şiIstorie Militar ă, Editura Militar ă, Bucureşti, 1999, pag.43-44.431 A se vedea Doctrina militar ă a Republicii Bulgaria. 432 A se vedea La politique de sécurité de la Suisse, Berna, 1990, pag.10-22.



259democra ţ ia peste hotare.”433 În ceea ce priveşte Federa ţ ia Rusă, obiectivul politicii

de securitate naţională este “realizarea securit ăţ ii şi apărarea cet ăţ enilor, a

societ ăţ ii; înt ărirea stabilit ăţ ii ruse; men ţ inerea actualelor limite geopolitice pe

perioada de tranzi ţ ie şi asigurarea unui rol demn şi a locului Rusiei în contextul

politicii mondiale”.434

O altă categorie cu care operează marile puteri atunci când abordează problema

securităţii naţionale este aceea de “interese na ţ ionale”. Spre exemplu Fran ţ a

exprimă trei feluri de interese: vitale, strategice şi care corespund responsabilit ăţ ii

interna ţ ionale a ţării şi a rangului său în lume. Federa ţ ia Rusă exprimă, pe de o

parte, ideea că interesele na ţ ionale integrează pe cele vitale ale individului, ale

societ ăţ ii şi ale statului, iar pe de alt ă parte, reliefează interesele sale na ţ ionale în

domeniul politicii externe care pot fi împăr ţ ite în trei categorii de bază: globale,

regionale şi în spa ţ iul postsovietic.435

După 1990 a apărut un spectru larg de tensiuni şi implicit de riscuri, precum şi

o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt:

• tensiuni interetnice;

• traficul de droguri, substan ţ e radioactive şi fiin ţ e umane;

• criminalitatea organizat ă transfrontalier ă;

• instabilitatea politică a unor zone;

• reîmpăr ţ irea unor zone de influen ţă;

• proliferarea entit ăţ ilor statale slabe, aşa-numitele „state eşuate” (failed

states), caracterizate prin administraţii ineficiente şi corupte, incapabile de a oferi

propriilor cetăţeni beneficiile asociate gestionării în comun a treburilor publice.436

433 A se vedea O strategie a securit ăţ ii na ţ ionale de angajare şi deschidere, Casa Albă, 1996 (traducere din limbaengleză), pag.3.434 A se vedea Politica de securitate na ţ ional ă a Federa ţ iei Ruse 1996-2000, traducere din limba rusă a documentului

publicat în STENARII Nr.2, mai 1996, pag.3.435 Ibidem.436 A se vedea C.Dumitru, I.Roceanu, Ră zboiul bazat pe re ţ ea – provocarea erei informa ţ iilor în spa ţ iul de lupt ă,Editura Universală Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005, pag.10.



260 O categorie nouă de riscuri sunt cele asimetrice, netradiţionale, ce pot consta

în acţiuni armate şi non-armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securităţii

naţionale prin provocarea de consecinţe directe ori indirecte asupra vieţii

economico-sociale a unei ţări. Între riscurile de acest tip se pot enumera:

• terorismul politic transna ţ ional şi interna ţ ional, inclusiv sub formele

sale biologice şi informatice;

• ac ţ iuni ce pot atenta la siguran ţ a sistemelor de transport intern şi

interna ţ ional;

• ac ţ iuni individuale sau colective de accesare ilegal ă a sistemelor

informatice;

• ac ţ iuni destinate afect ării imaginii unei ţări în plan interna ţ ional;

• agresiunea economico-financiar ă;

• provocarea deliberat ă de catastrofe ecologice.437

Multe conflicte au fost cauzate de conducerea ineficientă, corupţia, abuzul

de putere, instituţiile slabe şi lipsa de r ăspundere care au erodat credibilitatea

statelor şi au condus la insecuritate regională. Din acest punct de vedere, în

prezent mai multe ţări şi regiuni riscă să fie prinse într-o spirală a conflictului,

insecurităţii şi săr ăciei.

Un factor de risc îl poate reprezenta şi dependenţa energetică. Criza din

Ucraina din domeniu este edificatoare în acest sens. Europa este cel mai mare

importator mondial de petrol şi gaze naturale, majoritatea furnizorilor aflându-se

în zona Golfului, în Rusia sau în Africa de Nord. Dacă în prezent importurile

acoper ă 50% din necesarul de energie, în 2030 acest procent va creşte la 70%.438

Un risc de tip nou, a cărui recrudescenţă a fost reiterată la începutul anului

2004, se refer ă la modificările drastice de climă pe care oamenii de ştiinţă le

prevăd pentru următoarele decenii.

437 A se vedea Strategia de Securitate Na ţ ional ă a României, adoptată prin Hot ărârea Parlamentului României nr.36din 18 decembrie 2001, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.822 din 20 decembrie 2001.438 A se vedea C.Dumitru, I.Roceanu, Op.cit ., pag.11.



261 Acestea pot determina mişcări sociale sau pot intensifica migraţiile, în unele

scenarii ele putând duce chiar la conflicte de tip militar.

După încheierea r ăzboiului rece, mediul internaţional de securitate a fost

caracterizat de o deschidere tot mai mare a fluxurilor comerciale şi a investiţiilor

internaţionale, a evoluţiilor tehnologice. Un număr sporit de state, naţiuni şi popoare

a beneficiat de binefacerile libertăţii, prosperităţii şi democraţiei.

Aceste evoluţii pozitive au avut însă drept corolar o şi mai mare implicare a

unor grupări şi formaţiuni non-statale în afacerile internaţionale. Totodată, multe

probleme anterioare au r ămas nerezolvate, iar altele s-au acutizat. Astfel, conflictele

regionale au continuat să r ămână o sursă de instabilitate semnificativă şi să

influenţeze negativ activităţile economice. Zone de conflict cum ar fi cele din

Kaşmir, Peninsula Coreeană, Peninsula Balcanică, Caucaz sau Orientul Mijlociu au

influenţat atât direct, cât şi indirect, interesele Uniunii Europene.

Aceste circumstanţe internaţionale reclamă noi reguli în domeniul securităţii

internaţionale dar şi al securităţii naţionale a statelor. Redefinirea regulilor privind

securitatea internaţională după pr ă buşirea ordinii bipolare ridică însă numeroase

probleme, nu doar de ordin practic, ci chiar şi de ordin conceptual, inclusiv pentru

SUA, aflate deocamdată în poziţia de singur ă superputere.

Aceste dificultăţi sunt determinate de mai mulţi factori:

• mediul interna ţ ional a devenit mult mai dinamic şi mai complex decât în

perioada r ă zboiului rece;

• lipsa unui consens privind modul de abordare a securit ăţ ii interna ţ ionale a

permis manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurile, astfel încât

nu au putut fi elaborate politici consistente;

• datorit ă prolifer ării accesului la informa ţ ii în timp real (a şa-numitul „efect

CNN”) liderii politici trebuie să ia de multe ori decizii de moment care nu permit

evaluări mai profunde;



262 • multiplicarea institu ţ iilor specializate la nivel na ţ ional şi interna ţ ional

care abordează problemele din unghiuri specifice şi determină analize şi decizii

fragmentate;

• lipsa unui „model de securitate” rezonabil şi acceptabil pentru

majoritatea ţărilor lumii a favorizat reac ţ ii ad-hoc şi abord ări punctiforme.439

Din perspectiva anului 2005 mediul internaţional de securitate este caracterizat

şi de o ştergere a graniţelor dintre ameninţările cu caracter intern şi cele cu caracter

extern.

Globalizarea, manifestată prin accentuarea interdependenţelor multiple dintre

state, precum şi prin liberalizarea fluxurilor mondiale de mărfuri, servicii, capital şi

informaţii a f ăcut ca riscurile interne şi externe să se poată genera şi potenţa în mod

reciproc.

După 11 septembrie 2001 şi 11 martie 2004, mai mult ca oricând riscurile la

adresa mediului internaţional de securitate şi implicit la adresa securităţii naţionale a

statelor, în primul rând cele legate de proliferarea terorismului şi a armelor de

distrugere în masă se cer a fi combătute printr-o cooperare flexibilă, multilaterală,

echilibrată şi consecventă între state, cu accent pe măsuri vizând eliminarea

progresivă a cauzelor producerii lor.

Pe de altă parte, este important de avut în atenţie faptul că evaluarea riscurilor,

pericolelor, amenin ţărilor şi agresiunilor ca elemente de sine, dar şi în ce priveşte

complexitatea şi gradul lor de intensitate, poate fi alterată de gradul diferit de

percep ţ ie la nivel individual şi/sau de grup. Percepţia poate fi adesea afectată de

factori obiectivi sau subiectivi cum sunt: sistemul de principii, experienţele

anterioare, fundamentul cultural, mediul politic, determinări ale istoriei,

manipularea informaţiilor etc. Iată de ce apreciem că este foarte important ca atunci

când le analizăm şi ţinem cont de aceşti factori, să urmărim reducerea la maximum

a distorsiunilor perceptive şi să avem permanent în atenţie faptul că fixând un nivel

de avertizare în securitate prea jos riscăm risipa de resurse, iar fixându-l prea sus

439 L.Mureşan, A.Pop, F.Bonciu, Politica europeană de securitate şi apărare – element de influen ţ are a ac ţ iunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare, Institutul European din România, Bucureşti, 2004.



263apare pericolul unei reacţii întârziate în faţa agresiunilor, iar Parlamentul ţării în

raporturile sale cu autorit ăţ ile din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale, are o mare

responsabilitate în luarea unor decizii bazate pe echilibrul percep ţ iilor .

7.3.3.2. Parlamentul şi securitatea na ţ ional ă a României în fa ţ a evolu ţ iei

actuale a unor riscuri, pericole, amenin ţări şi posibile agresiuni

În prezent România are o mare nevoie de un set coerent de politici de

securitate, orientate spre reale puncte de insecuritate. Câştigarea libertăţii de acţiune

internă şi externă ne-a dus într-un mediu de sporită insecuritate. În anii de după

decembrie 1989 “ sporul ” de insecuritate, cu o substanţă diferită de cea clasică,

specifică R ăzboiului rece, s-a accentuat.

Totuşi, Strategia de Securitate Na ţ ional ă a României 440 a reprezentat un pas

important, ea constituind expresia politică de referinţă a atributelor fundamentale

ale statului român în acest domeniu, ancorată la dinamica fenomenelor din realitatea

economică şi socială a ţării, dar şi la mutaţiile, adesea neaşteptate, care se produc în

lume. Prin modul în care este concepută Strategia vizează cerinţa unei mai mari

capacităţi de percepţie, evaluare şi abordare a tuturor acestor fenomene şi mutaţii

astfel încât r ăspunsurile şi reacţiile sistemului naţional de securitate să fie

întotdeauna adecvate realităţilor şi, totodată, în permanenţă subordonate intereselor

fundamentale ale ţării.

Summitul de la Praga, din noiembrie 2002 şi semnarea Tratatului de Aderare la

Alianţa Atlanticului de Nord marchează o recunoaştere deplină a eforturilor

deosebite ale României de a-şi asigura securitatea naţională. Chiar dacă la criteriilede aderare şi în mod deosebit la cele economice ţara noastr ă s-a situat departe faţă

de statele vechi membre NATO, totuşi eforturile f ăcute pe linia democratizării şi

440 A se vedea Strategia de Securitate Na ţ ional ă a României, adoptată în 18 decembrie 2001, prin Hot ărârea Parlamentului nr.36 din 18 decembrie 2001, dar şi propunerile din partea finală a lucr ării privind elaborarea unei noi

Strategii de Securitate Naţională corespunzătoare etapei în care ne aflăm.



264restructur ării armatei şi, mai ales, poziţia geostrategică în noul context i-au asigurat

invitaţia de aderare.

Dar greul adevărat de acum începe. Şi în NATO şi în UE - la care accedem

putem deveni parteneri serioşi, credibili numai dacă vom fi acceptaţi în elita

occidentală. Pentru aceasta trebuie să ne delimităm şi să ne cunoaştem foarte bine

interesele naţionale şi să acţionăm cu inteligenţă, tenacitate şi unitate pentru

realizarea acestora.

În acest context o atenţie deosebită trebuie să acordăm noi, înaintea aliaţilor,

cunoaşterii, gestionării şi înlătur ării treptate a riscurilor, pericolelor, ameninţărilor şi

posibilelor agresiuni la adresa României. Şi aceasta numai prin efortul statului

român, efort care are două componente: internă şi de cooperare internaţională,

cooperare realizată, în primul rând, în cadrul alianţelor la care accedem.

În temeiul analizei întreprinse de noi subliniem faptul că:

Nevoia de securitate impune ca fiecare stat să fie pe deplin responsabil pentru

aceasta, să facă toate demersurile necesare pentru a şi-o asigura şi garanta, fapt pe

deplin valabil chiar şi atunci când statul face parte dintr-o alian ţă. Securitatea

na ţ ional ă nu poate fi importat ă , iar pe de alt ă parte alian ţ a nu realizează o

uniformizare a securit ăţ ii na ţ ionale ci caut ă , eviden ţ iază şi dezvolt ă elementul

comun al acestora, care este benefic tuturor.

În acest sens, consider ăm că este momentul ca specialiştii români în domeniul

securităţii naţionale să ofere factorilor de decizie şi, în mod deosebit,

Parlamentului, ca for legislativ suprem, rezultatele activităţii lor într-un mod mult

mai tranşant, atât la nivelul investigaţiei ştiinţifice, profesionale cât şi în domeniul

acţionalului, al soluţiilor propuse. Apreciem că până în prezent foarte puţin ne-am

depărtat de nivelul general, descriptiv, de prezentare din “Strategia de Securitate

Na ţ ional ă a României” -, de enumerarea în spiritul acestui document a Factorilor de

risc, a Vulnerabilităţilor şi a Direcţiilor de acţiune pentru asigurarea securităţii

naţionale a României, f ăr ă a merge la o abordare analitică profundă. Dar

recunoaştem cu toţii că sunt numeroase situaţiile în care unele riscuri fie sunt

percepute, fie se manifestă ca veritabile pericole sau ameninţări. Mai mult, reţinerea



265în a accepta această situaţie a dus pe unii analişti şi politicieni spre exagerarea unor

probleme nereale desprinse din panoplia cu fantasme ale trecutului, minimalizând

sau ignorând în acelaşi timp, periculos, noile riscuri, pericole, ameninţări şi

politicile de atingere a nivelului dorit de securitate.

Consider ăm că, în prezent, este interesant şi foarte necesar un demers de

profunzime în domeniu prin care să înf ăţişăm întreaga gamă de riscuri, pericole,

ameninţări şi posibile agresiuni la adresa securităţii României, să le evidenţiem şi să

le analizăm prioritar, pe cele mai probabile, pe cele apărute de curând, ca urmare a

unor mutaţii în plan intern şi internaţional, dar mai ales pe cele care, în desf ăşurarea

lor, au cunoscut o evoluţie graduală certă.

Activitatea parlamentar ă, mai ales prin funcţiile de bază ale instituţiei –

legislativă şi de control – se impune a fi foarte bine ancorată în această problematică

complexă ce ţine de securitatea şi interesul naţional.

Deşi Strategia de Securitate Na ţ ional ă prezintă principalii factori de risc din

mediul internaţional şi intern, care ar putea afecta securitatea naţională, apreciem

de asemenea ca pericole, ameninţări şi chiar agresiuni cu implicaţii profunde la

adresa securităţii României: declinul economic încă mare şi economia subterană, ce

conduce la diminuarea considerabilă a resurselor securităţii naţionale; marile costuri

sociale generate de tranziţia spre economia de piaţă (şomaj, protecţie socială etc.),

care favorizează amplificarea unor elemente şi acte antisociale (crimă organizată,

corupţie etc.); penetraţia culturală, tendinţa de discreditare sau de înlocuire a unor

valori autentice autohtone; exercitarea unor acţiuni manipulatorii asupra populaţiei

de către grupuri de interese ce acţionează în rândul mijloacelor de informare înmasă; slă biciuni în gestionarea optimă a comunicării în situaţii de criză; alimentarea

din interior şi din exterior a imaginii deformate şi nefavorabile a României în

str ăinătate; acţiunile segregaţioniste, separatiste, de enclavizare a unor zone şi de

federalizare a României: folosirea minorităţilor etnice ca vector în promovarea unor

politici revizioniste sau avansarea unor revendicări teritoriale; slă birea coeziunii

psihice a societăţii româneşti, ca urmare a săr ăciei, a manipulărilor prin mass-mediaşi a consumării energiilor în preocuparea de adaptare la procesele tranzitorii în



266desf ăşurare. În domeniul apăr ării armate o înţelegere eronată a limitelor inferioare

ale “ suficien ţ ei defensive”, acutizarea unor probleme sociale şi slă birea capacităţii

de reacţie militar ă, ca urmare a suportului logistic precar; sustragerile de armament,

muniţie şi traficul cu acestea; existenţa unor încercări de aservire şi de punere sub

control str ăin a unor sectoare economice strategice; acţiunile de subminare,

degradare şi aducere în stare de neîntrebuinţare a unor capacităţi de producţie şi

instalaţii de importanţă naţională; extinderea corupţiei, combinată cu dezvoltarea

unor activităţi economico-financiare paralele; structurile subterane, organizate după

principii mafiote şi racordarea acestora la reţelele internaţionale ale crimei

organizate etc.

Ultimele rapoarte 441 prezentate în faţa Parlamentului de directorul Serviciului

Român de Informa ţ ii prezintă corupţia şi săr ăcia ca ameninţări reale la adresa

existenţei noastre naţionale şi subliniază tranşant riscuri, pericole şi ameninţări de

certă actualitate pentru securitatea naţională a României, dar mai ales cauzele

profunde ale acestora, printre care: supraîncărcarea sistemului bancar cu

împrumuturi greşite; bătăliile dintre companiile globale pentru noi spaţii de

competiţie, marile întârzieri în afirmarea unei conştiinţe economice naţionale, ceea

ce a favorizat dezagregarea sistemului economic. În viziunea Rapoartelor

prezentate442 “sistemul bancar, sistemul financiar şi controlul asupra resurselor

energetice vitale constituie ţ intele cele mai vizate de diferite grupuri de interes şi de

presiune, care nu au obiective concordante intereselor fundamentale de securitate

na ţ ional ă.”

Alte ameninţări la adresa securităţii naţionale şi stabilităţii sociale prezentate înrapoartele amintite sunt: dezechilibrele balanţei comerciale şi a deficitului bugetar;

ineficienţa protecţiei sociale; devalorizarea monedei naţionale; exercitări abuzive

ale actului administrativ al justiţiei; grave disfuncţii în gestionarea fondurilor

caselor de asigur ări; mărirea decalajelor economice între diferite categorii ale

441 A se vedea Raportul privind activitatea desf ăşurat ă de Serviciul Român de Informa ţ ii în anul 2001, prezentat în

Parlamentul României, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2003, precum şi Rapoartele pe anii2002, 2003, 2004 dezbătute în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 20 decembrie 2005.442 Ibidem.



267 populaţiei şi accentuarea gravă a săr ăciei. La acestea se adaugă agresiunile

informaţionale tot mai intense pentru slă birea statului şi a unor instituţii ale sale. Se

arată că: “Existen ţ a na ţ ional-statal ă continuă să fie amenin ţ at ă din direc ţ ia

grupurilor de interese care urmăresc împiedicarea afirmării interna ţ ionale a

identit ăţ ii na ţ ionale, precum şi blocarea perspectivei unei eventuale unit ăţ i de

con ştiin ţă şi de ac ţ iune a popula ţ iei românofone de pretutindeni.”

Criza acută pe plan politic, economic, social şi moral din Rusia şi Ucraina şi

tendinţele hegemoniste din această zonă apropiată României trebuie să fie

considerată ca real pericol şi chiar ameninţare.

Consider ăm, de asemenea, că se acordă o mică atenţie posibilelor agresiuni

nonviolente indirecte care pot îmbr ăca forme ale presiunilor politico-diplomatice,

acţiunilor agresive economico-financiare şi tehnologice, psihologice,

informaţionale, imagologice. O succintă referire doar la ultima din formele

enumerate care a fost subliniată şi în Rapoartele asupra activit ăţ ii S.R.I . ne duce

imediat cu gândul la ameninţări ce s-au abătut înainte, dar şi pe timpul conflictelor

din fosta Iugoslavie şi din Golf, r ăzboiului din Irak, dar şi împotriva statului român

şi a instituţiilor sale, ameninţări ce au avut drept suport acţiuni imagologice intense

şi deosebit de abile, reuşindu-se cu ajutorul mass-media, să se prezinte mediilor

politice şi opiniei publice internaţionale imaginea plănuită şi dorită, dar departe de

realitate.

Referitor la acest mod de ameninţare asupra securităţii statelor, Sergiu Tămaş

în lucrarea “Geopolitica” atr ăgea, încă de acum un deceniu, atenţia că “Una din

urmările majore de ordin geopolitic este deformarea hăr ţ ii mondiale în func ţ ie dereprezent ările geopolitice puse în circula ţ ie de for ţ ele ce domină agen ţ iile de presă

şi canalele de televiziune. Distorsionarea hăr ţ ilor regionale sau globale se face

prin: a) importan ţ a acordat ă anumitor evenimente şi trecerea în plan secund a

altora; b) publicitate inegal ă f ăcut ă diferitelor na ţ iuni; c) punerea în circula ţ ie a

anumitor imagini despre o ţ ar ă , imagini selectate, filtrate, recompuse pentru a

genera “percep ţ ii” pozitive sau negative despre o na ţ iune; d) comentarea ştirilor



268 prin prisma valorilor promovate de cei ce domină circula ţ ia informa ţ iilor. Prin

aceste diferite proceduri se reconstruie şte zilnic atlasul mintal al cet ăţ enilor”.443

Trebuie să remarcăm în cazul României, ca şi al altor state, faptul că în timp ce

riscurile, pericolele, ameninţările şi posibilele agresiuni din domeniul militar se

diminuează, cresc vertiginos cele din segmentele economic, cultural, social,

ecologic, psihologic, informaţional şi imagologic, după cum am ar ătat mai sus.

Calea graduală de la factorii de risc spre stadiul de pericol, ameninţare sau

agresiune armată poate fi str ă bătută uneori destul de rapid, în împrejur ări ce pot fi

mai mult sau mai puţin favorizate: de interesele şi rivalităţile marilor puteri în

stabilirea noii ordini politice şi economice internaţionale, în legătur ă cu Europa

Centrală şi de Est şi zona Balcanilor; de rezultatele în lupta cu terorismul

internaţional; de configurarea noului sistem de securitate european şi mondial, de

viitorul ONU, NATO şi al altor organisme şi alianţe internaţionale; de evoluţia

situaţiei geopolitice a României; de capacitatea societăţii româneşti de a depăşi

dificultăţile cu care se confruntă şi a-şi pune în valoare virtuţile europene.

Indiferent de situaţiile prefigurate, este cert că, în această etapă, continuă să

crească riscurile, pericolele şi ameninţările de natur ă internă care le potenţează

alarmant pe cele exterioare. Unele dintre ele pot deveni şi chiar sunt ameninţări

imediate (cele de natur ă economică, socială, politică şi militar ă) iar altele pot

produce efecte pe termen mediu sau lung sub forma unor ameninţări sau chiar

agresiuni ulterioare (cele de natur ă culturală, psihologică, tehnologică,

informaţională şi militar ă).

Succinta enumerare a unor riscuri, pericole, ameninţări şi posibile agresiuni, neconduce la ideea că, în nici un caz, nu poate fi aprofundată problematica complexă

şi vastă, de maximă importanţă a mecanismului raporturilor dintre Parlament şi

autorit ăţ ile administrative din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale a României, f ăr ă o

analiză pertinentă, atât din punct de vedere al existenţei, dar mai ales al fizionomiei

acţionale şi a rolului lor determinant în materializarea unei strategii de securitate

443 A se vedea S.Tămaş, Geopolitica, Editura Antet, Bucureşti, 1995, pag.221-222.



269coerentă, viabilă şi sigur ă, strategie în cadrul căreia Parlamentul are un rol

definitoriu, prin implicarea funcţiilor sale, în mod deosebit a celei de control

parlamentar.

7.3.3.3. Exercitarea controlului parlamentar pentru identificarea factorilor de

risc, pericolelor şi amenin ţărilor la adresa securit ăţ ii na ţ ionale a

României

Analiza modalităţilor, conţinutului şi dimensiunilor controlului parlamentar

ne-a dus, f ăr ă rezerve, spre concluzia că acesta se înscrie foarte bine în angrenajul

mecanismului rela ţ iei dintre Parlament şi autorit ăţ ile din domeniul securit ăţ ii

na ţ ionale. Şi, nu numai atât – una din coordonatele acestui angrenaj are un obiectiv

precis: identificarea factorilor de risc şi a ameninţărilor la adresa securităţii

naţionale.

În cele ce urmează vom avea în atenţie şi vom prezenta succint principalele

forme de control parlamentar care pot duce la identificarea în timp real a factorilor

de risc la adresa securităţii naţionale. Vom folosi în acest sens şi o bază de date din

activitatea parlamentar ă în legislaturile 1992-1996, 1996-2000 şi 2000-2004.

Astfel, o formă prevăzută de lege pentru informarea senatorilor şi deputaţilor

vizează prezentarea la anumite intervale de timp de rapoarte şi informări privind

modul în care Guvernul, organele de specialitate ale administraţiei publice centrale

şi regiile autonome ale statului îşi îndeplinesc sarcinile.

Controlul parlamentar are, în acest sens, ca o componentă importantă

verificarea modului de administrare a banilor publici.

Referitor la execuţia bugetului de stat şi utilizarea banilor publici, nu există nici un dubiu privitor la necesitatea supunerii acestei activităţi controlului

parlamentar.

De aceea, de regulă, o dată pe an, “Guvernul d ă seama” de activitatea sa, fie cu

prilejul prezentării proiectului de buget pe anul viitor, fie prin alte măsuri menite să

garanteze buna gestionare financiar ă.

O gestionare defectuoasă a banului public poate crea serioase vulnerabilităţi,riscuri şi ameninţări economiei şi societăţii, în ansamblul său.



270 Interpel ările prezintă, după cum am mai ar ătat, un mijloc constituţional de

control al Parlamentului asupra Guvernului şi instituţiilor de specialitate care,

potrivit reglementărilor actuale, comportă o serie de deosebiri în raport cu

întrebările care sunt de regulă punctuale.

Astfel, atât Regulamentul Senatului, cât şi cel al Camerei Deputaţilor definesc

interpelările ca fiind cererile adresate în scris Guvernului sau altor autorităţi

administrative de către un grup parlamentar, de unul sau mai mulţi senatori sau

deputaţi, prin care se solicită explicaţii asupra politicii acestora în probleme

importante ale activităţii lor interne şi externe.

Interpelările se fac în scris, se înscriu într-un registru special şi se afişează la

sediile celor două Camere.

Iată câteva date privind situaţia interpelărilor la Parlamentul României:

Din analiza situaţiilor prezentate rezultă următoarele:

● În legislatura 1992-1996, în cele două Camere, circa 33% din interpelări

au vizat în mod direct probleme de securitate naţională privind vulnerabilităţi şi

factori de risc din domeniile economic şi social.

● În legislatura 1996-2000, circa 50% din interpelări au vizat în mod direct

probleme de securitate naţională privind factorii de risc din domeniul economic,

social şi factori de risc extern.

Apreciem creşterea accentului interpelărilor cu trimitere directă la siguranţa

naţională în perioada 1996-2000 ca rezultat, pe de o parte, al vulnerabilităţii

coaliţiei guvernamentale aflate la putere, dar şi al maturizării vieţii parlamentare în

general.● În legislatura 2000-2004 problemele de securitate naţională, deşi mult mai

puţine, s-au menţinut pe un loc important în tematica interpelărilor.

Comisiile de anchet ă parlamentar ă. În baza art.64 alin.(4) din Constituţie şi a

Regulamentelor Senatului şi Camerei Deputaţilor, cele două Camere pot înfiinţa

comisii de anchetă la cererea unei treimi din membrii săi.

În paralel pot efectua anchete şi comisiile permanente ale celor două Camere.



271 Exercitându-şi această funcţie, Parlamentul a desf ăşurat, în mod deosebit, în

legislatura 1996-2000 o activitate importantă în domeniul controlului parlamentar,

atât la nivelul Guvernului, cât şi la nivelul autorităţilor administraţiei publice

centrale şi locale.

Obiectivele controlului parlamentar prin comisii de anchetă au fost dintre cele

mai importante, vizând vulnerabilităţi şi factori de risc la adresa securităţii

naţionale, ca de exemplu:

• investigarea cauzelor care au produs dezechilibre ecologice majore în

unele zone ale ţării;

• analiza clauzelor contractuale de vânzare de acţiuni

ROMTELECOM către OTE GRECIA, respectarea acestui contract, implicaţiile

privind protecţia cetăţenilor pe domeniul siguranţei naţionale;

• verificarea modului de valorificare a masei lemnoase şi a produselor

pădurii şi constatarea st ării contraven ţ ionale şi infrac ţ ionale din acest domeniu, în

perioada 1990-1998;

•

verificarea gestionării financiare a fondului propriet ăţ ii de stat;• reglementarea şi supravegherea pie ţ ei de capital;

• investigarea unor afirma ţ ii cu privire la existen ţ a unor centre de deten ţ ie

ale CIA sau a unor zboruri ale avioanelor închiriate de CIA pe teritoriul României,

afirmaţii ce creează suspiciuni cu implicaţii asupra securităţii naţionale şi a

alianţelor de securitate la care România participă.

În cele mai multe cazuri, rapoartele comisiilor de anchetă au fost finalizate cuhotărâri ale Senatului sau ale Camerei Deputaţilor, ori ale Parlamentului, unele

dintre ele constituindu-se în acte de sesizare ale Parchetului General cu privire la

ilegalitatea unor acte sau fapte constatate în activitatea de control parlamentar.

Mo ţ iunea simpl ă sau mo ţ iunea de cenzur ă. Moţiunea este un act prin care

Senatul sau Camera Deputaţilor, ori cele două Camere reunite ale Parlamentului, îşi

exprimă poziţia asupra unui aspect problemă internă sau externă ori cu privire la o

problemă ce a f ăcut obiectul unei interpelări.



272 Mo ţ iunea simpl ă , conform art.112 alin.(2) din Constituţie, poate fi adoptată de

Senat sau de Camera Deputaţilor şi poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi,

conform Regulamentului Camerei Deputaţilor 444 sau de cel puţin o pătrime din

numărul senatorilor, conform Regulamentului Senatului.445

În temeiul art.113 din Constituţie, mo ţ iunea de cenzur ă poate fi iniţiată de cel

puţin o pătrime din numărul total al senatorilor şi deputaţilor.

Moţiunile de cenzur ă şi moţiunile simple se publică în Monitorul Oficial

al României, Partea a II-a, şi sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum

şi pentru celelalte instituţii şi persoane vizate.

Prin adoptarea unei moţiuni de cenzur ă cu votul majorităţii senatorilor şi

deputaţilor, cele două Camere retrag încrederea acordată Guvernului.

În legislatura 1996-2000 au fost iniţiate de opoziţie la Senat 10, iar la

Camera Deputaţilor 13 mo ţ iuni simple.

De asemenea, au fost iniţiate 4 mo ţ iuni de cenzur ă care au fost dezbătute de

către Senat şi Camera Deputaţilor în şedinţe comune, majoritatea cu trimitere

directă la problemele securităţii naţionale, şi anume:• “Incapacitatea Guvernului Ciorbea de a guverna ţ ara” – 1997, iniţiată

de 140 de senatori şi deputaţi ai PDSR, PRM, PUNR;

• “Angajarea r ă spunderii Guvernului asupra programului de mă suri

privind reforma global ă a societ ăţ ii române şti” – 1997, semnată de 143 de senatori

şi deputaţi ai PDSR şi PUNR;

•

“Incapacitatea Executivului de a guverna ţ ara” – 1998, înaintată de 143de deputaţi şi senatori ai PDSR, PRM şi PUNR;

• “Angajarea r ă spunderii Guvernului asupra Proiectului de lege privind

accelerarea procesului de reformă”- 1999, semnată de 146 de senatori şi deputaţi

ai PDSR, PRM şi PUNR, 11 senatori şi deputaţi independenţi şi 1 deputat de la

Grupul minorităţilor naţionale.

444 A se vedea Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor art.148.445 A se vedea Regulamentul Senatului art.153.



273 În legislatura 2000-2004, s-au depus 15 mo ţ iuni simple la Senat şi 20 la

Camera Deputaţilor.

De asemenea, s-au depus şi dezbătut 3 mo ţ iuni de cenzur ă:

• “ Frigul şi foamea”, de către 190 de senatori şi deputaţi apar ţinând

Grupurilor parlamentare PNL, PD şi PRM;

• “Privind Angajarea r ă spunderii Guvernului asupra declara ţ iei de

r ă spundere general ă privind bilan ţ ul primului an de guvernare”, de către 189 de

senatori şi deputaţi ai PRM, PD şi PNL;

• o altă moţiune de cenzur ă depusă de către 176 de parlamentari din aceleaşi

partide “ Mafia sufocă România”.

Moţiunea ca act de control parlamentar cu implicaţii directe sau indirecte în

domeniul securităţii naţionale este utilizată şi în actuala legislatur ă. Astfel pe

parcursul celor 7 sesiuni parlamentare au fost depuse de către opoziţie 16 mo ţ iuni

simple la Senat şi 19 la Camera Deputaţilor. De asemenea a fost depusă, de către

133 de senatori şi deputaţi apar ţinând grupurilor parlamentare ale P.S.D. mo ţ iunea

de cenzur ă pe tema: „ Dictatura şi incompeten ţ a Guvernului T ăriceanu împotriva

integr ării europene a României” şi de către 119 senatori şi deputaţi apar ţinând

grupurilor parlamentare PD şi independenţi, moţiunea de cenzur ă cu tema:

„Guvernul T ăriceaniu trebuie să plece”.

Deşi atât moţiunile simple, cu o singur ă excepţie la Senat, cât şi moţiunile de

cenzur ă au fost respinse, după o perioadă de timp, unele dintre ele şi-au f ăcut

efectul, ca de exemplu: căderea Guvernului Ciorbea, destituirea unui număr

important de miniştri sau adoptarea unor programe coerente de redresare pe diferite

ramuri de activitate economică.

În concluzie, putem aprecia că sfera controlului parlamentar este foarte largă,

ea extinzându-se aşa cum este firesc, şi în derularea activităţilor de importanţă

major ă, cum sunt acelea care dau expresie suveranităţii şi securităţii naţionale.

În baza prevederilor Constituţiei, Parlamentul, prin activitatea sa,

fundamentează şi justifică, printre altele, nu numai preempţiunea acestei instituţii în

raport cu celelalte autorităţi statale, cât mai ales prerogativele de control care îi sunt



274 puse la dispoziţie prin Legea fundamentală, în raport cu Preşedintele României, cu

Guvernul sau cu alte autorităţi publice, inclusiv cu cele din domeniul securităţii

naţionale, în vederea asigur ării echilibrului puterilor şi a consolidării statului de

drept şi a acelei stări de echilibru, legalitate şi stabilitate absolut necesare bunei

funcţionări a societăţii româneşti.

Se constată că instrumentul de control parlamentar a fost şi este în mod

constant folosit de parlamentari, în special de cei din opoziţie, dar nu numai (a se

vedea legislatura 1992-1996, când la capitolul “întrebări”, reprezentanţii majorităţii

parlamentare din acea legislatur ă au depăşit numărul întrebărilor puse de opoziţia

parlamentar ă).

Controlul parlamentar a dat şi dă expresie consolidării democraţiei româneşti,

pluripartidismului românesc, maturizării unei clase politice care ştie să lupte cu

mijloace admise de lege, pentru apărarea intereselor şi a securităţii naţionale şi, nu

în ultimul rând, pentru dobândirea puterii.

Rolul Parlamentului în prevenirea sau contracararea punctuală a intervenţiei

unor posibili factori de risc la adresa securităţii naţionale este mediat de Guvern şi

de celelalte autorităţi ale administraţiei publice, inclusiv de cele din domeniul strict

al securităţii naţionale, autorităţi care asigur ă realizarea politicii interne şi externe a

ţării şi care au obligaţia să reacţioneze oportun şi adecvat la sesizarea Parlamentului

sau din proprie iniţiativă la diferite fenomene grave apărute pe plan intern sau

extern.

Deci, Parlamentul nu se substituie autorităţilor pe care le controlează, ci

verifică dacă acestea îşi îndeplinesc atribuţiile legale, în limitele legii, pentru

transpunerea în practică a cerinţelor statului de drept în scopul realizării politicii

generale a statului, pentru afirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor şi pentru asigurarea dezideratului securit ăţ ii na ţ ionale.

Consider ăm, în acest context, că se impune cu acuitate, şi sper ăm într-o

rezolvare prin aplicarea cu fermitate a Constituţiei, o schimbare a raportului

Parlament – Guvern la capitolul Ini ţ iative legislative şi Legiferare, îmbunătăţirea

acestui raport (în prezent în defavoarea Parlamentului), ce poate avea efect direct



275asupra perfecţionării mecanismelor statului de drept şi a consolidării principiului

separaţiei puterilor în stat şi acestea reprezentând resurse importante ale mediului

intern de securitate naţională.

7.4. Manifestarea raporturilor Parlament – autorit ăţ i administrative

de securitate na ţ ional ă , în contextul integr ării euroatlantice a României

7.4.1. Dimensiunea externă – component ă major ă ,

indispensabil ă a raporturilor dintre Parlament şi institu ţ iile de

securitate na ţ ional ă

Pacea, ordinea, lini ştea internă s-au asigurat şi se vor asigura mereu

ţ inând cont de determinarea direct ă de către climatul, manifestarea şi evolu ţ iarela ţ iilor dintre statele lumii, de pozi ţ ia marilor puteri ca actori principali pe scena

mondial ă , în esen ţă de complexitatea şi evolu ţ ia securit ăţ ii zonale şi interna ţ ionale.

Realitatea ultimilor ani a impus, firesc, necesar şi irevocabil, din şi în

perspectiva istorică , globalizarea existen ţ ei creatoare a lumii. Este normalitatea

unui proces care se produce nu doar prin expansiunea esen ţ ial ă şi inevitabil ă a

economiei, tehnologiei şi culturii, ci şi prin extinderea conving ătoare a democra ţ iei,libert ăţ ii şi securit ăţ ii interna ţ ionale.

România prin coeren ţ a angajării pragmatice, prin disciplina eforturilor

integratoare şi emanciparea politică a mesajului na ţ ional, prin asumarea,

respectarea şi apărarea valorilor comune ale democra ţ iei, drepturilor omului şi

economiei libere, printr-o politică de îmbunăt ăţ ire consistent ă a rela ţ iilor cu vecinii

şi cu marii actori mondiali, î şi construie şte securitatea sa na ţ ional ă în contextul globalizator complex, rapid, inevitabil şi cu ac ţ iune zonal ă puternică.

România apar ţ ine unui spa ţ iu de coliziune geopolitică de negociere ainfluen ţ elor sau domina ţ iilor, a unora dintre marii actori planetari – Rusia, S.U.A.,

Europa Occidental ă – ceea ce-i impune, în mod indubitabil, o raportare atent ă lamediul şi contextul extern. Uzitând de un exemplu istoric – Pactul Ribbentrop –

Molotov -, acesta a fost un tratat geopolitic în care noi am intrat având doar simplavină că destinul ne-a a şezat într-o veritabil ă “cumpănă a istoriei”, localizat ă la

intersec ţ ia dintre Balcani, Europa Central ă şi Rusia. Astfel, România, acest“spaţiu mioritic”, constituie centrul de coliziune a Europei şi nu o margine de



276 Europă. Pe spa ţ iul românesc s-a jucat şi se joacă în fapt o carte europeană , iarevaluarea şi analiza românească pe aceast ă problemă trebuie să fie din ce în cemai profund ă.

Astfel, într-un context constitu ţ ional echilibrat, adaptat muta ţ iilor care au

loc în societatea românească şi pe plan interna ţ ional, Parlamentul României estetot mai preocupat de a- şi pune în eviden ţă activitatea sa interna ţ ional ă în scopul

cunoa şterii problemelor acute, majore ale lumii de azi şi al identificării unor solu ţ ii

mondiale, opera ţ ionale, în conformitate cu interesul na ţ ional şi cu exigen ţ ele de

ordin extern. Al ături de celelalte institu ţ ii fundamentale ale statului, Parlamentul

este preocupat de evolu ţ ia controlat ă a României în procesul incert al globalizării.

Activitatea externă a Parlamentului în probleme ce ţ in de securitateana ţ ional ă , în contextul securit ăţ ii interna ţ ionale, este tot mai consistent ă şi mai

vizibil ă. Pe acest t ărâm am asistat în decursul timpului la evolu ţ ii spectaculoase.

De la motivarea că activitatea externă şi diploma ţ ia ar fi “treaba păr ţilor şi

nicidecum a popoarelor ”, apoi, până la aprecierea, relativ de curând, că aceasta ar

fi o prerogativă a Executivului, fundamentat ă pe ideea “raţiunii de stat”, s-a ajuns

la acest început de mileniu la recunoa şterea aproape unanimă a func ţ iei externe a Parlamentului, iar conceptul de “diplomaţie parlamentar ă” este deja pe deplin

consacrat şi viabil. Acest concept exprimă ideea general ă conform căreia

parlamentele (parlamentarii) ac ţ ionează în domeniul rela ţ iilor interna ţ ionale,

domeniu care, conform concep ţ iei clasice a statului, incumbă , de regul ă ,

guvernelor şi mai ales ministerelor afacerilor externe.

Dar, în contextul analizei noastre, trebuie să eviden ţ iem că la realizarea şi la consolidarea rela ţ iilor externe participă tot mai mult toate autorit ăţ ile

administrative de securitate na ţ ional ă. Aderarea la structurile de securitate, dar şi

la cele politice şi economice euroatlantice, nu poate fi conceput ă f ăr ă o colaborare

şi o compatibilizare a structurilor de securitate na ţ ional ă române şti, inclusiv

privind structura, organizarea şi func ţ ionarea lor care, în continuare, vor ac ţ iona

tot în interesul na ţ iunii române, dar după criteriile şi standardele europene şi

euroatlantice.



277 Buna desf ăşurare mai ales, succesul şi eficien ţ a activit ăţ ii externe

incumbă , atât pentru Parlament, cât şi pentru institu ţ iile de securitate na ţ ional ă , o

consolidare a raporturilor dintre ele în plan intern şi, mai mult decât atât,

extinderea acestor raporturi în domeniul mai vast ce se extinde dincolo de grani ţ ele

na ţ ionale şi care, în noile condi ţ ii, au implica ţ ii deosebite privind securitatea

na ţ ional ă.

Aceast ă problematică poate fi abordat ă sub multiple aspecte, toate fiind

în mă sur ă să eviden ţ ieze o important ă dimensiune externă a raporturilor Parlament

- institu ţ ii din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale. Din motive de sistematizare vom

relata principalele direc ţ ii de ac ţ iune rezultate din atribu ţ iile Parlamentului în

domeniul politicii externe, direc ţ ii în care interferen ţ a cu autorit ăţ ile administrative

de securitate na ţ ional ă este inevitabil ă şi necesar ă.

Ratificarea tratatelor şi acordurilor internaţionale. Se realizează în

temeiul stipul ării în Constitu ţ ie a aprobării de către Parlament a Programului de

guvernare, prin care “se asigur ă realizarea politicii interne şi externe a ţării”

(art.102 alin.(1)) şi a ratificării tratatelor interna ţ ionale la care România este parte(art.11 alin.(2)). Rol major în acest domeniu îl au ambele Camere ale

Parlamentului dar implicarea Senatului este superioar ă. Acesta, potrivit art.75

alin.(1) din Legea fundamental ă , are competen ţă de Camer ă decizional ă pentru

“ proiectele de legi sau propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor

acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor

tratate sau acorduri.”

Multe din aceste tratate privesc în mod direct sau indirect aspecte ce ţ inde securitatea na ţ ional ă , raportat ă la mediul interna ţ ional de securitate. Se

stabilesc raporturi clare cu autorit ăţ ile de securitate na ţ ional ă , cu angajarea în primul rând a structurilor specializate ale acestora care au fost implicate direct înîncheierea tratatului sau acordului interna ţ ional respectiv. Exemple de astfel detratate sau acorduri ratificate de Parlamentul României sunt multiple. Prezent ămdoar două de maximă importan ţă şi actualitate: Acordul dintre statele păr ţi laTratatul Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru

Pace (Legea nr.23 din 10 aprilie 1996), Legea pentru aderarea României la TratatulAtlanticului de Nord (Legea nr.22 din 1 martie 2004).



278 În analiza raporturilor noastre, în cazul de fa ţă , consider ăm necesar să

facem totu şi o constatare care vizează anumite limite ale prerogativelor

parlamentare în compara ţ ie cu competen ţ ele în materie ale structurilor

guvernamentale.

Astfel, interven ţ ia parlamentar ă în ratificarea tratatelor este supusă unor

restric ţ ii ţ inând cont de două feluri de considerente. Unele sunt de ordin tehnic , nu

textul tratatului este supus dezbaterii, ci doar aprobarea ratificării lui. Chiar dacă

aceast ă aprobare este solicitat ă sub forma unui proiect de lege, Parlamentul nu

dispune de posibilitatea amend ării tratatului în cauză , tratatul trebuind să fie

acceptat sau respins în bloc.

Sunt şi consideraţii de ordin politic – respingerea unui tratat reprezint ă

unele din actele cele mai grave, aceasta implicând dezavuarea publică a

Guvernului şi punerea lui în situa ţ ia delicat ă de a reveni asupra angajamentelor

asumate fa ţă de alte ţări. Apreciem totu şi că absen ţ a unor prerogative mai largi ale

Parlamentului în aceast ă materie nu a prejudiciat până în prezent manifestarea

func ţ iei sale externe. Dar consider ăm necesar ca Legislativul şi, în mod deosebit,Senatul în calitate de Camer ă decizional ă pe domeniu să aibă o implicare mai mare

pe întregul parcurs al preg ătirii şi semnării tratatelor şi acordurilor interna ţ ionale.

F ăr ă a se considera o ingerin ţă în activitatea executivă , diploma ţ ia parlamentar ă

trebuie să conlucreze îndeaproape cu diploma ţ ia Executivului, să-i acorde acesteia

din urmă un sprijin continuu, intervenind cu eficien ţă şi flexibilitate în situa ţ ii mai

delicate, deschizând mereu noi spa ţ ii de dialog, iar controlul parlamentar şi

informarea permanent ă a Parlamentului pot fi func ţ ii foarte utile în acest demers.

Controlul parlamentar asupra politicii externe vizează în primul rândmonitorizarea modului în care structurile administrative de securitate na ţ ional ă cuatribu ţ ii în rela ţ iile interna ţ ionale asigur ă transpunerea în practică a obiectivelorde politică externă ale României, precum şi utilizarea mijloacelor şi resurselor învederea atingerii acestor obiective.

Raporturile Parlamentului cu structurile administra ţ iei publice de

securitate na ţ ional ă , pe aceast ă direc ţ ie, se stabilesc pe mai multe căi, astfel:





280 permanente eficiente între Parlament şi Executiv cu implica ţ ii privind securitatea

na ţ ional ă.

În mod deosebit în legislatura 2000 – 2004 şi cu continuare în actuala

legislatur ă , Parlamentul României şi-a consolidat rolul de participant activ în sfera diploma ţ iei române şti, printr-o conlucrare fructuoasă cu structurile de

securitate na ţ ional ă cu competen ţ e în domeniu, acordând prioritate sus ţ inerii şi

promovării activit ăţ ilor şi priorit ăţ ilor strategice externe ale ţării noastre, în primul

rând integr ării în structurile de securitate europene şi euroatlantice. În cele mai

multe situa ţ ii, prin consensul partidelor parlamentare, s-a depus un efort constant

de colaborare între Camerele parlamentare, de coordonare institu ţ ional ă şi

colaborare cu Pre şedin ţ ia, Guvernul, Ministerul Apăr ării, Ministerul Internelor şi

Reformei Administrative, Ministerul Afacerilor Externe, celelalte structuri cu

competen ţ e în domeniu şi, pe baza principiilor coeren ţ ei, viziunii strategice,

avantajului specific şi complementarit ăţ ii între diploma ţ iile acestor institu ţ ii s-au

îndeplinit pe rând criteriile de aderare la Alian ţ a Atlanticului de Nord şi se fac, în

continuare, eforturi conjugate pentru integrarea în Uniunea Europeană , ţ inându-se

permanent cont de componenta de securitate, apărare şi politică externă a

acesteia.

Raporturile de colaborare mai sus amintite au vizat pe plan extern atât

rela ţ iile bilaterale cât şi cele multilaterale.

În plan bilateral au fost vizate următoarele obiective prioritare:

● Intensificarea leg ăturilor cu ţări membre ale NATO cu importan ţă strategică pentru interesele majore ale României de aderare la Alian ţă;realizarea unor ac ţ iuni eficiente de lobby pentru ratificarea Protocolului deaderare a României la NATO şi a Tratatului de aderare la U.E.;

● Dezvoltarea parteneriatelor cu statele vecine, bazate pe o strategiecoerent ă; înt ărirea rolului şi contribu ţ iei României la dezvoltarea cooper ării şi

stabilit ăţ ii regionale în Europa de Sud-Est.

În cadrul cooper ării multilaterale ac ţ iunile comune s-au concentrat pe

următoarele obiective:



281 ● Realizarea unei ac ţ iuni eficiente de lobby pentru ratificarea

Protocolului de aderare la NATO şi a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană

de către parlamentele statelor membre ale Alian ţ ei şi, respectiv, ale UE; un rol

deosebit l-a jucat România în acest sens în cadrul Adunării Parlamentare NATO

dar şi în cadrul celorlalte organisme parlamentare şi grupuri de prietenie;

● Intensificarea participării României, sub diverse forme, la

organiza ţ iile şi structurile regionale şi subregionale, promovarea dialogului

pragmatic şi afirmarea rolului ţării noastre de factor de stabilitate în aceast ă zonă

a continentului; amintim aici de rolul Delega ţ iei Parlamentului României la

Adunarea Parlamentar ă a O.S.C.E.

● Promovarea intereselor României în cadrul organiza ţ iilor

interna ţ ionale cu preocupări pe linia prevenirii şi combaterii amenin ţărilor

neconven ţ ionale la adresa securit ăţ ii (terorismul interna ţ ional, corup ţ ia şi crima

organizat ă , proliferarea armelor de distrugere în masă , traficul de droguri şi fiin ţ e

umane etc.), a protec ţ iei mediului, utilizării tehnologiilor informa ţ ionale etc.

● Promovarea culturii, spiritualit ăţ ii şi ştiin ţ ei române şti în lume dreptcomponente ale conceptului de securitate na ţ ional ă.

În condi ţ iile momentului actual al politicii externe române şti de după

aderare la 1 ianuarie 2007 – pentru Parlamentul României se impune, f ăr ă echivoc,

intensificarea interac ţ iunii cu parlamentele ţărilor membre ale Uniunii Europene

şi cu institu ţ iile UE.

La 25 noiembrie 2007, în România, au avut loc primele alegeri pentru Parlamentul European, un număr de 35 de parlamentari vor reprezenta ţ aranoastr ă în Parlamentul European, iar din anul 2009 când este propus să intre învigoare Tratatul de la Lisabona, România va avea 33 de europarlamentari.

Desigur că acest fapt a impus, totodat ă , crearea de structuri şi

mecanisme privind organizarea şi func ţ ionarea staffului parlamentar în rela ţ iile

externe, în cadrul cărora rela ţ iile cu Uniunea Europeană şi cu ţările membre ale

Uniunii capăt ă o semnifica ţ ie şi o importan ţă deosebit ă. În organismele staffuluitehnic al celor două Camere au apărut Direcţii de Afaceri Europene.



282 O component ă important ă a activit ăţ ii actuale de integrare a României în

Uniunea Europeană este desigur cea de securitate na ţ ional ă , raportat ă la noile

condi ţ ii şi la structurile de securitate ale Uniunii Europene.

Apare astfel un nou cadru de manifestare a raporturilor dintre Parlament şi autorit ăţ ile administrative de securitate na ţ ional ă , iar acestea din urmă , la

rândul lor, sunt obligate să- şi reorienteze activitatea în plan extern ţ inând cont de

structurile de securitate actuale şi viitoare ale Uniunii Europene şi de participarea

inevitabil ă şi competitivă a ţării noastre la respectivele structuri.

7.4.2. Armonizarea legislativă pe domeniul securităţii naţionale -

obiectiv important al integr ării euroatlantice a României. AderareaRomâniei la NATO – un vis împlinit

După cum am observat, activitatea complexă cu multiple şi profunde

semnifica ţ ii na ţ ionale şi interna ţ ionale a Parlamentului României privind

promovarea şi materializarea securit ăţ ii na ţ ionale se desf ăşoar ă în acel cadru

strict delimitat, unanim recunoscut al îndeplinirii func ţ iilor Camerelor legiuitoare.

Din cele prezentate anterior rezult ă cu claritate că în fiecare din func ţ iileîndeplinite de către Parlament se reg ă se şte componenta de securitate na ţ ional ă.

Dar, în acest context, în etapa de aderare deplină a României la Tratatul

Atlanticului de Nord şi de plin proces de integrare în Uniunea Europeană , func ţ ia

legislativă a Parlamentului are o importan ţă major ă şi este supusă unei necesit ăţ i

obiective de adaptare la solicit ările legislative în aceast ă direc ţ ie.

În cadrul derul ării negocierilor de aderare cu Comisia Europeană şi aactivit ăţ ilor cuprinse în Programele na ţ ionale anuale de preg ătire a ader ării

României la NATO s-a subliniat, în mod repetat, necesitatea armonizării legisla ţ ieiromâne şti cu legisla ţ ia comunitar ă şi cu legisla ţ ia ţărilor membre a acestor

structuri446 iar, în acest context, componenta de securitate na ţ ional ă a fost şir ămâne una prioritar ă , dar şi de succes în care Parlamentul a avut şi are misiunea

grea şi onorant ă de a construi spa ţ iul legi şi de a controla executarea legii. Realizarea dezideratului ader ării ţării noastre la NATO este acum un fapt realizat, pe deplin edificator în acest sens.

446 A se vedea Rapoartele anuale de ţ ar ă privind stadiul acceler ării, elaborate de Comisia Europeană şi Programelena ţ ionale anuale de preg ătire a ader ării României la NATO.



283 Pentru România statutul de membru cu drepturi depline al NATO

reprezint ă: garanţia securităţii şi stabilităţii, vitală pentru dezvoltarea perpetuă a

ţării; asigurarea accesului la procesul de luare a deciziilor majore în planul

securităţii europene şi euroatlantice; reconfirmarea apartenenţei statului român în

cadrul familiei occidentale; un fundament solid pentru relansarea şi dezvoltarea

politicilor proprii faţă de ter ţe state.

În concret, apreciind eforturile Parlamentului României pe direc ţ ia

armonizării legislative în contextul integr ării în spa ţ iul euroatlantic, eviden ţ iem

activitatea de revizuire a Constitu ţ iei, în primul rând prin introducerea Titlului VI

“Integrarea euroatlantică” cu cele două articole noi, art.148 “Integrarea în Uniunea

Europeană” şi art.149 “Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord”447,

articole ce stabilesc cadrul general şi condi ţ iile în care se face aderarea, precum şi

obliga ţ iile institu ţ iilor fundamentale ale statului în aceast ă direc ţ ie. Din cele două

articole rezult ă clar că implicarea func ţ iei legislative a Parlamentului este o

coordonat ă fundamental ă.

Alt ă revizuire a Constitu ţ iei din 1991 în domeniul securit ăţ ii na ţ ionale avizat “Apărarea ţării”, ca îndatorire fundamental ă a cet ăţ enilor României. În noua

formulare din Constitu ţ ia revizuit ă , prin art.55 alin.(2) se arat ă: “(2) Condiţiile

privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică”, Este o

formulare diferit ă de cea anterioar ă , formulare care nu mai prevede “serviciul

militar obligatoriu”. Înlocuirea sintagmei “serviciu militar” cu cea de “îndatoriri

447 Textul Titlului VI Integrarea euroatlantică din Constitu ţ ia României este următorul : “Art.148.-(1) AderareaRomâniei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transfer ării unor atribuţii către instituţiilecomunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, seface prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi dinnumărul deputaţilor şi senatorilor. (2) Ca urmare a ader ării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legileinterne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în modcorespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul,Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilorrezultate din actul ader ării şi din prevederile alineatului (2). (5) Guvernul transmite celor două Camere aleParlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor UniuniiEuropene.

Articolul 149 Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord: “Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din număruldeputaţilor şi senatorilor.”



284militare”, precum şi eliminarea din Constitu ţ ie a caracterului “obligatoriu”,

l ă sându-se acesta pe seama “legii organice”, sunt modificări care au o strânsă

leg ătur ă cu restructurarea şi profesionalizarea armatei române, în noile condi ţ ii

impuse de adaptarea la noile cerin ţ e şi noul mediu de securitate create prin

aderarea la NATO.

Consider ăm de asemenea foarte important de subliniat şi faptul că noua

Constitu ţ ie utilizează pentru prima dat ă sintagma “securitate naţională” 448 , chiar

dacă aceasta se face în mod sporadic.

Astfel, în elaborarea Constitu ţ iei României din 2003, respectându-se cu

rigoare principiile democratice ale statului de drept şi, în mod deosebit, principiul suprema ţ iei legii s-a avut în vedere ca, în textul acestei legi de vârf a arhitecturii

juridice a societ ăţ ii române şti, problematica privind securitatea na ţ ional ă în

contextul integr ării euroatlantice a României să- şi g ă sească locul cuvenit, urmând

ca din aceasta să continue legiferarea în detaliu pe domeniu într-o unitate coerent ă ,

armonioasă şi ierarhic articulat ă , aceasta fiind de acum obiectul unor legi speciale,

cu prioritate din categoria legilor organice. În mod direct sau indirect, întregul proces legislativ de creare a

condi ţ iilor ader ării la structurile euroatlantice şi de compatibilizare a legisla ţ iei

noastre cu acquis-ul comunitar şi legisla ţ ia ţărilor membre NATO are semnifica ţ ii

pe domeniul securit ăţ ii na ţ ionale. Subliniem doar câteva realizări legislative mai

importante, care au strânsă leg ătur ă cu domeniul pe care-l analizăm: Legea

nr.61/2000 privind ratificarea Acordului dintre statele păr ţi la Tratatele Atlanticuluide Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace; Legea

nr.143/2000 privind combaterea traficului şi a consumului ilicit de droguri; Legea

nr.257/2001 privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează

neautorizat spaţiul aerian al României; Legea nr.81/2002 pentru aprobarea

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.104/2001 privind organizarea şi funcţionarea

Poliţiei de Frontier ă Române; ratificarea Acordului de Securitate cu NATO şi

448 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.27, art.31, art.53, art.119



285adoptarea Legii nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate; Lega

nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române; Legea

nr.360/2002 privind Statutul poliţistului; Legea nr.415/2002 privind organizarea şi

funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; Legea nr.39/2003 privind

prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate; Legea nr.477/2003 privind

pregătirea teritoriului şi a economiei naţionale pentru apărare; Legea nr.604/2003

pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.63/2003 privind

organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, Legea

nr.42/2004 privind participarea for ţelor armate la misiuni în afara teritoriului; Legea

nr.295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor; Legea nr.364/2004 privind

organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare; Legea nr.535/2004 privind prevenirea

şi combaterea terorismului; Legea nr.708/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi

funcţionarea Poliţiei Comunitare pentru ordine publică la nivelul unităţilor

administrativ-teritoriale; Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea

Jandarmeriei Române etc.

Ca un corolar al acestei activit ăţ i legislative laborioase se înscrie

adoptarea Legii nr.22 din 1 martie 2004 pentru aderarea României la Tratatul

Atlanticului de Nord 449 – act de supremă semnifica ţ ie pentru suveranitatea şi

securitatea na ţ ional ă a României.

Adoptarea acestei legi, în afar ă de componenta juridică a evenimentului,

a reprezentat încununarea eforturilor comune ale tuturor for ţ elor politice ale

societ ăţ ii române şti pentru realizarea unui obiectiv strategic de importan ţă major ă

a României postrevolu ţ ionare. Dezbaterile pe marginea proiectului de lege pentru

aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, din şedin ţ a comună a

Senatului şi Camerei Deputa ţ ilor din 26 februarie 2004, relevă pregnant acest fapt.

449 Legea nr.22 din 1 martie 2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord , a fost adoptată înşedinţa comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor din 26 februarie 2004. Raportul la lege a fost întocmit în comun decătre Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi Comisiile pentru politică externă ale Senatuluişi Camerei Deputaţilor, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.185 din 3 martie 2004.





287 În calitate de membru cu drepturi depline, România va putea promova pe

agenda Alian ţ ei teme menite să servească interesul na ţ ional din perspectiva nouă ,

europeană şi va putea participa activ la configurarea politicii NATO în domeniul

securit ăţ ii na ţ ionale.

Procesul de realizare a unei ordini juridice interne la noile standarde

politice şi juridice ale ader ării continuă. Se insistă pe completarea şi modificarea

legislaţiei în scopul compatibilizării depline a acesteia cu normele şi procedurile

existente la nivel NATO. Pe de altă parte, fiind în plin proces de acţiune a tuturor

factorilor politici naţionali, a structurilor parlamentare pentru crearea condiţiilor

îndeplinirii unui alt obiectiv strategic naţional – integrarea în Uniunea Europeană ,

componenta legislativă a securităţii naţionale trebuie să vizeze tot mai mult această

coordonată.

Implicarea Parlamentului României în lumina noilor cerinţe este şi se

impune a fi şi mai mult sporită şi în strânsă concordanţă cu opţiunea fundamentală a

ţării noastre de profunde reforme politice şi instituţionale pentru eficientizarea

activităţii în perioada post-aderare la NATO şi integrare în Uniunea Europeană.Un moment important l-a constituit în acest sens adoptarea de către

Camerele Parlamentului, în şedinţă comună, a Hot ărârii nr.10 din 13 mai 2004

pentru aprobarea Cartei albe a securit ăţ ii şi apăr ării na ţ ionale a Guvernului452.

Acest document, întocmit în conformitate cu Legea nr.63/2000 privind planificarea

apăr ării na ţ ionale a României sintetizează obiectivele, precizează definiţiile şi

corelează direcţiile de acţiune pentru componentele cu atribuţii în asigurareasecurităţii şi apăr ării naţionale în condiţiile ader ării ţării noastre la NATO şi creării

premiselor pentru integrarea României în Uniunea Europeană. În raportul comun,

întocmit de către Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale

Camerei Deputaţilor şi Senatului, se subliniază următoarele:453 „Carta albă a

securit ăţ ii şi apăr ării na ţ ionale stabile şte obiectivele şi sarcinile principale ale

452 Hot ărârea nr.20 din 13 mai 2004 pentru aprobarea C ăr ţ ii albe a securit ăţ ii şi apăr ării na ţ ionale a Guvernului afost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.540 din 16 iunie 2004.453 A se vedea Dezbaterile Senatului României din 19 mai 2004.



288institu ţ iilor angajate în realizarea securit ăţ ii şi apăr ării na ţ ionale, mă surile şi

ac ţ iunile care urmează să fie întreprinse de acestea, resursele umane, materiale şi

financiare, resursele pentru constituirea şi preg ătirea for ţ elor participante la

apărarea na ţ ional ă , la asigurarea securit ăţ ii, conform misiunilor ce le revin.”

Adoptarea de către Parlament a Cartei albe a securităţii şi apăr ării

naţionale a Guvernului care stabileşte responsabilităţi majore („obiective şi sarcini”)

pentru instituţiile angajate în realizarea securităţii naţionale reprezintă desigur un

element în plus de argumentare a semnificaţiei, importanţei şi complexităţii

raporturilor dintre Camerele legiuitoare şi autorităţile cu responsabilităţi în

domeniul securităţii naţionale.

Toate cele prezentate mai sus au implicaţii majore pentru securitatea

naţională, dar şi ele, la rândul lor, nu se pot realizat decât într-un cadru de deplină

securitate naţională în contextul larg al securităţii regionale şi globale.

7.5. Alte coordonate ale mecanismului raporturilor analizate

7.5.1. Rolul şi funcţiile administraţiei parlamentare în cadrul

raporturilor dintre Parlament şi autorităţile administrative din domeniul securităţii

naţionale

7.5.1.1. Administra ţ ia parlamentar ă. Concept, reglementare,

interferen ţ e cu administra ţ ia publică din domeniul


Din definiţiile date noţiunii de administra ţ ie publică şi din concepţiile

doctrinare referitoare la aceasta454

, prezentate în Capitolul III al lucr ării noastre, seevidenţiază atât poziţia administraţiei publice în cadrul diferitelor activităţi aleautorităţilor statale sau ale colectivităţilor locale, precum şi cele două elementeesenţiale şi indispensabile ale administraţiei publice, şi anume elementul structural-organic şi elementul material-func ţ ional .

În general, toate definiţiile date administraţiei publice converg spre aceleaşi

elemente comune: administra ţ ia publică implică activitate de coordonare şi

454 I.Alexandru, Administra ţ ia publică. Teorii, realit ăţ i, perspective, Bucureşti, Editura „ Lumina Lex”, 1999, pag.67.I.Alexandru, Drept administrativ, Editura „ Lumina Lex”, Bucureşti, 2005, pag.33-40; A se vedea A.Iorgovan, Tratat



289organizare, preocupat ă de aplicarea legii, ce tinde să fie concentrat ă în ramura

executivă a guvernării, având astfel un statut diferit faţă de administraţia privată.

În demersul de definire a conceptului de administra ţ ie publică remarcăm o

precizare f ăcută de către unul dintre autori455, şi anume că activitatea de

organizare şi de executare în concret a legilor… se realizează , în principiu, de

autorit ăţ ile administra ţ iei publice şi func ţ ionarii acesteia şi, în subsidiar, de

celelalte autorit ăţ i ale statului…

Apreciem astfel că, în contextul acestei definiţii, dar şi în temeiul argumentării

noastre de mai jos, putem analiza noţiunea de administra ţ ie parlamentar ă, precum

şi raporturile acesteia cu autorit ăţ ile administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii

na ţ ionale.

Administra ţ ia parlamentar ă este deci un tip specific de administraţie realizată

nu de o autoritate a administraţiei publice, ci de o altă autoritate publică –

Parlamentul, care se bucur ă de autonomie în virtutea principiului autonomiei

parlamentelor. Această administraţie autonomă este reglementată şi organizată prin

diverse acte adoptate de adunările parlamentare sau de conducerile acestora.

Administraţia parlamentar ă însumează serviciile aflate la dispoziţia structurilor

de conducere şi de lucru ale parlamentelor. Aceste servicii sunt conduse politic de

Preşedintele şi Biroul permanent al forurilor legislative, iar sub raport administrativ

de Secretarul general al acestora. Preşedintele este acela care garantează buna

desf ăşurare a activităţilor legislative, precum şi a serviciilor administraţiei.

Administraţia parlamentar ă îşi duce la îndeplinire misiunea în conformitate cu

deciziile luate la diverse niveluri de competenţă, pe baza regulamentuluirespectivului for legislativ.

Administra ţ ia parlamentar ă se caracterizează prin autonomia şi specializarea

sa. Acestea sunt caracteristicile ce marchează diferenţa specifică dintre

administraţia parlamentar ă şi celelalte forme de administraţie publică.

de drept administrativ, Vol.I, Ediţia 4, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2005, pag.63-68; M.Preda, Tratat elementar dedrept administrativ român, ediţia a II-a, Editura „ Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, pag.12.455 A se vedea M.Preda, Op.cit ., pag.12.



290 În acelaşi timp, trebuie să remarcăm faptul că, deşi se bucur ă de autonomie,

administraţia parlamentar ă îndeplineşte, în sfera ei specifică de acţiune, funcţii

asemănătoare cu administraţia publică. Având în vedere că, în raport cu puterea

politică, administraţia publică are funcţia principală de “mecanism intermediar de

execu ţ ie”456, putem considera că şi administraţia parlamentar ă reprezintă un astfel

de mecanism de execuţie în raport cu structurile de conducere a forului legislativ.

Administraţia parlamentar ă asigur ă suportul teoretic şi practic de specialitate şi cel

logistic pentru desf ăşurarea activităţii parlamentare în toate aspectele ei.

Administraţia parlamentar ă se conduce după propriile norme şi regulamente,

prin care se stabilesc: structura serviciilor, atribuţiile acestora, relaţiile dintre ele,

fişa posturilor, angajarea personalului şi promovarea în funcţii, nivelul de salarizare

etc. Administraţia parlamentar ă are la baza activităţii sale principiile neutralit ăţ ii şi

independen ţ ei politice. Pentru ca aceste principii să fie respectate, la nivelul

parlamentelor există o separare clar ă între instanţele politice şi structurile

administrative ale acestora. Spre exemplu, în Parlamentul italian, autonomia

administraţiei parlamentare este atât de marcată încât dacă apar conflicte privind

relaţiile interne de muncă, acestea nu sunt de competenţa unor tribunale obişnuite,

ci trebuie supuse organelor juridice interne “ jurisdic ţ ia internă” sau “autodichia”,

care funcţionează în conformitate cu principiile constituţionale: “audi alteram

partem”, pronunţarea deciziilor în public, argumentarea deciziilor luate, precum şi

dreptul de apel la o instanţă superioar ă.

Aspectul juridic al autonomiei parlamentare îl reprezintă autonomia

regulamentar ă. Autonomia regulamentar ă a parlamentelor funcţionează în temeiuldreptului constituţional al adunărilor legislative de a-şi stabili propriile regulamente.

Acestea reprezintă acte juridice ce detaliază prevederile cu caracter general înscrise

în Constituţie, dispoziţii privitoare la constituirea şi organizarea internă a

Camerelor, fiind în acord şi cu legile în vigoare. În primul rând, regulamentele

456 A se vedea I.Alexandru , Op.cit., pag.83.



291cuprind norme ce privesc alegerea organelor de conducere, modul de lucru,

procedura parlamentar ă şi dispoziţii generale privind organizarea administraţiei

parlamentare.

Astfel, în temeiul dispoziţiilor constituţionale, în cadrul Parlamentului

României, actele normative ce stabilesc o reglementare cu caracter de maximă

generalitate a administraţiei parlamentare sunt Regulamentul Senatului şi, respectiv,

Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor . Aşa cum se ştie, Regulamentele Camerelor sunt

principalele acte normative ale acestora emise în temeiul dispoziţiilor

constituţionale, care cuprind ansamblul normelor privitoare la organizarea,

funcţionarea şi activitatea curentă a acestui for legislativ. Regulamentele Camerelor

Parlamentului României, ca şi regulamentele tuturor forurilor reprezentative

naţionale, reprezintă o adevărată lege internă457 cu privire la funcţionarea şi

disciplina acestora.

Regulamentul este adoptat în şedinţă plenar ă a fiecărei Camere, cu votul

majorităţii senatorilor sau deputaţilor. Putem aprecia că Regulamentul reprezintă “o

prelungire a Constitu ţ iei” în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Camerelor.

Regulamentele care stabilesc organizarea şi modul de lucru ale Camerelor

proiectează şi structura serviciilor, respectiv a staffului tehnic de specialitate, a

personalului administrativ şi de deservire ce asigur ă suportul necesar pentru

exercitarea în bune condiţii a mandatului parlamentar.

Regulamentele Camerelor Parlamentului au fost elaborate în concordanţă cu

normele parlamentare acceptate de o practică îndelungată, precum şi cu standardele

internaţionale pe care le aplică şi le respectă toate parlamentele democratice dinlume. Spre exemplu, în ceea ce priveşte organizarea serviciilor Senatului, art.36 din

Regulament conţine, printre alte atribuţii care revin Biroului permanent al

Senatului, şi pe acela care se refer ă în mod special la administraţia parlamentar ă:

• supune aprobării Senatului structura serviciilor acestuia;

457 A se vedea Pierre Avril, J.Gicquel, Op.cit ., pag.11.



292 • propune Senatului numirea sau revocarea Secretarului general şi a

Secretarului general adjunct;

• aprobă statul de func ţ ii şi regulamentele de organizare şi func ţ ionare a

serviciilor Senatului, la propunerea Secretarului general;

• controlează activitatea serviciilor Senatului;

• aprobă Regulamentul privind paza şi accesul în sediul Senatului.

Aceste dispoziţii se completează cu prevederile art.203, 204 şi art.205 care, în

esenţă, prevăd că serviciile Senatului sunt conduse de Secretarul general al

Senatului, ajutat de un Secretar general adjunct. Secretarul general şi Secretarul

general adjunct sunt numiţi de către Senat, pe durata legislaturii, la propunerea

Biroului permanent. Prin aplicarea principiului simetriei actelor juridice, revocarea

Secretarului general şi a Secretarului general adjunct se face de Senat, la propunerea

Biroului permanent sau a cel puţin 30 de senatori. Propunerea de revocare poate fi

formulată o singur ă dată în cursul unei sesiuni ordinare.

Secretarul general al Camerei, ajutat de Secretarul general adjunct,

coordonează activitatea departamentelor de specialitate, asigur ă documentele

necesare pentru buna desf ăşurare a lucr ărilor Biroului permanent şi ale şedinţelor în

plen, asigur ă inter-relaţionarea şi comunicarea dintre Camera legislativă respectivă

şi celelalte instituţii ale statului de drept. Secretarul general şi Secretarul general

adjunct îndeplinesc atribuţiile stabilite prin lege, prin hotărâri ale Senatului

(Camerei Deputaţilor) sau ale Birourilor permanente.

Secretarul general conduce întreaga activitate a serviciilor Camerei. Secretarul

general r ăspunde în faţa Camerei şi a Biroului permanent de modul în care îşi

îndeplineşte atribuţiile în asigurarea bunei funcţionări a serviciilor. În această

calitate, Secretarul general este abilitat să ţină legătura cu Preşedintele Camerei, cu

Biroul permanent şi cu mass-media, în probleme privind activitatea Senatului sau a

Camerei Deputaţilor.

Secretarul general este ordonator principal de credite. În această calitate,

r ăspunde de respectarea dispoziţiilor legale de utilizare a creditelor bugetare şi de

realizarea veniturilor, de folosirea cu eficienţă a acestora, de ţinerea la zi a



293contabilităţii şi prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile asupra execuţiei

bugetare. De asemenea, Secretarul general ia măsuri pentru gestionarea, păstrarea şi

conservarea patrimoniului Camerei, precum şi pentru asigurarea integrităţii acestui

patrimoniu.

Secretarul general ia măsuri pentru aplicarea reglementărilor privind angajarea

şi promovarea în funcţie a salariaţilor. În domeniul personalului, Secretarul general

are următoarele atribuţii:

• aprobă , potrivit legii, angajarea sau avansarea în func ţ ie, sanc ţ ionarea

disciplinar ă şi eliberarea din func ţ ie a salaria ţ ilor din serviciile Camerei;

• nume şte şefii de departamente, cu avizul Biroului permanent;

• nume şte salaria ţ ii din serviciile Camerei în celelalte func ţ ii de conducere

prevă zute în statul de func ţ ii, astfel cum este aprobat de Biroul permanent;

• îndepline şte şi alte atribu ţ ii în acest domeniu stabilite prin lege, prin

hot ărâri ale Camerei sau ale Biroului permanent.

Luând din nou ca exemplu structura serviciilor Senatului,458 modificată de mai

multe ori în decursul legislaturilor, aceasta a r ăspuns cerinţelor de realizare a unei

alcătuiri organizatorice omogene, pliate pe necesitatea optimizării fluxurilor

informaţionale ale procesului legislativ şi ale activităţii serviciilor Senatului

angrenate în acest proces şi de creştere a rolului şi calităţii activităţilor staffului în

procesul legislativ. Serviciile Senatului sunt concepute în aşa fel încât să asigure

îndeplinirea atribuţiilor specifice ale acestei instituţii şi să contribuie la buna

desf ăşurare a activităţii legislative, ţinând cont de criteriile manageriale care

operează în domeniul instituţiilor publice.

În virtutea autonomiei sale regulamentare şi administrative, Senatul României

şi-a organizat un sistem de servicii de specialitate şi un aparat administrativ propriu,

care îi asigur ă funcţionarea de sine-stătătoare. Administraţia pune în aplicare

deciziile organelor politice, asigur ă gestiunea serviciilor necesare şi respectarea

458 Hot ărârea Senatului nr.20/2001 privind structura serviciilor Senatului a fost publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.233/2001.



294 procedurilor, acordă asistenţă tehnică senatorilor. Având un caracter permanent,

administraţia se află în serviciul Camerei parlamentare.

Administraţia parlamentar ă a Senatului este organizată în două mari

departamente, şi anume: Departamentul legislativ şi Departamentul pentru

informatică, buget, contabilitate şi logistică. Aceste departamente sunt organizate, la

rândul lor, pe direcţii, în funcţie de specificul activităţii, iar direcţiile pe servicii şi

birouri.

Un număr de direcţii, servicii şi compartimente autonome privesc relaţiile

parlamentare externe, resursele umane, serviciul pentru presă, relaţii publice şi

imagine, protocolul, secretariatele şi registratura, contenciosul, auditul intern.

De asemenea, administraţia Senatului r ăspunde şi de organizarea birourilor

senatoriale din teritoriu, care reprezintă structuri teritoriale care funcţionează

exclusiv pentru exercitarea mandatului de senator în circumscripţii. Personalul

încadrat la birourile senatoriale – un şef de birou senatorial, o dactilograf ă şi un

şofer - este supus cerinţelor privitoare la probitate profesională, afinităţi politice

comune şi respectarea strictă a confidenţialităţii activităţii desf ăşurate.

Pe temeiul dispoziţiilor cu caracter de principiu pentru conducerea şi

organizarea serviciilor Senatului şi care sunt cuprinse în Regulamentul Senatului,

s-au elaborat şi s-au adoptat regulamente şi norme ce reglementează în detaliu

activitatea personalului din stafful administrativ şi de deservire al instituţiei.

• Regulamentul de organizare şi func ţ ionare a serviciilor Senatului459

reglementează competenţele şi relaţiile funcţionale dintre componentele structurale

ale serviciilor, atribuţiile fiecărei structuri din cadrul structurii organizatorice a

Senatului, precum şi atribuţiile şi competenţele specifice ale personalului angajat.

De asemenea, acest regulament cuprinde, în partea introductivă, un capitol referitor

la Secretarul general (dispoziţii referitoare la numirea, revocarea şi atribuţiile

acestuia), precum şi un capitol distinct cu privire la atribuţiile şi r ăspunderile

comune ale persoanelor cu funcţii de conducere din structura Serviciilor Senatului.

459 Regulament aprobat prin Hot ărârea Biroului permanent al Senatului nr.6/2001.



295 • În completarea acestui regulament, la sfâr şitul anului 2003 a fost

adoptat Regulamentul intern al personalului din serviciile Senatului460 menit să

r ăspundă exigenţelor impuse de noul Cod al muncii. Acest regulament cuprinde

drepturile şi obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor, regulile privind disciplina

muncii în instituţie, precum şi cele referitoare la procedura disciplinar ă. Este demnă

de menţionat în acest context aplicabilitatea dispoziţiilor art.261 din Codul muncii,

potrivit cărora orice salariat interesat poate sesiza angajatorul cu privire la

dispoziţiile regulamentului intern, în măsura în care face dovada încălcării unui

drept al său. Controlul legalităţii dispoziţiilor cuprinse în regulamentul intern este

de competenţa instanţelor judecătoreşti, care pot fi sesizate în termen de 30 de zile

de la data comunicării de către angajator a modului de sancţionare a sesizării

formulate în condiţiile ar ătate mai sus.

• Regulamentul privind accesul, ordinea, securitatea şi serviciul de

permanen ţă în Senat 461 instituie o serie de reguli cu privire la accesul în sediul

Senatului, la ordinea în incinta şi în perimetrul Senatului, paza şi securitatea

Instituţiei, inclusiv norme referitoare la prevenirea şi stingerea incendiilor, reguli

privind organizarea şi desf ăşurarea serviciului de permanenţă, precum şi sancţiunile

aplicabile pentru nerespectarea tuturor acestor norme;

• Norme ce privesc regimul ştampilelor şi sigiliilor în Senat 462 stabilesc

tipurile de ştampile şi sigiliile utilizate, distribuirea, evidenţa, întrebuinţarea şi

păstrarea acestora, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării tuturor

acestor norme.În temeiul principiului autonomiei parlamentare, al cadrului organizatoric

şi funcţional prezentat mai sus şi al întregului mecanism al organizării interne şi al

funcţionării Camerelor Parlamentului463 în literatura de specialitate se susţine tot

460 Regulament aprobat prin Hot ărârea Biroului permanent al Senatului nr.14/2003.461 Regulament aprobat prin Hot ărârea Biroului permanent al Senatului nr.4/2002. 462 Normele au fost aprobate prin Hot ărârea Biroului permanent al Senatului nr.7/2002.463 Mecanismul organizării interne şi funcţionării fiecărei Camere presupune un ansamblu de activităţi desf ăşurate, destructuri şi resurse avute la dispoziţie de Camere pentru exercitarea funcţiilor acestora.



296mai mult existenţa funcţiei parlamentare de organizare internă şi func ţ ionare a

fiecărei Camere, susţinere la care ne raliem şi noi.464

Func ţ ia de organizare internă şi func ţ ionare a Camerelor este

importantă, în primul rând, prin faptul că ea asigur ă condiţiile necesare pentruîndeplinirea celorlalte funcţii pe care deja le cunoaştem: legislativă; de control

parlamentar; de informare; de desemnare prin învestire – alegere sau numire - a

unor autorităţi publice; de asigurare a politicii externe.

Toate funcţiile Parlamentului sunt implicate nu numai sub aspectul

conţinutului şi al esenţei lor, după cum am văzut anterior, dar şi organizatoric şi

funcţional într-o relaţionare necesar ă cu autorităţile administrative din domeniulsecurităţii naţionale. Mecanismul este complex şi poate fi argumentat printr-o

multitudine de exemple ce ţin în general de latura organizatorică şi funcţională a

raporturilor dintre instituţiile statului, dar şi de principiile, cerinţele şi complexitatea

procedurilor parlamentare.

Structurile şi pârghiile administraţiei parlamentare sunt acelea care

interferează şi se interconectază cu structuri şi pârghii ale structurilor administrativede securitate naţională pentru: desf ăşurarea procedurilor legislative, organizarea

activit ăţ ilor şi derularea formelor de control parlamentar, informarea

parlamentar ă în domeniu; desf ăşurarea procedurilor de investire sau numire a

mini ştrilor de resort şi a directorilor serviciilor de informa ţ ii; asigurarea rela ţ iilor

externe ce ţ in de securitatea na ţ ional ă; aprobarea unor mă suri şi programe în

domeniul apăr ării, ordinii publice, siguran ţ ei na ţ ionale, îndeplinirea criteriilor deaderare la organismele de securitate euroatlantice; aplicarea mă surilor privind

st ările excep ţ ionale etc. Relaţionarea se face în primul rând prin Secretarul general

al Camerei care are atribuţii exprese pe această linie, dar există şi o relaţionare şi o

comunicare directă prin diverse structuri parlamentare şi în mod deosebit prin

stafful comisiilor parlamentare de specialitate.

464 Ase vedea, C.Monac, Structura internă şi func ţ ionarea Senatului. Rolul şi importan ţ a func ţ iei de Secretar general , în Istoria Senatului României, Editura Regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2004, pag.577-604.



297 7.5.1.2. Statutul func ţ ionarilor publici parlamentari. Conexiuni cu

domeniul securit ăţ ii na ţ ionale

Dacă în statele democratice a fost recunoscută, dintotdeauna, competenţa

plenar ă a adunărilor parlamentare de a decide asupra organizării şi funcţionării proprii, precum şi de a elabora statutul propriului lor personal, acest lucru se

datorează faptului că autonomia statutar ă a propriilor funcţionari publici este unul

din elementele care asigur ă autonomia administrativă a fiecărei adunări

parlamentare faţă de puterea executivă.

Statutul funcţionarilor parlamentari ridică unele probleme deosebite, ce

necesită precizări care privesc fondul problemei în discuţie, şi anume:

a) mai întâi, autonomia statutar ă nu îi plasează pe funcţionarii

parlamentari “în afara legii”. Ei se supun unui regim statutar particular, adaptat

potrivit nevoilor proprii ale Camerelor, cu respectarea principiilor şi a garanţiilor

esenţiale pentru funcţia publică;

b) în al doilea rând , un statut autonom pentru funcţionarii parlamentari

apare atât ca o necesitate pentru a asigura independenţa Parlamentului faţă de

Executiv şi, în acest sens, este de natur ă să contribuie la echilibrul instituţiilor, cât şi

ca un r ăspuns adecvat la nevoile specifice ale adunărilor parlamentare;

c) în al treilea rând , datorită existenţei funcţiei publice parlamentare proprii şi a unui personal angajat prin concurs, fiecare Camer ă îşi asigur ă de fapt un personal aflat în serviciul său exclusiv, independent de Executiv şi cu un gradridicat de disponibilitate, personal a cărui stabilitate asigur ă continuitatea instituţiei

şi care are sau poate dobândi o competenţă specializată, adaptată necesităţilorfuncţionării Parlamentului.

Toate parlamentele din statele membre ale Uniunii Europene şi

majoritatea celor aflate în curs de aderare au elaborat un statut al funcţionarilor

parlamentari.

Datorită specificităţii şi intensităţii activităţii desf ăşurate, statutele

funcţionarilor parlamentari şi regulamentele interne prevăd o serie de condiţii

speciale pentru funcţionarii parlamentari, şi anume: un sistem de salarizare deosebit,



298 programe de lucru flexibile, adaptate activităţii parlamentare, un număr de zile de

concediu mai mare, alte facilităţi menite să stabilizeze şi să cointereseze personalul.

Principiile fundamentale ale activităţii funcţionarilor parlamentari, care se

regăsesc în statutele şi regulamentele pe care le menţionam mai sus, sunturmătoarele: impar ţ ialitatea, neutralitatea şi independen ţ a administra ţ iei faţă de

grupurile politice, transparenţa, uniformitatea serviciilor şi supravegherea lor de

către organele de conducere colegiale.

În România, în privinţa statutului funcţionarilor parlamentari este de

remarcat faptul că, în temeiul art.XV din Carta II, Titlul III al Legii nr.161/2003

privind unele mă suri pentru asigurarea transparen ţ ei în exercitarea demnit ăţ ilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea

corupţiei, care a intrat în vigoare la data de 21 aprilie 2003, Parlamentul avea

obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intr ării în vigoare a legii să

armonizeze statutul funcţionarilor publici care îşi desf ăşoar ă activitatea în cadrul

structurilor sale de specialitate cu dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind statutul

funcţionarilor publici, cu modificările ulterioare.Cu o anumită întârziere, Parlamentul României a adoptat Legea nr.7 din

11 ianuarie 2006 privind statutul func ţ ionarului public parlamentar, cu

modificările şi completările ulterioare465 care, în textul său, încă de la început,

stipulează: „ Art.1.-(1) Prezenta lege reglementează statutul func ţ ionarului public

parlamentar din cadrul structurilor de specialitate ale Parlamentului României.”

Funcţionarii publici parlamentari numiţi în cadrul structurilor despecialitate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au un statut special, conferit de

atribuţiile şi r ăspunderile ce le revin, în scopul realizării prerogativelor

constituţionale ale Parlamentului.

Funcţia publică parlamentar ă este deci o funcţie specifică de carier ă,

autonomă, ce confer ă deţinătorilor un statut special. Acest statut special rezultă din

465 Legea nr.7 din 11 ianuarie 2006 privind statutul func ţ ionarului public parlamentar , a fost publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr.35 din 16 ianuarie 2006.



299specificitatea activităţii desf ăşurate în cadrul unei autorităţi publice distincte în stat

– Parlamentul .

Consider ăm important de subliniat faptul că între funcţionarii publici

parlamentari, ca persoane ale căror funcţii precizate prin lege privesc activităţi careimplică exercitarea prerogativelor constituţionale ale Parlamentului, şi personalul

din structurile de securitate naţională, de asemenea persoane cu statut special,

putem evidenţia asemănări şi interferenţe în cadrul raporturilor pe care noi le

analizăm.

Asemănările ţin, în primul rând, de specificitatea, complexitatea şi

intensitatea activităţii desf ăşurate în fiecare din cele două domenii, dar şi de principiile şi cerinţele morale şi profesionale puse în faţa fiecăreia din categoriile la

care ne referim – legalitate, impar ţ ialitate, obiectivitate, neutralitate politică ,

subordonare ierarhică , loialitate, devotament, maximă responsabilitate,

confiden ţ ialitate, înalt ă competen ţă profesional ă. Parlamentul este o instituţie

fundamentală a statului de drept iar funcţionarii parlamentari sunt cei care: asigur ă

stabilitatea şi continuitatea şi, alături de senatori şi deputaţi, reflectă imaginea publică a Instituţiei.

O parte a funcţionarilor publici parlamentari sunt în relaţii directe deserviciu cu personalul militar, funcţionarii cu statut special sau funcţionarii publicidin instituţiile de securitate naţională. Sarcinile de serviciu le impun acest lucru. O

bună relaţionare la acest nivel poate avea efecte benefice asupra întregului complexal raporturilor dintre Parlament şi autorităţile administrative din domeniul securităţiinaţionale, cu direcţionare spre fluidizarea informaţiilor, desf ăşurarea procedurilor

legislative, organizarea şi desf ăşurarea controlului parlamentar, aplicarea corectă alegilor, realizarea unor acţiuni importante de interes naţional.

7.5.2. Manifestarea raporturilor Parlament-autorit ăţ i administrative de

securitate na ţ ional ă în activitatea de protec ţ ie a informa ţ iilor

clasificate

Accesul la informaţiile existente într-o societate este unul din principiile

fundamentale ale funcţionării statului democratic. Fiecare cetăţean are dreptul de a

se implica în procesele de decizie ale comunităţii, dar în egală măsur ă trebuie să



300con ştientizeze că promovarea intereselor legitime ale acesteia presupune şi

protec ţ ia informa ţ iilor clasificate (datelor secrete).

Prin Legea privind liberul acces la informa ţ iile de interes public, cu

modificările şi completările ulterioare466 se exceptează de la accesul liber al

cetăţenilor următoarele categorii de informaţii considerate informa ţ ii clasificate:

informa ţ iile din domeniul apăr ării na ţ ionale, siguran ţ ei şi ordinii publice, dacă fac

parte din categoria informa ţ iilor clasificate; informa ţ iile privind deliber ările

autorit ăţ ilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale

României, dacă fac parte din categoria informa ţ iilor clasificate; informa ţ iile

privind activit ăţ ile comerciale şi financiare, dacă publicitatea acestora aduce

atingere principiului concuren ţ ei loiale, potrivit legii; informa ţ iile cu privire la

datele personale potrivit legii; informa ţ iile privind procedura în timpul anchetei

penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse

confiden ţ iale ori se pun în pericol via ţ a, integritatea corporal ă , sănătatea unei

persoane în urma anchetei desf ăşurate sau în curs de desf ăşurare; informa ţ iile

privind procedurile judiciare, dacă publicarea acestora aduce atingere asigur ării

unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre păr ţ ile implicate în

proces; informa ţ iile a căror publicare prejudiciază mă surile de protec ţ ie a

tinerilor.

Activitatea de protecţie a informaţiilor clasificate este reglementată prin

acte normative specifice, respectiv Legea privind siguran ţ a na ţ ional ă a României,

cu modificările şi completările ulterioare467, Legea privind protec ţ ia informa ţ iilor

clasificate, modificată prin OUG nr.16/2005468, Hot ărârea de Guvern pentruaplicarea Normelor privind protec ţ ia informa ţ iilor clasificate ale Organiza ţ iei

Tratatului Atlanticului de Nord în România469 şi Hot ărârea Guvernului pentru

466 Legea nr.544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informa ţ iile de interes public a fost publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.633 din 23 decembrie 2002.467 Legea nr.51/1991 privind siguran ţ a na ţ ional ă a României a fost publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.163 din 7 august 1991.468 Legea nr.182/2002 privind protec ţ ia informa ţ iilor clasificate a fost publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.248 din 12 aprilie 2002.469 Hot ărârea Guvernului nr.353/2002 pentru aplicarea Normelor privind protec ţ ia informa ţ iilor clasificate aleOrganiza ţ iei Tratatului Atlanticului de Nord în România a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.315 din 13 mai 2002.



301aprobarea Standardelor na ţ ionale de protec ţ ie a informa ţ iilor clasificate în

România470. Desigur că Parlamentul României a avut o implicare major ă în

elaborarea legislaţiei în acest domeniu special de mare importanţă pentru progresul

democratic al societăţii.

Potrivit acestor acte normative, obiectivul activităţii aferente protecţiei

informaţiilor clasificate îl constituie garantarea funcţionării normale a instituţiilor

statului de drept printr-o activitate laborioasă de apărare a valorilor fundamentale

ale societăţii româneşti circumscrise siguran ţ ei na ţ ionale, adică a acelei stări de

legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesar ă

existenţei şi dezvoltării statului naţional unitar român. Aceasta deopotrivă cu

respectarea dreptului de informare al cetăţeanului şi acesta bine reglementat juridic

prin Constitu ţ ie şi prin “ Legea privind liberul acces la informa ţ iile de interes

public” şi în deplină concordanţă cu conţinutul Declara ţ iei Universale a

Drepturilor Omului, al Conven ţ iei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului

şi a Libert ăţ ilor Fundamentale, al pactelor şi celorlalte tratate la care România este

parte, referitoare la dreptul de a primi şi de a r ăspândi informaţii.

Normele constituţionale şi legislative elaborate în domeniul protecţiei

informaţiilor clasificate, acte normative din categoria legilor organice, sunt un

rezultat al manifestării funcţiei legislative a Parlamentului. Dar, deopotrivă, ele se

regăsesc şi în componenta de control parlamentar. Prin aceasta, Parlamentul se

evidenţiază ca instituţie care asigur ă puterilor statului componenta juridică a

activităţii de protecţie a informaţiilor clasificate.

Dar, pe de altă parte, potrivit prevederilor Legii nr.182/2002“Parlamentul, Administra ţ ia Preziden ţ ial ă , Guvernul şi Consiliul Suprem de

Apărare a Ţării stabilesc mă suri proprii privind protec ţ ia informa ţ iilor secret de stat… Serviciul Român de Informa ţ ii asigur ă acestor institu ţ ii asisten ţă de specialitate.”471

470 Hot ărârea Guvernului nr.585/2002 pentru aprobarea Standardelor na ţ ionale de protec ţ ie a informa ţ iilorclasificate în România a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.485 din 5 iulie 2002.471 A se vedea Legea nr.182/2002, art.25 alin.(4).





303 securitatea internă; conlucrează cu unit ăţ ile Serviciului Român de Informa ţ ii,

potrivit competen ţ elor materiale şi atribu ţ iilor lor func ţ ionale pentru rezolvarea

sarcinilor privind securitatea internă , cooperează cu alte structuri cu atribu ţ ii în

domeniul siguran ţ ei na ţ ionale şi, în mod deosebit, cu structura na ţ ional ă de

specialitate – ORNISS.

În acest plan, Camerele legiuitoare ale Parlamentului României îşiraportează activitatea la următoarele cerinţe:

• existen ţ a unui sistem de reguli cunoscut de to ţ i;

• respectarea strict ă a regulilor de muncă;

• men ţ inerea vigilen ţ ei întregului personal (senatori, deputa ţ i, staff

tehnic, personal administrativ);• evaluarea informa ţ iilor puse în pericol şi consecin ţ ele asupra

activit ăţ ii specifice;

• compartimentarea strict ă a muncii şi asigurarea accesului lainforma ţ ii din baza de date pe niveluri de competen ţă , în conformitate curesponsabilit ăţ ile concrete – cu respectarea principiului “necesit ăţ ii de acunoa şte”;

• formarea şi utilizarea deprinderilor de autoprotec ţ ie şi

autoapărare.În vederea protejării informaţiilor clasificate NATO, măsurile de

securitate a personalului sunt menite:

• să prevină accesul persoanelor neautorizate la informa ţ iile NATOclasificate;

• să garanteze că informa ţ iile NATO clasificate sunt distribuiteexclusiv pe baza principiului “necesit ăţ ii de a cunoa şte”;

• să permit ă identificarea persoanelor care, prin ac ţ iunile lor, pot pune în pericol securitatea informa ţ iilor clasificate.

Din acest ultim punct de vedere se desprinde şi unul dintre obiectivele principale ale activităţii pe linia protecţiei informaţiilor clasificate – descoperirea şineutralizarea oricăror încercări de penetrare a institu ţ iei de către cadre şi/sauagen ţ i ai serviciilor de informa ţ ii str ăine.



304

Dar este necesar de subliniat faptul că Hot ărârea Guvernului nr.353/2002 pentru aplicarea Normelor privind protec ţ ia informa ţ iilor clasificate ale NATO înRomânia a fost elaborată, într-o strânsă legătur ă cu cerinţele şi exigenţele Alianţei

pe această linie, înscriindu-se astfel în mediul necesar de armonizare legislativă în

cadrul NATO.Personalul Camerelor Parlamentului – senatori, deputaţi, membri ai staff-

ului tehnic – stabilit nominal şi aprobat de Birourile permanente, poate avea acces la

informaţiile clasificate numai în baza “certificatului/autoriza ţ iei de securitate”,

emis ca rezultat al procedurii de verificare şi avizare de către organele în drept, dar

restricţionat pe baza principiului “necesit ăţ ii de a cunoa şte”.

*

* *

Subliniem, în concluzie, faptul că mecanismul raporturilor dintre

Parlamentul României şi autorit ăţ ile administrative ale statului din domeniul

securit ăţ ii na ţ ionale este deosebit de complex şi dinamic şi, totodat ă , necesit ă o

permanent ă şi atent ă perfec ţ ionare în intimitatea şi sub toate aspectele sale.

Această perfecţionare este condiţia sine qua non a evoluţiei democratice a statului

român şi a realizării unei reale şi permanente securităţi naţionale.



305CAPITOLUL VIII

RAPORTURILE PARLAMENT – AUTORITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALE ÎN SITUAŢIILE

DE CRIZĂ ALE STATULUI DE DREPT

8.1. Con ţ inutul, necesitatea şi gradualitatea instituirii st ărilor excep ţ ionale8.1.1. Criza ca stare de insecuritate na ţ ional ă. M ă surile excep ţ ionale

Termenii de “ securitate”, “criză”, “risc” sunt utilizaţi foarte des în

discursul politico-diplomatic din România şi în general din ţările occidentale.

Aceasta confirmă un adevăr: timpul schimbărilor este şi timpul pericolelor, al

crizelor .

În ceea ce priveşte criza, aceasta este definită ca “ Manifestare a unor dificult ăţ i

(economice, politice, sociale etc.); perioad ă de tensiune, de tulburare, de încercări

(adesea decisive) care se manifest ă în societate.”473

Din punctul de vedere al unui specialist militar criza este definită “drept o

suit ă de amenin ţări, etapele fiind starea de pace, starea de diferend, confruntarea,

conflictul armat şi detensionarea situa ţ iei, urmat ă de noua stabilitate, riscurile care

dau tipul de criză fiind economice, politice, diplomatice, militare, interne,

interna ţ ionale, globale, previzibile, imprevizibile, potrivit unor criterii

circumstan ţ iale”.474

Criza este deci o stare de insecuritate naţională şi, în opinia noastr ă,definiţia ei poate fi prezentată mai complet, astfel : situa ţ ia când sunt amenin ţ ateiminent suveranitatea şi integritatea teritorial ă a statului, bazele sale democratice,cursul economiei na ţ ionale, sistemul administra ţ iei de stat, via ţ a şi sănătatea unei

mari păr ţ i a popula ţ iei, importante bunuri materiale, culturale şi mediulînconjur ător sau îndeplinirea unor obliga ţ ii interna ţ ionale, iar împotriva acestoramenin ţări nu se pot apăra sau ale căror urmări nu pot fi înl ăturate prin ac ţ iuneaobi şnuit ă a organelor puterii de stat, administra ţ iei teritoriale sau a persoanelor

fizice şi juridice.

473 Dic ţ ionarul explicativ al limbii române (DEX), Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag.241.474 A se vedea G.Velicu, Drept şi legisla ţ ie, Editura Tipografia de Sud, Craiova, 1999, pag.102-103.



306 Dezideratele privind cunoaşterea, prevenirea şi gestionarea situaţiilor de

criză ţin, înainte de toate, de un fundament teoretic deosebit de actual, mai ales

pentru societăţile aflate încă în tranziţie spre democraţie, cum este şi cazul

României. Acest fundament este cel pe care se situează una dintre valorile

democratice incontestabile – statul de drept – rezultat al simbiozei dintre elementul

stat şi elementul drept , sau cum este definit de către juristul francez Jacques

Chevallier – specialist în problemă – ca fiind “tipul de regim politic în care puterea

statului se afl ă încadrat ă şi limitat ă de către drept .”

Buna funcţionare, în condi ţ ii de normalitate, a statului de drept, privită ca

deziderat şi împlinire, exprimă profunde valenţe pozitive, după cum polul său opus,

starea de anormalitate, ce-i creează disfuncţionalităţi, este expresia valenţelor

negative, acesta fiind şi spaţiul în care se manifestă situaţiile de criză.

În această zonă a anormalităţii putem vorbi de acutizarea contradic ţ iilor

de natur ă economică , politică , social ă , etnică şi religioasă , ecologică ,

informa ţ ional ă , militar ă şi de alt ă natur ă , cu manifest ări de cele mai multe ori

violente, care afectează negativ sistemele de referin ţă , ordinea de drept, democra ţ iaconstitu ţ ional ă via ţ a cet ăţ enilor, drepturile şi libert ăţ ile acestora, sănătatea şi

morala publică , proprietatea publică şi privat ă şi periclitează grav securitatea

na ţ ional ă.475

Situaţiile de criză sunt însoţite de pericole grave care pot ameninţa însăşi

existenţa statului de drept sau normala desf ăşurare a vieţii sociale, economice şi

politice. Sunt situaţii neobişnuite şi nedorite în care sunt grav afectate chiar şiraporturile dintre instituţiile statale analizate de noi, deci separaţia şi echilibrul

puterilor în stat. Aceste situaţii trebuie în mod obligatoriu să fie luate în seamă,

prevenite şi rezolvate neîntârziat şi în modul cel mai “inteligent ” şi eficient de către

detentorii puterii politice în stat, dar şi de către autorităţile administraţiei publice din

domeniul securităţii naţionale care are un rol deosebit de important în acest sens.

475 A se vedea C.Monac, în St ările excep ţ ionale, Editura Forum, Bucureşti, 2000.



307Rezolvarea lor impune adesea sacrificii printre care şi afectarea modului de

exercitare a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului.

Situaţiile de criză pot fi declanşate fie de factori interni, fie de factori

externi.În acest context starea de criz ă a statului este starea declarată de organele

de stat stabilite prin lege pentru rezolvarea unei situaţii excepţionale. În strânsă

legătur ă cu caracterul şi amploarea evenimentelor produse se instituie mă suri

excep ţ ionale care în textele constituţiilor, legilor şi în practica statelor, după cum

vom ar ăta în cele ce urmează, poartă diverse denumiri: starea de asediu, starea de

urgen ţă , starea excep ţ ional ă , starea de necesitatea, starea de alarmă , starea de pericol etc. Constituţia României stipulează la art.93 „Starea de asediu” şi „Starea

de urgen ţă”.

Definirea acestora o întâlnim în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr.1/1999, aprobată prin Legea nr.453/2004476, astfel:

Starea de asediu reprezint ă ansamblul de mă suri excep ţ ionale de natur ă

politică , militar ă , economică , social ă şi de alt ă natur ă aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unit ăţ i administrativ teritoriale, instituite pentru adaptareacapacit ăţ ii de apărare a ţării la pericole grave, actuale sau iminente care amenin ţă

suveranitatea, independen ţ a, unitatea ori integritatea teritorial ă a statului.

Starea de urgen ţă reprezint ă ansamblul de mă suri excep ţ ionale de natur ă

politică , economică , şi de ordine publică aplicabile pe între teritoriul ţării sau în

unele unit ăţ i administrativ-teritoriale, care se instituie în următoarele situa ţ ii:

a) existen ţ a unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea na ţ ional ă ori func ţ ionarea democra ţ iei constitu ţ ionale;

b) iminen ţ a producerea ori producerea unor calamit ăţ i care fac

necesar ă prevenirea, limitarea sau înl ăturarea, după caz, a urmărilor unor

dezastre.

476 A se vedea Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului nr.1/1999 privind regimul st ării de asediu şi regimul st ării deurgen ţă, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.22 din 21 ianuarie 1999, aprobată prin Legea nr.453/2004,Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1052 din 12 noiembrie 2004



308 Pe de altă parte, prezentăm precizări din doctrină referitoare la măsurile

excepţionale:

Starea de asediu, în dreptul public, reprezintă un regim de restrângere a

libertăţilor publice în caz de ameninţare str ăină sau de tulbur ări interne, care secaracterizează prin extinderea sferei de competenţă a poliţiei, prin posibilitatea

desesizării autorităţilor civile în favoarea autorităţilor militare şi prin extinderea

competenţelor tribunalelor militare.477

Starea de urgen ţă reprezintă şi ea un regim de restrângere a libertăţilor

publice care se caracterizează prin extinderea puterilor ordinare de poliţie ale

autorităţilor publice în cazul unor evenimente extraordinare.478

Starea de asediu intervine în situaţii extraordinare care presupun

implicarea for ţelor armate, în timp ce starea de urgenţă este impusă de evenimente

interne extraordinare cum ar fi ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau

democraţiei constituţionale, calamităţi naturale sau alte sinistre. În ambele situaţii,

măsurile excepţionale au în vedere fie întreg teritoriul al statului, fie unele zone sau

localităţi din ţar ă.479

Declararea stării de criză este o chestiune politică, un atribut alinstituţiilor sale fundamentale: Parlamentul, Pre şedintele, Guvernul şi al întregiiclase politice. Acestea sunt investite să asigure normalitatea, stabilitatea, echilibrulsocial intern, relaţii armonioase şi reciproc avantajoase pe plan extern. Apare astfel,în acest domeniu, o mare responsabilitate din partea factorilor politici.

8.1.2. St ările excep ţ ionale între necesitate şi oportunitate

Cunoaşterea, prevenirea şi gestionarea stărilor de criză sunt acţiunideosebit de importante şi complexe ce nu se pot realiza decât într-un cadru

constituţional şi legislativ adecvat, deci printr-o amplă implicare a Parlamentului şi

a autorităţilor administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale.

477 A se vedea Lexique de termes juridique, 8-edition, Dalloz, Paris, 1990, pag.222.478 Ibidem.479 A se vedea I.Vida, Puterea executivă şi administrativă publică,Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial ,Bucureşti, 1994, pag.63



309 Mai mult decât atât, pentru autorităţile publice responsabile, în situaţiile

de criză, se impune aplicarea unor reguli procedurale imperative, cerute prin

Constituţie şi prin celelalte acte normative care reglementează modul de instituire şi

de aplicare a regimului st ărilor excep ţ ionale, - în cazul României, după cum am

ar ătat, a “ st ării de urgen ţă” sau a “ st ării de asediu” – în funcţie de gradualitatea

situaţiei. Aplicarea acestor reguli atrage după sine o schimbare radicală, bruscă, în

funcţionarea angrenajului politic, social şi chiar economic al ţării. Şi, mai mult decât

atât, impactul este mare asupra psihicului oamenilor, se atentează la unele obiceiuri,

mentalităţi, se restrâng temporar drepturi şi libertăţi fundamentale.

Pericolele foarte grave, cum sunt agresiunea armată îndreptată împotriva

ţării, acţiunile sau inacţiunile ce vizează suveranitatea, independenţa, unitatea

statului sau integritatea sa teritorială, adversităţile sociale complexe, tulbur ările şi

manifestările care tind a r ăsturna ordinea constituţională şi liniştea statului şi pot

degenera în r ăzboi civil, încălcarea gravă a legalităţii, producerea ori iminenţa

producerii unor dezastre sunt elemente clare ce impun instituirea stărilor

excepţionale. De obicei, în astfel de situaţii, ordinea, liniştea şi pacea civilă nu se

pot impune decât prin măsuri de rezistenţă şi constrângere pe care autorităţile civile,

nu le pot garanta şi atunci se face apel la for ţele de ordine şi la for ţele armate.

Pot exista, totodată, şi situaţii care, descoperite de serviciile de informaţii

şi contrainformaţii, ridică problema securităţii structurii statale: mişcări subterane,

interese oculte, care prin amploarea lor devin foarte periculoase pentru ordinea

constituţională, pentru Guvern şi stabilitatea entităţii statale şi care, prin definiţie –

dat fiind caracterul lor ocult – sunt greu, dacă nu imposibil, de perceput de către

opinia publică. În baza acestor informaţii, de asemenea, se pot institui stările

excepţionale.

Prin declararea lor, stările excepţionale se substituie stărilor de drept

ordinare, adaptându-se necesităţilor de moment şi circumstanţelor anormale care le-

au provocat, ori în mod for ţat le-au adus, şi care în mod neîndoielnic le justifică.



310Starea excepţională se impune, în mod obligatoriu, pe o anumită durată de timp,

atunci când toate interesele trebuie absorbite în necesitatea apăr ării comune.

Astfel, necesitatea condiţionează impunerea stărilor excepţionale, le

justifică exercitarea şi le limitează durata. Numai necesitatea - nu şi oportunitatea - poate justifica instaurarea unei stări excepţionale.

Necesitatea decurge din faptul că stările excepţionale reprezintă dreptul

publicului de a se autoapăra atunci când autorităţile civile nu sunt în măsur ă să

preîntâmpine sau să reziste unei primejdii publice, apelându-se la for ţe

suplimentare. Ele se justifică prin preexistenţa unui atac inamic dezastruos, printr-o

situaţie internă deosebită care impune controlul for ţelor armate asupra populaţieicivile, nu numai pentru a restaura ordinea şi legea, ci şi pentru a asigura ajutorarea

populaţiei, reluarea producţiei industriale, refacerea economiei, protecţia vieţii şi

proprietăţii, controlul evacuării şi traficului, precum şi prevenirea sabotajului sau a

altor ilegalităţi.

Faptul că stările excepţionale trebuie să fie dictate de necesitate iar

extinderea lor este în funcţie de circumstanţe le întăreşte valoarea ca obiect al procesului de legiferare al unei ţări.

Nevoia dictată de realităţile unei situaţii critice solicită măsuri imediate,importanţa necesităţii fiind determinată de măsurile ce trebuie luate în interesulapăr ării comune. Dacă se impune ca populaţia civilă să fie pusă sub controlulfor ţelor armate, pentru ca operaţiile militare să se desf ăşoare nestingherit, acestea nunumai că intr ă în împuternicirile constituţionale ale Parlamentului, Pre şedintelui şiGuvernului, dar devin pentru aceste organe de stat şi o obliga ţ ie constitu ţ ional ă

neîndoielnică.8.1.3. Cu privire la amploarea mă surilor excep ţ ionale

Adoptarea măsurilor şi folosirea for ţelor militare în cadrul stărilor

excepţionale depinde de amploarea şi complexitatea tulbur ărilor ce afectează

normalitatea statală. Desigur că în condiţiile unei invazii sau atac inamic ori ale unei

calamităţi naturale importante, for ţele şi mijloacele ce urmează să fie folosite vor fi

propor ţional mai mari decât în cazul unor tulbur ări locale de mică amploare.



311 Nevoia instituirii stărilor excepţionale, urmată de amploarea măsurilor ce

se impun a fi luate şi de folosirea for ţelor militare, determinate la rândul lor de

amploarea pericolelor ce trebuiesc întâmpinate şi depăşite, cere o ierarhizare pe

niveluri a acţiunilor anticriză ale statului de drept. La pericole mai mari măsurile şi

acţiunile sunt mai ample şi mai profunde, la pericole mai mici acestea vor fi mai

reduse. În practica şi legislaţia statelor întâlnim diverse grade de ierarhizare şi

denumiri diferite ale situaţiilor excepţionale.

Astfel, în Fran ţ a întâlnim: “Starea de asediu” – prevăzută de Legea din 9

august 1849 480 , şi care poate fi declarată în caz de “ pericol iminent pentru

securitatea internă şi externă”, şi “Starea de urgen ţă”, prevăzută de Legea din 3

aprilie 1955 care poate fi declarată “ pe tot teritoriul statului sau numai într-o

unitate administrativ-teritorial ă în caz de:

● pericol iminent rezultat dintr-o gravă dezordine îndreptat ă

împotriva ordinii publice;

● producerea unui eveniment care prin natur ă şi gravitate are

caracterul de calamitate publică”.

Constitu ţ ia Greciei face referire numai la “Starea de asediu”, în cea a Spaniei stările excepţionale sunt situate pe trei niveluri ierarhice: “Starea deasediu”, “Starea excep ţ ional ă” şi “Starea de alarmă”. Legisla ţ ia Ungariei lestipulează tot pe trei niveluri, numindu-le: “Starea de pericol”, “Starea denecesitate” şi “Starea excep ţ ional ă”. În Italia, prin Legea siguran ţ ei publice seface ierarhizarea în “Starea de r ă zboi” şi “Starea de pericol ”, iar în Marea Britanie

prin Legea privind instituirea st ării de urgen ţă din 1947 se prevede ca stare

excepţională doar “Starea de urgen ţă”. Legea constitu ţ ional ă a Republicii Cehe din 22 aprilie 1998 prevede că

“după intensitatea, amploarea teritorial ă şi caracterul situa ţ iei” se poate declara:

“Starea excep ţ ional ă”, “Starea de amenin ţ are a statului” sau “Starea de r ă zboi”.

În doctrina polonez ă există : “Starea de calamitate natural ă”, “Starea

excep ţ ional ă” şi “Starea de r ă zboi”. În ceea ce priveşte Constitu ţ ia Germaniei ,

480 În Franţa, în anul 1848, când s-au produs grave manifestaţii ale Revoluţiei s-a legiferat starea de asediu, care aatras un cor de proteste; s-a argumentat că astfel se sugrumau libertăţile publice. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare



312aceasta separ ă stările excepţionale în “Stare de apărare” şi “Stare de încordare”,

iar Constitu ţ ia Olandei se refer ă numai la “Stare de urgen ţă”.

Din scurta prezentare observăm în doctrina şi legislaţia statelor o abordare

pe 1-3 paliere a gravităţii stărilor excepţionale, cu denumiri oarecum diferite. Dar,în esenţă, de fiecare dată, este vorba despre o situaţie de criză mai mult sau mai

puţin profundă, situaţie în care se declar ă starea excepţională pentru salvarea

statului şi revenirea lui la starea de normalitate.

Într-o astfel de situaţie se pune în mişcare mecanismul complex al puterii

statului de drept, Parlament, Pre şedin ţ ie, Monarh, Guvern, se declanşează

proceduri parlamentare speciale şi sunt implicate în mod prioritar şi cu competenţesporite structurile executive de securitate naţională, acţionează diverse pârghii, au

loc transferuri de competenţe de la o putere la alta, intr ă în acţiune for ţa militar ă

organizată a statului, creşte sprijinul acordat autorităţilor administrative locale.

În România, începând cu 1864, prin Legea st ării de asediu, apoi prin

Constitu ţ ia din 1923 este consacrată şi utilizată denumirea de “Stare de asediu”.

Denumirea, consacrarea şi legiferarea stării de asediu, ca aproape întreaga legislaţieromână din acea perioadă, au fost de inspiraţie franceză. Ulterior, în perioada

postbelică, prin Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 se consacra “Starea de

necesitate” ce putea fi instituită pe întreg teritoriul României sau în anumite zone.

În condiţiile de dezvoltare democratică a României de după 1989 se

continuă inspiraţia din doctrina şi legislaţia franceză şi din experienţa românească

dobândită în baza aplicării Constituţiei din 1923, astfel că în prezent, în temeiul prevederilor Constituţiei, stările excepţionale în ţara noastr ă sunt analizate pe cele

două paliere: “ Starea de asediu” şi “ Starea de urgen ţă”.

Cazurile de extremă urgenţă impun declararea neîntârziată a st ării de

asediu.

pentru adoptarea legii stării de asediu, printre alţii, deputatul Grevy s-a ridicat violent şi a caracterizat proiectul cafiind „lege de dictatur ă militar ă”. Totuşi, legea s-a votat cu toate discuţiile fierbinţi care i-au însoţit proiectul.



313 Caracterul de necesitate, specific stării de asediu, se traduce prin nevoia

stringentă de a se aplica for ţa militar ă pentru reprimarea sau contracararea for ţelor

beligeranţilor sau insurgenţilor.

Starea de asediu, fiind o măsur ă de siguranţă publică, are ca efectsuspendarea acţiunii legilor civile şi înlocuirea acestora cu regimul militar aceasta

fiind o coordonată importantă a raporturilor dintre Parlament şi autorităţile

administrative de securitate naţională.

Măsura poate fi generală, pentru întreaga ţar ă, sau numai par ţială, pentru

un anumit teritoriu sau localitate. Amploarea şi întinderea teritorială a măsurii sunt

determinate de natura, caracterul tulbur ărilor şi al mişcărilor şi de propor ţiile pericolului la care este expusă ţara.

În zona de sub controlul său, guvernarea militar ă temporar ă (dictatura

temporar ă) devine autoritatea guvernamentală supremă faţă de populaţia civilă, în

măsura prevăzută în actul normativ de declarare a stării excepţionale.

Regulile şi regulamentele ce impun controale şi restricţii pentru astfel de

situaţii vor fi publicate imediat sub formă de ordonanţe ale autorităţii militare.

Funcţiile de poliţie vor fi asigurate de către Comandamentul militar.

Se vor impune restricţii de securitate care implică limitarea exerciţiuluiunor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti fundamentale: interzicerea circula ţ iei laanumite ore şi camuflajul; restric ţ ii privind mi şcarea popula ţ iei; ocuparea de către

for ţ ele militare a unor locuri considerate ca importante din punct de vedere strategic, re ţ inerea temporar ă a persoanelor suspecte etc.

Scopul instituirii stării de asediu este de a reinstaura ordinea, astfel încâtfuncţionarea normală a autorităţilor civile să poată fi restabilită cât mai repede

posibil. Dincolo de acest scop, o stare de asediu nu are nici o justificare. Cu

excepţia situaţiei în care trebuie să asigure continuarea unei funcţii necesare, starea

de asediu nu urmăreşte să înlocuiască administraţia civilă. În limitele acestui scop,

subordonarea ultimă a autorităţii civile autorităţii militare este inerentă.

Starea de asediu real ă (efectivă ) ce poate surveni numai în timp de r ăzboieste situaţia care justifică autoritatea militar ă de a lua, în privinţa locuitorilor civili



314teritoriul sau din zona asediată, orice restricţie privitoare la drepturile lor, cu

condiţia ca acele restricţii să fie luate în scopul asigur ării unei rezistenţe complete,

ori în scopul ieşirii din zona asediată.

Deci, într-o accepţie clasică, declararea acestei stări excepţionale se justifică prin asedierea unui teritoriu sau localităţi de către trupele inamice, teritoriu

sau localitate care trebuie să se conducă după dispoziţii excepţionale, stabilite prin

legi ce trec asupra autorităţii militare o bună parte din puterile publice. Are două

cauze principale care o determină, cauze datorate ameninţărilor grave care se aduc

localităţii respective: (1) starea de r ă zboi, (2) o stare de pericol .

Aplicarea stării de asediu trebuie să fie justificată de necesitatea publică,de existenţa unei ameninţări reale pentru ordinea şi siguranţa publică.

Starea de asediu fictivă (politică ) poate surveni atât în timp de r ăzboi

(pentru teritoriile neasediate) cât şi în timp de pace şi constă în situaţia în care

locuitorii unei ţări, localităţi sau por ţiuni de teritoriu, sunt supuşi anumitor măsuri

restrictive în privinţa drepturilor lor, în scopul înlătur ării unor pericole iminente.

Aceste măsuri sunt luate de Guvern, în baza proclamării stării de asediu, prinautoritatea militar ă, în limitele prevăzute de actul prin care s-a instituit starea de

asediu.

Starea de asediu în timp de pace este deci o ficţiune a stării de r ăzboi reală

şi împrumutată de la aceasta din urmă, cu toate rigorile determinate de condiţiile şi

cerinţele comandate de raţiunea de stat.

Privind starea de urgen ţă, ne raportăm de regulă la pericole de mai mică intensitate, dar care impun totuşi declanşarea unei stări excepţionale. Ea poatesurveni numai pe timp de pace şi vizează, de regulă, existenţa unor ameninţări laadresa siguranţei naţionale sau democraţiei constituţionale, ceea ce face necesar ă apărarea instituţiilor statului de drept şi menţinerea sau restabilirea stării delegalitate. Ea mai poate viza situaţiile de producere sau iminenţa producerii unordezastre, ceea ce impune acţiunea organizată militar ă pentru prevenirea, limitarea şiînlăturarea efectelor acestora.

Necesitatea instituirii uneia sau alteia dintre stările excepţionale decurgedintr-o analiză temeinică a gravităţii pericolelor, demers ce constituie un atribut al



315factorilor de putere responsabili în stat şi are la bază prevederi constituţionale şi ale

altor legi în domeniu, criterii pertinente de apreciere, dar şi informaţii veridice şi

complete oferite de structurile de specialitate.

Deci, analiza gravităţii pericolelor la adresa statului de drept reclamă instituirea adecvată, graduală a stării excepţionale care se impune: starea de asediu

sau starea de urgen ţă.

8.2. Regimul st ărilor excep ţ ionale – legalitate, legitimitate,

con ţ inutul raporturilor

Unii autori, prin reflecţiile lor în studiile de teorie şi filosofie a

dreptului, sunt adesea preocupaţi de validitatea481 unei norme juridice sau a unui act

juridic. Astfel François Ost defineşte validitatea ca fiind acea tr ăsătur ă a normelor

sau actelor juridice care, într-o ordine de drept dată, le asigur ă acestora

recunoaşterea efectelor juridice pe care autorii au dorit să le confere. Validitatea

poate fi stabilită prin referire la trei criterii distincte: (1) validitatea formal ă,

asociată cu legalitatea, care este concepută drept conformitate a normei juridice sau

a actului juridic cu normele juridice superioare care stabilesc procedura elabor ăriinormelor juridice sau a actului juridic; (2) validitatea empirică, asociată cu

efectivitatea, care este definită ca fiind conformitatea comportamentului

destinatarilor normelor juridice sau al autorităţilor împuternicite să le aplice cu

normele juridice; (3) validitatea axiologică, asimilată cu legitimitatea, care este

considerată a fi confruntarea normelor juridice sau a actelor juridice cu norme,

valori şi principii extrajudiciare, în principal morale.482

Astfel legitimitatea sistemului juridic nu poate fi redusă la legalitate în

accepţiunea ei formală. Nu poate fi considerat ca legitim decât faptul care, dincolo

de validitatea lui formală, favorizează respectul persoanei umane.

481 A se vedea termenul “validitate” în Dictionnaire encyclopédique de théorie et sociologie du droit , sub redacţiaAndré-Jean Arnaud, Paris, Bruxelles, 1988.482 Ost François et Kerchave Michel van de, Jalons pour une theorie critique du droit , Publications des FacultésUniversitaires Saint Louis,Bruxelles, 1987, pag.542-545.



316 Apreciem pe deplin valabile în această direcţie şi consideraţiile

autorului Ovidiu Tr ă snea.483 Calificarea legalităţii, ca valoarea pozitivă, depinde –

scrie autorul citat –, desigur, de conţinutul său concret, de raportul cu alte valori şi

de poziţia sa faţă de ele, mai ales faţă de cele morale şi juridice, ca aceea a justiţiei.

Aceasta este problema legitimit ăţ ii dreptului. În aceeaşi ordine de idei, Ovidiu

Tr ăsnea subliniază că principiul legitimităţii nu poate fi redus şi, cu atât mai mult,

nu poate fi întemeiat în mod exclusiv pe norme morale sau juridice; dimpotrivă, s-ar

putea spune, în ceea ce priveşte normele juridice, că el le înglobează şi le depăşeşte.

Principiul legitimităţii nu poate fi redus la o simplă normă abstractă sau concretizată

printr-o serie de legi, ci el reprezintă un fapt de cultur ă şi civilizaţie.

O modalitate de abordare a legitimităţii îi apar ţine lui Philippe

Gérard ,484 care arată că, în măsura în care normele juridice au aparent ambiţia de a

guverna viaţa colectivă a membrilor unei anumite comunităţi sociale, se poate pune

întrebarea dacă ambiţia este legitimă şi, prin aceasta, care sunt motivele de ordin

etic şi politic susceptibile de a justifica autoritatea pe care şi-o revendică, într-o

societate democratică, normele juridice. În opinia lui Gérard, democraţia ar putea fi

interpretată ca r ăspunzând unei situaţii în care există incertitudini în ceea ce priveşte

pretenţiile de legitimare în societate, iar cercetarea justificărilor legitimităţii trebuie

să fie orientată spre convingerile etice care au la bază democraţia şi care îşi găsesc

expresia în imperativele legalităţii şi autonomiei colective.

În această ordine de idei ne propunem să abordăm şi raportul legalitate

– legitimitate, în situaţiile de criză ale statului de drept, situaţii care impun

instituirea şi aplicarea regimului stărilor excepţionale, un subiect complex,

“ fierbinte”, mult discutat în decursul timpului, dar nelămurit complet nici până în

prezent, însă cu implicaţii majore, deosebite, în ceea ce priveşte raporturile dintre

Parlament şi autorit ăţ ile administra ţ iei publice din domeniul apăr ării, ordinii

publice şi siguran ţ ei na ţ ionale.

483 A se vedea O.Tr ăsnea, Filosofie politică, Editura Politică, Bucureşti, 1986, pag.320.484 A se vedea Gérard Philippe, Droit et démocratie. Reflections sur la légitimité du droit dans une societédemocratique, Publications des Facultes Universitaires Saint Louis, Bruxelles, 1995, partea a II-a.



317 În cazul actului de instituire şi de aplicare a regimului stărilor

excepţionale, raportul legalitate - legitimitate capătă însă semnificaţii şi

intercondiţionări deosebite, generate tocmai de acest “caracter excep ţ ional ” al

situaţiei în care se găseşte statul de drept la momentul respectiv.

Ar ătam mai sus că legitimitatea înglobează legalitatea (normele

juridice) şi o depăşeşte. În cazul stărilor excepţionale este uneori posibil ca

legitimitatea să fie justificată chiar în condiţiile unei insuficiente legalităţi, fapt

foarte pronunţat în trecut dar care, cum vom observa în cele ce urmează, s-a atenuat

mult în decursul timpului.

Astfel, încă romanii au formulat principiul :” salus populi (reipublicae), suprema lex esto” (salvarea poporului (a republicii) să fie legea supremă), principiu

care voia să spună că atunci când intervin împrejur ări excepţionale, care pun în

pericol însăşi existenţa statului, organele lui pot lua măsurile necesare pentru a le

face faţă, acestea fiind legitime, chiar dacă în acest scop ar încălca legea. Cu alte

cuvinte, în temeiul principiului citat, întrucât salvarea statului este legea supremă,

toate celelalte legi trebuie să cedeze pasul în faţa ei.Raportat la ideea statului de drept, principiul “ salus reipublicae,

suprema lex esto” sau, cum se exprima Cicero, „inter arma silent leges”, ar

echivala cu a spune că, ori de câte ori intervine o stare excepţională, organele

statului pot să aprecieze, în funcţie de împrejur ări, dacă şi în ce măsur ă vor aplica

legile în vigoare.

În baza principiului ” salus reipublicae, suprema lex esto” se înţelege că pentru apărarea marilor interese ale statului s-ar putea lua măsuri chiar încălcând

dispoziţiile precise ale Constituţiei.

Ulterior, spre sfâr şitul secolului trecut, unii jurişti germani de mare

prestigiu (Gerbert, Ihering, Jelinek), continuând pe aceeaşi idee, au încercat să

susţină că statul încetează să mai fie supus legilor pe care le instituie el însuşi

atunci când acestea nu-i servesc propriile interese.



318 Astfel Ihering formulează opinia potrivit căreia “ Exclusiva domnie a

legilor este sinonimă cu renun ţ area societ ăţ ii la libera folosin ţă a mâinilor proprii.

Cu mâinile legate s-ar preda societatea necesit ăţ ii încă păţ ânate, stând f ăr ă ajutor

în fa ţ a tuturor situa ţ iilor şi preten ţ iile vie ţ ii care n-ar fi prevă zute prin lege sau

pentru care legea s-ar dovedi insuficient ă. Este de şart ă credin ţ a că interesul de

drept şi al libert ăţ ilor politice ar pretinde cea mai posibil ă restrângere a puterii de

Stat prin lege; aceast ă părere se na şte din curioasa imagina ţ ie, că puterea ar fi un

r ău care trebuie învins cu posibil ă urgen ţă. Dar puterea în realitate este un bine la

care însă , ca la orice bun, pentru a-i l ă sa deschisă posibilitatea folosirii rodnice şi

vindecătoare, trebuie să cumpere şi posibilitatea abuzului”.

Opinia de mai sus a culminat cu poziţia unui cancelar german, Bethman

Halweg care, la 14 august 1914, declara în Reichstag că, în caz de ameninţare,

pentru binele suprem faci orice şi cum poţi: “ Necesitatea nu cunoa şte nici o lege.

Trupele noastre au ocupat Luxemburgul, poate şi Belgia. Aceasta este contrariu

drepturilor gin ţ ilor, însă noi ştim că Fran ţ a era preg ătit ă să pareze atacul şi un

atac al aripei noastre stângi pe Rin ne-ar fi putut fi fatal. Din aceast ă cauză a

trebuit să trecem cu vederea protestele justificate ale Luxemburgului şi ale Belgiei.

Când e şti amenin ţ at, cum suntem noi, şi când lup ţ i cum lupt ăm noi pentru binele

suprem faci cum po ţ i”.

De-a lungul istoriei dreptului au existat şi numeroase opinii care au

susţinut că, chiar în baza dreptului de necesitate, puterea executivă nu poate face

acte ilegale. Astfel, juristul francez Léon Duguit ar ăta că: “Sunt dispus a gândi că ,

în unele împrejur ări excep ţ ionale, Guvernul poate, sub presiunea necesit ăţ ii, să

dicteze în mod regulat regulamente legislative, regulamente care să suspende, să

modifice sau să abroge o lege formal ă existent ă , dar sub următoarele trei condi ţ ii:

(1) Trebuie să existe un r ă zboi înafar ă , o insurec ţ ie armat ă sau o grevă general ă de

func ţ ionari. (2) Trebuie să existe imposibilitatea material ă de a reuni Parlamentul,

sau cel pu ţ in în cazul când Parlamentul n-ar fi reunit, să existe o astfel de urgen ţă ,

încât nu s-ar putea accepta expirarea termenului minim indispensabil pentru a-l

convoca sau a-l reuni. (3) Trebuie ca regulamentul legislativ să fie f ăcut cu inten ţ ia,



319exprimat ă sau nu, dar real ă , ca acel regulament să fie supus ratificării

Parlamentului, de îndat ă ce va fi posibil la prima sa reuniune”.485

În doctrina românească, în mod deosebit în perioada interbelică,

numeroşi jurişti şi gânditori de marcă s-au oprit asupra acestei controversate probleme propunând soluţii interesante şi caracterizate prin poziţii uneori

divergente. Astfel s-a remarcat o opinie echilibrată, demnă de semnalat, potrivit

căreia dreptul de necesitate ar avea limite ra ţ ionale iar puterile date Guvernului

prin Constitu ţ ie nu se pot întinde decât pentru apărarea ţării şi a siguran ţ ei

publice, cu alte cuvinte victoria şi pacea înăuntru domină întregul drept de

necesitate.486

Pe de altă parte, se susţine că această teorie a necesităţii care poate

deveni aceea a ilegalităţii şi este formulată lapidar în adagiul latin: „ salus

reipublicae, suprema lex esto” derivă din dreptul Statului de a se conserva.

Guvernul are datoria de a face tot posibilul pentru conservarea Statului, recurgând

chiar la ilegalitate în caz de nevoie. În aceste cazuri, actele ilegale produc efecte

juridice. Spre exemplu, Guvernul f ăr ă lege, contrar art.128 din Constituţie (1923), proclamă starea de asediu care produce efecte juridice.487

Într-o altă opinie se admite că starea de necesitate este un act justificativ pentru puterea executivă de a face acte extralegale şi chiaranticonstituţionale. Totodată, se limitează şi se condiţionează împrejur ările care potduce la crearea stării de necesitate astfel: “Împrejur ările politice care pot duce lacrearea st ării de necesitate sunt de două categorii: (1) Interne, atunci când estevorba de un conflict puternic între clasele sociale sau o gravă tulburare l ăuntrică.

(2) Externe, atunci când este vorba de un conflict izbucnit între două state şi în care singura preponderen ţă a for ţ ei poate să hot ărască. Aceste două împrejur ări duc închip fiesc la crearea acelei st ări de necesitate şi în care ideea salvării Statuluiapare mai presus de ideea legalit ăţ ii”.488

În legătur ă cu raportul Putere executivă – Parlament pe timpul stării de

necesitate, respectiv cu competenţa Executivului de a edicta acte ilegale justificate

tocmai de această stare, se susţine că Parlamentul, cu discuţiunile sale neîncetate, cu

485 Leon Duguit, Traité de Droit Constitutionel , Paris, 1930, pag.753.486 A se vedea C.Dissescu, Drept administrativ, Bucureşti, 1934, pag.489-490487 A se vedea P.Negulescu, Regimul Decretelor Legi, Editura Dreptul, Bucureşti, 1920, pag.386.



320tergiversările necontenite, poate primejdui ordinea în drept. Executivul este mai

aproape de realitatea faptelor, mai la curent cu nevoile Statului, mai direct informat

cu curentele ce-l domină, şi prin acţiunea sa rapidă şi hotărâtă, poate să înlăture

dintr-o dată pericolul care a doua zi poate fi fatal.489 În legătur ă cu declanşarea stării

de necesitate, se afirma că aceasta poate fi determinată de: “ Existen ţ a unui pericol

na ţ ional, urgen ţ a în luarea mă surilor, imposibilitatea de a lucra a organelor

legale”.490

În acelaşi timp, Generalul Constantin Manolescu prin scrierile sale,

ocupându-se îndeaproape de problematica complexă a stării de asediu şi abordând

legitimitatea acesteia prin prisma legifer ării ei, sublinia în 1936: “ N-a existat în

toate ţările din lume o lege mai r ă st ălmăcit ă , mai divers în ţ eleasă şi de aceea mai

criticat ă , decât legea st ării de asediu, îndeosebi atunci când ea se edictează în timp

de pace”.491

În decursul timpului şi în zilele noastre este tot mai mult acceptată

ideea că în cadrul acestor raporturi deosebite ce apar între Legislativ şi Executiv,

puterea executivă nu poate face acte ilegale în baza dreptului de necesitate.Concepţia potrivit căreia statul încetează să mai fie supus legilor când acestea nu-i

servesc propriile interese apare acum perimată. Această concepţie nu este

compatibilă astăzi cu ideea că statul nu este decât un instrument în serviciul

indivizilor, o expresie sintetică a intereselor lor. Întrucât nu poate invoca pentru el

un interes care ar veni în contrazicere cu drepturile tuturor, statului de drept îi este

tot mai str ăină ideea că el încetează de a mai fi supus legilor atunci când aceste

drepturi sunt contrare intereselor lui. Astăzi condiţiile impuse de Leon Duguit au

prins tot mai mult teren ele regăsindu-se în majoritatea legislaţiilor moderne.

488 A se vedea G.Alexianu Curs de drept constitu ţ ional , vol.I, Bucureşti, 1936, pag.356.489 Ibidem. 490 Ibidem. 491 General C.Manolescu, Starea de asediu – legitimitate şi legalitate, Bucureşti, 1936, pag.9.



321 Pe de altă parte nu poate fi neglijată nici teoria circumstan ţ elor

excep ţ ionale, întâlnită în diverse sisteme juridice, cum este de pildă cel francez.

Astfel, potrivit acestei teorii, respectul pentru legalitate riscă să paralizeze

administraţia, interzicându-i să ia măsurile necesare sau impunându-i să le ia cu

întârziere. Se poate admite, în acest context, că situaţiile excepţionale autorizează

administraţia să acţioneze în aşa fel încât să nu fie compromis interesul general.

Astfel, autoritatea administrativă poate fi dispensată să respecte unele reglementări

legale care compromit acţiunea şi obligată să-şi desf ăşoare activitatea într-o

“legitimitate a crizei”.

Faţă de această acţiune există responsabilitate administrativă şi după

epuizarea perioadei de criză, r ăspunderea subzistând pentru o perioadă normală.

Cu astfel de situaţii delicate se confruntă în special autoritatea militar ă,

ea fiind cea menită să se implice pentru salvarea interesului general şi să-şi asume

marile riscuri.

Aceasta este o chestiune dificilă, în acest context fiind încă de

actualitate cele relatate de generalul Constantin Manolescu, încă din 1936,referitoare la complexitatea şi dificultăţile legii stării de asediu. Însă, în acelaşi

timp, este o chestiune foarte serioasă, necesar ă şi posibil de rezolvat.

În ceea ce ne priveşte, apreciem, în acest context, că diminuarea

riscurilor şi simplificarea situaţiei poate fi determinată de cel puţin două condiţii

deosebit de importante:

a) dezvoltarea normativă corespunzătoare, adecvat ă , amecanismelor statale consacrate st ărilor excep ţ ionale, o temeinică reglementare

juridică a raporturilor interinstitu ţ ionale ce apar în astfel de situa ţ ii;

b) o înalt ă responsabilitate a puterii, a factorului politic, angajarea părta şă a acesteia al ături de autoritatea militar ă , la gestionarea acestei“legitimit ăţ i a crizei” şi asumarea în aceea şi mă sur ă a riscurilor.

Aceste condiţii ţin în mod direct de raporturile dintre Parlament şi

autorităţile din domeniul securităţii naţionale, iar nerespectarea lor poate avea

implicaţii deosebit de dăunătoare şi uneori pe termen lung.



322 Este indubitabil faptul că orice acţiune legitimă în condiţiile stărilor

excepţionale este implicit determinată, în primul rând, de legalitate. Dar, potrivit

opiniilor de mai sus, în astfel de situaţii unele acţiuni se pot desf ăşura în

“legitimitate a crizei”, ceea ce poate fi echivalent cu situarea la limita legalităţii şi

chiar în afara acestei limite, deci în afara unui cadru legal, fapt ce poate fi

incompatibil cu statul de drept.

Dar, totodată, analiza noastr ă în domeniu mai evidenţiază foarte clar un

fapt, şi anume că trebuie să fim conştienţi, în această problemă, de situaţia că la

toate eforturile care s-ar depune compromisul nu poate fi înlăturat în totalitate.

Subliniem aceasta ca o particularitate important ă a raporturilor Parlament –

autorit ăţ i publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale, în situaţiile de criză ale statului

de drept, chestiune puţin abordată în literatura de specialitate de la noi până în

prezent.

Statele democratice moderne au f ăcut paşi însemnaţi pe această linie,unele oferind modele veritabile în privinţa legislaţiei, dar şi a pragmatismului

privind acţiunile în cazul stărilor excepţionale: prevederi constituţionale clare,

concise, urmate de legi speciale în domeniu, de structuri organizatorice viabile, denorme şi reguli procedurale adecvate şi, mai mult decât atât, o înaltă responsabilitate şi un respect deosebit faţă de soarta naţiunii respective şi deinteresul naţional.492 Este un bun exemplu pe care trebuie să-l urmăm şi noi românii,cât mai repede posibil.

Constitu ţ ia României cuprinde dispoziţii de excepţie cu privire la

stările excepţionale, ceea ce denotă, după opinia noastr ă, că acceptă legitimitatea lor

într-un cadru constituţional şi legislativ adecvat. În baza Constituţiei noastre, legile

adoptate ulterior acesteia, ce vizează domenii cu implicaţii majore în sfera stărilor

excepţionale, cum sunt cele ce reglementează aspecte ale apăr ării naţionale, ordinii

publice, siguranţei naţionale sau protecţiei civile au surprins, în bună parte,

obiectivele şi măsurile ce revin domeniilor respective pe timpul instituirii regimului

stării de asediu sau al stării de urgenţă. Este o realizare, dar nu suficientă, gândindu-

492 A se vedea în acest sens prevederile: Constitu ţ iei Germaniei (art.35, 80a, 87a, 91); Constitu ţ iei Greciei (art.48);Constitu ţ iei Italiei (art.77); Legii nr.773 din 18 iunie 9031, Legea siguran ţ ei publice a Italiei (art.214-218); Legii din1947 privind instituirea st ării de urgen ţă a Marii Britanii ; Constitu ţ iei Olandei (art.103, 6-9, 12-13, 113);Constitu ţ iei Spaniei (art.116); Legii Constitu ţ ionale a Republicii Cehe (art.1-13) etc.



323ne la complexitatea situaţiilor de criză care impun declararea stărilor excepţionale în

stat şi la noua stare de fapt creată prin procesul de aderare a României la NATO.

Aceste realităţi solicită un cadru legislativ pe măsur ă.

Consider ăm interesant de prezentat, în acest context, şi cele relatate de prof.Gaston Jeze şi regăsite într-o decizie a Cur ţ ii de Casa ţ ie din 1924 referitor la

regimul juridic al stării de asediu: “ Legea st ării de asediu nu trebuie comparat ă cu

legile ordinare. Ea nu poate fi interpretat ă după principiile acelor legi, căci ea are

ca scop a le contracara în bloc, substituind st ării de drept ordinare, o stare

excep ţ ional ă adaptându-se necesit ăţ ilor de moment şi circumstan ţ elor anormale

care au provocat-o, ori în mod for ţ at au adus-o, şi care în mod neîndoios o

justifică. Starea de asediu este f ăcut ă pentru o epocă în care toate drepturile, toate

interesele trebuiesc absorbite în necesitatea apăr ării comune. Pentru a defini acest

regim în efectele sale nu trebuie să ne raport ăm la legile de drept comun”.

8.3. Instituirea şi aplicarea regimului st ărilor excep ţ ionale

Din cele prezentate până acum se desprinde concluzia certă că

instituirea stărilor excepţionale este impusă de necesitate şi are la bază criteriitemeinice de fond şi de formă.

Criteriile de fond – vizează neîndoielnic securitatea na ţ ional ă: stabilitatea şi buna func ţ ionare a statului de drept şi ordinea constitu ţ ional ă , suveranitatea şi independen ţ a statului, unitatea şi integritatea sa teritorial ă , cerin ţ aîndeplinirii angajamentelor şi obliga ţ iilor asumate prin tratate interna ţ ionale.

Criteriile de formă – sunt regulile procedurale imperative, cerute prin

Constitu ţ ie şi celelalte acte normative, care reglementează modul de instruire şiaplicare a regimului st ărilor excep ţ ionale, reguli care impun o schimbare radicală,

bruscă, în funcţionarea angrenajului politic, social şi chiar economic. Şi, mai mult

decât atât, impactul este foarte mare asupra psihicului oamenilor, se atentează

asupra unor mentalităţi, obiceiuri şi chiar asupra drepturilor şi libertăţilor

fundamentale dobândite cu greu, timp de milenii şi garantate clar prin constituţiile

moderne. Iată de cel reglementările juridice, acţiunile şi măsurile practice privind



324regimul stărilor excepţionale sunt atât de complexe, “de divers în ţ elese, de mult

criticate şi, uneori, chiar r ă st ălmăcite”.

În condiţii de normalitate, viaţa cotidiană: politică, economică, socială are

cu totul alte priorităţi. Oamenii sunt captivaţi de cu totul alte griji, fapt pentru carese apleacă mai greu asupra necesităţii luării în considerare a unor eventuale stări

grave de criză prin care pot trece statul şi societatea.

Această problemă este totuşi în permanenţă în atenţia structurilor de

securitate naţională, ceea ce nu este suficient, mai ales atunci când acestea nu sunt

sprijinite economic pentru îndeplinirea obiectivelor lor de zi cu zi.

În astfel de situaţii o mare responsabilitate o au instituţiile fundamentale

ale statului de drept – Parlamentul, Pre şedintele, Guvernul – precum şi întreaga

clasă politică. Acestea sunt învestite să asigure normalitatea, stabilitatea, echilibrul

social intern, relaţii armonioase şi reciproc avantajoase pe plan extern, toate la cei

mai înalţi parametri posibili, la nivelul standardelor cerute de funcţionarea unei

democraţii moderne.

Instituţiile fundamentale ale statului şi oamenii politici trebuie să situezela acelaşi nivel de atenţie atât situaţiile de normalitate cât şi în cele de anormalitatece pot să apar ă în funcţionarea statului de drept, acţionând în acest din urmă caz îndouă moduri:

a) să facă tot ce le st ă în putin ţă pentru a le preveni;

b) dacă totu şi au apărut, să fie temeinic preg ăti ţ i pentru a le st ă pâni şi a asigura reintrarea în normalitate, în cel mai scurt timp posibil.

Totul impune un complex de acţiuni şi măsuri, în primul rând de natur ă

legislativă, dar şi de natur ă politică, economică, socială, militar ă, diplomatică,

psihologică etc. deci, acel complex de reguli procedurale imperative stabilite prin

Constituţie şi prin alte acte normative în domeniu.

În cele ce urmează prezentăm câteva consideraţii ce ţin de procedura

instituirii st ării excep ţ ionale şi de cea a desf ăşur ării unora dintre ac ţ iunile şi

mă surile care o pun în aplicare, toate acestea impunând manifestarea unor raporturi

deosebite între Parlament şi autorităţile din domeniul securităţii naţionale.



325 Consideraţiile noastre vor avea ca temei, pe lângă prevederile Constituţiei

României, ale Legii privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă,

referirile celorlalte legi cu privire la stările de criză şi unele elemente ce ar putea fi

compatibile, rezultate din studiul legislaţiei în domeniu a unor ţări cu sistem

democratic avansat, modern, precum şi unele aspecte pozitive rezultate din

experienţa românească interbelică în domeniul reglementării, instituirii şi aplicării

stărilor excepţionale.

Studiile de drept comparat ne arată că regulile procedurale în situaţii de

criză pentru parlamentele diferitelor ţări, cu democraţii avansate, sunt foarte clar

stabilite prin constituţiile acestora, cu diverse nuanţe privind raporturile de moment

ale Parlamentului cu celelalte instituţii ale statului: Guvern, Pre şedinte – Monarh.

Însă în aproape toate aceste ţări rolul Parlamentului este hotărâtor.

Referindu-ne succint la prevederile constituţionale din unele ţări cu

democraţii avansate, reţinem ca reguli procedurale de instituire a stărilor

excepţionale: în Fran ţ a, starea de asediu poate fi decretată de Adunarea Naţională

sau instituită de către Preşedinte, cu acordul Consiliului de Miniştri, pentru o durată de 12 zile, ulterior impunându-se autorizarea Parlamentului. Starea de urgen ţă se

instituie de către Preşedinte cu acordul Consiliului de Miniştri pentru 12 zile,

perioadă pentru care nu este necesar ă aprobarea Parlamentului; în Grecia, Camera

Deputaţilor adoptă, la propunerea Guvernului, hotărârea de punere în aplicare pe

întreg teritoriul sau în anumite zone a st ării de asediu, pe o durată de 15 zile, iar

dacă Camera nu realizează cvorumul sau este în imposibilitate de a se întruni, starea

de asediu se instituie prin Decret prezidenţial, la propunerea Consiliului de Miniştri

şi în 15 zile se supune aprobării Camerei; în Italia, în cazuri extraordinare de

necesitate şi urgen ţă, Guvernul poate adopta, pe propria-i r ăspundere, acte

provizorii cu putere de lege care se supun în aceeaşi zi aprobării Parlamentului sau

cel mai târziu în 15 zile; în Olanda, starea excep ţ ional ă se instituie prin Decret

regal în cazurile stabilite prin Hotărâre a Parlamentului; în Spania, starea de alarmă

se declar ă de Guvern prin decret pe o durată de maximum 15 zile, informând despre

aceasta Congresul Deputaţilor, starea excep ţ ional ă se decretează de către Guvern



326după ce s-a obţinut aprobarea Congresului Deputaţilor pentru cel mult 30 de zile, iar

starea de asediu se instituie de către Congresul Deputaţilor cu majoritate absolută la

propunerea Guvernului, Congresul stabilind extinderea teritorială, durata şi

condiţiile de aplicare.

În ceea ce priveşte România, la art.93 “ M ă suri excep ţ ionale” din

Constituţie se stipulează:

“(1) Pre şedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau

starea de urgen ţă , în întreaga ţ ar ă ori în unele unit ăţ i administrativ-teritoriale şi

solicit ă Parlamentului încuviin ţ area mă surii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea

acesteia.

(2) Dacă Parlamentul nu se afl ă în sesiune el se convoacă de drept în

cel mult 48 de ore de la instituirea st ării de asediu sau a st ării de urgen ţă şi

func ţ ionează pe toat ă durata acestora.”

Deci, pentru România instituirea “ st ării de asediu” sau a “ st ării de

urgen ţă” este prerogativă constitu ţ ional ă preziden ţ ial ă, dar tot prin Constituţie se

precizează că luarea unei asemenea măsuri nu este lăsată la liberul arbitru al

Preşedintelui. Legea fundamentală prevede “încuviin ţ area de către Parlament a

mă surii adoptate” în cel mult 5 zile şi, dacă nu se află în sesiune el “ se convoacă de

drept în cel mult 48 de ore de la instituirea st ării de asediu sau a st ării de urgen ţă.”

Şi, mai mult decât atât, se solicită acestui for legislativ suprem funcţionarea pe toată

durata stărilor de criză.

Este indubitabil faptul că legiuitorul a vrut ca prin Constituţie să statueze

clar rolul şi verdictul Parlamentului în instituirea şi gestionarea stărilor

excepţionale, chiar dacă urgenţa impune aplicarea acestei măsuri post-factum.

Obiectul solicitării Preşedintelui, adresată Parlamentului, va fi aprobarea

pentru măsura luată, dar această solicitare nu este prealabilă, ci ulterioar ă

evenimentului. În această situaţie excepţională suntem martorii necesităţii delegării

unei păr ţi de competenţă din favoarea legislativului în favoarea executivului, fapt

justificat de urgenţa major ă când nu există timpul necesar pentru o aprobare





328 Întreaga activitate procedurală desf ăşurată, legislaţia şi hotărârile adoptate

de Parlament în această perioadă sunt desigur de o importanţă aparte pentru ţar ă,

pentru ordinea de drept, democraţia constituţională şi implicit pentru securitatea

naţională. Relaţionarea Parlament – autorit ăţ i administrative ale securit ăţ ii

na ţ ionale pe timpul stărilor excepţionale este cu totul deosebită.

Dar, în acelaşi timp, apreciem că este foarte posibil ca rapiditatea derulării

evenimentelor să impună ca actele normative cele mai oportune şi eficiente, uzitate

în astfel de situaţii, să fie decretele emise de Preşedinte.

Iată o problemă delicată care se pune: Cine are priorităţi în exercitarea

funcţiei normative în aceste situaţii excepţionale : Parlamentul, Guvernul, Pre şedintele ?

Consider ăm că toate aceste instituţii fundamentale ale statului îşi pot

îndeplini funcţia lor normativă, însă starea de anormalitate în care dictează

necesitatea, urgenţa şi oportunitatea impune adesea sistemul normativ cel mai

simplu şi rapid – decretele Preşedintelui – chiar dacă acesta este mai puţin

democratic. Iese pregnant în evidenţă, într-o astfel de situaţie, o componentă araporturilor pe care le analizăm, şi anume relaţia specială Parlament – Pre şedintele

ţării, în calitate de comandant al For ţelor Armate şi preşedinte al Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării Consider ăm că, în acest caz, cresc mult competenţele şi

implicarea acestui din urmă organism.

Dar, în situaţiile de criză cresc mult competenţele tuturor instituţiilor din

domeniul securităţii naţionale. Acestea sunt dictate de necesităţi, dar în limitelestabilite prin Constituţie, prin legislaţia privind regimul stărilor de criză, prinDecretul de instituire a “St ării de asediu” sau a “St ării de urgen ţă”. În întreaga ţar ă sau în zona în care s-a declarat starea de criză se aplică acum ordonan ţ ele şiregulamentele militare, se apelează mai mult, dar tot în cadrul legal corespunzătorunei astfel de situaţii, la metode şi mijloace specifice activităţii de informaţii.Precizăm că folosirea acestora, chiar şi în situaţiile excepţionale, nu trebuie să ducă la restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în altecondiţii decât cele prevăzute în Constituţie şi în alte legi.



329 Privind func ţ ia normativă a Parlamentului, pe timpul st ărilor

excep ţ ionale , prin Constituţie mai există o limitare importantă a acesteia –

imposibilitatea de a elabora legi constituţionale, adică legi de revizuire a

Constituţiei – fapt prevăzut în mod expres la art.152 alin.(3) din legea noastr ă

fundamentală: “Constitu ţ ia nu poate fi revizuit ă pe durata st ării de asediu sau a

st ării de urgen ţă şi nici în timp de r ă zboi”.

Un alt punct de analiză se impune asupra prerogativei constituţionale

prezidenţiale de instituire a stărilor excepţionale. El rezultă tot din art.93 alin.(1)

din Constituţie, unde se stipulează că Preşedintele României instituie “ potrivit legii”

starea de asediu sau starea de urgenţă. Asistăm, în acest caz, clar la o condiţionare a

instituirii măsurii respective, care nu poate avea loc decât “ potrivit legii”. Acum

apare desigur întrebarea: care lege ?

Este clar că nu poate fi vorba decât de o lege specială ce reglementează

astfel de situaţii, iar măsurile şi acţiunile ce ţin de acestea, inclusiv activitatea

normativă a Preşedintelui, nu se pot întreprinde decât în temeiul acestei legi, care,

tot conform Constituţiei (art.73 alin.(3) pct.g), nu poate fi decât o lege organică. Şimai este foarte clar că, această lege trebuie să fie anterioar ă momentului instituirii

stării excepţionale, moment în care se pune doar problema aplicării ei.

Iată că pentru situaţiile de criză şi implicit pentru instituirea stărilor

excepţionale prevederile constituţionale sunt foarte necesare, şi chiar bine formulate

în actuala noastr ă lege fundamentală, dar insuficiente. Ele sunt detaliate prin textele

unor legi organice speciale. Aceasta este singura soluţie sigur ă, întemeiată din punctde vedere juridic.

Aici remarcăm că, în primii ani de reinstaurare a democraţiei româneşti,Parlamentul României nu a reuşit să elaboreze o lege organică care să reglementezeregimul stărilor de criză, ceea ce apreciem că a fost o mare greşeală pentru statulromân de drept, aflat în proces de consolidare şi care s-a confruntat adesea cusituaţii deosebite.

Această lacună legislativă a ieşit clar în evidenţă în perioada anilor 1990 –

1991, dar mai ales în ianuarie 1999, cu prilejul revoltei minerilor, când Preşedintele



330României, nevoit să instituie starea de urgenţă, s-a aflat dintr-o dată în

imposibilitatea de a-şi exercita această prerogativă constituţională. În aceste condiţii

delicate Guvernul a emis, în câteva ore ale unei nopţi, Ordonan ţ a de urgen ţă

nr.1/1999 privind regimul st ării de asediu şi regimul st ării de urgen ţă care,

conform regulilor procedurale, a fost depusă imediat la Parlament, dar a fost

revizuită, completată, supusă dezbaterii acestuia493 şi s-a adoptat ca lege doar în

2004.494

Deci Parlamentul României are o obligaţie naţională major ă în faţa

posibilelor situaţii de criză, care pot fi inevitabile în cazul oricăror comunităţi

umane organizate şi pe care o poate îndeplini numai printr-o strânsă relaţionare cu

autorităţile administrative ce-şi desf ăşoar ă activitatea în acest domeniu special,

aparte şi deosebit de important – al apăr ării ţării, ordinii publice şi siguran ţ ei

na ţ ionale. Acţiunile acestor instituţii pot fi cât mai oportune, eficiente, legitime şi

legale numai într-un cadru de deplină legalitate.

8.4. Activitatea Parlamentului, Constitu ţ ia, sistemul legislativ, rolul justi ţ iei

şi al structurilor de securitate na ţ ional ă pe timpul st ărilor excep ţ ionaleDupă cum am mai ar ătat, buna funcţionare, în condi ţ ii de normalitate, a

statului de drept, privită ca deziderat şi împlinire, exprimă profunde valenţe

pozitive, după cum polul său opus, starea de anormalitate, ce-i creează

disfuncţionalităţi, este expresia valenţelor negative, acesta fiind desigur şi spaţiul în

care se manifestă situaţiile de criză.

În acest context starea de criz ă a statului este starea declarată de organele de

stat stabilite prin lege pentru rezolvarea unei situaţii excepţionale, în strânsă

493 a) Procedura legislativă pentru adoptarea ca lege a OUG nr.1/1999, desf ăşurată în cursul anului 2004 a presupuso analiză foarte atentă şi amănunţită a textului iniţial şi chiar reexaminarea acestuia la cererea Preşedintelui României,înainte de promulgare. Au fost vizate multiple aspecte ce ţin de: concretizarea responsabilit ăţ ilor structurilor de securitate na ţ ional ă; condi ţ iile constitu ţ ionale ale limit ării unor drepturi şi libert ăţ i cet ăţ ene şti; prevederiledocumentelor interna ţ ionale în materia drepturilor omului; limitele ordonan ţ elor militare; unele aspecte privindlegalitatea implicării Pre şedintelui României etc.;

b) Cererea de reexaminare formulată în acest caz de Preşedintele României înainte de promulgarea legii reflectă o

coordonată importantă a raporturilor dintre Parlament şi Preşedintele României în calitatea pe care acesta din urmă oare de preşedinte al CSAT şi de comandant al for ţelor armate.494 Este vorba de Legea nr.453/2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1052/2004.



331legătur ă cu caracterul şi amploarea evenimentelor produse, denumită stare

excep ţ ional ă.

Constituţia României cuprinde prevederi de excepţie cu privire la situaţiile de

criză din viaţa societăţii şi a statului de drept. Ea reglementează două ipoteze în carestările de criză pot declanşa luarea unor măsuri excepţionale:

a) prima ipoteză este aceea a unei agresiuni armate îndreptate împotriva

ţării, când preşedintele Republicii este autorizat să ia mă suri pentru respingerea

agresiunii şi să le aducă neîntârziat la cuno ştin ţ a Parlamentului, printr-un

mesaj;495

b) a doua ipoteză priveşte instituirea st ării de asediu sau a st ării de urgen ţă,496

în întreaga ţ ar ă ori în unele unit ăţ i administrativ-teritoriale, caz în care, se solicit ă

Parlamentului încuviin ţ area mă surii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea

acesteia.497

Constituţia nu precizează însă nici condiţiile în care starea de asediu şi starea

de urgenţă pot fi proclamate, nici consecinţele juridice ale instituirii lor. Tot ceea ce

ea stabileşte este organul competent să le instituie – Pre şedintele Republicii – şi procedura de urmărit în acest scop privind relaţia Pre şedinte – Parlament .

În ambele ipoteze enunţate mai sus în legea fundamentală apar precizări foarteimportante: “ Dacă Parlamentul nu se afl ă în sesiune el se convoacă de drept, în 24de ore de la declan şarea agresiunii”, în primul caz, şi “în cel mult 48 de ore de lainstituirea st ării de asediu sau a st ării de urgen ţă şi func ţ ionează pe toat ă durataacestora”, pentru cel de-al doilea caz498.

Este indubitabil faptul că legiuitorul a vrut ca prin Constituţie să se statueze

clar rolul şi verdictul Parlamentului în instituirea stărilor excepţionale, chiar dacă urgenţa impune implicarea acestei instituţii post-factum.

Pentru a doua ipoteză se mai face precizarea că Parlamentul funcţionează pe

toată durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, precizare care se coroborează cu

alta prevăzută la art.89 alin.(3) în care se stipulează că “ Parlamentul nu poate fi

495 Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.92 alin.(3).496 Cu privire la definirea “ st ării de asediu” şi a “ st ării de urgen ţă” a se vedea şi C.Monac, în Op.cit ., pag.81.497 Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.93 alin.(1).498 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.92 alin.(3) şi art.93 alin.(2).



332dizolvat… în timpul st ării… de asediu sau de urgen ţă.” Aceasta ne duce clar spre

concluzia că, chiar în aceste situaţii excepţionale, puterea legislativă este activă, se

pot elabora legi noi şi se pot aproba ordonanţele emise de Guvern.

Dar este foarte posibil ca rapiditatea derulării evenimentelor să impună ca

actele normative cele mai oportune şi eficiente, uzitate în astfel de situaţii, să fie

decretele emise de Preşedinte.

Iată o altă problemă delicată care se pune. Cine are prioritate în exercitarea

funcţiei normative în aceste situaţii excepţionale : Parlamentul –Guvernul –

Pre şedintele ?

Apreciem că toate aceste instituţii fundamentale ale statului îşi pot îndeplini

funcţia lor normativă, însă starea de anormalitate, în care dictează necesitatea,

oportunitatea şi urgenţa, impune sistemul normativ cel mai simplu şi rapid –

decretele Preşedintelui – chiar dacă acesta este mai puţin democratic.

Acum, alte două probleme se pun: în ce temei se emit decretele Pre şedintelui

privitoare la st ările excep ţ ionale şi care este întinderea reglement ării prin decrete

preziden ţ iale în acest domeniu ?

Privind temeiul emiterii decretelor, r ăspunsul este clar. Îndeplinirea atribuţiilor

Preşedintelui cu privire la stările excepţionale stipulate în Constituţie îi legitimează

acţiunea sa de a emite astfel de acte. În ceea ce priveşte întinderea reglementării,

consider ăm necesare unele discuţii. Astfel ne raportăm din nou la cele două ipoteze

în care stările de criză pot determina luarea unor măsuri excepţionale:

a) pentru prima ipoteză în care, conform Constituţiei “ În caz de agresiune

armat ă îndreptat ă împotriva ţării Pre şedintele României ia mă suri pentrurespingerea agresiunii…” apreciem că prevederea “ia mă suri” legitimează

acţiunile în această direcţie, acţiuni care, în plan normativ, se materializează în

decrete ale Preşedintelui.

b) pentru cel de-al doilea caz, prevederea constituţională “ Pre şedintele

României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgen ţă în întreaga

ţ ar ă ori în unele unit ăţ i administrativ-teritoriale…” legitimează pentru Preşedintedoar actul instituirii uneia sau alteia din stările excepţionale, dar şi acest act este



333condiţionat “ potrivit legii”. Care lege ? Este clar că nu poate fi vorba decât de o lege

specială ce reglementează astfel de situaţii. Deci, Constituţia îi legitimează

Preşedintelui dreptul de a institui starea de asediu sau starea de urgen ţă, dar

întreprinderea de acţiuni şi luarea măsurilor ce ţin de acestea nu se pot face decât în

baza acelei legi speciale, care, tot conform Constituţiei, nu poate fi decât o lege

organică.499 Şi este foarte clar că această lege trebuie să fie anterioar ă momentului

instituirii stării excepţionale, acum se pune doar problema aplicării ei.

Privind func ţ ia normativă a Parlamentului pe timpul stărilor excepţionale,

prin Constituţie există totuşi o limitare importantă a acesteia – imposibilitatea de a

elabora legi constituţionale, adică legi de revizuire a Constituţiei – fapt prevăzut în

mod expres la art.152 alin.(3) din legea noastr ă fundamentală: “Constitu ţ ia nu poate

fi revizuit ă pe durata st ării de asediu sau a st ării de urgen ţă şi nici în timp de

r ă zboi.”

Regimul juridic al stărilor excepţionale permite aplicarea normală a legislaţiei

penale, civile etc. afar ă de situaţiile când se impun anumite restrângeri, suspendări

sau modificări.

În ceea ce priveşte Justi ţ ia pe timpul stărilor excepţionale, aceasta se

realizează prin sistemul instanţelor judecătoreşti, existente în condiţiile de

normalitate – Înalta Curte de Casa ţ ie şi Justi ţ ie, cur ţ ile de apel, tribunalele,

judecătoriile, iar ca instan ţ e militare Curtea Militar ă de Apel, tribunalele militare

teritoriale, tribunalele militare de mare unitate. Referitor la organizarea

judecătorească, Constituţia României, la art.126 alin.(5) stipulează “ Este

interzisă înfiin ţ area de instan ţ e extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiin ţ ateinstan ţ e specializate în anumite materii cu posibilitatea participării, după caz, a

unor persoane din afara magistraturii”, fapt valabil desigur şi pentru situaţiile

excepţionale.

Deci în baza acestei prevederi, activitatea judecătorească va fi înf ă ptuită

numai de către instanţele ar ătate mai sus, existând totuşi posibilitatea ca, în cazul

499 În Constitu ţ ia României la art.73 alin.(3) lit.g) se stipulează foarte clar faptul că regimul stării de asediu şiregimul stării de urgenţă se reglementează prin lege organică.



334stărilor excepţionale, prin lege sau decret să poată fi înfiinţate noi instanţe

judecătoreşti, de felul celor ordinare sau specializate, unele să fie comasate, separate

sau desfiinţate, iar competenţa lor teritorială, materială sau după calitatea persoanei

să poată fi modificată. Pot creşte mult, în astfel de situaţii, competenţele

tribunalelor militare.

Tot prin lege sau decret pot fi stabilite noi reglementări privind numirea şi

eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor, precum şi a preşedinţilor de

instanţe şi a procurorilor şefi ai parchetelor, mutarea şi detaşarea acestora.

Se aplică automat prevederile Codului penal şi ale Codului de procedur ă

penală în păr ţile ce privesc, pentru cazul stărilor excepţionale: pedepsele agravate şi

proceduri deosebite pentru unele infrac ţ iuni din categoria celor contra capacit ăţ ii

de apărare a patriei, contra păcii şi omenirii sau a furtului calificat etc. Prin lege

sau decret se pot aduce modificări celor două coduri astfel încât, în funcţie de

nevoi, şi alte prevederi ale lor să fie adaptate situaţiei stării excepţionale. Se pot

stabili noi infracţiuni, pot fi agravate pedepsele pentru altele, se pot stabili reguli

speciale pentru procedura penală militar ă.

Datorită implicaţiilor generate de instituirea şi aplicarea stării excepţionale, pe

durata stabilită prin decret, poate fi suspendată procedura aflată în curs atunci când:

datorit ă modificărilor operate nu se permite procedura juridică iar solu ţ ionarea nu

intr ă în competen ţ a altui organ; acuzatul sau păr ţ ile aflate în proces î şi îndeplinesc

obliga ţ iile militare sau dacă desf ăşurarea procesului are loc pe teritoriul

opera ţ iilor militare; dacă condi ţ iile excep ţ ionale nu fac posibil ă desf ăşurarea

procesului. Cazurile pot fi prescrise pe timpul suspendării, iar depăşirea termenelor

legale ca urmare a suspendării nu poate implica pierderi sau alte dezavantaje

juridice.

Personalul militar şi alte persoane implicate în structurile cu atribuţii pe linia

restabilirii ordinii şi stării de normalitate pot fi investite cu dreptul de

percheziţionare, reţinere şi arestare, fapt pentru care, în acest sens, se impune a fi

reglementată o procedur ă specială pentru stările excepţionale. Această procedur ă

trebuie să se încadreze în limitele prevăzute în art.23 din Constituţie referitor la



335libertatea individuală în sensul că “ Re ţ inerea nu poate depăşi 24 de ore” (alin.3), iar

“ Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”

(alin.(4)). “În cazul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru

cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, f ăr ă ca durata total ă

să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile” (alin.5).

Instituţiile judecătoreşti au competenţa să judece legalitatea arestării şi deţinerii

oricărei persoane care a fost reţinută pe perioada stării excepţionale.

O problemă care se pune este şi aceea a mijloacelor de pedepsire a celor care

încalcă ordonan ţ ele Comandamentului Militar . În situaţii de normalitate, un civil

poate refuza să se conformeze unui ordin militar. Această problemă de ordin juridic

apreciem că trebuie reglementată prin edictarea unui mecanism de pedepsire de

către instanţele judecătoreşti a persoanelor civile care au încălcat normele privind

regimul stării excepţionale, când nu s-a dispus instituirea legii mar ţiale. În primul

rând legislaţia privind regimul stării de urgenţă, de asediu sau de r ăzboi trebuie să

prevadă suficiente sancţiuni pentru încălcarea regimurilor respective.

Personalul investit cu aplicarea măsurilor stării excepţionale, indiferent dacă

acţionează sau nu sub imperativul vreunei legi speciale – privind regimurile stărilor

de urgenţă, asediu sau r ăzboi – este supus controlului administrativ şi judecătoresc,

în ceea ce priveşte faptele sale. Astfel, instanţele judecătoreşti militare au

competenţa să judece plângerile f ăcute împotriva unui membru al for ţelor armate,

pentru un act săvâr şit în virtutea misiunii sau poziţiei sale pe timpul stării

excepţionale. Există şi posibilitatea graţierii sau amnistiei, prin acte ale

Parlamentului sau Preşedintelui.Atunci când un membru al for ţelor armate este trimis în judecată, fie chiar într-

o cauză civilă, se va raporta imediat despre aceasta eşaloanelor superioare.

În cazuri cu totul deosebite, prin decret special, în unele zone sau pe întreg

teritoriul ţării, respectiv pe teritoriul aflat la momentul respectiv sub jurisdicţia

instanţei penale militare, se poate dispune instituirea legii mar ţ iale. Efectul legii

mar ţiale poate fi extins asupra infracţiunilor penale grave, care aduc atingeresecurităţii naţionale, capacităţii de apărare a patriei, raporturilor de subordonare,



336vieţii cetăţenilor, asupra delictelor de r ăzboi. Pentru infracţiunile care intr ă sub

incidenţa legii mar ţiale sunt prevăzute pedepse mari – închisoare pe viaţă sau

închisoare de la 15 la 20 de ani. În cazuri excepţionale, durata executării pedepsei

poate fi redusă.

Instituirea legii mar ţiale va fi publicată de îndată în presă, difuzată prin radio şi

televiziune, cât şi prin mijloace obişnuite pe plan local, iar aplicarea legii mar ţiale

intr ă în competenţa tribunalelor militare şi civile.

Legea mar ţială trebuie menţinută numai atât timp cât este necesar.

În situaţia în care for ţele militare sunt utilizate în caz de necesităţi impuse de

regimul stării de asediu sau al stării de urgenţă, pe teritoriul ţării, ultima măsur ă care

se va lua va fi instituirea legii mar ţiale, pentru judecarea celor care au nesocotit

prevederile legilor şi regulamentelor privitoare la securitatea naţională şi capacitatea

de apărare a patriei.

În cadrul constituţional, legal şi judiciar prezentat mai sus, pe timpul stărilor

excepţionale creşte substanţial rolul autorităţilor administrative cu responsabilităţi

în domeniul securităţii naţionale – Ministerul Apăr ării, Ministerul Internelor şi

Reformei Administrative, serviciile de informa ţ ii. Acestora li se alătur ă alte

organisme şi structuri constituite pentru astfel de situaţii: Comisia Guvernamental ă

de Apărare împotriva Dezastrelor, celulele de criză , comitetele jude ţ ene pentru

situa ţ ii de urgen ţă etc.

Acţiunea concretă a acestora impune adesea limitări, restrângeri ale exercitării

unor drepturi şi libertăţi.500

500 A se vedea Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului României nr.1/1999 privind regimul st ării de asediu şi regimul st ării de urgen ţă art.17-22 şi art.25, 26 , Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.22 din 21 ianuarie 1999, aprobată prin Legea nr.453/2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1052 din 12 noiembrie 2004.



337CAPITOLUL IX

IMPLICAŢII ALE RAPORTURILOR PARLAMENT- AUTORITĂŢIADMINISTRATIVE DIN DOMENIUL SECURITĂŢII NAŢIONALE ASUPRA

DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

9.1. Definirea, evolu ţ ia şi manifestarea drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale omului în ţ ara noastr ă . Modul nou de reflectare aacestora în actuala Constitu ţ ie a României. Îndatoririle fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt astăzi o realitate de

necontestat şi totodată ele reprezintă finalitatea întregii activităţi umane,501

bineînţeles a aceleia progresiste şi democratice. Ele sunt mai mult decât o limbă

comună a tuturor oamenilor.Preocuparea pentru fundamentarea teoretică a statului şi a instituţiilor sale şi a

esenţei drepturilor şi libertăţilor de care beneficiază cetăţenii unui stat s-a împletit

cu preocuparea specialiştilor pentru definirea noţiunii de drepturi fundamentale.

O definiţie a drepturilor fundamentale ale omului le prezintă ca fiind acele

drepturi subiective ale cet ăţ enilor, esen ţ iale pentru via ţ a, libertatea şi demnitatea

acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalit ăţ ii umane, drepturi stabilite prin Constitu ţ ie şi garantate prin Constitu ţ ie şi legi . 502

O altă definiţie apropiată arată că: “ Prin no ţ iunea de drepturi fundamentalecet ăţ ene şti se desemnează acele drepturi ale cet ăţ enilor care, fiind esen ţ iale pentrudezvoltarea material ă şi intelectual ă a acestora, precum şi pentru asigurarea

participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăşi Constitu ţ ie.”

503

Uneori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de

Constituţie şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului.504

Concluzia unanimă a teoreticienilor 505 este că drepturile fundamentale ale

omului sunt drepturi subiective, ele fiind, în ultimă instanţă, facultăţi ale subiectelor

501 A se vedea pe larg în Irina Moroianu-Zlătescu, Drepturile omului-un sistem în evolu ţ ie, Institutul Romîn pentruDrepturile Omului, Bucureşti, 2007.502 A se vedea I.Muraru, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1997, pag.174.503 A se vedea T.Dr ăganu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, vol.I, Târgu Mureş, 1993, pag.122.504 A se vedea I.Muraru, Op.cit .,pag.173

505 A se vedea I.Deleanu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Tratat, vol.1, Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.63.



338raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, de a desf ăşura o anumită conduită

şi de a cere altora desf ăşurarea unei conduite corelative dreptului lor, sub sancţiunea

prevăzută de lege, sub protecţia statului, în scopul valorificării unui interes personal

şi legitim.506

Drepturile omului cunosc o evoluţie firească507 începând de la nerecunoaşterea

lor totală din antichitate sau de la „ statul poli ţ ienesc”508 al monarhiei absolute509,

continuând cu unele progrese în lupta boierimii pentru stabilirea unor privilegii în

faţa absolutismului monarhic510, cu aşa-numita Poliţie a drepturilor din Anglia din

1628511, cu actul numit Habeas corpus din 1679512 sau cu progresele de pe

continentul Nord-american de la sfâr şitul secolului al XVIII-lea513.

În Franţa concepţiile jusnaturaliste şi teoria separaţiei puterilor în stat s-au

afirmat puternic în cursul Revoluţiei de la 1789. Acestea au constituit sursa

ideologică a Declara ţ iei franceze a drepturilor omului şi cet ăţ eanului de la 1789.

Pe această bază în Declaraţie s-a exprimat şi concepţia asupra statului de drept,

506 Pe o asemenea bază s-a întemeiat de-a lungul timpului o anumită concepţie a raporturilor dintre individ şi stat, s-aînr ădăcinat în conştiinţa civică convingerea că există anumite drepturi inerente naturii umane opozabile statului.Puterea statului îşi găseşte treptat limitele sale în drepturile fundamentale recunoscute indivizilor, fapt ce a creat posibilitatea unei „opozi ţ ii” faţă de puterea bazată pe drept. A se vedea T.Dr ăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pag.9507 Despre istoria şi evoluţia drepturilor omului a se vedea pe larg în: Irina Moroianu-Zlătescu, R. Demetrescu, Dinistoria drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003 şi în Irina Moroianu-Zlătescu, Drepturile omului un sistem în evolu ţ ie, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007.508 Întrucât acest sistem de guvernământ se caracteriza prin „dreptul for ţ ei” iar nu prin „ for ţ a dreptului”, el a fost

adeseori desemnat prin termenul de „ stat poli ţ ienesc”.509 Siguranţa personală şi proprietatea privată au fost mult timp la discreţia arbitrului monarhului absolut, care puteaîn orice moment şi după bunul plac, să le r ă pească cetăţenilor libertatea şi să le confişte bunurile.510 Apar acum primele documente din care rezultă lupta boierimii pentru stabilirea unor drepturi – privilegii în faţaabsolutismului monarhic. Sunt cunoscute în acest sens Magna Charta a regelui englez Ioan f ăr ă de Ţ ar ă, de la 1215sau Bula de Aur a regelui maghiar Andras al II-lea de la 1222.511 Pentru manifestarea unor drepturi ale omului şi apariţia statului de drept se ivesc condiţii mai favorabile în secolulal XVII-lea în Anglia, unde, în 1628 prin aşa-numita Peti ţ ie a drepturilor au fost stabilite garanţii împotriva perceperii de impozite, f ăr ă aprobarea Parlamentului, împotriva arestărilor şi a confiscărilor de bunuri f ăr ă respectarea procedurilor de judecată normală.512 În 1679, prin actul numit Habeas corpus, s-a încredinţat tribunalelor controlul asupra reţinerii şi arestăriicetăţeanului. Au fost afirmate libertatea cuvântului şi a dezbaterilor în Parlament, ca şi dreptul cetăţeanului de aadresa petiţii regelui.513 În America de Nord scrierile lui Locke şi Montesquieu au dus, şi în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea laînr ădăcinarea în conştiinţa coloniştilor a ideii că oamenii au avut drepturi înnăscute a căror recunoaştere de către statnu poate deveni realitate decât dacă puterile legiuitoare, executivă şi judecătorească sunt separate.



339rezumată în fraza „Orice societate în care garan ţ ia drepturilor omului nu este

asigurat ă şi nici separa ţ ia puterilor determinat ă nu are constitu ţ ie”.514

Curentul de idei declanşat de Declara ţ ia franceză a drepturilor omului şi

cet ăţ eanului, din 1789, urmat ă de cele din 1793 şi 1848, precum şi cel generat de

evoluţiile ulterioare în domeniu, s-a impus în aşa măsur ă încât şi-a găsit oglindire în

mai multe documente internaţionale binecunoscute. Asemenea documente sunt:

Declara ţ ia universal ă a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a

O.N.U., la 10 decembrie 1948 , Pactul interna ţ ional cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale şi Pactul interna ţ ional cu privire la drepturile civile

şi politice, ambele adoptate de Adunarea Generală a O.N.U., primul la 9 decembrie1966, iar al doilea la 16 decembrie 1966. La fel, Declara ţ ia asupra drepturilor

copilului, din 20 noiembrie 1959, Declara ţ ia asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare rasial ă , din 20 noiembrie 1963, Declara ţ ia privind eliminarea

discriminării fa ţă de femei, din 7 noiembrie 1963, Declara ţ ia drepturilor

persoanelor handicapate, din 9 iulie 1975, Actul Final al Conferin ţ ei pentru

Securitate şi Cooperare în Europa, încheiat la Helsinki, la 1 august 1975 decătre statele europene, Statele Unite ale Americii şi Canada, precum şi documentele

adoptate ulterior de aceleaşi state, cum sunt Carta pentru Noua Europă , adoptată la

Paris în noiembrie 1991 şi cele de la Bucureşti, din 6-10 iulie 2000 şi mai nou Carta

drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în contextul Tratatului de la

Lisabona-2007 . Prin aceste documente s-au conturat şi chiar s-au instituţionalizat

anumite standarde generale privind drepturile omului.

515

În plus, s-au instituţionalizat structuri internaţionale de promovare şi cooperare

a statelor în domeniul drepturilor omului. Cadrul instituţional internaţional este

format din organizaţiile internaţionale guvernamentale care au competenţă în

această materie.516

514 Declaraţia Drepturilor omului şi cet ăţ eanului, Franţa, 1789, art.16.515 A se vedea pe larg în V.D.Zlătescu, Irina Moroianu-Zlătescu, Drepturile omului în ac ţ iune – Human Rights in Action, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1994.516 A se vedea pe larg tratarea problematicii drepturilor omului la nivel instituţional, în A.Năstase, Drepturile omului – religie la sfâr şit de secol , Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992, pag.72.



340 În aceste structuri menţionăm, îndeosebi, Organiza ţ ia Na ţ iunilor Unite cu

instituţiile sale specializate (Consiliul Economic şi Social; Comisia pentru

Drepturile Omului; Centrul pentru Drepturile Omului, condus de Înaltul Comisar

ONU pentru Drepturile Omului şi, respectiv, Organiza ţ ia Interna ţ ional ă a Muncii;

Organiza ţ ia Na ţ iunilor Unite pentru Educa ţ ie, Ş tiin ţă şi Cultur ă ), Consiliul

Europei ( în special , Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Europeană

a Drepturilor Omului); OSCE ; Comisia Interamericană a Drepturilor Omului,

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului – ca organism autonom cu caracter

jurisdicţional.517

În Principatele Româneşti merită să menţionăm că printre încercările vechi de

stabilire a unor drepturi-privilegii, smulse Domnului de către boieri, trebuie evocat

Hrisovul lui Leon Tom şa din 1631, care este considerat o adevărată Cartă a libertăţii

– asemănătoare ca esenţă, cu Magna Charta a regelui englez Ioan f ăr ă de Ţar ă, de la

1215, sau cu Bula de Aur a regelui maghiar Andrei al doilea, de la 1222. Hrisovul

românesc consfinţeşte înţelegerea dintre Domnitor şi Adunarea de stări, constituită

din boierii mari şi mici, boierii mazili, roşii şi logofeţii domneşti.518 Se revendicau

vechile privilegii de care aceştia se bucuraser ă înainte de “obiceiurile rele ce au fost

adaos de oameni str ăini în ţ ar ă.” În faţa presiunilor boierimii Domnul Leon Tomşa

a acceptat doleanţele acesteia, jurându-se că le va respecta sub sancţiunea

blestemului.519

La sfâr şitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în ceea ce

priveşte Ţările Româneşti, şi-au f ăcut prezenţa prevederi referitoare la o serie de

drepturi şi libertăţi, acesta fiind incluse în diferite programe de reformă cu caractersocial-economic cum ar fi: Ultimatumul lui Horea din 11 noiembrie 1789; Supplex

Libellus Valachorum din 1791; Proclama ţ ia lui Tudor Vladimirescu din 21 ianuarie

1821; Programele revolu ţ ionare din 1848 de la Blaj, Izlaz şi din Moldova;

Protocolul Adunării Na ţ ionale a românilor transilvăneni din 15-17 mai 1848.

517 A se vedea pe larg în Irina Moroianu-Zlătescu, Op.cit.518 A se vedea C.Ionescu, Institu ţ ii politice şi drept constitu ţ ional , Editura Economică Bucureşti, 2002, pag.298.519 Ibidem.



341 De asemenea, au fost incluse prevederi de aceeaşi natur ă în unele documente

internaţionale referitoare la Principatele Române cum ar fi: Tratatul de pace de la

Bucure şti din 1812; Conven ţ ia de la Paris din 1858.

Ideile Declaraţiei franceze au prins rapid teren în Constituţiile şi legile adoptate

de Parlamentele naţionale, iar acest fapt a fost valabil şi pentru Principatele

Române.

Reflectarea lor în sistemul constituţional român şi constituirea ca institu ţ ie

juridică a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cet ăţ enilor s-a f ăcut pentru

prima dată, într-o concepţie modernă, în Constitu ţ ia din 1866 . Desigur aceasta nu

s-a f ăcut pe un teren gol, ci pe baza unor începuturi, prezentate anterior, şi a unor

acte constituţionale anterioare, cum sunt Regulamentele Organice, care au prevăzut

în conţinutul lor unele drepturi, ca de pildă cele electorale, acordate însă în baza

censului de avere.

În Constituţia din 1866 drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au fost reflectate:

“într-o concep ţ ie politico-juridică proprie gândirii filozofice şi politice a Europei

occidentale din prima jumătate a secolului al XIX-lea”520, concepţie înrudită desigur

cu spiritul Declara ţ iei omului şi cet ăţ eanului, adoptată de Adunarea Naţională a

Franţei din 1789.

În Titlul II “ Despre drepturile Românilor ”, Constituţia din 1866 prezintă:

libertatea conştiinţei, libertatea învăţământului, libertatea presei, libertatea

întrunirilor, egalitatea în faţa legii, libertatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului,

inviolabilitatea proprietăţii ş.a., într-o redactare proprie unui document modern.521

Constitu ţ ia României din 1923, preluând, tot în Titlul II “ Despre drepturile Românilor ”, drepturile proclamate în Legea fundamentală din 1866, a consfinţit în

plus libertatea presei, votul universal şi contenciosul administrativ, totodată a dat

tuturor textelor o redactare mult mai sistematizată şi mai clar ă.522

520 Ibidem, pag.298-299.521 A se vedea I.Muraru, Gh.Iancu, Constitu ţ iile române, Ediţia a III-a, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti,1995, pag.31-38.522 Ibidem, pag.63-69.



342 Sub autoritatea Constitu ţ iei din 1938 şi a legisla ţ iei adoptate în timpul

guvernării mare şalului Ion Antonescu, exercitarea drepturilor cetăţeneşti a purtat

amprenta autoritarismului celor două regimuri politice dar, cu toate acestea, în

perioada respectivă drepturile esenţiale nu au fost cu totul înlăturate, drepturile

cetăţeneşti fiind, în general, respectate. Credem că excepţie a f ăcut perioada

septembrie 1940 – ianuarie 1941.

În Constitu ţ iile din 1948, 1952 şi 1965 prin drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti proclamate s-a reflectat natura regimului politic socialist, cu

caracterul represiv al guvernării din perioada 1948-1964 şi cel de

democraţie socialistă ulterioar ă.

În limitele impuse de natura sistemului politic socialist, Constituţia din 1965 “aconsacrat o anumit ă tendin ţă de liberalizare a institu ţ iei juridice a drepturilorcet ăţ ene şti, atât cât putea permite natura sistemului politic socialist ”.523

Pe baza schimbării fundamentale a regimului politic după 22 decembrie 1989

s-a format o nouă concepţie a legiuitorului român asupra rolului statului în ceea ce

priveşte proclamarea şi garantarea reală a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Ca

urmare, Constitu ţ ia României din 1991 a inclus în conţinutul său întreaga gamă de

drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului consacrate în documentele

internaţionale de referinţă în acest domeniu. De subliniat este faptul că, potrivit

art.20 din Constituţia din 1991, “ Dispozi ţ iile constitu ţ ionale privind drepturile şi

libert ăţ ile cet ăţ enilor vor fi interpretate şi aplicate în concordan ţă cu Declara ţ ia

Universal ă a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România

este parte.”

Constitu ţ ia din 2003, rezultat al unui laborios proces de revizuire a Constitu ţieianterioare, concretizat iniţial în Legea nr.429/2003 524 îşi completează art.20 cu unnou alineat (2), în care se arată că: “ Dacă exist ă neconcordan ţ e între pactele şitratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este

523 A se vedea Constitu ţ ia Republicii Socialiste România, Bucureşti, 21 august 1965, Titlul II.524 Legea de revizuire a Constitu ţ iei nr.429/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758din 29 octombrie 2003. Ea a fost aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003.



343 parte, şi legile interne, au prioritate reglement ările interna ţ ionale, cu excep ţ iacazului în care Constitu ţ ia sau legile interne con ţ in dispozi ţ ii mai favorabile.”

Apreciem această prevedere ca pe o abordare superioar ă a problematicii

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ea înscriindu-se desigur în

materializarea obiectivului esenţial al revizuirii Legii fundamentale – instituirea temeiurilor constitu ţ ionale pentru integrarea ţării noastre în comunitatea

euroatlantică , adică Uniunea Europeană şi Pactul Atlanticului de Nord,

optimizarea corespunzătoare a sistemului decizional în cadrul regimului politic,

perfec ţ ionarea democra ţ iei constitu ţ ionale prin proclamarea unor noi drepturi

fundamentale şi, îndeosebi, prin înt ărirea mijloacelor constitu ţ ionale a drepturilor

şi libert ăţ ilor cet ăţ ene şti.

525

În temeiul obiectivului avut în vedere, prin procesul de revizuire, Titlul II

“ Drepturile, libert ăţ ile şi îndatoririle fundamentale” 526 din noua Constituţie a

României cuprinde multiple elemente noi, multe dintre acestea regăsindu-se în

conţinutul şi modul de manifestare a raporturilor dintre Parlament şi autorit ăţ ile

administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale.527

525 A se vedea M.Constantinescu, I.Muraru, A.Iorgovan, Revizuirea Constitu ţ iei României, Explica ţ ii şi comentarii,Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag.4.526 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003,Titlul II art.15-60.527 Iată-le pe cele mai semnificative:● dreptul păr ţ ilor la un proces echitabil şi la solu ţ ionarea cauzelor într-un termen rezonabil (art.21);● dispunerea arest ării preventive de către judecător şi numai în cursul procesului penal, pe o durat ă total ă care să nu depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile (art.23);● derog ările excep ţ ionale, prin lege, prin care se poate pătrunde în domiciliul sau re şedin ţ a unei persoane f ăr ă învoirea acesteia şi dispunerea perchezi ţ iei de către judecător, precum şi condi ţ iile în care se efectuează aceasta (art.27);● dreptul la informa ţ ie nu trebuie să prejudicieze mă surile de protec ţ ie a tinerilor sau securitatea na ţ ional ă (art.31);● garantarea accesului la cultur ă; libertatea persoanei de a- şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii na ţ ionale şi universale; obliga ţ ia statului de a asigura pă strarea identit ăţ ii spirituale, sprijinirea culturii na ţ ionale, stimularea artelor,

protejarea şi conservarea mo ştenirii culturale, dezvoltarea creativit ăţ ii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artisticeale României în lume (art.33);● recunoa şterea de către stat a dreptului oricărei persoane la un mediu înconjur ător sănătos şi echilibrat ecologic; asigurareacadrului logistic pentru excitarea acestui drept; îndatoririle persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi a ameliora mediulînconjur ător (art.35);● modificarea în sensul reducerii limitelor minime de vârst ă pentru candida ţ ii la alegeri pentru demnit ăţ i înalte de stat: 23 de ani pentru deputa ţ i, 33 de ani pentru senatori şi 35 de ani pentru func ţ ia de Pre şedinte al României (art.37);● dreptul cet ăţ enilor români de a alege şi de a fi ale şi în Parlamentul European, în condi ţ iile ader ării României la Uniunea Europeană (art.38);● dreptul la alegerea profesiei, meseriei, ocupa ţ iei sau a locului de muncă , dreptul la mă suri de protec ţ ie social ă şi enumerareaacestor mă suri (art.41);● garantarea şi ocrotirea propriet ăţ ii private, indiferent de titular; dreptul cet ăţ enilor str ăini şi al apatrizilor de a dobândi propriet ăţ i private asupra terenurilor numai în condi ţ iile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din altetratate interna ţ ionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condi ţ iile prevă zute de o lege organică , precum şi

prin mo ştenire legal ă; interzicerea na ţ ionalizării sau a oricăror altor mă suri de trecere silit ă în proprietatea publică a unorbunuri pe baza apartenen ţ ei sociale, etnice, religioase, politice sau de alt ă natur ă discriminatorie a titularilor (art.44);● garantarea accesului liber al persoanei la o activitate economică , libera ini ţ iativă şi exercitarea acestora în condi ţ iile legii (art.45); dreptul la asigur ările şi asisten ţ a social ă publică şi privat ă în condi ţ iile legii; protec ţ ia copiilor şi a tinerilor, protec ţ ia social ă a persoanelor cu handicap (art.47, 49, 50);



344

O revizuire de fond a suportat art.49 al Constituţiei din 1991, devenit art.53 al

noii Constituţia, referitor la Restrângerea exerci ţ iului unor drepturi sau al unor

libert ăţ i a cărui analiză o vom face într-un paragraf ulterior.

Apreciem astfel că, în ceea ce priveşte problematica drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, Legea noastr ă fundamentală a suportat o revizuire

considerabilă de fond, înscriindu-se prin aceasta indubitabil pe linia modernizării şi

europenizării sale, punându-se astfel bazele unei noi democraţii constituţionale în

România şi realizându-se, în acelaşi timp, o proiecţie clar ă a viitorului nostru

european.

Pe de altă parte, Constituţia României ca şi majoritatea constituţiilor statelor

lumii nu stabilesc încadr ări categoriale ale drepturilor cetăţeneşti. De altfel, din

punctul de vedere al valorii juridice nu există nici o deosebire între drepturile şi

libertăţile omului. Se consider ă că numai garantarea reală a tuturor drepturilor

permite afirmarea plenar ă a personalităţii şi demnităţii umane.528

Înscriindu-se pe aceste coordonate ale garantării reale a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale, Constitu ţ ia României, prin Titlul II le prezintă pe acestea

în două capitole, pe articole, bine structurate şi într-o redactare clar ă, cuprinzând în

acelaşi timp întreaga universalitate, egalitate, unitate şi intercondiţionare a lor într-o

societate modernă, democratică, cu largă deschidere la aderarea în structurile

europene. Capitolul I “ Dispozi ţ ii comune” stipulează: Universalitatea; Egalitatea;

Cet ăţ enii români în str ăinătate; Cet ăţ enii str ăini şi apatrizii; Extr ădarea şi

expulzarea; Tratatele interna ţ ionale privind drepturile omului; Accesul liber la justi ţ ie. Capitolul II “ Dreptul şi libert ăţ ile fundamentale” tratează în următoarea

ordine: Dreptul la via ţă şi la integritatea fizică şi psihică; Libertatea individual ă;

Dreptul la apărare; Via ţ a intimă , familial ă şi privat ă; Inviolabilitatea domiciliului;

Secretul coresponden ţ ei; Libertatea con ştiin ţ ei; Libertatea de exprimare; Dreptul

● ob ţ inerea recunoa şterii dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei pentru persoana

văt ămat ă într-un drept al său ori într-un drept legitim de o autoritate publică , printr-un act administrativ sau prin nesolu ţ ionareaîn termen legal a unei cereri, r ă spunderea patrimonial ă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare şi r ă spundereamagistra ţ ilor care şi-au exercitat func ţ ia cu rea-credin ţă sau gravă neglijen ţă (art.52).528 Ibidem.



345la informa ţ ie; Dreptul la învăţătur ă; Accesul la cultur ă; Dreptul la ocrotirea

sănăt ăţ ii; Dreptul la mediu sănătos; Dreptul la vot; Dreptul de a fi ales; Dreptul de

a fi ales în Parlamentul European; Libertatea întrunirilor; Dreptul de asociere;

Munca şi protec ţ ia social ă a muncii; Interzicerea muncii for ţ ate; Dreptul la grevă;

Dreptul la proprietate privat ă; Libertatea economică; Dreptul la mo ştenire; Nivelul

de trai, Familia; Protec ţ ia copiilor şi a tinerilor; Protec ţ ia persoanelor cu

handicap; Dreptul de peti ţ ionare; Dreptul persoanei văt ămate de o autoritate

publică; Restrângerea exerci ţ iului unor drepturi sau al unor libert ăţ i.529

Apreciem în acest context că prin modul de realizare şi funcţionare

a raporturilor dintre Parlament şi autorităţile administraţiei publice din

domeniul securităţii naţionale se pot oferi noi, sigure şi reale garanţii

pentru drepturile şi libertăţile publice, dar acest fapt îl vom detalia în

subcapitolele următoare.

Existenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale impune în mod obligatoriu şiîndatoriri fundamentale, deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivităţiumane să nu aibă anumite obligaţii faţă de societatea în care tr ăiesc, dar şi faţă desemenii lor luaţi individual sau la nivel de grup.

Drepturile cetăţeanului impun respect, garanţii şi o anumită conduită din partea

statului şi, totodată, respect şi comportament corespunzător din partea semenilor săi.

Reamintim aici concluzia unanimă a teoreticienilor că drepturile fundamentale ale

omului sunt drepturi subiective în temeiul cărora titularii lor pot să desf ăşoare o

anumită conduită şi să cear ă altora desf ăşurarea unei conduite corelative dreptului

lor, sub sancţiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal şi

legitim.530

Ca şi în cazul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiecare stat, în funcţie de

regimul şi realităţile politice, de cerinţele sociale existente la un moment dat

529 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, Titlul II, Capitolele I şi II.530 A se vedea I.Deleanu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Bucureşti, 1991, pag.63.



346stabileşte îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Deci şi acestea pot avea conţinut

şi obiective diverse, de la un stat la altul, de la o etapă istorică la alta.

Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor

societăţii constituind în acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, că drepturile

fundamentale se pot realiza efectiv.

Din noianul de obligaţii pe care un cetăţean le poate avea, în multitudinea de

raporturi juridice – inclusiv cele constituţionale –, numai unele au valoare de

îndatoriri fundamentale, deci o valoare mai mare, ce se reflectă şi în regimul juridic

special ce li se atribuie. Ca atare ele sunt expres formulate în chiar textul

Constituţiei

Rezultă că îndatoririle fundamentale sunt veritabile obligaţii juridice, adică

acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către popor, pentru realizarea

intereselor generale înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin

convingere sau la nevoie prin for ţa de constrângere a statului.531

Este totodată de subliniat faptul că stipularea în Constituţii a îndatoririlor

fundamentale are la bază şi prevederile unor pacte internaţionale referitoare la

drepturile omului, care stabilesc că omul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de

colectivitatea căreia îi apar ţine şi este dator a se str ădui să promoveze şi să respecte

drepturile recunoscute în pacte.

Constitu ţ ia României stipulează în Titlul II, Capitolul III: “ Îndatoririle fundamentale”, acestea referindu-se la “ Fidelitatea fa ţă de ţ ar ă” (art.54);“ Apărarea ţării” (art.55); “Contribu ţ ii financiare” (art.56); “ Exercitarea drepturilor şi libert ăţ ilor (art.57).532

Consider ăm important de subliniat faptul că în raporturile dintre Parlament şiinstituţiile din domeniul securităţii naţionale prezintă interes deosebit îndatoririle

fundamentale prevăzute în art.54 şi 55 ale Constituţiei.

Prevederile constituţionale din art.54 privind “Fidelitatea fa ţă de ţ ar ă”: “(1)

Fidelitatea fa ţă de ţ ar ă este sacr ă. (2) Cet ăţ enii cărora le sunt încredin ţ ate func ţ ii

publice, precum şi militarii, r ă spund de îndeplinirea cu credin ţă a obliga ţ iilor ce le

531 A se vedea I.Muraru, Op.cit ., pag.177.532 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, Titlul II Capitolul III.



347revin şi, în acest scop, vor depune jur ământul cerut de lege”, se regăsesc în

legislaţia referitoare la domeniul special al securităţii naţionale şi reprezintă un

obiectiv de bază al controlului parlamentar pe acest domeniu. Pe de altă parte, este

de neconceput ca autorităţile administrative ce acţionează în domeniul apăr ării,

ordinii publice, siguranţei naţionale, precum şi întregul personal din acest segment,

personal cu statut special, să nu aibă drept crez fundamental “ Fidelitatea fa ţă de

ţ ar ă”. Şi mai mult decât atât, marea majoritate a acestor oameni acţionează sub

jur ământ de credinţă.

În acelaşi timp prevederile art.55 ale Constituţiei României “ Apărarea ţării ”:

“(1) Cet ăţ enii au dreptul şi obliga ţ ia să apere România.

(2) Condi ţ iile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege

organică…”, dau reglementare pe lângă “dreptul ” şi “obliga ţ iei” militare a

cetăţenilor, ca îndatorire sfântă de onoare a acestora. Se dă în sarcina legii organice

stabilirea condiţiilor privind îndeplinirea îndatoririlor militare, îndatoriri ce vor

reveni tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei.533 Acest text constituţional suplu

permite, totodată, reglementarea îndatoririlor militare, în funcţie de nevoile ţării, dar

şi de alianţele militare la care România este parte, precum şi de exigenţele pregătirii

militare într-un asemenea context.

În aplicarea prevederilor constituţionale şi legale privind “ Apărarea ţării” sunt

desigur implicate în primul rând structurile de specialitate – apărare, ordine

publică, siguran ţă na ţ ional ă. Raporturile optime dintre acestea şi Parlament creează

cadrul necesar şi condiţiile pentru ca fiecare cetăţean să-şi îndeplinească îndatorirea

fundamentală de apărare a ţării.Rezultă limpede că şi în domeniul Îndatoririlor fundamentale Legea noastr ă

fundamentală vine cu o abordare textuală modernă, cu precizări clare, f ăr ă echivoc,

privind obligaţiile cetăţeneşti, cu accent precis pe loialitatea faţă de ţar ă, buna

credinţă, respectul faţă de valori şi faţă de semeni.

533 A fost elaborată în acest sens Legea nr. 446/2006 privind preg ătirea popula ţ iei pentru apărare, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 12 decembrie 2006.



348 9.2. Garan ţ ii ale drepturilor şi libert ăţ ilor cet ăţ eneşti în contextul

raporturilor analizate

9.2.1. Forme ale garant ării drepturilor şi libert ăţ ilor publice

Înscrierea în Constitu ţ ie este prima şi cea mai importantă garanţie a

respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Legea fundamentală dă acestora o

for ţă juridică superioar ă aceea de dispoziţie constituţională.

În faţa autorităţilor publice există o cale eficientă de garantare a drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti ce rezultă din dreptul recunoscut persoanei, ale cărei

drepturi au fost încălcate de o autoritate publică , printr-un act administrativ, de a

cere instan ţ ei judecătore şti recunoa şterea dreptului pretins, anularea actului şi

repararea pagubei. 534

Apreciem, în acelaşi timp, că un rol foarte important în garantarea drepturilor

şi libertăţilor publice îl are Curtea Constitu ţ ional ă 535. În calitatea sa de garant al

suprema ţ iei Constitu ţ iei Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor,

tratatelor, regulamentelor Parlamentului, hotăr ăşte asupra excepţiilor de

neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele etc. exercitând astfel un control

riguros, exigent, de înalt profesionalism în acest domeniu. Desigur că, în acest

context, orice dispoziţie legală referitoare la unul sau altul dintre drepturile

fundamentale, apreciate de Curtea Constituţională ca fiind neconstituţionale, nu se

aplică. În activitatea Cur ţii, nu reprezintă importanţă faptul că s-a exercitat controlul

de constituţionalitate al unei legi de către un organ politic înainte de promulgarea

acesteia sau de instanţa judecătorească pe calea judecării unei excepţii de

neconstituţionalitate, ridicată de una dintre păr ţi, în cadrul unui proces.Constituţia României, încă din 1991, a receptat din practica internaţională a

garantării şi siguranţei drepturilor fundamentale ale omului Institu ţ ia Avocatului

Poporului (ombudsmanului).536 Instituţia ombudsmanului este de origine suedeză

534 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.52 alin.(1). Titlul V, “Curtea Constitu ţ ional ă”.535 Ibidem, Titlul V, “Curtea Constitu ţ ional ă”.536 A se vedea alte detalii ale instituţiei ombudsmanului în: I.Muraru, Op.cit ., pag.370-371; C.Ionescu, Dreptconstitu ţ ional şi institu ţ ii politice, vol.I, Bucureşti, 1994, pag.174-176; I.Ceterchi, Institu ţ ia Ombudsmanului înSuedia, în “Studii de drept românesc”, nr.3/1991.



349(1766), r ăspândindu-se apoi şi în alte ţări. Ea funcţionează sub diferite denumiri

precum: comisarul parlamentar, apăr ătorul poporului, apăr ătorul public, mediatorul

public, avocatul poporului, procurorul parlamentar.

Ombudsmanul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către

Parlament pentru a supraveghea administraţia. Instituţia cunoaşte două forme

importante: ombudsman-ul cu competen ţă general ă şi ombudsman-ul cu

competen ţă special ă.

Ombudsmanul cu competen ţă general ă are misiunea de a primi toate plângerile

cetăţenilor contra exceselor şi abuzurilor administraţiei, de a face anchete şi de a

interveni pe lângă Guvern.

Ombudsman-ul cu competen ţă special ă controlează anumite servicii. De

exemplu, în Germania, el controlează armata.

Rolul fundamental al Avocatului poporului este de a apăra drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele

executive.

Avocatul poporului este numit de către Parlament, pentru o durată de 5 ani. Pe

durata mandatului său Avocatul poporului nu poate îndeplini nici o altă funcţie

publică sau privată. El îşi exercită atribuţiile fie din oficiu fie la cererea persoanelor

interesate.

Avocatul poporului r ăspunde numai în faţa Parlamentului, având obligaţia de a

prezenta celor două Camere rapoarte. În aceste rapoarte Avocatul poporului îşi

prezintă activitatea dar el poate face şi recomandări privind perfecţionarea legislaţiei

sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăţilor publice.Prin revizuirea Constituţiei din 2003, se perfectează textul în domeniu şi în

art.58 alin.(1) al acesteia se stipulează: “(1) Avocatul Poporului este numit pe o

durat ă de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libert ăţ ilor persoanelor fizice…” iar

în art.59 alin.(1) se arată că: “(1) Avocatul Poporului î şi exercit ă atribu ţ iile din

oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libert ăţ ile lor, în limitele



350 stabilite de lege.”537 Deci, rezultă clar că rolul Avocatului Poporului este apărarea

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Din dispoziţiile constituţionale mai rezultă că Avocatul Poporului este o

instituţie (autoritate publică), dar şi o persoană învestită cu anumite atribuţii.

În contextul analizei noastre vom reliefa, în cele ce urmează, rolul

Parlamentului şi al unor autorităţi din domeniul securităţii naţionale în garantarea

drepturilor şi libertăţilor publice.

9.2.2. Parlamentul - garant al exercit ării drepturilor şi libert ăţ ilor cet ăţ ene şti

Respectând egalitatea puterilor statului, nu putem să nu constatăm că, prin

sarcinile deosebite care îi revin, puterea legiuitoare dispune de anumite posibilităţide afirmare, care îi sunt proprii şi care o situează în fruntea tuturor instituţiilor

statului. Aceste posibilităţi proprii se remarcă pregnant şi în ceea ce priveşte

garantarea drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale omului , garantare care

constituie o problemă internă a fiecărui stat, dar care decurge şi din documente

internaţionale de mare valoare.

Garantarea de către Parlament a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti îşi are

sorgintea, înainte de toate, în concep ţ ia în domeniu a statului de drept . Construcţia

teoriei statului de drept cu implicaţiile ei privind respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului nu este opera hazardului sau produsul unei

logici pur interne a câmpului juridic. După cum aprecia profesorul Ion Deleanu “ea

î şi are sorgintea antică în dreptul natural ”, drept înr ădăcinat într-o anumită realitate

socială şi politică. Lipsită de acest substrat, separată de referinţele sale, teoria

statului de drept nu apare decât golită de substanţă, un cadru nesemnificativ.

Dar, este tot atât de adevărat faptul că existenţa acestei premise nu este

suficientă prin ea însăşi, pentru ca în practică să se poată vorbi de un “ stat de

drept ”, cu un “ Parlament preocupat de existen ţ a şi respectarea drepturilor şi

libert ăţ ilor cet ăţ ene şti”, ci este necesar ă îndeplinirea şi a altor condiţii.

537 A se vedea Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, Titlul II, Capitolul IV „ Avocatul Poporului”



351 Astfel, Parlamentul – organ reprezentativ suprem al poporului garantează

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti numai în condiţiile în care legea este expresie a

voin ţ ei generale.

Statul de drept este statul domniei legilor. Dar, întrucât statul de

drept nu se poate imagina f ăr ă garantarea reală a aceloraşi drepturi pentru

toţi cetăţenii şi, ca urmare, potrivit concepţiei lui de bază, legea chemată

să se impună respectului general nu poate fi expresia arbitrar ă a voinţei

unei minorităţi de indivizi, trebuie să fie o sinteză a intereselor şi

aspiraţiilor întregii comunităţi, să fie expresia fidelă a voinţei generale,

corespunzând intereselor tuturora şi ale fiecăruia.

Numai în măsura în care reprezintă voinţa tuturora şi a fiecăruia, legea reflectă

“drepturile cet ăţ ene şti de autor ” asupra ei şi va avea autoritatea necesar ă pentru a se

impune respectului întregii societăţi.538

Această idee şi-a găsit o formulare, care a influenţat în mare măsur ă gândirea

politică a secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea, în celebra oper ă a lui Jean-Jacques

Rousseau: Contractul social .

Dacă se înl ătur ă din pactul social ceea ce nu este de esen ţ a lui, - ar ătaJ.J.Rousseau - se va g ă si că el se traduce în următorul termen: fiecare din noi puneîn comun persoana sa şi întreaga sa putere sub direc ţ ia supremă a voin ţ ei generale.

În opinia acestui gânditor, titularul suveranităţii, adică al puterii supreme de stat îlreprezintă totalitatea semnatarilor contractului social, prin care oamenii, renunţândla libertatea lor naturală absolută, au creat societatea civilă şi au instituit oorganizaţie publică superioar ă voinţelor individuale.539

Această concepţie a fost consacrată solemn în art.6 al Declara ţ iei Franceze a Drepturilor Omului şi Cet ăţ eanului din 1789, potrivit căreia: “legea este expresiavoin ţ ei generale. To ţ i cet ăţ enii au dreptul de a concura personal sau prinreprezentan ţ i la formarea ei”.

538 A se vedea T.Dr ăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept , Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992, pag.20-21.



352 Referindu-se, în acest context, la statul de drept, Paul Cosmovici arată că

acesta trebuie să ac ţ ioneze pe baza şi respectând forma dreptului, ca expresie a

voin ţ ei generale. Tr ă săturile sale caracteristice se aseamănă , de altfel, ideilor

esen ţ iale ale unui regim juridic democratic din societ ăţ ile moderne şi anume:

suveranitatea poporului care î şi g ă se şte expresia în alegeri libere şi un sistem

politic pluralist, separa ţ ia puterilor şi limitarea prerogativelor preziden ţ iale,

independen ţ a judiciarului, egalitatea cet ăţ enilor în fa ţ a legii, libertatea de opinie şi

de expresie, dreptul de asociere etc. adică promovarea şi protec ţ ia drepturilor

omului.540

Deci, premisa statului de drept, potrivit căreia legea trebuie să fie expresia

voinţei generale, nu se realizează necondiţionat, prin simplul fapt că a fost instituit

un sistem de adoptare a legilor, bazat pe existenţa unei largi democraţii –Parlamente

naţionale viabile, solide, reprezentative, fie ele întregite chiar cu unele instituţii de

democraţie directă. Vrând, nevrând, până la urmă existenţa statului de drept apare

condiţionată de înr ădăcinarea în conştiinţa civică a convingerii – reflectată

bineînţeles şi în legislaţie şi în întreaga activitate parlamentar ă – că exist ă un număr

de drepturi inerente naturii umane care trebuie recunoscute, respectate şi garantate

de către stat, în orice împrejur ări şi faţă de toţi cetăţenii, f ăr ă deosebire de sex,

profesiune, naţionalitate sau rasă, indiferent de sistemul de alegere a organelor

reprezentative şi de condiţiile de participare a alegătorilor la activitatea acestora.

Aşa cum afirmă juristul american Learned Hand: libertatea zace în inimile

bărba ţ ilor şi femeilor; când ea moare acolo, nici o constitu ţ ie, nici o lege, nici un

tribunal nu o poate salva.Activitatea României şi a Parlamentului său în acest domeniu constituie o

consecinţă firească a ader ării ţării noastre la principiile care guvernează o societate

modernă şi democratică. Încă de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, în

februarie 1947, România se obliga faţă de Puterile Aliate şi Asociate semnatare să

539 A se vedea J.J.Rousseau, Contractul social , Editura Antet , 2000, pag. 14-17.540 A se vedea P.Cosmovici, Les Communautés européennes et l’Etat de droit , în Revue Roumaine des sciences juridiques, nr.1-2/1994, pag.6.



353ia toate măsurile necesare pentru a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia

română, f ăr ă deosebire de rasă, de sex, de limbă sau religie, folosinţa drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale. Tratatul preciza că legile în vigoare în

România nu vor stabili sau implica, în conţinutul sau în aplicarea lor, vreo

discriminare între persoane de cetăţenie română, pe temeiul rasei, al sexului, al

limbii sau al religiei lor.

Însă adevărata activitate a României şi a Parlamentului său în acest domeniu

constituie o consecinţă firească a ader ării ţării noastre, după 1989, la principiile care

guvernează o societate modernă şi democratică şi mai ales a angajării depline în

drumul spre marea familie care este Uniunea Europeană.

Un pas important în domeniu l-a f ăcut Adunarea Constituantă prin textul

Constitu ţ iei din 1991, care a consacrat şi garantat tuturor cetăţenilor României f ăr ă

nici un fel de discriminare, “ Drepturile şi libert ăţ ile fundamentale” de care aceştia

beneficiază.

Ca urmare a unei importante activităţi parlamentare Constitu ţ ia României a

suportat în anul 2003, rezultată dintr-un amplu şi complex proces de revizuire. După

cum am mai subliniat, prin Titlul II Capitolele I şi II a fost reluată şi completată

într-o viziune nouă, modernă şi eficientă problematica drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului şi, mai mult decât atât, au fost cuprinse în acest domeniu

prevederi exprese cu caracter de noutate indiscutabilă în dreptul nostru

constituţional de după decembrie 1989. Referindu-ne doar la art.20 al noii noastre

Legi fundamentale, acesta stipulează : “(1) Dispozi ţ iile constitu ţ ionale privind

drepturile şi libert ăţ ile cet ăţ enilor vor fi interpretare şi aplicate în concordan ţă cu Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la

care România este parte.

(2) Dacă exist ă neconcordan ţ e între pactele şi tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne,



354au prioritate reglement ările interna ţ ionale, cu excep ţ ia cazului în care Constitu ţ ia

sau legile interne con ţ in dispozi ţ ii mai favorabile.”541

Rezultă cu claritate că România, prin Constituţia sa, se angajează la

respectarea necondiţionată a prevederilor Declaraţiei Universale a DrepturilorOmului, a pactelor şi tratatelor internaţionale în domeniu la care este parte şi dă

prioritate reglementărilor internaţionale. Mai mult decât atât, prioritatea

reglementării internaţionale nu se aplică dacă în Constituţie sau în legea internă

soluţia este mai favorabilă decât reglementarea internaţională. Este limpede faptul

că standardele internaţionale sunt în favoarea omului, dar şi acestea pot fi depăşit de

legile interne mai favorabile lui.

Dispoziţiile constituţionale se completează cu prevederile altor legi, elaborate

de Parlament, care reafirmă şi dezvoltă pregnant în relaţiile sociale, reglementate de

normele juridice apar ţinând diferitelor ramuri de drept, principiul respectării şi

garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la standarde

europene şi internaţionale. Dar există şi posibilitatea ca prin legislaţia internă aceste

standarde să fie depăşite.Parlamentul României în activitatea sa, prin comisiile parlamentare şi în plen,

dezbate proiecte de lege sau propuneri legislative referitoare la exercitarea

drepturilor omului sau la alte domenii care sunt în strânsă legătur ă cu această

problematică. Putem vorbi chiar de un cadru juridic privind exercitarea drepturilor

cetăţeneşti.542

Legislaţia românească ce stipulează şi protejează drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti este multiplă şi în permanentă completare şi modernizare. Câteva

exemple sunt edificatoare: Legea nr.48/2002 privind aprobarea Ordonan ţ ei

Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de

discriminare, Legea nr.217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violen ţ ei în

familie, Legea nr.239/2003 pentru aprobarea Ordonan ţ ei Guvernului nr.14/2003

541 Constitu ţ ia României, Bucureşti, 2003, art.20 alin.(1), (2).542 A se vedea în acest sens V.Duculescu, Protec ţ ia juridică a drepturilor omului, Editura “ Lumina Lex”, Bucureşti,1994, pag.214-215.



355 privind înfiin ţ area, organizarea şi func ţ ionarea Autorit ăţ ii Na ţ ionale pentru

Persoanele cu Handicap; Legea nr.283/2003 pentru ratificarea protocolului

op ţ ional la conven ţ ia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare fa ţă de

femei, adoptat la New York la 6 octombrie 1999.

Desigur că aici trebuie evidenţiate actele normative vizând domeniul

drepturilor sociale fundamentale: Codul muncii; Legea privind completarea Legii

nr.19/2000 referitoare la sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigur ări

sociale; cadrul legislativ referitor la drepturile sociale ale diferitelor categorii

profesionale sau de vârst ă ale popula ţ iei: militari, poli ţ i şti, veterani, invalizi şi

văduve de r ă zboi. Toate acestea sunt repere normative semnificative în domeniu.

În acelaşi timp, legislaţia noastr ă penală şi civilă se află în permanentă

modernizare şi ancorare la legislaţia internaţională privind drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului. Apreciem în acest context adoptarea de către Parlamentul

României a Legii nr.277/2002 pentru retragerea rezervelor formulate de ţ ara

noastr ă la cele patru Conven ţ ii de la Geneva din 12 august 1949 pentru protec ţ ia

victimelor de r ă zboi.

De mare importanţă este adoptarea de către Parlamentul României a Legii

nr.544/2001 privind liberul acces la informa ţ iile de interes public,543 lege prin care,

în conformitate cu Constituţia şi cu documentele internaţionale ratificate de ţara

noastr ă, se consacr ă un drept fundamental al persoanei – accesul liber şi neîngr ădit

la orice informaţii de interes public. În acelaşi timp respectiva lege stabileşte

obligaţii corelative pentru autorităţile şi instituţiile publice în ceea ce priveşte

asigurarea respectării şi garantarea acestui drept faţă de orice cetăţean şi faţă demijloacele de informare în masă.

Parlamentul îşi îndeplineşte, în bună măsur ă, rolul de garant al drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti şi prin comisiile permanente de specialitate privind drepturile

omului, comisii ce funcţionează la ambele camere ale Parlamentului sub denumirile

de: Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorit ăţ i – Senat şi Comisia pentru

543 Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informa ţ iile de interes public, Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.633 din 23 octombrie 2001.



356drepturile omului, culte şi problemele minorit ăţ ilor na ţ ionale – Camera

Deputa ţ ilor . Aceste comisii reprezintă structuri parlamentare de specialitate cu

atribuţii multiple, în domenii privind: drepturile omului şi ale cetăţeanului;

problemele minorităţilor; libertatea de conştiinţă; problemele cultelor religioase,

libertatea de exprimare prin alte mijloace decât presa. Ele desf ăşoar ă, totodată, o

bogată activitate externă, conlucrând strâns cu organismele internaţionale

preocupate de promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului.

Spre exemplificare, potrivit Regulamentului propriu de organizare şi

funcţionare art.1 “Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorit ăţ i este

organul de lucru al Senatului, constituit pentru preg ătirea activit ăţ ii de legiferare şi

pentru realizarea func ţ iei de control parlamentar ….”544

Totodată pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, o importanţă

deosebită o prezintă adoptarea Legii nr.202/2002 privind egalitatea de şanse între

femei şi bărba ţ i,545 lege în temeiul căreia, alături de alte realizări practice concrete,

începând cu septembrie 2003, la fiecare din cele două Camere ale Parlamentului

mai funcţionează încă câte o comisie permanentă – Comisia privind egalitatea de

şanse între femei şi bărba ţ i.

544 Prin art.3 al Regulamentului, Comisia îşi precizează atribuţiile, astfel:● examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elabor ării rapoartelor sau avizelor;● solicit ă rapoarte, informa ţ ii şi documente de la autorit ăţ ile publice;● efectuează anchete parlamentare din proprie ini ţ iativă sau la solicitarea Biroului permanent, căruia îi prezint ă

raport;● controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale administra ţ iei publice respect ă drepturile omului şiminorit ăţ ilor, conform programului de guvernare aprobat de Parlament;● dezbate şi hot ăr ăşte asupra altor probleme transmise de Biroul permanent;● invit ă să participe la dezbateri speciali şti sau reprezentan ţ i ai autorit ăţ ilor publice;● constituie din proprie ini ţ iativă sau la solicitarea Biroului permanent subcomisii şi stabile şte competen ţ a şi sarcinile acestora;● la propunerea Pre şedintelui Comisiei, desemnează unul sau mai mul ţ i raportori dintre membrii săi;● poate ţ ine şedin ţ e comune cu alte comisii permanente în vederea redact ării unui raport comun ;● poate ini ţ ia anchete parlamentare, în limitele şi condi ţ iile art.69 din Regulamentul Senatului;● decide asupra modului de soluţionare a petiţiilor ce i-au fost repartizate de Biroul permanent sau adresatedirect spre examinare;● audiază în şedin ţă comună cu Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorit ăţ i a Camerei Deputa ţ ilor, sau cu

alte comisii permanente ale Senatului/Camerei Deputa ţ ilor candida ţ ii pentru func ţ ia de ministru în a căror atribu ţ iiintr ă reglementarea drepturilor omului şi minorit ăţ ilor.545 Legea nr.202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărba ţ i, Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.301 din 8 mai 2002.



357 Toate aceste comisii cu atribuţii în sfera drepturilor omului au, în primul rând,

atribuţii legislative. Ele dezbat şi întocmesc rapoarte asupra proiector de lege sau

propunerilor legislative ce vizează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

şi le avizează pe acelea care ţin de alte domenii şi au implicaţii asupra drepturilor

omului. Aceste comisii exercită şi o importantă funcţie de control parlamentar.

Activitatea lor se regăseşte pregnant în raporturile dintre Parlament şi autorităţile

administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale.

Legea nr.27/2004 privind aprobarea Ordonan ţ ei Guvernului nr.77/2003

pentru modificarea şi completarea Ordonan ţ ei Guvernului nr.137/2000 privind

prevenirea şi sanc ţ ionarea tuturor formelor de discriminare reflectă eforturile de

punere în aplicare a principiului egalităţii şi nediscriminării consacrat prin

dispoziţiile art.16 din Constituţia României, ca şi prin pactele şi tratatele ratificate

de ţara noastr ă. Acest act normativ situează România printre puţinele state europene

ce beneficiază de o asemenea reglementare.

Ridicarea legisla ţ iei noastre penale la standardele europene privind protec ţ ia

drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale omului a constituit un alt obiectiv de

mare importanţă. Apreciem în acest context adoptarea de către Parlamentul

României a Legii nr.277/2002 pentru retragerea rezervelor formulate de ţ ara

noastr ă la cele 4 Conven ţ ii de la Geneva din 12 august 1949 pentru protec ţ ia

victimelor de r ă zboi.

Standardele europene în practica legislativă a drepturilor omului în România

impun desigur şi reforma organiz ării şi func ţ ionării sistemului judiciar , printr-o

legislaţie care să asigure recursul la o justiţie independentă şi impar ţială şi cuimplicaţii majore asupra parchetelor şi instanţelor militare.

Prin Legea nr.303/2004 privind Statutul magistra ţ ilor s-a creat un cadru

normativ coerent şi unitar pentru această categorie profesională cu un rol deosebit

de important în statul de drept. Legea reafirmă independenţa şi impar ţialitatea

judecătorilor, condiţiile unui comportament european al acestora şi asigur ă condiţii

şi garanţii esenţiale pentru aplicarea unui tratament juridic nediscriminatoriu păr ţilorîn procesul penal sau civil şi pentru combaterea fenomenului corupţiei.



358 Pe de altă parte, în temeiul Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciar ă,

obiectivul, structura şi competenţele instanţelor judecătoreşti din ţara noastr ă sunt în

conformitate cu obiectivele stipulate în instrumentele juridice internaţionale. El

vizează prioritar respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei.

În ceea ce priveşte Ministerul Public şi acesta s-a bucurat de adaptări

legislative importante cu implicaţii majore asupra protecţiei drepturilor omului, ce

au vizat, în principal, înfiinţarea Parchetului Na ţ ional Anticorup ţ ie şi apoi

reorganizarea acestuia în Departamentul Na ţ ional Anticorup ţ ie şi, ulterior, în

Direc ţ ia Na ţ ional ă Anticorup ţ ie şi dispariţia structurii bicefale. Direcţia Naţională

Anticorupţie are în originea sa structur ă specializată pe infracţiunile de corupţie

săvâr şite de către militari.

O altă lege deosebit de importantă a cadrului normativ pe care-l analizăm este

Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii care face din acest

reprezentant al autorităţii judecătoreşti din România garantul independen ţ ei

justi ţ iei. Organizarea democratică a acestui organism din judecători şi procurori,

aleşi în adunările generale ale magistraţilor, din reprezentanţi ai societăţii civile

aleşi de Senat, alături de ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Cur ţi de Casaţie şi

Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie se ridică desigur la nivelul standardelor europene pertinente în materie şi

este în măsur ă să excludă orice imixtiuni în actul de justiţie, să asigure

impar ţialitatea acestuia, independentă, dar şi r ăspunderea magistraţilor, toate acestea

având desigur ca finalitate respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului.Dar activitatea parlamentar ă de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti

cuprinde, după cum rezultă din Regulamentele Camerelor şi din Regulamentele

comisiilor permanente, multiple alte acţiuni specifice cum sunt: controlul

parlamentar prin anchete parlamentare, audierea unor persoane, întrebări şi

interpel ări; audierea şi dezbaterea unor rapoarte, mesaje şi programe ale

institu ţ iilor care au astfel de obliga ţ ii, potrivit legii; dreptul parlamentarilor de acere şi a ob ţ ine informa ţ iile necesare; rezolvarea peti ţ iilor cet ăţ enilor şi nu în



359ultimul rând prin controlul parlamentar exercitat asupra institu ţ iei Avocatul

Poporului. Toate acestea vizează desigur şi raporturile Parlamentului cu instituţiile

de securitate naţională.

În ceea ce priveşte Avocatul Poporului este de subliniat faptul că numirea

acestuia se face de către Parlament546 în faţa căruia (a Camerelor reunite) prezintă

rapoarte anuale sau când se solicită. Organizarea şi funcţionarea instituţiei se

stabilesc prin lege organică.547

Tot în spiritul garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti legiuitorul

constituant a prevăzut la art.60 că :” Rapoartele (prezentate de Avocatul Poporului

n.n.) pot con ţ ine recomand ări privind legisla ţ ia sau mă suri de alt ă natur ă pentru

ocrotirea drepturilor şi libert ăţ ilor cet ăţ enilor .”

Totodată pe linia implicării Parlamentului României în promovarea şi

garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului se înscrie buna sa

colaborare cu prestigioasa instituţie de cercetare, formare, informare şi consultanţă

în domeniu – Institutul Român pentru Drepturile Omului . (I.R.D.O.)

Înfiinţat prin Legea nr.9/1991,548 Institutul Român pentru Drepturile Omului,

ca instituţie independentă cu personalitate juridică de drept public, are o strânsă

legătur ă cu cele două Camere ale Parlamentului României – chiar prin Lege549 este

stipulat faptul că “Cheltuielile Institutului vor fi acoperite din bugetul

Parlamentului”550 iar “ Rapoartele anuale ale Institutului vor fi trimise spre

informare Parlamentului”.

Totodată, Institutul Român pentru Drepturile Omului este condus de un

consiliu general ce cuprinde reprezentanţi ai grupurilor parlamentare, membri aicomisiilor permanente de specialitate ale Camerelor Parlamentului, alături de

oameni de ştiinţă şi reprezentanţi ai organizaţiilor nonguvernamentale din domeniul

546 A se vedea Constitu ţ ia României art.65 alin.(2) pct.i).547 Legea privind organizarea şi func ţ ionarea institu ţ iei Avocatului poporului, nr.35/1997, Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.48 din 20 martie 1997.548 Legea nr.9/1991 privind înfiin ţ area Institutului Român pentru Drepturile Omului, Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.24 din 30 ianuarie 1991.549 Ibidem, art.8-9.550 Referitor la veniturile şi cheltuielile Institutului Român pentru Drepturile Omului acestea se derulează şi prinFundaţia IRDO ce funcţionează în regim de Organizaţie nonguvernamentală.



360drepturilor omului, desemnaţi de Birourile permanente ale Camerelor şi validaţi de

acestea.551

Dar, mergând mai departe de aceste aspecte cu caracter preponderent

administrativ, relaţionarea dintre Parlamentul României şi Institutul Român pentru

Drepturile Omului are o mare profunzime de conţinut ce vizează în special:

organizarea împreună a unor reuniuni şi manifest ări ştiin ţ ifice de înalt ă ţ inut ă

multe dintre ele în strânsă colaborare şi cu organismele interna ţ ionale cu activitate

privind drepturile omului; informarea şi documentarea reciprocă , mai ales în ceea

ce prive şte practicile şi uzan ţ ele interna ţ ionale în domeniul drepturilor omului;

contribu ţ ii comune la elaborarea legisla ţ iei pe domeniu; efectuarea de studii şi

cercet ări privind aspecte ale promovării şi respect ării drepturilor omului în

România şi pe plan interna ţ ional etc.

Apreciem în acest context că în temeiul unui cadru legal bine stabilit şi prin

iniţiative şi acţiuni reciproce judicios corelate şi coordonate raporturile Parlament –

activit ăţ i ale administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale se manifestă

într-un cadru de strictă respectare şi promovare necontenită a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului.

9.3. Restrângerea exerci ţ iului unor drepturi şi libert ăţ i în cazul st ărilorexcep ţ ionale

Respectarea drepturilor şi libertăţilor individuale, inclusiv a celor care se

exercită în grup, ţine de chiar conceptul de libertate. Declara ţ ia drepturilor omului

şi cet ăţ eanului (Franţa, 1789) prevede la art.4 că: “Libertatea const ă în a putea face

tot ceea ce nu d ăunează altuia” . Posibilitatea juridică a stabilirii unor limitări

r ăspunde nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor

celorlalţi, atât în perspectiva intereselor lor individuale, cât şi a celor naţionale sau

de grup, a binelui public ca expresie sintetică a acestor interese. Ea rezultă cu

claritate şi în mod explicit din Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului,552 din

551 Ibidem art.5.552 A se vedea Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului, art.29, alin.(2), în Principalele Instrumente Interna ţ ionale privind drepturile omului la care România este parte, Vol. I, Instrumente universale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007.



361 Pactele interna ţ ionale privind drepturile omului, din celelalte convenţii în acest

domeniu. Examinând aceste documente vom observa că prevederile care permit

limitări, restrângeri sau derogări sunt plasate la fiecare drept sau libertate, eventuale

grupe de drepturi, cu care sunt compatibile şi că ele pot fi admise dacă sunt expres

prevăzute de lege şi dacă sunt necesare într-o societate democratică, îndeosebi

pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea sau morala publică,

drepturile şi libertăţile celorlalţi etc. De asemenea, limitările trebuie stabilite

exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică.

Pe de altă parte, libertatea individuală, în accepţiunea lui Montesquieu –

“dreptul de a face ceea ce legile îng ăduie”, se limitează la prevederile legilor, la

ceea ce colectivitatea organizată înţelege să permită. Libertăţile nu pot să-şi întindă

imperiul dincolo de limitele legii, ba chiar – în lipsa acestora – dincolo de ceea ce

este permis de colectivitatea organizată. Cu alte cuvinte, ignorarea degradării

valorilor sociale, a distrugerilor materiale de tot felul şi în acest timp structura

statală să nu intervină decât cu un slab paliativ este, după Montesquieu, o sinucidere

mai mult decât conştientă.553

În acest context, printr-o analiz ă de drept comparat , putem afirma că, în

general, constitu ţ iile moderne ale ţărilor democratice stabilesc principiul potrivit

căruia exerci ţ iul unor drepturi şi libert ăţ i poate fi restrâns numai prin lege, atunci

când o asemenea măsur ă este justificată de existenţa stărilor excepţionale.

Astfel art.16 din Constitu ţ ia francez ă din 1958 554 vorbeşte despre exercitarea

unei “dictaturi temporare”, pentru a face faţă unei crize grave ce ar putea pune în

pericol democraţia, ceea ce presupune implicit limitarea exerciţiului unor drepturi şilibertăţi. Constitu ţ ia Greciei 555, în art.48, prevede că, în cazul situaţiilor

excepţionale, Camera Deputaţilor adoptă, la propunerea Guvernului, hotărârea de

punere în aplicare pe întregul teritoriu naţional, sau în anumite zone, a stării de

asediu, instituie tribunalele excepţionale şi suspendă, în totalitate sau par ţial,

553 A se vedea Montesquieu, Despre spiritul legilor , Editura Ştiinţifică, Bucureşti,pag. 192, 2007.554 A se vedea Constitu ţ ia Fran ţ ei, 1958, art.16,Editura All Beck, Bucureşti, 2002.555 A se vedea Constitu ţ ia Greciei, art.48, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.



362 prevederile Constituţiei referitoare la: inviolabilitatea persoanei (art.5 alin.(4));

existen ţ a mandatului de arestare (art.6); legalitatea arest ării (art.8);

inviolabilitatea domiciliului (art.9); libertatea reuniunilor (art.11); libertatea

asocierilor nelucrative şi dreptul de asociere al func ţ ionarilor publici (art.12

alin.(1) şi (4)); dreptul de exprimare şi difuzare a opiniilor (art.14); secretul

coresponden ţ ei şi comunica ţ iilor (art.19); dreptul la muncă (art.22 alin.(3));

libertatea sindical ă şi liberul exerci ţ iu al drepturilor (art.23). De asemenea,

Constitu ţ ia Olandei 556 prin art.103 face referiri la drepturile ce pot fi restrânse prin

Hotărârea Parlamentului pe durata stării de urgenţă, având ca scop protecţia

sănătăţii, asigurarea traficului, combaterea sau prevenirea dezordinilor. Acestea

vizează următoarele: manifest ările privind religia sau credin ţ a să se desf ăşoare

numai în spa ţ ii închise (art.6); restrângerea drepturilor privitoare la radio şi

televiziune (art.7); restrângerea dreptului la asociere (art.8); restrângerea

dreptului la adunări şi demonstra ţ ii (art.9); pătrunderea într-o locuin ţă f ăr ă voin ţ a

ocupantului sau violarea secretului coresponden ţ ei (art.12 şi 13). Şirul exemplelor

ar putea continua.

Titlul II – Capitolul II al Constitu ţ iei României tratează, după cum s-a ar ătat,

drepturile şi libertăţile fundamentale de care se bucur ă cetăţenii ţării noastre. Dintre

aceste articole, pentru analiza de faţă interesează cele care au legătur ă directă cu

securitatea naţională, respectiv cele al căror exerciţiu poate fi restrâns din astfel de

motive, ţinându-se cont de următoarele consideraţiuni:

În primul rând , trebuie precizat că textele constituţionale privitoare la

drepturile şi libertăţile fundamentale nu pot fi suspendate în totalitate. Indiferent degravitatea situaţiei într-un stat democratic nu s-ar putea justifica o astfel de măsur ă.

În al doilea rând , practica instaur ării stărilor excepţionale generate de situaţii

de criză a înregistrat numai afectarea anumitor drepturi şi libertăţi, care au fost

considerate la momentul respectiv că periclitează însăşi fiinţa statală. Diferenţele de

regim juridic s-au datorat întotdeauna gradului de îngr ădire variabil al exercitării

556 A se vedea Constitu ţ ia Olandei, art.103, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.



363acestora, permis de către autoritatea militar ă, în baza competenţelor legale ce i se

acordă în prealabil.

În al treilea rând , reglementarea stărilor de criză se impune să se raporteze şi

la contextul ce excede orizontul naţional, avându-se în vedere factori cum sunt:

● apariţia unor noi ameninţări (dezastrele ecologice transfrontaliere;

accidentele majore legate de centralele nucleare; criminalitatea organizată; atacurile

teroriste extrem de periculoase etc.);

● creşterea interdependenţelor statale;

● redimensionarea importanţei acordate individului, drepturilor omului şi

situarea ţării noastre la noi parametri în acest domeniu;

● globalizarea şi adâncirea integr ării statelor în structuri inter şi suprastatale

(pericole care afectează mai multe state, ameninţări ce solicită un tratament din

perspectivă nu numai naţională, ci şi internaţională).

În al patrulea rând , trebuie să se ţină cont de dezvoltarea impetuoasă şi

recunoaşterea valorii reglementărilor de drept umanitar ale protecţiei civile, crearea

unor structuri non-militare pentru protecţia populaţiei civile în situaţii care înainte

erau de domeniul cazuisticii declar ării stării de asediu.

Constitu ţ ia României include şi câteva consideraţii privind posibilităţile de

restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în situaţii excepţionale, astfel:

Art.23. “ Libertatea individual ă” cuprinde printre altele şi următoarele

dispoziţii: “(1) Libertatea individual ă şi siguran ţ a persoanei sunt inviolabile. (2)

Perchezi ţ ionarea, re ţ inerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în

cazurile şi cu procedura prevă zute de lege.” După cum observăm, aceste prevedericonstituţionale sunt foarte clare şi restrictive, orice acţiuni contrare trebuie să fie

strict prevăzute de lege, prevederi ce pot desigur să se refere şi la situaţii de criză.

Art.25. “ Libera circula ţ ie”: “(1) Dreptul la liber ă circula ţ ie, în ţ ar ă şi în

str ăinătate, este garantat. Legea stabile şte condi ţ iile exercit ării acestui drept .”

Rezultă implicit faptul că pot fi restricţii privind exercitarea dreptului la liber ă

circulaţie, care trebuie prevăzute prin lege, iar aceste prevederi pot avea în vederesituaţiile excepţionale.



364 Art.27.- “ Inviolabilitatea domiciliului” stipulează: “(1) Domiciliul şi

re şedin ţ a sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau r ămâne în domiciliul ori

în re şedin ţ a unei persoane f ăr ă învoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului

(1) se poate deroga prin lege în următoarele situa ţ ii: … c) apărarea securit ăţ ii

na ţ ionale sau a ordinii publice… (3) Perchezi ţ ia se dispune de judecător şi se

efectuează în condi ţ iile şi formele prevă zute de lege.”

Deci una din situaţiile derogatorii privind inviolabilitatea domiciliului

priveşte “apărarea securit ăţ ii na ţ ionale sau a ordinii publice”, dar şi condiţiile

acesteia trebuie stabilite în mod expres prin lege.

În legătur ă cu acest articol mai trebuie precizat că reglementarea de detaliu

privind inviolabilitatea domiciliului este de domeniul codului de procedur ă penală.

Explicaţia introducerii acestor prevederi în Constituţie exprimă dorinţa de a da o

autentică garanţie acestui drept, care a fost supus de multe ori, în trecut, unor

încălcări arbitrare. Este de remarcat, în mod deosebit, prevederea de la alin.(3),

potrivit căreia “ perchezi ţ ia se dispune de judecător şi se efectuează în condi ţ iile şi

formele prevă zute de lege.”

Codul de procedur ă penal ă şi Legea nr.51 din 29 iunie 1991 privind

siguran ţ a na ţ ional ă a României cuprind prevederi care dispun că efectuarea unor

măsuri specifice de informaţii (ascultarea convorbirilor telefonice, pătrunderea în

domiciliul unor cetăţeni etc.) pot fi f ăcute numai pe baza aprobării organelor

judiciare şi pe un termen determinat. De asemenea, Legea privind siguran ţ a

na ţ ional ă statorniceşte, în concordanţă cu interesele statului nostru şi experienţa

altor state, cadrul necesar desf ăşur ării întregii activităţi privind siguranţa naţională.Este de subliniat că în lege sunt precizate organele de stat care exercită atribuţii în

domeniul siguranţei naţionale, modul în care acestea desf ăşoar ă activitatea de

informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale precum şi faptul că activitatea de

informaţii se desf ăşoar ă numai în conformitate cu prevederile legii şi este controlată

de către Parlament. Sunt enunţate, totodată, obligaţiile şi r ăspunderile organelor de

stat, ale organizaţiilor publice sau private, instituindu-se şi un regim de sancţiuni pentru fapte care contravin principiilor legii.



365 Revenind la Constituţie, în art.30 se stipulează că:“(1) Libertatea de

exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credin ţ elor şi libertatea crea ţ iilor de

orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de

comunicare în public sunt inviolabile.” “… (2) Cenzura de orice fel este

interzisă…(4) Nici o publica ţ ie nu poate fi suprimat ă.” Dar tot în conţinutul

aceluiaşi articol se subliniază că: “(8) Ră spunderea civil ă pentru informa ţ ia sau

pentru crea ţ ia adusă la cuno ştin ţă publică revine editorului sau realizatorului,

autorului, organizatorului manifest ării artistice, proprietarului mijlocului de

multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condi ţ iile legii. Delictele de

presă se stabilesc prin lege.” Aceste delicte pot fi stabilite şi în legătur ă cu apărarea

ţării, ordinii publice şi siguranţei naţionale.

Art.31. “ Dreptul la informa ţ ie” stipulează: “(1) Dreptul persoanei de a avea

acces la orice informa ţ ie de interes public nu poate fi îngr ădit…(3) Dreptul la

informa ţ ie nu trebuie să prejudicieze mă surile de protec ţ ie a tinerilor sau siguran ţ a

na ţ ional ă.”

Aceste prevederi sunt detaliate prin Legea nr.544/2001 privind liberul acces

la informaţiile de interes public 557 dar şi prin Legea nr.182/2002 privind protecţia

informaţiilor clasificate, astfel: 558

În continuare în art.39 al Legii fundamentale “ Libertatea întrunirilor”, se

arată că “Mitingurile, demonstra ţ iile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt

libere şi se pot organiza şi desf ăşura numai în mod pa şnic, f ăr ă nici un fel de

arme.” Fapt ce denotă că organizarea de mitinguri, demonstraţii, procesiuni în afara

acestor prevederi iese din starea de constituţionalitate şi normalitate şi poate afectasecuritatea naţională aducând după sine măsuri restrictive.

Art.40. “ Dreptul de asociere” are în vedere, printre altele, următoarele: “(1)

Cet ăţ enii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte

forme de asociere. (2) Partidele sau organiza ţ iile care, prin scopurile ori prin

557 Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informa ţ iile de interes public, Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.633 din 23 octombrie 2001.558 Legea nr.182/2002 privind protec ţ ia informa ţ iilor clasificate, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.248 din12 aprilie 2002.



366activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de

drept ori a suveranit ăţ ii, a integrit ăţ ii sau a independen ţ ei României sunt

neconstitu ţ ionale. (4) Asocia ţ iile cu caracter secret sunt interzise.”

Art.43. “Dreptul la grevă” arată: “(1) Salaria ţ ii au dreptul la grevă pentru

apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. (2) Legea stabile şte

condi ţ iile şi limitele exercit ării acestui drept, precum şi garan ţ iile necesare

asigur ării serviciilor esen ţ iale pentru societate.” În situaţia stărilor de criză aceste

servicii esenţiale pentru societate pot fi de importanţă capitală, de aceea “ prin lege”

acest drept poate fi limitat.

Legiuitorul nu a scă pat din vedere şi o stipulare expresă, printr-un singur

articol dens în conţinut, a posibilităţii de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau

a unor libertăţi. Desigur că, în bună măsur ă, această restrângere vizează securitatea

naţională a ţării. Astfel, în art.53 se arată: “(1) Exerci ţ iul unor drepturi sau al unor

libert ăţ i poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz,

pentru: apărarea securit ăţ ii na ţ ionale, a ordinii, a sănăt ăţ ii ori a moralei publice, a

drepturilor şi a libert ăţ ilor cet ăţ enilor; desf ăşurarea instruc ţ iei penale; prevenirea

consecin ţ elor unei calamit ăţ i naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru

deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesar ă într-o

societate democratică. M ă sura trebuie să fie propor ţ ional ă cu situa ţ ia care a

determinat-o să fie aplicat ă în mod nediscriminatoriu şi f ăr ă a aduce atingere

existen ţ ei dreptului sau a libert ăţ ii.”

Prin procesul de revizuire, din 2003, a textului art.49 din Legea noastr ă

fundamentală, apare art.53 cu unele modificări. Astfel, a fost introdusă exprimarea“ securitate na ţ ional ă” în loc de “ siguran ţă na ţ ional ă”, modificare motivată pe

parcursul lucr ării noastre de necesitatea unei abordări conceptuale mai largi,

siguranţa naţională fiind doar una din componentele securităţii naţionale, dar şi de

necesitatea utilizării terminologice folosite în cadrul NATO şi al Uniunii Europene.

Apoi, la cazurile în care prin lege se poate restrânge exerciţiul unor drepturi

se adaugă şi cele “ale unui dezastru”. Şi această situaţie este una care poate generadeclararea stării excepţionale.



367 Dar cel mai important adaos este acela ca restrângerea să fie “necesar ă într-o

societate democratică”. Se realizează astfel valorificarea unei condiţii prevăzute atât

în Conven ţ ia europeană a drepturilor omului cât şi în Pactele interna ţ ionale

referitoare la drepturile omului. Acesta este un criteriu foarte important de

apreciere atât pentru legiuitor cât şi pentru judecătorul constituţional.

De asemenea, ca accentuare a marelui principiu constituţional al egalităţii în

drepturi, noua prevedere impune ca măsura ce determină restrângerea “ să fie

aplicat ă în mod nediscriminatoriu”.

Este limpede faptul că, pentru motivele prevăzute în Constituţie la art.53, se

pot restrânge unele drepturi şi libertăţi care afectează în anumite circumstanţe buna

desf ăşurare a activităţii de guvernare sau pun în pericol buna funcţionare sau chiar

existenţa statului de drept. Posibilitatea acestor restrângeri prevăzută de legiuitorul

constituant este adusă chiar de documentele internaţionale.559

O atentă analiză a prevederilor art.53 din Constituţie evidenţiază o primă

opţiune, şi anume aceea că s-a stipulat numai instituţia restrângerii drepturilor sau a

libertăţilor, nu posibilitatea suspendării lor.560 Această opţiune corespunde

prevederilor art.29 alin.(2) din Declaraţia universală a drepturilor omului, potrivit

cărora: “În exercitarea drepturilor şi libert ăţ ilor sale, fiecare om nu este supus

decât numai îngr ădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita

recunoa ştere şi respectare a drepturilor şi libert ăţ ilor altora şi ca să fie satisf ăcute

justele cerin ţ e ale moralei, ordinii publice şi bună st ării generale într-o societate

democratică.”

Pe cale de consecinţă, potrivit art.53, alineatul final, restrângerea “nu poateaduce atingere existen ţ ei dreptului sau libert ăţ ii”.

Aceasta, în fond, este diferenţa esenţială dintre suspendarea sau pierderea

dreptului şi restrângerea exerciţiului său. Restrângerea constituie o limitare şi deci

559 A se vedea în această direcţie: Conven ţ ia Europeană a Drepturilor Omului art.10 şi 11; Protocolul nr.4 alConven ţ iei Europene a Drepturilor Omului, art.2; Protocolul Interna ţ ional cu privire la drepturile civile şi politice

art.18 ş.a., în Principalele instrumente interna ţ ionale privind drepturile omului la care România este parte , Vol. II, Instrumente regionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007.560 A se vedea M.Constantinescu, I.Muraru, Constitu ţ ia României comentat ă şi adnotat ă, Regia Autonomă “ Monitorul Oficial ” Bucureşti, 1992, pag.118.



368ea nu poate avea ca efect suprimarea dreptului. Un drept al cărui exerciţiu a fost

restrâns constituie un drept al cărui exerciţiu, în aceste limite, este liber. Aceasta

reprezintă o garan ţ ie constitu ţ ional ă ce rezultă din însăşi consacrarea prin

Constituţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

O alt ă garan ţ ie, prevăzută de acelaşi alineat, este aceea a principiului

propor ţionalităţii, în virtutea căruia restrângerea unui drept sau a unei libertăţi

“trebuie să fie propor ţ ional ă cu situa ţ ia care a determinat-o”. Acesta presupune ca

orice restricţie să fie numai în scopul pentru care a fost prevăzută (în concordanţă şi

cu prevederile art.18 din Conven ţ ia pentru drepturile omului şi libert ăţ ilor

fundamentale) şi în anumite limite strict necesare, în funcţie de situaţia ce justifică

restricţia, de coordonatele acestei situaţii.

Tot o garan ţ ie este şi aceea că “restrângerea să fie aplicat ă în mod

nediscriminatoriu”. Motivele pentru care se aplică restrângerea: „apărarea

securit ăţ ii na ţ ionale, a ordinii, a sănăt ăţ ii ori a moralei publice, a drepturilor şi

libert ăţ ilor cet ăţ enilor…” înlătur ă orice încercare de discriminare, toate acestea

vizează interesul naţional şi presupun egalitate în drepturi şi îndatoriri şi totală

coeziune naţională. În plus “legea” prin care se restrâng drepturile şi libertăţile este

egală şi valabilă pentru toţi. 561 Asistăm în acest caz la un exemplu de interacţiune

şi completare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale stipulate în Constituţia

României.

Însă cea mai însemnat ă garan ţ ie constitu ţ ional ă a legalităţii restricţiei este

aceea că ea poate fi instituită, potrivit alin.(1) numai prin lege şi numai dacă se

impune, după caz, pentru: “apărarea securit ăţ ii na ţ ionale, a ordinii, a sănăt ăţ iiori a moralei publice, a drepturilor şi libert ăţ ilor cet ăţ enilor; desf ăşurarea

instruc ţ iei penale; prevenirea consecin ţ elor unei calamit ăţ i naturale, ale unui

dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”, ceea ce corespunde situaţiilor de

criză ale statului de drept.

561 A se vedea art.16 alin.(1) şi (2) din Constituţia României, care stipulează: “(1) Cet ăţ enii sunt egali în fa ţ a legii şi aautorit ăţ ilor publice, f ăr ă privilegii şi f ăr ă discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege."



369 Restrângerea prin lege, şi în acest caz este vorba de – lege organică -, situată

pe plan superior în ierarhia legislativă, înlătur ă orice arbitrariu, iar motivele

restrângerii, după cum am ar ătat, sunt de suprem interes naţional.

Apreciem necesar de subliniat faptul că din formularea destul de generală a

art.53 din Constituţie rezultă că poate fi restrâns exerciţiul oricărui drept înscris în

Legea fundamentală. Există însă anumite drepturi constituţionale al căror exerciţiu

este greu de admis că ar putea fi restrâns. Spre exemplu, art.21 “ Accesul liber la

justi ţ ie”, care la alin.(1) – (3) stipulează: “(1) Orice persoană se poate adresa

justi ţ iei pentru apărarea drepturilor, a libert ăţ ilor şi a intereselor sale legitime. (2)

Nici o lege nu poate îngr ădi exercitarea acestui drept. (3) P ăr ţ ile au dreptul la un

proces echitabil şi la solu ţ ionarea cauzelor într-un termen rezonabil” şi art.24

“ Dreptul la apărare”, care stipulează: “(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În

tot cursul procesului, păr ţ ile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit

din oficiu”. Este foarte clar că acestea sunt drepturi fundamentale a căror exercitare

nu poate fi restrânsă într-un stat de drept şi nu poate fi sub nici o formă “necesar ă

într-o societate democratică”, chiar şi în cazul situaţiilor de criză ale acesteia.

Aproape în toate ţările cu sistem prezidenţial sau semiprezidenţial (cum este

şi cazul României), potrivit prevederilor constituţionale, declararea stării

excepţionale şi implicit restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti este

prerogativă prezidenţială îndeplinită printr-o strânsă relaţionare cu Parlamentul.

Pentru aceasta Preşedintele României are la îndemână şi un organism special

(autoritate administrativă autonomă ce organizează şi coordonează unitar activităţile

privind apărarea şi securitatea naţională) supus controlului parlamentar. Acestorganism – după cum s-a mai ar ătat - este Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.562

562 Reamintim faptul că acest organism este stipulat în multe din constituţiile contemporane: SUA – ConsiliulSecurit ăţ ii Na ţ ionale; Portugalia – Consiliul Superior al Apăr ării Na ţ ionale; Ungaria – Consiliul de Apărare

Na ţ ional ă; Italia, Fran ţ a, Turcia, Egipt, Bulgaria etc. În Constitu ţ ia României la art.119 este prezentat ConsiliulSuprem de Apărare a Ţării. Pe larg activitatea acestuia este reglementată prin Legea nr.415/2002 privind organizarea şi func ţ ionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.494 din 10 iulie2002.



370 Mai departe, autorităţile administrative de securitate naţională acţionează

conform atribuţiilor pe care le au. Observăm astfel clar mecanismul raporturilor

dintre Parlament şi aceste institu ţ ii în cazul st ărilor excep ţ ionale şi implica ţ iile ce

se r ă sfrâng asupra drepturilor şi libert ăţ ilor cet ăţ ene şti.

Consider ăm, totodată, ca fiind importante de subliniat în acest context şi

prevederile Conven ţ iei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libert ăţ ilor

Fundamentale, art.15 „ Derogarea în caz de stare de urgen ţă.” Prin Legea

nr.30/1994563 România rectifică Convenţia plan, dar rezerva de a nu împiedica

respectarea reglementărilor interne privind sistemul disciplinar militar, cu condiţia

ca durata privării de libertate să nu depăşească termenele prevăzute de legislaţia în

vigoare.

9.4. Conflictele armate şi drepturile omului. Aplicarea dreptuluiconflictelor armate în ţ ara noastr ă

Conflictele armate (r ă zboaiele) reprezintă întotdeauna o explozie de violenţă.

Atunci când statele nu mai sunt capabile să-şi reglementeze în mod paşnic, prin

negocieri, disensiunile sau diferendele dintre ele (în aparenţă pentru că nu mai pot,

dar în realitate pentru că nu mai vor să o facă), ele recurg la arme. R ăzboiul este un

r ău prin esenţa sa, el produce suferinţe numeroase şi grele celor care-i cad victime.

Astăzi nu există cineva care să vrea să justifice r ăzboiul ca atare, dar trecutul

apropiat şi chiar prezentul ne permit să asistăm la numeroase r ăzboaie, chiar dacă

acestea sunt interzise de către dreptul internaţional. Asistăm, în general, la

următoarele situaţii:

● Un stat atacă alt stat ; deci se comite o agresiune, o acţiune ilicită

împotriva statului respectiv. Dreptul internaţional modern obligă statele să-şi

rezolve diferendele dintre ele prin mijloace paşnice, f ăr ă folosirea for ţei.

Documentul fundamental în domeniu, Carta Na ţ iunilor Unite, interzice r ăzboiul şi

563 A se vedea Legii nr.30/1994 privind ratificarea Conven ţ iei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libert ăţ ilor Fundamentale şi a Protocoalelor Adi ţ ionale la aceast ă Conven ţ ie, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135 din31 mai 1994



371chiar ameninţarea cu întrebuinţarea for ţei împotriva integrităţii teritoriale şi

independenţei politice a unui stat;564

● Un stat se apăr ă împotriva agresorului f ăcând astfel uz de dreptul său

legitim de apărare; dacă este susţinut de un stat ter ţ, asistăm la legitimă apărare

colectivă. Tot Carta Naţiunilor Unite permite unui stat atacat să se apere prin for ţă,

acesta utilizând dreptul său legitim de apărare.565 În virtutea dreptului colectiv la

legitimă apărare, acelaşi lucru este valabil şi pentru statele ter ţe care se alătur ă celui

atacat; 566

● ONU decide să ia mă suri armate, represive şi colective în vederea

restabilirii păcii, atunci când un stat nu respectă obligaţiile stabilite prin Carta

Naţiunilor Unite, respectiv ameninţă şi încalcă regulile păcii ori comite un act de

agresiune.

Dar, un conflict armat poate interveni chiar în interiorul unui stat şi atunci

asistăm la un r ăzboi civil. Fiind vorba de “ probleme interne ale unui stat ”,

r ăzboaielor civile nu li se aplică interdicţia generală privind r ăzboaiele cu toate că

acestea pot fi duse adesea în mod inuman.

Deci, r ăzboiul este interzis de către dreptul internaţional, dar sub rezerva

dreptului oricărui stat de a se apăra împotriva unui agresor, precum şi celui al

comunităţii internaţionale de a sancţiona pe membrii care au încălcat grav ordinea

juridică internaţională.

Legitime sau nelegitime, r ăzboaiele au loc şi chiar în număr mare şi au ca

victime numeroase - oamenii. Apare astfel o multitudine de probleme umanitare.

Oamenii sunt loviţi brutal, violent şi nemilos în drepturile lor fundamentale: dreptulla viaţă, dreptul la libertate etc.

Astfel, din profunde raţiuni umanitare s-au impus norme care să reglementeze

problemele umanitare ce decurg din conflictele armate şi care să restrângă dreptul

păr ţilor în conflict de a întrebuinţa metode şi mijloace de r ăzboi cu efecte

564 A se vedea Carta Na ţ iunilor Unite, art.2 pct.4.565 Ibidem, art.51.566 Ibidem, art.41-42.



372dezastruoase pentru oameni. Aceste norme apar ţin dreptului interna ţ ional umanitar

– ramur ă a dreptului internaţional public.

În doctrina românească a dreptului umanitar, acesta este definit ca: ansamblul

de norme de drept interna ţ ional, de sorginte cutumiar ă sau conven ţ ional ă ,

destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situa ţ ii de conflict

armat interna ţ ional şi neinterna ţ ional .567

Făr ă a intra în mai multe detalii cu privire la specificul dreptului umanitar,

consider ăm necesar a sublinia faptul că sensul şi scopul acestuia este de a proteja

persoana umană, de a-i ocroti demnitatea în această situaţie extremă care o

reprezintă r ăzboiul. Ne aflăm astfel în situaţia unui compromis între necesitatea

militar ă şi obiectivul umanitar . Necesitatea militar ă este dată de fenomenul r ăzboi

şi, în primul rând, de nevoile militare legitime, iar obiectivul umanitar îl reprezintă

nevoia de a proteja persoana umană, individul care nu participă sau nu mai participă

la ostilităţi. Rezultatul compromisului la care ne referim trebuie să fie o

reglementare care impune limite efective puterii militare, f ăr ă ca totuşi să facă

imposibilă exercitarea acesteia atunci când se poate face în mod legitim.

Este foarte limpede faptul că Dreptul interna ţ ional umanitar reprezintă

drepturile omului în timp de conflict armat, iar acesta are ca obiect persoana umană,

în situaţia ei extremă care este r ăzboiul.

Garanţiile stabilite în promovarea şi protejarea drepturilor omului împotriva

abuzurilor sunt valabile în orice timp şi în orice împrejur ări, cu posibilitatea

restrângerii acestora în situaţii excepţionale. Spre deosebire de convenţiile asupra

drepturilor omului, care sunt aplicabile în orice împrejur ări, normele şi mecanismelede protecţie apar ţinând dreptului umanitar au fost elaborate numai pentru situaţii

extraordinare, deosebite – cele de conflict armat. Pe de altă parte, dispoziţiile

dreptului umanitar definesc relaţiile cu adversarul: prizonierii de r ăzboi ca membri

ai for ţelor armate ale inamicului, populaţia civilă din teritoriul ocupat etc.

567 A se vedea I.Cloşcă, I.Suceavă, Dreptul interna ţ ional umanitar , Editura “Şansa”, Bucureşti, 1992, pag.11.



373 Cunoaşterea şi respectarea legilor şi obiceiurilor r ăzboiului şi aplicarea

dreptului conflictelor armate are tradiţii centenare în ţara noastr ă. Practic, până la

Primul R ăzboi Mondial, în perioada considerată cea mai fructuoasă pentru

codificarea dreptului conflictelor armate, România a ratificat toate tratatele

internaţionale de referinţă.568

Instrumentul juridic cel mai semnificativ ce stă la originea dreptului

conflictelor – Conven ţ ia pentru ameliorarea soartei militarilor r ăni ţ i în armatele de

campanie (din 22 august 1864) care stabilea condiţiile juridice care permit

serviciilor sanitare ale armatei să-şi îndeplinească funcţiile lor specifice în caz de

r ăzboi569 a fost primul tratat în domeniu la care au aderat Principatele Unite prin

Decretul Domnesc nr.1173 din 8 octombrie 1874,570 aceasta chiar în condiţiile în

care statul român nu îşi dobândise încă independenţa.

Acest act de aderare şi altele care au urmat în perioada imediat următoare au

impus adoptarea unor legi în conţinutul cărora s-au reflectat integral sau secvenţial

“legile şi obiceiurile r ă zboiului”: Legea de înfiin ţ are a Societ ăţ ii Române de Cruce

Ro şie, promulgată prin Decretul nr.1744 din 10 septembrie 1876; 571 Codicele de

justi ţ ie militar ă, adoptat în 1873 şi modificat în 1881; Codicele de justi ţ ie pentru

corpul marinei, adoptat în 1883;572 Legea asupra rechizi ţ iilor militare din 6 aprilie

1906 ş.a.

Dar, cea mai semnificativă din perspectiva subiectului abordat este “ Legea

pentru executarea art.27 şi 28 ale Conven ţ iei de la Geneva relativă la

îmbunăt ăţ irea soartei r ăni ţ ilor şi bolnavilor din armatele în campanie, precum

pentru executarea Conven ţ iunii de la Haga din 1907, relativă la adoptarea lar ă zboiul maritim a principiilor Conven ţ iunii de la Geneva”.573

568 A se vedea I.Cloşcă, I.Suceavă , Op.cit ., pag.58 şi I. Safta Dreptul interna ţ ional umanitar şi armata română.Tradi ţ ie şi actualitate în Revista Română de Drept Umanitar, nr.1, 1993, pag.24.569 A se vedea textul în: Asociaţia Română de Drept Umanitar (ARDU), Dreptul interna ţ ional umanitar alconflictelor armate, Editura “Ş ansa”, Bucureşti, 1993, pag.145.570 Ibidem. 571 A se vedea Apărarea Na ţ ional ă şi Parlamentul României, Vol.1, Editura Militar ă, Bucureşti, 1992, pag.155.572 Ibidem. 573 Ibidem, pag.288.



374 Ca urmare a acestei laborioase activităţi de legiferare armata României a avut

un rol major în elaborarea unor instrucţiuni şi regulamente în scopul difuzării şi

aplicării dreptului conflictelor armate pe timpul Primului R ăzboi Mondial.

În perioada interbelică măsurile de aplicare a dreptului conflictelor armate s-au

întemeiat pe experienţa şi realizările de prestigiu din epoca anterioar ă, iar ca

operaţiuni de ratificare pot fi consemnate: cea a Protocolului referitor la prohibi ţ ia,

întrebuin ţării în r ă zboi a gazelor axfisiante, toxice sau similare şi a mijloacelor

bacteriologice, semnat la Geneva la 17 iunie 1925,574 precum şi cele privind

Conven ţ ia relativă la tratamentul prizonierilor de r ă zboi şi Conven ţ ia pentru

ameliorarea soartei r ăni ţ ilor şi bolnavilor din armatele în campanie, ambele

semnate la Geneva la 27 iulie 1929,575 acestea influenţând ulterior procesul de

legiferare în dreptul intern, conţinutul regulamentelor militare şi desf ăşurarea

acţiunilor pe timpul Celui de-al Doilea R ăzboi Mondial.

Impactul catastrofei mondiale produse de cel de-al Doilea R ăzboi Mondial

asupra opiniei publice internaţionale şi asupra specialiştilor a determinat, la scurt

timp, adoptarea unor importante instrumente juridice privitoare la protecţia

victimelor de r ăzboi.576 România a ratificat Conven ţ iile de la Geneva din 1949, la 1

iunie 1954, iar în 1958, Conven ţ ia pentru protec ţ ia bunurilor culturale în caz de

conflict armat , încheiată la Haga la 14 mai 1954.

După decembrie 1989, odată cu revenirea ţării noastre la regimul parlamentar

democratic şi în noul context geopolitic şi geostrategic euroatlantic interesul pentru

domeniul dreptului conflictelor armate a crescut substanţial.

În primul rând, a fost reluat procesul de ratificare a unor instrumente juridicede mare importanţă ce nu au fost ratificate de către autorităţile comuniste:

Protocolul adi ţ ional la Conven ţ ia de la Geneva din 12 august 1949 relativ la

protec ţ ia victimelor conflictelor armate interna ţ ionale (Protocolul I) şi Protocolul

adi ţ ional la Conven ţ iile de la Geneva din 12 august 1949 privind protec ţ ia

574 Publicat în Monitorul Oficial nr.128 din 1 octombrie 1929.575 Publicată în Monitorul Oficial nr.215 din 1931.576 Au apărut cele patru Convenţii de la Geneva semnate la 12 august 1949 care au înlocuit convenţiile din 1929 şi par ţial Convenţia a patra de la Haga din 1907.



375victimelor conflictelor armate f ăr ă caracter interna ţ ional (Protocolul II), din 8 iunie

1977577; Conven ţ ia pentru interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de

arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive

sau care ar lovi f ăr ă discriminare, semnată la New York în 1982578; Conven ţ ia cu

privire la interzicerea perfec ţ ionării, prelucr ării, stocării şi utilizării armelor

chimice şi distrugerea acestora, semnată la Paris la 13 ianuarie 1993.579

De asemenea, au fost retrase rezervele f ăcute la unele convenţii în domeniul

Dreptului umanitar 580 şi cele la Protocolul relativ la prohibirea întrebuin ţării în

r ă zboi a gazelor axfisiante, toxice sau altele similare şi a mijloacelor

bacteriologice.581

În acelaşi timp au fost acceptate amendamentele la Anexa nr.1 a Protocolului

adi ţ ional I la Conven ţ ia de la Geneva din 1949 582 şi, totodată, România a f ăcut

declaraţia de recunoaştere a competenţei Comisiei interna ţ ionale de stabilire a

faptelor , în temeiul art.90 al Protocolului adiţional I la Convenţiile de la Geneva din

1949.583

Totuşi această efervescenţă în planul ratificării nu a fost urmată de o activitate

legiuitoare necesar ă în domeniu. A fost elaborată Legea protec ţ iei civile nr.106 din

1996 584 ce a înlocuit vechea lege a apăr ării civile, apoi şi aceasta a fost înlocuită

prin Legea privind protec ţ ia civil ă nr.481 din 2004 585 dar în această zonă a

legifer ării şi, în general, a perfecţionării raporturilor dintre Parlament şi autorităţile

administraţiei publice române cu responsabilităţi în domeniu apreciem că mai sunt

multe şi urgente chestiuni de f ăcut.

577 Prin Decretul nr.224 din 11 mai 1990, Monitorul Oficial, Partea I, nr.86-69 din 14 mai 1990.578 Prin Legea nr.40 din 24 mai 1995, Monitorul Oficial, Partea I, nr.103 din 29 mai 1995.579 Prin Legea nr.125 din 9 decembrie 1994, Monitorul oficial, Partea I, nr.356 din 22 decembrie 1994.580 Prin Decretul nr.225 din 121 mai 1990, Monitorul Oficial, Partea I,nr.68-69 din 14 mai 1990.581 Prin Legea nr.39 din 1 iunie 1995, Monitorul Oficial, Partea I, nr.125 din 6 iunie 1991.582 Prin Legea nr.32 din 26 august 1995, Monitorul Oficial, Partea I, nr.82 din 4 iunie 1995.583 Prin Legea nr.27 din 26 aprilie 1995, Monitorul Oficial, Partea I, nr.77 din 27 aprilie 1995.584 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.241 din 3 octombrie 1996.585 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1094 din 8 noiembrie 2004.



376C O N C L U Z I I

Cercetarea asupra Raporturilor dintre Parlament şi autorit ăţ ile administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale, cu referire şi la implica ţ iile acestorraporturi asupra drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale omului, a fost

proiectată şi realizată pe mai multe coordonate esenţiale, menite să asigure lucr ăriiunitate ideatică şi coerenţă redacţională, avându-se în vedere:

● Prevederile Constituţiei României şi teoria dreptului constituţional şi

a instituţiilor politice, clădită de o serie de autori renumiţi în domeniu şi,

evidenţierea, în baza acestora, a rolului Parlamentului de organ reprezentativ

suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, prezentând

fenomenul printr-o scurtă sinteză istorică, evolutivă, a parlamentarismului în

general şi a celui românesc în special, până la coordonatele existenţei şi manifestării

sale actuale;

● Pornindu-se de la conţinutul Legii fundamentale, evidenţierea printr-o

serie de argumente, a faptului că Parlamentul este expresia unei valori supreme în

stat – suveranitatea na ţ ional ă -, că Parlamentul este organism de suveranitate

na ţ ional ă şi, cu anumite particularităţi, adaptări, r ămâne organism de suveranitate

naţională chiar şi în condiţiile integr ării României în structurile euroatlantice;

● Reliefarea totodată a faptului că, alături de suveranitate, decurgând din

suveranitate şi subsumându-se acesteia, securitatea na ţ ional ă este, de asemenea,

valoare supremă în stat ; prezentarea conceptuală, dar şi practic-aplicativă a acestei

valori naţionale în complexitatea, multidimensionalitatea şi cu componentele ei –

apărare, ordine publică , siguran ţă na ţ ional ă – şi a rolului Parlamentului în

promovarea şi materializarea securităţii naţionale;

● Evidenţierea în mod analitic a Strategiei de Securitate Na ţ ional ă a

României, cu accent pe raportarea ei la mediul actual de securitate, generat de

evoluţia mondială globalizantă, de escaladarea şi pericolul f ăr ă precedent ale

terorismului internaţional, subliniindu-se eforturile şi paşii realizaţi, în acest

context, de ţara noastr ă pentru aderarea la structurile de securitate europene şi

euroatlantice; am subliniat şi argumentat faptul că atât Strategia de Securitate



377 Naţională a României, cât şi teoria conceptuală referitoare la securitatea noastr ă

naţională sunt într-o permanentă şi rapidă evoluţie şi au o ţintă precisă – interesul

na ţ ional ;

● Analiza şi definirea conceptului de administra ţ ie publică în statul dedrept. Reliefarea rolului, locului, semnifica ţ ie, caracteristicilor şi func ţ iilor

administra ţ iei publice, a factorilor de convergen ţă spre o administra ţ ie europeană

în noul context al integr ării, prezentarea metodologiei cercetării în domeniul

administraţiei publice cu accent pe metodele noi moderne de analiză:

organiza ţ ional ă , func ţ ional ă , sistemică , sistematică. O atenţie deosebită am acordat

structurilor administraţiei publice analizate în complexitatea lor „internă” şi

„externă”.

● Sublinierea locului, rolului şi specificit ăţ ii autorit ăţ ilor administra ţ iei

publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale în activitatea administrativă a statului;

analiza organizării şi funcţionării acestor instituţii, a sarcinilor, atribuţiilor,

competenţelor, capacităţii lor juridice administrative, a actelor lor etc. a vizat

găsirea şi evidenţierea caracteristicilor lor definitorii de organe publice ceacţionează în stat într-un domeniu distinct, specializat, de maximă importanţă

pentru existenţa şi buna funcţionare a acestuia – securitatea na ţ ional ă, cu

componentele ei – apărare, ordine publică , siguran ţă na ţ ional ă , ca domeniu

important de activitate al administraţiei publice;

● Scoaterea în evidenţă a faptului că însăşi organizarea, func ţ ionarea şi

atribu ţ iile autorit ăţ ilor administrative din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale aucomplexitatea şi, în acelaşi timp, diversitatea lor , iar îndeplinirea obiectivului

fundamental al acestor instituţii de exercitare a autorităţii statale în domeniul amintit

se poate face printr-o strânsă colaborare şi cooperare între ele şi acest fapt le

situează pe un plan superior în raporturile lor cu Parlamentul;

● Reliefarea raporturilor dintre Parlament şi autorităţile administrativedin domeniul securităţii naţionale ca o component ă de bază a sistemului complex alraporturilor ce se stabilesc între autorit ăţ ile publice, care confer ă unitatea deorganizare, funcţionare şi acţiune a structurii statale; raporturile analizate de noi au



378ca păr ţi, pe de o parte, Parlamentul ca putere legislativă iar, pe de altă parte,administra ţ ia publică, dar aceasta nu în întregime, ci numai par ţial, la nivelul unuisegment special, aparte al ei – autorit ăţ ile din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale;

● Analiza clar ă a fundamentelor şi a necesit ăţ ii raporturilor analizate,

f ăcând apel la: principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat; locul şi rolulfiecărei componente a securităţii naţionale în sistemul mai larg al apăr ării, al ordinii

publice şi al siguranţei naţionale; componenţa şi structura organizatorică a fiecărui

subsistem al sistemului securităţii naţionale; sarcinile, atribuţiile şi competenţele

fiecărei structuri de securitate naţională;

● În ceea ce priveşte semnifica ţ ia sistemului rela ţ ional complex şi bazat

pe raporturile amintite am urmărit sublinierea, pe de o parte, a faptului că raporturile analizate de noi vizează rapoarte, acţiuni de informare, diverse solicitări

şi proiecte de legi de la instituţiile de securitate naţională spre Parlament, acţiuni

având drept scop adoptarea legilor în deplină cunoştinţă de cauză şi în total consens

cu obiectivele de securitate naţională şi de interes naţional; pe de altă parte,

raporturile analizate înglobează relaţii de autoritate, de coordonare şi, în mod

deosebit, de control, exercitate de Parlament asupra structurilor de securitatenaţională, locul central ocupându-l, în acest sens, controlul parlamentar ;

● Argumentarea naturii juridice a raporturilor analizate, dat fiind faptul

că acestea sunt create prin acţiunea dreptului, a prevederilor, a numeroase acte

normative, începând cu Constituţia, iar normele juridice implicate în aceste

raporturi apar ţin ramurilor dreptului constituţional, administrativ sau financiar; dar

am mai constatat că aceste raporturi reprezintă un segment aparte al raporturilor juridice care se nasc între organe de stat apar ţ inând unor categorii distincte ale

autorit ăţ ilor publice, iar subiectele (păr ţile) lor - Parlamentul şi autorit ăţ ile

administra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale - au întotdeauna o

calitate special ă sub aspectul dreptului constituţional, dar şi al dreptului

administrativ;

● Evidenţierea caracterului politic al raporturilor analizate, acesteastabilindu-se între structurile de putere ale statului, structuri cu caracter politic, mai



379ales în ceea ce priveşte Parlamentul, care este constituit din reprezentanţi ai

poporului pe baza unor programe ale partidelor politice, programe puse în practică

în activitatea administraţiei publice, dar am apreciat totodată faptul că în activitatea

de administraţie publică politicul se diminuează treptat şi că se impune să se

diminueze tot mai mult, odată cu consolidarea democratică a societăţii, mai ales în

cazul autorităţilor din domeniul securităţii naţionale unde, mai mult decât în alte

păr ţi, trebuie să predomine profesionalismul, moralitatea şi stabilitatea

func ţ ional ă;

• Reliefarea prin analiză şi prin exemple de atribuţii, competenţe şi activităţi

concrete, a faptului că toate structurile Camerelor Parlamentului României dar, în

mod deosebit, comisiile de specialitate permanente, comune, speciale, de anchetă,

prin modul lor de organizare şi funcţionare internă, prin activitatea şi rolul lor în

derularea procedurilor parlamentare, sunt profund şi necesar implicate în buna

func ţ ionare a raporturilor supuse analizei noastre;

● Analiza modului în care sistemul rela ţ ional la care ne referim se manifest ă , cu

preponderenţă în procesul exercitării funcţiilor de bază ale Parlamentului –

legislativă şi de control parlamentar –, dar şi în cadrul altor funcţii şi activităţi ale

acestuia sau ale autorităţilor de securitate naţională; am accentuat pe prezentarea

dimensiunilor, coordonatelor şi realizărilor privind implicarea celor două funcţii în

înf ă ptuirea securităţii naţionale şi, ca direcţii aparte, evidenţierea concretă a

procesului legislativ preocupat de permanenta armonizare a legislaţiei interne cu

legislaţia europeană în domeniu şi rolul controlului parlamentar în identificarea

factorilor de risc, a pericolelor şi a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale a

României, cu referire la influenţele noului mediu de securitate generat de

manifestarea f ăr ă precedent a terorismului internaţional simbolizat prin atacurile din

11 septembrie 2001 de la New York; am ar ătat şi demonstrat faptul că, în contextul

integr ării României în NATO şi UE, multitudinea raporturilor dintre Parlament şi

autorităţile din domeniul securităţii naţionale îşi afirmă o conota ţ ie nouă , deosebit ă ,

cu o component ă externă accentuat ă; sunt de asemenea analizate şi alte coordonate

ale raporturilor avute în vedere: cele generate de rolul şi implicarea administra ţ iei



380 parlamentare; de r ă spunderile Parlamentului pe linia protec ţ iei informa ţ iilor

clasificate;

● Demersul nostru are o dimensiune aparte în ceea ce priveşte cercetarea

în dinamică a raporturilor dintre Parlament şi sistemul institu ţ ional al securit ăţ iina ţ ionale eviden ţ ierea manifest ării acestora în condi ţ ii de normalitate dar şi în

situa ţ iile de criză ce pot să apar ă în func ţ ionarea statului de drept – st ările

excep ţ ionale; legitimitatea, legalitatea stărilor excepţionale, necesitatea şi

procedurile de instituire şi aplicare a acestora, temeinic analizate, f ăcând apel la

istoria noastr ă naţională şi, în mod deosebit, la elemente de drept comparat din ţările

cu democraţii avansate, evidenţiază, pentru astfel de situaţii, un conţinut şi tr ăsături

deosebite ale raporturilor analizate de noi; în funcţionarea raporturilor noastre, am

ar ătat şi faptul că, în cazul stărilor excepţionale, balan ţ a înclină de partea

Executivului, cre şte rolul Pre şedintelui, al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,

al unor ministere şi al altor structuri guvernamentale cu atribu ţ ii în domeniu; în

plan normativ se aplică prevederile Constitu ţ iei referitoare la st ările excep ţ ionale -

starea de asediu sau starea de urgen ţă - şi, evident, ale Legii privind starea de

asediu şi starea de urgen ţă , primează emiterea decretelor Pre şedintelui, însă se

menţine rolul de control al Parlamentului, care îşi desf ăşoar ă activitatea conform

prevederilor constituţionale pentru astfel de situaţii;

● Analiza raporturilor Parlament – autorităţi ale administraţiei publice

din domeniul securităţii naţionale şi sub aspectul implica ţ iilor pe care acestea le au

asupra drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale omului; analiza a fost f ăcută prin

prisma prevederilor Declara ţ iei universale a drepturilor omului, ale pactelor şi ale

celorlalte tratate la care România este parte, dar şi prin cele ale Constituţiei

României, care realizează tratarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

într-o manier ă modernă, europeană şi universală; în centrul atenţiei am situat

evidenţierea rolului Parlamentului de garant al exercitării drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti, procedura constituţională de restrângere a acestora, în anumite situaţii

şi, în mod deosebit, în cazul stărilor excepţionale, cu precizările de maximă

importanţă şi comentariile asupra prevederilor constituţionale potrivit cărora



381restrângerea poate fi dispusă numai prin lege, numai dacă este necesar ă într-o

societate democratică; aceasta trebuie să fie propor ţ ional ă cu situa ţ ia care a

determinat-o; să fie aplicat ă în mod nediscriminatoriu şi f ăr ă a aduce atingere

existen ţ ei dreptului sau libert ăţ ii; nu a fost scă pată din vedere nici analiza

implicaţiilor raporturilor noastre asupra drepturilor omului în caz de conflict armat,

cu referire la prevederile documentelor internaţionale, la normele şi practica

românească în domeniu.

Apreciem că efortul nostru de cercetare l-am canalizat, în esenţă, spre a

evidenţia elemente importante privind:

♦ teoria şi practica parlamentar ă, raportată la ştiinţa dreptuluiconstituţional şi a instituţiilor politice;

♦ organizarea, sarcinile, atribu ţ iile, competen ţ ele, capacitatea juridică

administrativă , actele unui segment important şi special al administraţiei publice -

autorit ăţ ile din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale, prin raportare la teoria dreptului

administrativ şi la ştiinţa administraţiei;

♦ fundamentarea teoretică conceptual ă dar, mai ales, practic-aplicativă

a unei valori supreme, cu caracter plurivalent şi multidimensional, indispensabilă

pentru existenţa şi funcţionarea statului de drept – securitatea na ţ ional ă;

♦ drepturile şi libert ăţ ile fundamentale ale omului, existenţa şi

garantarea acestora în statul de drept român actual.

Toate cele de mai sus au fost prezentate şi analizate fiecare distinct dar, înmod deosebit - acesta fiind şi obiectivul fundamental al demersului nostru ştiin ţ ific - sub aspectul interdependenţelor funcţionale dintre ele, într-un angrenaj special,multilateral şi complex, bine armonizat, dinamic, cu implicaţii majore în practicaactivităţii statale, definit de noi Raporturile dintre Parlament şi autorit ăţ ileadministra ţ iei publice din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale. Implica ţ ii ale acestoraasupra drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale omului.

Pe parcursul analizei, am exprimat opinii, puncte de vedere personale,

propuneri de posibile soluţii de perfecţionare a raporturilor analizate, urmărindu-

se:



382 a) angajarea unor dezbateri şi a dialogului pe aceast ă temă important ă ,

complexă , incitant ă , mereu perfectibil ă;

b) sesizarea şi sensibilizarea autorit ăţ ilor publice la care facem referire,

a factorilor lor de decizie, asupra necesit ăţ ii perfec ţ ionării activit ăţ ii în domeniu;c) sublinierea cu claritate a rolului şi importan ţ ei conceptului şi

ac ţ iunilor practice privind securitatea na ţ ional ă în statul român de drept, în

contextul securit ăţ ii europene şi interna ţ ionale cu numitor comun – interesul

na ţ ional .

Avem deplina încredere că scopul nostru va fi atins şi va fixa alte proiecţii

de viitor.



383PROPUNERI: Posibile soluţii de perfecţionare a raporturilor dintre

Parlament şi autorităţile administraţiei publice din domeniulsecurităţii naţionale

Stabilindu-se între puteri ale statului raporturile dintre Parlament şi autorităţile

administrative din domeniul securităţii naţionale sunt raporturi de putere, bazate pe

legalitate şi legitimitate. Totodată, sunt, după cum am constatat, raporturi cu un

conţinut special, aparte, de natur ă juridică , dar şi politică. Ele au implicare în plan

intern şi internaţional şi stau la baza elabor ării şi aplicării deciziilor statale într-un

domeniu vital – securitatea na ţ ional ă.

Rezultă, f ăr ă îndoială, cât de importantă este buna funcţionare a acestor

raporturi, ceea ce presupune perfecţionarea lor continuă, perfecţionare pentru care

propunem mai multe direcţii de acţiune, astfel:

1. Stabilirea şi definirea clar ă , f ăr ă echivoc, a obiectivelor ce sunt de atins în

cadrul acestor raporturi, obiective ce au drept corolar securitatea na ţ ional ă în

complexitatea ei. Pentru aceasta avem nevoie, în continuare, de o abordare

ştiinţifică, pe bază de repere şi argumente clare şi consistente, a conceptului de

securitate na ţ ional ă, a multidimensionalităţii acestuia şi sesizarea permanentă şi

oportună a centrelor de greutate a domeniilor societale ameninţate de insecuritate.

Abordarea ştiinţifică în acest domeniu presupune paşi importanţi dincolo de

abordările clasice şi ideologice, care privesc statul ca instrument de dominare şi

control; presupune privirea şi analiza statului ca gestionar al naţiunii, ceea ce

implică oferirea de explicaţii clare, argumentate, convingătoare, care să asigure

analiza pertinentă a organizaţiilor sociale cu rol major în funcţionarea naţiunii.

Securitatea naţională în momentul de faţă nu o putem privi şi analiza decât

proiectată în diversitatea domeniilor societale. Trebuie să găsim în permanenţă

argumente pentru a explica sintagmele uzuale, atât din limbajul politic, cât şi din cel

ştiinţific, precum: “securitate economică”, “securitate militar ă”, “securitate

social ă”, “securitate politică”, “securitate ecologică”, “securitate informa ţ ional ă”

etc. Sau, în cadrul relaţiilor internaţionale: “ securitate interna ţ ional ă”, “securitate



384comună”, “securitate colectivă”, “securitate regional ă”, “securitate zonal ă” etc.

Şi, mai mult decât atât, să evidenţiem elementele de cuantificare a acestora, într-un

context sau altul.

Subliniem faptul că societatea are nevoie de un cult al securit ăţ ii na ţ ionale,dar şi de o cultur ă de securitate, fiindcă numai aşa poate fi participantă conştientă

la realizarea obiectivelor de securitate. Iar, pentru aceasta, este clar de ce, în

definirea obiectivelor de atins în raporturile supuse analizei noastre se impune, din

ce în ce mai mult, deplasarea din zona ideologiilor, care pot fi deseori surse de erori,

în zona cercetării ştiinţifice performante, bazată pe criterii cuantificabile, care poate

să identifice corespunzător ansamblul şi diversitatea proceselor ce intervin în

evaluarea şi realizarea stării de securitate a naţiunii. În prezent, în mod deosebit,

agresiunile informa ţ ionale şi procesele globalizante, în complexitatea lor, impun cu

stringenţă acest fapt.

2. Conceperea, conceptualizarea şi direc ţ ionarea Strategiei de Securitate

Na ţ ional ă , ac ţ iune ce se afl ă în strânsă interdependen ţă cu obiectivele de securitate

naţională. Am ar ătat că România dispune de o Strategie de Securitate Na ţ ional ă ca

document fundamental al statului nostru. Aceasta prin conţinutul şi direcţionarea ei,

analizate de noi, a r ăspuns conceptual şi programatic, în mare măsur ă, nevoilor de

securitate ale ţării, prin raportare permanentă la mediul de securitate european şi

internaţional şi, mai mult decât atât, printr-un fapt notoriu, asigurarea îndeplinirii

unui obiectiv fundamental al României în domeniu – aderarea la Alian ţ a Nord- Atlantică.

Prezentul ne situează într-o altă etapă – post-aderare la NATO şi plin proces

de integrare în Uniunea Europeană. Este logic faptul că acum şi pe viitor Strategia

de Securitate Naţională a României trebuie să vizeze noi coordonate, să fie pe

deplin ancorată în realităţile mediului de securitate intern, european şi internaţional

la zi, să fie conectată la amploarea şi pericolul ameninţărilor asimetrice, să reflectenoua identitate europeană şi euroatlantică a României.



385 Resursele politice, economice, diplomatice, psihologice, informaţionale,

sociale, militare şi de altă natur ă ale României trebuie planificate şi utilizate într-un

nou context şi cu maximă eficacitate pentru susţinerea noilor politici de securitate

naţională. Cu claritate şi precizie trebuie acum definite: noile interese na ţ ionale de

securitate şi obiectivele pentru realizarea lor; modalit ăţ ile de evaluare a noului

mediu intern şi interna ţ ional de securitate; noile riscuri şi noile vulnerabilit ăţ i la

adresa securit ăţ ii României, precum şi direc ţ iile noi de ac ţ iune în politica de

securitate na ţ ional ă.

În complexitatea ei multidimensională, securitatea na ţ ional ă presupune un

amplu efort naţional pe toate dimensiunile şi cu raportare la dependenţele de mediul

extern. Nu putem vorbi acum de Strategia de Securitate Naţională f ăr ă a ţine cont de

nevoia de performan ţ e economice ca pilon al securităţii naţionale, de „ securitatea

energetică”, „securitatea biologică”, „securitatea alimentar ă”, securitatea

ecologică”, „ securitatea informa ţ ional ă” etc. analizate, cuantificate şi prognozate în

plan intern şi cu ancorare permanentă la influenţele asupra acestora a factorilor

externi, prezenţi şi viitori.

Strategia de Securitate Naţională nu poate fi definită f ăr ă o analiz ă atent ă a

fenomenului globaliz ării cu marile sale implica ţ ii asupra mediului de securitate

contemporan, fenomen ce creează atât noi oportunităţi de dezvoltare cât şi noi

riscuri de ameninţări. România trebuie să fie conştientă de r ăspunderile ei globale şi

de marele risc de a r ămâne în afara proceselor globalizatoare ce pot avea efecte

naţionale benefice.

Strategia de Securitate Naţională, în contextul globalizării, trebuie să acorde un

capitol aparte, tratat cu prioritate absolută, securit ăţ ii energetice. Perspectivele

sumbre privind epuizarea rezervelor mondiale de petrol în 40 de ani, de gaze

naturale în 60 de ani şi de cărbune în 400 de ani sunt pe deplin mobilizatoare în

acest sens.

În Strategia de Securitate Naţională a României se impune a fi relevat cuclaritate şi chiar cuantificat rolul ţării noastre de vector dinamic al securit ăţ ii şi



386 prosperit ăţ ii în regiunea M ării Negre şi modul de manifestare a acestui rol în

calitate de stat membru NATO dar, totodată, şi ca vecin şi partener cu celelalte state

riverane. Promovarea unei strategii euroatlantice de securitate şi prosperitate şi a

unei cooper ări economice pragmatice şi eficiente în regiunea Mării Negre, cu

accent pe interesele na ţ ionale de securitate energetică, reprezintă pentru ţara

noastr ă un obiectiv de securitate de mare importanţă strategică.

Strategia de Securitate Naţională va trebui să cuprindă obiective clare, bine

sistematizate, fiecare dintre ele fundamentat pe expertiză şi argumente -, cu bătaie

pe termen de 5 ani, dar şi direc ţ ii de ac ţ iune pe termen de 10-15 ani. Influenţele

tot mai mari ale mediului extern asupra acesteia presupun pe lângă o permanentă

ancorare internaţională şi obiective comune cu cele de politică externă şi diplomaţie

românească.

Strategia de Securitate Naţională trebuie să definească succint şi clar locul,

rolul, obiectivele, sarcinile şi competenţele autorităţilor publice din domeniul

securităţii naţionale, să aibă un caracter pragmatic şi predictibil şi să rezolve şi

problemele controversate din domeniu, cum ar fi spre exemplu: 1) care va fi peviitor rolul şi întinderea participării for ţ elor armate române la misiuni în afara

grani ţ elor na ţ ionale? În ceea ce ne priveşte opinăm în acest sens pentru

modera ţ ie, echilibru şi în perspectivă limitarea doar la opera ţ iuni de men ţ inere a

păcii. 2) cu ce for ţ e şi mijloace vom face fa ţă unor situa ţ ii de criză interne unde ne

sim ţ im tot mai descoperi ţ i? Edificatoare sunt situaţiile de catastrofe naturale, fapt

pentru care propunem redimensionarea, dotarea corespunz ătoare şi creşterea

operativit ăţ ii unor for ţ e speciale cu preg ătire genistică , protec ţ ie NBC şi de avia ţ ie

(elicoptere) în cadrul Inspectoratului General pentru Situa ţ ii de Urgen ţă din

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. 3) mai avem nevoie de for ţ e

active şi de rezervă în plan teritorial? În ceea ce ne priveşte facem trimitere la

experien ţ a unor state din zona democra ţ iilor occidentale care pun mare accent pe

existen ţ a şi preg ătirea unor astfel de for ţ e şi pe utilizarea lor în situa ţ ii de criz ă .

4) cum trebuie realizate pe mai departe restructurarea şi redimensionarea

serviciilor de informa ţ ii? Propunem continuarea demersurilor în domeniu cu



387accent tot mai mare pe creşterea eficien ţ ei şi corectei func ţ ionări, în afara

oricăror paralelisme şi excese de competen ţ e, într-un cadru de deplin control

democratic parlamentar şi extraparlamentar. România are nevoie de servicii de

informa ţ ii care să asigure lini ştea cet ăţ enilor, drepturile şi libert ăţ ile lor

fundamentale.

Participarea României la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi

la Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC) trebuie să fie în centrul

atenţiei. În funcţie de situaţia actuală şi de perspectivele evoluţiei acestor

componente, ţara noastr ă, ca nou membru UE, trebuie să analizeze şi să-şi

stabilească ofertele angajării viabile în plan european, dar şi perspectivele cele mai

convenabile în plan naţional privind for ţele propuse, dimensiunea şi specializarea

acestora, argumentele referitoare la complementaritatea, dispunerea şi misiunile

majore, de interes european, pe care le pot îndeplini.

Apreciem că elaborarea Strategiei de Securitate Naţională, ca problemă major ă

de interes naţional, trebuie să fie rezultatul unor dezbateri largi, democratice, al

efortului comun, deopotrivă al autorităţilor publice de prim rang în stat responsabileîn domeniu - Preşedin ţ ia, Parlamentul, Guvernul -, al tuturor autorit ăţ ilor

administra ţ iei publice specializate, al unor organisme nonguvernamentale, al

mediilor academice, universitare, de afaceri etc. Acestea trebuie să-şi utilizeze

toate resursele umane de specialitate, întreaga expertiză ştiinţifică în domeniu,

întreaga capacitate de diagnoză şi prognoză, să analizeze cu multă atenţie şi în mare

profunzime mediul extern de securitate, cu toate subtilităţile evoluţiilor acestuia la

un moment dat dar, mai ales, ale celor posibile viitoare. Pentru aceasta trebuie să se

pună în mişcare efortul creativ naţional, inteligenţele şi energiile din domeniu, să se

lase la o parte politicianismul ieftin, neproductiv şi toate orgoliile. Aderarea la

organismele europene şi euroatlantice în sine, chiar dacă presupune garanţii de

securitate pentru România, nu rezolvă nici pe departe problematica complexă a

securităţii noastre naţionale.



388 Iată-ne într-un cadru necesar şi propice de perfec ţ ionare a raporturilor dintre

Parlament şi autorit ăţ ile administrative de securitate na ţ ional ă căruia trebuie să-i

acordăm maximă atenţie fiindcă elaborarea şi aplicarea Strategiei de Securitate

Naţională presupune, până la urmă, pe lângă efort naţional conjugat şi ţintă precisă

– interesul na ţ ional . În acest cadru se impune, mai mult ca oriunde, ca accentul să

fie pus deopotrivă pe „ separarea puterilor” pe „colaborarea puterilor ” pe

„echilibrul puterilor ”.

3. Perfec ţ ionarea raporturilor Parlament-autorit ăţ i de securitate na ţ ional ă

sub aspectul elementelor acestora : subiecte (păr ţ i), obiect, con ţ inut , ceea ce ne

duce la găsirea soluţiilor necesare privind perfecţionarea cadrului instituţional al

autorităţilor statale implicate în aceste raporturi, a conduitei acestora, pornind de la

rolul şi funcţiile lor în stat, de la responsabilităţile, competenţele, atribuţiile,

sarcinile, capacitatea juridică şi actele lor.

Desigur, Constituţia, Regulamentele Camerelor parlamentare, legile sau alte

acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice

implicate în raporturile analizate de noi cuprind, în general, “ prevederi la zi” în ceeace priveşte cadrul lor structural-organizatoric şi funcţional şi chiar cu adaptări “de

ultimă or ă” la cadrul instituţional din democraţiile occidentale. Exigenţele privind

realizarea cadrului instituţional şi legislativ în vederea ader ării la NATO şi integr ării

în Uniunea Europeană a României ne-au ajutat mult în acest sens. Însă, mai sunt

probleme importante de rezolvat, atât în plan legislativ, cât şi în cel practic-

aplicativ.

Comisiile parlamentare permanente de specialitate trebuie să devină “micro-

laboratoare” de analiză, selectare de informaţii şi propuneri de decizii pertinente în

ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei, asigurarea controlului parlamentar şi a

celorlalte funcţii în domeniul securităţii naţionale. Numirea în comisii a unor

parlamentari cât mai specializaţi cu expertiză şi experienţă în domeniul securităţii

naţionale, selectarea unor consilieri şi exper ţi profesionişti şi performanţi în



389domeniu, cărora să li se asigure stabilitate, autoritate profesională şi stimulare

corespunzătoare sunt măsuri ce pot fi hotărâtoare în acest sens.

Propunem, totodată, schimbarea denumirii fiecăreia din comisiile permanente

de specialitate de la cele două Camere ale Parlamentului din “Comisia pentruapărare, ordine publică şi siguran ţă na ţ ional ă” în “Comisia pentru securitate

na ţ ional ă”. Aceasta este denumirea adecvată etapei în care ne aflăm şi care

presupune, totodată, din partea acestor Comisii, implicare mai mare şi expertiză

adecvată în fiecare din dimensiunile securităţii naţionale.

În ceea ce priveşte autorit ăţ ile administrative de securitate na ţ ional ă,

apreciem că trebuie continuat şi intensificat procesul de restructurare şidemocratizare a structurilor, de compatibilizare a acestora cu cele similare din ţările

vest-europene. Fiecare dintre autorităţile administrative din domeniul securităţii

naţionale trebuie să-şi definească cât mai precis şi să-şi consolideze statutul propriu

în noile condiţii, având mereu în atenţie şi analiză ansamblul elementelor acestui

statut – sarcini, atribu ţ ii, competen ţ e, capacitate juridică administrativă sau de

orice altă natur ă. La aceasta se adaugă, în mod necesar, eficientizarea folosiriielementelor lor structurale interne – resurse umane, materiale şi financiare.

Este necesar ca Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Serviciul

Român de Informaţii, să dispună de elemente de expertiză şi analiză profundă

pentru a întreprinde măsuri eficiente şi prompte împotriva ameninţărilor grave şi de

mare actualitate la adresa securităţii naţionale – corup ţ ia şi terorismul. Este

necesar ă o cooperare foarte strânsă între serviciile de informa ţ ii, între acestea şi Direc ţ ia Na ţ ional ă Anticorup ţ ie, structurile departamentale specializate pentru

desf ăşurarea permanentă cu respectarea întocmai a prevederilor constituţionale, a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi în afara oricărui spectacol

mediatic, a luptei împotriva corupţiei şi a criminalităţii economico-financiare.

În procesul perfecţionării raporturilor sub aspectul elementelor lor, un rol

important îl are şi respectarea obligaţiilor fiecăreia dintre păr ţi privind: depunerea şidezbaterea la timp în Parlament a proiectelor de legi şi a propunerilor legislative ce



390vizează domeniul securităţii naţionale, a Rapoartelor anuale întocmite de serviciile

de informaţii, a celorlalte informări necesare; eficienţa audierilor şi analizelor în

comisiile de specialitate; exercitarea altor forme de control parlamentar etc.

4. Perfec ţ ionarea raporturilor Parlament-autorit ăţ i administrative de securitate na ţ ional ă prin implicare parlamentar ă în plan local, teritorial.

Parlamentul ca organism de suveranitate naţională este reprezentantul naţional al

puterii (suveranităţii) poporului, iar parlamentarii sunt delegaţii poporului prin care

acesta uzează de puterea sa. Este total inadmisibil ceea ce se întâmplă în unele

situaţii, când puterea poporului, odată delegată unor parlamentari, aceştia nu o

utilizează în interesul poporului suveran. Acest fapt se observă uneori prin lipsa de

comunicare parlamentar ă cu consiliile locale, cu primarii, cu autorităţile

administrative desconcentrate, cu membrii circumscripţiilor electorale, prin

dezinteresul faţă de problemele şi nevoile multiple ale cetăţenilor de ordin social,

economic, multe dintre ele cu implicaţii majore privind securitatea individuală şi

desigur securitatea naţională.

Totodat ă , raporturile Parlament-institu ţ ii de securitate na ţ ional ă trebuie perfecţionate prin implicarea şi informarea parlamentarilor asupra situaţiei şi

activităţii structurilor deconcentrate de apărare, ordine publică şi siguranţă

naţională.

În temeiul Legii nr. 340/2004 privind institu ţ ia prefectului586, prefectul, ca

reprezentant al Guvernului în plan local, are o serie de atribuţii în domeniul

securităţii naţionale, atribuţii care privesc măsuri de apărare care nu au caractermilitar, de protecţie civilă, de prevenire şi de gestionare pentru situaţii de urgenţă

etc. Apreciem că parlamentarii pot fi de un real folos în sprijinul acestor activităţi

printr-o bună colaborare, comunicare, informare şi control parlamentar, ceea ce ar

avea drept rezultat funcţionarea şi perfecţionarea raporturilor analizate de noi.

586 Legea nr. 340/2004 privind institu ţ ia prefectului, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 21 iulie2004.



391 5. Matricea legislativă ca modalitate de transpunere în plan juridic a

cadrului institu ţ ional şi func ţ ional al raporturilor . Ca urmare a eforturilor în plan

legislativ din ultima perioadă, eforturi generate de nevoile de perfecţionare şi

democratizare societală şi, îndeosebi, de armonizare a legislaţiei româneşti cu

legislaţia statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice şi ale Uniunii Europene, am

apreciat că dispunem în prezent de un cadru constituţional şi legislativ, în general

corespunzător, pentru realizarea obiectivelor noastre în domeniul securităţii

naţionale. Prevederile constituţionale şi legale la care am f ăcut referire pe parcursul

lucr ării, realizările legislative la zi, susţin această afirmaţie. Desigur că acest cadru

legislativ este mereu perfectibil şi se impune a fi adaptat tot mai mult la statutul

actual al României şi la situaţia ei în faţa noilor ameninţări.

Consider ăm în acest sens că, în actuala perioadă postaderare la Alianţa Nord-

Atlantică, se impune cu acuitate continuarea procesului de realizare a unei noi

ordini juridice interne, la noile standarde politice şi juridice ce vizează completarea

şi modificarea legislaţiei în scopul compatibilizării depline a acesteia cu normele şi

procedurile existente la nivel NATO. Pe de altă parte, integrarea României în

Uniunea Europeană cere direcţionarea atentă a procesului legislativ spre adoptarea

acquis-ului comunitar ce vizează pilonul de politică externă şi de securitate

comună, bazat pe interesele comune şi pe tradiţiile constituţionale şi legale comune

ale ţării noastre cu statelor europene.

Constituţia României cuprinde, după cum subliniam, o serie de prevederi ce se

constituie în fundament al raporturilor dintre Parlament şi autorităţile din domeniul

securităţii naţionale. În astfel de situaţii Parlamentul acţionează, de regulă, în

şedinţe comune ale celor două Camere. Prevederile art.65 alin.(2) sunt edificatoare

în acest sens. Ele se refer ă la: declararea mobilizării totale sau par ţ iale; declararea

st ării de r ă zboi; suspendarea sau încetarea ostilit ăţ ilor militare; aprobarea

strategiei de securitate na ţ ional ă (n.n.); examinarea rapoartelor Consiliului



392Suprem de Apărare a Ţării; numirea, la propunerea Pre şedintelui României, a

directorilor serviciilor de informa ţ ii, ascultarea şi dezbaterea rapoartelor anuale şi

exercitarea altor forme de control asupra activit ăţ ii acestor servicii.

De asemenea, prevederile art.73 alin.(3) privind modalitatea reglementării prin

lege organică fac referire la: organizarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

regimul st ării de mobilizare par ţ ial ă sau total ă a for ţ elor armate şi al st ării de

r ă zboi; regimul st ării de asediu şi al st ării de urgen ţă.

În ceea ce priveşte atribuţiile Preşedintelui României în domeniul apăr ării

(art.92) şi în instituirea măsurilor excepţionale (art.93), acestea se îndeplinesc prinimplicarea Parlamentului, ceea ce atrage după sine şi naşterea unor noi raporturi

Parlament – autorit ăţ i de securitate na ţ ional ă.

Articolul 118 referitor la For ţ ele armate şi articolul 119, cu referire la

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, vin să completeze fundamentele

constituţionale ale raporturilor ce fac obiectul analizei noastre.

Prin acţiunea de revizuire a Constituţiei, din anul 2003, s-a introdus pentru

prima dată sintagma “ securitate na ţ ional ă”. Aceasta o întâlnim la art.53 alin.(1)

“apărarea securit ăţ ii na ţ ionale”, fiind invocată ca unul din motivele de restrângere

a unor drepturi sau a unor libertăţi, şi la art.119 cu referire la Consiliul Suprem de

Apărare a Ţării care organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc

“apărarea ţării şi securitatea na ţ ional ă”.

Cu tot respectul pentru probitatea profesională a personalităţilor ce au lucrat la

revizuirea textului Legii fundamentale, apreciem că nu s-a f ăcut o delimitare

conceptuală “apărare na ţ ional ă” – “ securitate na ţ ional ă”, folosindu-se în multe

situaţii “apărare na ţ ional ă” deşi se impunea clar “ securitate na ţ ional ă” sau în unele

situaţii, după cum se observă, cele două concepte sunt folosite împreună. Chiar

dacă prin această nedelimitare conceptuală nu este afectată fundamental esenţa

raporturilor analizate în lucrarea noastr ă, pentru cei mai puţin obişnuiţi cu această

terminologie se pot crea confuzii.



393 Pe de altă parte, apreciem că sunt încă probleme de rezolvat în ceea ce priveşte

conţinutul unor acte normative, coerenţa unor prevederi şi, mai ales, corelarea

textului acestor acte cu prevederile Constituţiei şi, în general, cu ierarhia

legislativă, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Rezolvarea problemelor de această

natur ă se impune cu fermitate, având drept scop realizarea unei arhitecturi

instituţionale şi funcţionale performante, armonioase, menite să confere competenţe

şi responsabilităţi optime, precum şi asigurarea complementarităţii diferitelor

componente ale structurilor administraţiei publice implicate în raporturile noastre,

raporturi ce au ca finalitate valoarea naţională supremă - securitatea na ţ ional ă.

Se impune de urgenţă angajarea instituţiilor cu responsabilităţi şi competenţe

în domeniu, într-o strânsă cooperare şi sub coordonarea Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării în îmbunătăţirea unor acte normative, dar şi în elaborarea unor

proiecte de legi şi propuneri legislative de mare importanţă pentru actuala etapă şi

pentru viitor cum sunt cele privind organizarea şi func ţ ionarea fiecărui serviciu de

informa ţ ii. De maximă urgenţă este adoptarea, de către Parlament, a noii Strategii

de Securitate Na ţ ional ă.

Apreciem necesar ă elaborarea şi a altor legi de mare actualitate cum ar fi: o

nouă lege a apăr ării na ţ ionale care să valorifice recentele dezvoltări conceptuale

privind securitatea şi apărarea naţională, responsabilităţile şi competenţele

diferitelor autorităţi publice în domeniu.

De asemenea sunt absolut necesare şi de maximă urgenţă un nou Statut al

cadrelor militare; adoptarea legilor din pachetul privind siguran ţ a na ţ ional ă: Legea securit ăţ ii na ţ ionale a României; Legea privind comunitatea na ţ ional ă de

informa ţ ii; Legea privind activitatea de informa ţ ii, contrainforma ţ ii şi protec ţ ie,

Legea privind înfiin ţ area, organizarea şi func ţ ionarea Autorit ăţ ii Na ţ ionale pentru

Interceptarea Comunica ţ iilor acestea venind să optimizeze şi să eficientizeze

resursele specializate din domeniul securităţii naţionale, să îmbunătăţească calitatea

pregătirii personalului şi regimul funcţiei publice speciale pe care acesta o

îndeplineşte. În strânsă legătur ă cu aceasta propunem înfiinţarea, după modelul



394francez, a Consiliului Superior al Func ţ iei Militare, ca autoritate autonomă

subordonată Guvernului.

6. În plan legislativ, apreciem că se impune, în regim de urgenţă şi

concomitent cu elaborarea celorlalte legi privind securitatea naţională, adoptareaunei noi legi de organizare şi func ţ ionare a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Legea nr.415/2002 ce a înlocuit vechea Lege nr.30/1990, are destule lacune în

punerea de acord a textului său cu noile realităţi din politica de securitate naţională

a României dar şi, în ceea ce priveşte conţinutul ei, atât în plan tehnico-juridic, cât

şi în plan logico-juridic.

Apreciem că, date fiind importanţa şi semnificaţia problematicii legiferate prinaceastă lege organică, structura ei tehnico-juridică trebuie să aibă în vedere o

redactare clar ă, concisă, concretă, f ăr ă echivoc, cu respectarea întocmai a

supremaţiei Constituţiei, iar trimiterile la alte acte normative, trebuie să fie directe şi

precise.

În actuala formă, chiar conţinutul textului articolului 1, care defineşte Consiliul

Suprem de Apărare a Ţării ca “autoritate administrativă autonomă învestit ă , potrivit Constitu ţ iei, cu organizarea şi coordonarea unitar ă a activit ăţ ilor care

privesc apărarea ţării şi siguran ţ a na ţ ional ă”, difer ă de textul constituţional

referitor la Consiliul Suprem de Apărare a Ţării care este mai complet şi, printre

altele, vorbeşte despre “apărarea ţării şi securitatea na ţ ional ă”. Este astfel necesar,

să fie realizată o situaţie de normalitate în care textul legii să preia şi să dezvolte

textul constituţional şi, bineînţeles, să se asigure folosirea sintagmei securitatena ţ ional ă, ca terminologie unitar ă şi atotcuprinzătoare.

Pe de altă parte, în articolul 2 se arată că “ Activitatea Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării este supusă examinării şi verificării parlamentare”, formulare

diferită de cea din Constituţie, din Regulamentele Camerelor şi dintr-o serie de alte

legi, unde se vorbeşte de “control parlamentar ”, ca termen pe deplin consacrat.



395 Consider ăm că Legea nr. 415/2002 are deficienţe şi în ceea ce priveşte

sistematizarea atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării dar, mai ales,

privind punerea de acord a acestor atribuţii cu realităţile actuale, cum sunt: aderarea

ţării noastre la NATO, şi la Uniunea Europeană; participarea militar ă a României

la misiuni în afara teritoriului na ţ ional; riscurile, pericolele şi amenin ţările,

interne şi transfrontaliere de mare actualitate - corup ţ ia, terorismul, proliferarea

armelor de distrugere în masă , criminalitatea transfrontalier ă; realizarea

Comunit ăţ ii Na ţ ionale de Informa ţ ii etc.

Privind problematica st ărilor excep ţ ionale, aceasta este prezentată în mod

lapidar, f ăr ă precizări concrete, clare, fapt inadmisibil având în vedere sarcinile şi

competenţele speciale ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi nevoile de

operativitate şi precizie în acţiune pentru astfel de situaţii.

În concluzie, noua lege privind organizarea şi funcţionarea autorităţii

administrative autonome învestită cu organizarea şi coordonarea unitar ă a

activităţilor ce privesc securitatea naţională, ca prioritate normativă, trebuie să fie

mai complet ă şi cuprinzătoare, mai bine structurat ă , în deplină concordan ţă cu prevederile Constitu ţ iei României, ale legisla ţ iei armonizate privind aderarea

României la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană , adaptat ă evolu ţ iei noilor

riscuri, pericole şi amenin ţări la adresa securit ăţ ii na ţ ionale şi maturizării

institu ţ iilor democratice ale statului român, nevoii reale de securitate şi interesului

na ţ ional ale României la începutul mileniului trei.

7. Referitor la Consiliul Suprem de Apărare a Ţării ne exprimăm opinia şidin alte puncte de vedere:

a) Însăşi denumirea de Consiliu Suprem de Apărare a Ţării o consider ăm ca o

formulă neinspirată. Termenul “Suprem” ţine de perioada de dinainte de 1989 şi

inspir ă un grad de superioritate maxim şi ierarhic al puterii statale, f ăr ă conotaţie

democratică şi contravine chiar cadrului legislativ în domeniu, care prezintă

Consiliu Suprem de Apărare a Ţării ca fiind o “autoritate administrativă …” supusă controlului parlamentar. Pe de altă parte, termenul “apărare”, după cum am mai



396ar ătat, restrânge domeniul securităţii naţionale doar la una din componentele sale.

Ca urmare, credem că ar fi oportun şi propunem ca, la o primă amendare a

Constituţiei, denumirea acestei autorităţi să fie Consiliul Securit ăţ ii Na ţ ionale.

b) Fiind „autoritate administrativă autonomă”, Consiliul nu se poate limitadoar la un număr de şedinţe (ordinare şi extraordinare) f ăr ă a beneficia de resurse

proprii de natur ă organizatorică, informaţională, de un buget propriu. Nu poate fi

eficient în activitate f ăr ă a dispune de un aparat propriu, care să aibă tocmai acele

competenţe şi atribuţii de documentare şi informare operativă în domeniu, de

analiză, sinteză şi prognoză, în măsur ă să propună, cu maximă oportunitate, cele

mai bune soluţii în luarea deciziilor privind organizarea, perfecţionarea,

coordonarea unitar ă a activităţilor ce privesc securitatea naţională. De asemenea,

consultanţa ştiinţifică este indispensabilă. Un centru de documentare şi cercetare în

domeniu, aflat în directa sa subordonare, poate asigura informarea necesar ă,

diagnoza, expertiza şi fundamentarea deciziilor privind securitatea naţională.

c) Consiliul Securit ăţ ii Na ţ ionale este autoritatea care va asigura

“comunitatea na ţ ional ă de informa ţ ii” absolut necesar ă realizării siguranţeinaţionale. Problematica comunit ăţ ii na ţ ionale de informa ţ ii trebuie stipulată cu

precizie şi claritate în viitoarea lege privind organizarea şi funcţionarea Consiliului

Securităţii Naţionale şi dezvoltată ulterior printr-o altă lege organică specială. În

opinia noastr ă, Comunitatea Na ţ ional ă de Informa ţ ii nu poate funcţiona decât sub

autoritatea Consiliului Securităţii Naţionale şi având o structur ă suplă, activă,

eficace, pe două componente: Comitetul operativ, compus din consilierii de stat

pentru securitate naţională ai Preşedintelui şi ai primului-ministru şi din şefii tuturor

structurilor de informaţii, şi Oficiul pentru informa ţ ii integrate, ca organism

permanent de lucru privind centralizarea, analiza, sinteza şi evaluarea informaţiilor,

acesta fiind format din specialişti în domeniu. Comunitatea Naţională de Informaţii

în ansamblul său nu poate fi decât un organism consultativ, în subordinea şi sub

autoritatea Consiliului Securităţii Naţionale; de Comunitate587 trebuie să r ăspundă

587 Prin „Comunitate”, în cuprinsul textului, vom înţelege Comunitatea Na ţ ional ă de Informa ţ ii.



397nemijlocit, ca membru în Consiliul Securităţii Naţionale, consilierul preziden ţ ial

pentru securitate na ţ ional ă. Competenţele şi atribuţiile acestui organism pot fi de

tipul celor ale instituţiei din SUA – “ National Information Structura”, având ca

scop rezolvarea unor proiecte bine definite, conceptualizarea unitar ă a culegerii,

procesării, stocării, transmiterii, evaluării şi eficientizării utilizării informaţiilor,

prin coerenţă funcţională în parteneriat instituţionalizat. Comunitatea Naţională de

Informaţii, odată realizată şi legiferată, trebuie să fie de reală utilitate pentru o

activitate eficientă şi oportună a Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale, Administra ţ iei

preziden ţ iale şi Guvernului în luarea deciziilor. Ameninţările cu care se poate

confrunta România necesită decizii flexibile şi rapide. Totodată, prin modul său de

organizare şi funcţionare, Comunitatea Naţională de Informaţii trebuie să înlăture

orice suspiciune cu privire la faptul că serviciile de informaţii sunt utilizate numai

în interesul anumitor structuri statale sau pentru supravegherea şi şantajarea

adversarilor politici sau acţionează împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale cetăţenilor. Legea privind organizarea şi func ţ ionarea Consiliului Securit ăţ ii

Na ţ ionale şi Legea privind organizarea şi func ţ ionarea Comunit ăţ ii Na ţ ionale de

Informa ţ ii trebuie să stipuleze clar necesitatea şi modalitatea de exercitare a

controlului parlamentar asupra Comunităţii.

Propunem, în acest sens, ca cele două Comisii comune de control parlamentar

asupra activit ăţ ii Serviciului Român de Informa ţ ii şi, respectiv, a Serviciului de

Informa ţ ii Externe să formeze, la rândul lor, o Comisie comună de control

parlamentar asupra Comunit ăţ ii Na ţ ionale de Informa ţ ii care prin Hot ărâre a

Parlamentului, să i se stabilească obiective, competenţe şi sarcini concrete privind

controlul asupra Comunit ăţ ii. Totodată, anual sau ori de câte ori este nevoie, în

Parlament să se prezinte Raport asupra activit ăţ ii Comunit ăţ ii Na ţ ionale de

Informa ţ ii.

d) Totodată, Consiliul Securităţii Naţionale trebuie să asigure „comunitatea

na ţ ional ă antiterorist ă”. Situaţia internaţională de după 11 septembrie 2001 a impus participarea României la r ă zboiul global împotriva terorismului, elaborarea unei



398Strategii na ţ ionale de combatere a terorismului, dezvoltarea unui sistem ideatic de

referinţă şi totodată constituirea unor structuri naţionale profesionalizate în

domeniu. Dar, deocamdată, aceste structuri se pregătesc în mod independent în

cadrul fiecărei componente din sistemul instituţional al securităţii naţionale. Se

impune cu necesitate revigorarea bazei normative şi doctrinare a întrebuinţării

acestor for ţe, o strânsă cooperare între structurile antiteroriste, dar şi o coordonare

naţională unitar ă, eficientă a lor, pe bază de obiective clare.

e) Colegiul Na ţ ional de Apărare, aflat în prezent în structura MinisteruluiApăr ării Naţionale, precum şi Colegiul Superior de Siguran ţă Na ţ ional ă din cadrul

Academiei Naţionale de Informaţii trebuie să-şi găsească locul sub cupola

Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale ca o instituţie unică sub denumirea de Colegiul

Na ţ ional de Securitate, având ca obiectiv pregătirea liderilor politici şi militari la

cel mai înalt nivel, asigurându-le acestora înalte competenţe în evaluarea situaţiilor

şi conceperea deciziilor în domeniul securităţii naţionale.f) Consiliul Securit ăţ ii Na ţ ionale trebuie să fie acela care să pregătească şi să

lanseze programe speciale de sensibilizare şi informare a funcţionarilor publici şi a

întregii opinii publice asupra rolului şi importanţei securităţii naţionale, asupra

tuturor dimensiunilor acesteia şi a obligaţiilor lor de a fi coparticipanţi activi la

materializarea deciziilor politico-militare la nivel naţional şi local.

Cetăţenii României trebuie să fie permanent conştienţi de

multidimensionalitatea securităţii naţionale şi, potrivit specializării şi ocupaţiei

fiecăruia, să contribuie concret, practic la realizarea securităţilor: individuale,

colective, na ţ ionale.

Prefecţii şi subprefecţii, în calitate de înalţi funcţionari publici, trebuie

monitorizaţi şi sprijiniţi de către Consiliul Securităţii Naţionale în îndeplinirea

atribuţiilor lor privind securitatea naţională, inclusiv prin programe speciale în

domeniul pregătirii personale şi a populaţiei judeţului.



399 g) Democraţia, dar şi interesul cetăţeanului faţă de problema securităţii

naţionale, presupune ca opinia publică să fie bine informată, inclusiv, dacă nu chiar

mai ales, pe această problematică sensibilă de interes naţional. Consider ăm ca fiind

foarte importantă în acest sens dezvoltarea capacit ăţ ii Consiliului Securit ăţ ii

Na ţ ionale de a comunica cu cet ăţ enii, de a le câ ştiga interesul şi încrederea, în

problemele de securitate, de la con ştientizarea, identificarea şi până la gestionarea

acestora. Preocuparea şi organizarea internă specializată a Consiliului pe această

linie nu pot fi decât pe deplin benefice.

h) Propunem preluarea de către Consiliul Securit ăţ ii Na ţ ionale a actualei

componen ţ e a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, la care să se mai adauge

ministrul transporturilor şi ministrul sănăt ăţ ii, ca lideri ai unor ministere cu

implicaţii şi responsabilităţi majore pe domeniul securităţii naţionale.

i) Totodată, propunem ca în cadrul Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale să se

stabilească atribuţii clare pentru preşedinte şi vicepreşedinte iar, în scopul

perfecţionării raporturilor acestuia cu Parlamentul, la şedinţele trimestriale sau ori

de câte ori se impune să fie invitaţi preşedinţii comisiilor parlamentare despecialitate.

j) Pornind de la competenţele sporite ale Pre şedintelui României şi ale

Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale în situaţiile de criză ale statului, se impune

realizarea unei armonizări şi coerenţe legislative: Constitu ţ ie – Regulamentele

Camerelor parlamentare - Legea privind organizarea şi func ţ ionarea Consiliului

Securit ăţ ii Na ţ ionale; Legea privind Comunitatea Na ţ ional ă de Informa ţ ii – legile privind organizarea şi func ţ ionarea institu ţ iilor din domeniul securit ăţ ii na ţ ionale -

Legea privind instituirea st ării de asediu şi a st ării de urgen ţă –Regulamentul

intern de func ţ ionare a Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale, Regulamentul de aplicare

a prevederilor Legii privind instituirea st ării de asediu şi a st ării de urgen ţă.

k) Pornind de la cerinţele majore, pe plan internaţional şi naţional, privind

afirmarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi de laimplicaţiile demersurilor pe linia securităţii naţionale asupra acestui domeniu,



400 propunem ca noul Consiliu al Securit ăţ ii Na ţ ionale, să aibă ca unul din obiectivele

majore garantarea drepturilor şi libert ăţ ilor cet ăţ ene şti, aceasta concretizându-se

prin: rela ţ ionarea şi cooperarea cu institu ţ iile specializate în drepturile omului, în

primul rând cu Institutul Român pentru Drepturile Omului; con ţ inutul materialelor

prezentate; analize şi rapoarte în domeniu; mă suri asiguratorii şi de control asupra

deciziilor luate şi ac ţ iunilor întreprinse etc.

8. Propunere de lege ferenda:

Consider ăm că, în sinteză, un Proiect de lege privind organizarea şi

func ţ ionarea Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale ar trebui să aibă în atenţie, în

principal, următoarele elemente ce ţin de structura sa logico-juridică:

▪ Dispozi ţ ii generale – vizând definirea Consiliului Securităţii Naţionale,

determinările existenţei şi funcţionării acestui organism, scopul său, locul unde

funcţionează, alte elemente privind ancorarea sa în problematica statului de drept

etc.

▪ Securitatea Na ţ ional ă a României – vizând definirea conceptului de

securitate naţională, a sistemului de securitate naţională, a componentelor sale, a

nevoii de securitate a ţării noastre, a factorilor de risc, pericolelor şi ameninţărilor la

adresa statului român. De asemenea, trebuie cuprinse, pe scurt, obiectivele

României privind securitatea naţională, cadrul naţional şi internaţional în care

acestea se realizează, sistemul de alianţe la care participă şi cum participă,

construirea noii identităţi europene şi euroatlantice a României etc.

▪ Componen ţ a şi func ţ ionarea Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale – elementestructurale, funcţiile de conducere, cine convoacă acest organism şi în ce situaţii,

periodicitatea convocării, cvorum de lucru, procedura de vot, acte normative emise,aparat tehnic de analiză, sinteză, control şi mod de lucru etc.

▪ Organisme nemijlocit subordonate Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale –

prezentare, loc, rol, obiective, sarcini, competenţe.

▪ Controlul parlamentar asupra activit ăţ ii Consiliului Suprem de Apărare a

Ţării – necesitate, conţinut, modalităţi concrete de realizare în temeiul prevederilor

art. 65 alin. (2) lit. g) din Constituţia României.



401 ▪ Atribu ţ iile Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale:

♦ prezentare într-o structurare şi delimitare clar ă pe domenii de interes

privind securitatea naţională a statului român, pe responsabilităţi ale structurilor

autorităţilor publice centrale şi locale, cu respectarea riguroasă a principiilorseparaţiei puterilor în stat şi a supremaţiei legii;

♦ prezentarea atribuţiilor în temeiul obligaţiilor asumate de România prin

aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord şi prin semnarea Tratatului de aderare la

Uniunea Europeană.

▪ Atribu ţ iile speciale ale Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale – pe linia

instituirii şi aplicării stării de urgenţă, stării de asediu, mobilizării par ţiale sau

generale, a declar ării stării de r ăzboi, eventuale consultări obligatorii a

reprezentanţilor altor puteri în stat.588

▪ Comunitatea Na ţ ional ă de Informa ţ ii – rol, mod de realizare, obiective,

atribuţiile şi competenţele consilierului prezidenţial responsabil în domeniu,

responsabilităţile şefilor structurilor de informaţii, definirea clar ă a

responsabilităţilor şi domeniilor de activitate ale serviciilor de informaţii.

▪ Comunitatea Na ţ ional ă Antiterorist ă – rol, mod de constituire, obiective,

misiuni, modalităţile de coordonare naţională unitar ă şi de cooperare între

structurile cu responsabilităţi în domeniu.

▪ Atribu ţ iile pre şedintelui Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale – asigurarea

interimatului în lipsa acestuia.

▪ Atribu ţ iile vicepre şedintelui Consiliului Securit ăţ ii Na ţ ionale.

▪ For ţ a obligatorie a actelor normative adoptate de Consiliul Securit ăţ ii

Na ţ ionale.589

588 Aşa cum se practică în multe ţări cu experienţă democratică apreciem că este necesar ca şi la noi luarea unordecizii în aceste domenii să fie precedată de consultarea prealabilă a preşedinţilor celor două Camere aleParlamentului.



402 ▪ Sanc ţ iuni.

▪ Dispozi ţ ii finale - care vor cuprinde alte precizări în domeniu ce se vor

aprecia ca fiind necesare.

** *

Acestea sunt doar câteva posibile solu ţ ii pe care le propunem pentru

perfecţionarea raporturilor dintre Parlament şi autorit ăţ ile administrative din

domeniul securit ăţ ii na ţ ionale în etapa actuală. Realităţile practice, complexe şi

cercetările viitoare, în mod necesar, vor solicita şi proiecta şi alte soluţii de

perfecţionare a acestor importante raporturi. Credem cu toată convingerea că oriceîmbunătăţire adusă raporturilor în cauză bazat ă pe respectarea prevederilor

constitu ţ ionale şi pe echilibru între nevoile de securitate şi drepturile şi libert ăţ ile

fundamentale ale cet ăţ enilor poate fi un amplificator de valori naţionale supreme –

democra ţ ie, securitate, prosperitate. Viitorul r ămâne deschis pentru toţi cei care

suntem interesaţi de această problematică vastă, complexă, incitantă.

589 Consiliul Securit ăţ ii Na ţ ionale emite hotărâri obligatorii pentru toţi cetăţenii ţării şi pentru instituţiile şiorganismele la a căror activitate se refer ă.



403 BIBLIOGRAFIE GENERAL Ă

1. Acte normative şi documente oficiale

*** Constitu ţ ia României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003

*** Legea nr.51/1991 privind siguran ţ a na ţ ional ă a României, în M.Of. nr.163din 7 august 1991

*** Legea nr.14/1992 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului Român de Informa ţ ii, în M.Of. nr.33 din 3 martie 1992, cu modificările şi completărileulterioare (OUG nr.72/2001; OUG nr.52/2003)

*** Legea apăr ării na ţ ionale a României nr.45/1994, în M.Of. nr.172 din 7 iulie1994 cu modificările şi completările ulterioare (OUG nr.13/2000; OUGnr.74/2002; Legea nr.38/2002; Legea nr.42/2004)

*** Legea nr.92/1996 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului deTelecomunica ţ ii speciale, în M.Of. nr.163 din 30 iunie 1996. Modificată

prin O.U.G. nr.7/2002, în M.Of.nr.116 din 12 februarie 2002

*** Legea nr.1/1998 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului de Informa ţ ii Externe, cu modificările şi completările ulterioare, republicată înM. Of. nr.511 din 18 octombrie 2000

*** Legea nr.191/1998 privind organizarea şi func ţ ionarea Serviciului de Protec ţ ie şi Pază, în M. Of. nr. 402 din 22 octombrie 1998. Modificată prinOUG nr.103/2002, în M.Of. nr.669 din 9 septembrie 2002.

*** Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului nr.1/1999 privind regimul st ării deasediu şi regimul st ării de urgen ţă, în M.Of.nr.22 din 21 ianuarie 1999,aprobată prin Legea nr.453/2004, în M.Of.nr.1052 din 12 noiembrie 2004

*** Legea nr.90/2001 pentru organizarea şi func ţ ionarea Guvernului României,

în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001

*** Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informa ţ iile de interes public, înM.Of.nr.633 din 23 octombrie 2001, cu modificările şi completărileulterioare (Legea nr.371/2006; Legea nr.381/2006)

*** Legea nr.182/2002 privind protec ţ ia informa ţ iilor clasificate, în M.Of.nr.248 din 12 aprilie 2002. Modificată prin OUG nr.16/2005, în M.Of.nr.205 din 210 martie 2005 şi prin Legea nr.268/2007 , în M.Of.nr.678 din 4octombrie 2007

*** Legea nr.218/2002 privind organizarea şi func ţ ionarea Poli ţ iei Române, înM. Of. nr. 305 din 9 mai 2002



404 *** Legea nr. 277/2002 pentru retragerea rezervelor formulate de România la

cele patru Conven ţ ii de la Geneva din 12 august 1949 pentru protec ţ iavictimelor de r ă zboi, în M. Of. nr. 368 din 31 mai 2002

*** Legea nr.360/2002 privind Statutul poli ţ istului, în M. Of. nr. 440 din 24iunie 2002

*** Legea nr.415/2002 privind organizarea şi func ţ ionarea Consiliului Supremde Apărare a Ţării, în M. Of. nr. 494 din 10 iulie 2002

*** Legea nr.217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violen ţ ei în familie, înM. Of. nr. 367 din 29 mai 2003

*** Legea nr.283/2003 pentru ratificarea Protocolului op ţ ional la Conven ţ iaasupra eliminării tuturor formelor de discriminare fa ţă de femei, adoptat la New York la 6 octombrie 1999, în M. Of. nr. 477 din 4 iulie 2003

*** Legea nr.22/2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord , în M. Of. nr.185 din 3 martie 2004

*** Legea nr.42/2004 privind participarea for ţ elor armate la misiuni în afarateritoriului statului român, în M. Of. nr. 242 din 18 martie 2004

*** Legea nr. 340/2004 privind institu ţ ia prefectului, în M. Of. nr.658 din 21iulie 2004

*** Legea nr.481/2004 privind protec ţ ia civil ă în România, în M. Of. nr.1094din 8 noiembrie 2004

*** Legea nr.550/2004 privind organizarea şi func ţ ionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare, în M. Of. nr.1175 din 13decembrie 2004.

*** Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, în M. Of. nr.1155 din7 decembrie 2004

*** Legea nr.7/2006 privind statutul func ţ ionarului public parlamentar , cumodificările şi completările ulterioare, în M.Of. nr.35 din 16 ianuarie 2006

*** Legea nr.346/2006 privind organizarea şi func ţ ionarea Ministerului Apăr ării, în M.Of. nr.654 din 28 iunie 2006

*** Legea nr.446/2006 privind preg ătirea popula ţ iei pentru apărare, înM.Of.nr.990 din 12 decembrie 2006



405*** Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului nr.24/2007 privind stabilirea unor

mă suri de reorganizare în cadrul administra ţ iei publice centrale, în M.Of.nr.247 din 12 aprilie 2007.

*** Ordonan ţ a de urgen ţă a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea şi

func ţ ionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, în M.Of.nr.309 din 9 mai 2007.

** *

*** Regulamentul Senatului, aprobat prin Hot ărârea Senatului României nr. 28din 24 octombrie 2005, publicat în M. Of., Partea I, nr. 948 din 25 octombrie2005

*** Regulamentul Camerei Deputa ţ ilor , adoptat prin Hot ărârea Camerei Deputa ţ ilor nr.8/1994, republicat în M. Of. nr. 51 din 31 ianuarie 2001,modificat şi completat prin Hot ărârea Camerei Deputa ţ ilor nr. 23 din 11noiembrie 2003. Republicat în M. Of. nr. 1030 din 8 noiembrie 2004.Modificat din nou şi completat prin Hot ărârea Camerei Deputa ţ ilor nr. 34din 25 octombrie 2005. Republicat în M. Of. nr. 35 din 16 ianuarie 2006

** *

*** Tratatul Atlanticului de Nord , semnat la 4 aprilie 1949

*** Strategia de Securitate Na ţ ional ă a României, adoptată prin Hot ărârea Parlamentului României nr.36 din 18 decembrie 2001, Bucureşti, 2001

*** Strategia Militar ă a României, aprobată prin Hot ărârea Guvernului României nr.318 din 20 aprilie 2000, în M.Of.nr.191 din 4 mai 2000

*** Cartea Albă a Securit ăţ ii şi Apăr ării Na ţ ionale a României - 2004, aprobată prin Hotărârea Parlamentului României nr.10 din 13 mai 2004

** *

*** Hot ărârea Parlamentului României nr.30 din 23 iunie 1993 privindorganizarea şi funcţionarea Comisiei comune permanente a CamereiDeputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupraactivităţii Serviciului Român de Informaţii, în M. Of. nr. 133 din 23 iunie1993



406*** Hot ărârea Parlamentului României nr.44 din 27 octombrie 1998 privind

organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale a Camerei Deputaţilor şiSenatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra Serviciului deInformaţii Externe, în M.Of. nr.417 din 5 noiembrie 1998

*

* *

*** Hot ărârea Senatului României nr.29 din 21 decembrie 2005 privindînfiinţarea unei comisii de anchetă pentru investigarea afirmaţiilor cu privirela existenţa unor centre de detenţie ale CIA sau a unor zboruri ale avioanelorînchiriate de CIA pe teritoriul României, în M.Of. nr.1177 din 27 decembrie2005

* *

*

*** Hot ărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 36 din 5 aprilie 2002 privind Strategia na ţ ional ă de promovare şi combatere a terorismului.

*** Hot ărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 23 iunie 2004 privind Doctrina na ţ ional ă a informa ţ iilor pentru securitate

*** Hot ărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr.62 din 17 aprilie 2006 privind Strategia de Securitate Na ţ ional ă a României

* *

*

*** Rezoluţia Adunării Generale ONU nr. 32675/XXV din 9 decembrie 1970, Principiile de bază pentru protec ţ ia popula ţ iei civile în conflictele armate

*** Conven ţ iile I-IV de la Geneva din 12 august 1949

*** Protocoalele adi ţ ionale nr. I şi II la conven ţ iile de la Geneva

*** Declara ţ ia universal ă a drepturilor omului, Institutul Român pentruDrepturile Omului, Bucureşti, ediţie de buzunar



407*** Drepturile omului. Documente, Bucureşti, Themis Edit S.R.L., 1994

*** Ordinea publică , apărarea şi siguran ţ a na ţ ional ă, Bucureşti, Monitorul Oficial , 1994 (Parlamentul României. Legislaţie românească, vol. 13)

*** Documente de bază ale Comunit ăţ ii şi Uniunii Europene, Iaşi, Polirom, 1999

*** Studii de securitate, apărare na ţ ional ă şi istorie miliar ă. Anuar 1998,Bucureşti, Editura Militar ă, 1999

*** Hot ărâri ale Cur ţ ii Europene a Drepturilor Omului, Iaşi, Polirom, 2000

*** Tratat privind instituirea unei Constitu ţ ii pentru Europa, publicat în JurnalulOficial al Uniunii Europene din 16 decembrie 2004

*** Principalele instrumente interna ţ ionale privind drepturile omului la care România este parte.Vol.1-2, Bucureşti , Institutul Român pentru DrepturileOmului, 2007

*

* *

*** Constitu ţ ia Republicii Socialiste România, adoptată la 21 august 1965,Bucureşti, 1965.

*** Constitu ţ ia Republicii Italiene, Editura All Beck, Bucureşti, 1998.

*** Constitu ţ ia Fran ţ ei, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

*** Constitu ţ ia Greciei, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

*** Constitu ţ ia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.



4082. Lucr ări, dic ţ ionare

*** Geneza Constitu ţ iei României – 1991. Lucr ările Adunări Constituante, RegiaAutonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998

*** România NATO, Cronologie 1989-2004, Institutul pentru Studii Politice deApărare şi Istorie Militar ă, Editura Militar ă, Bucureşti, 2004

** *

ALEXANDRU Ioan,

(coordonator)

Drept administrativ, Editura Omnia, Braşov, 1999

ALEXANDRU Ioan, Drept administrativ comparat, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2003

ALEXANDRU Ioan,CĂR ĂUŞAN Mihaela,BUCUR Sorin,

Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2005

ALEXANDRU Ioan, Administra ţ ia publică , teorii, realit ăţ i, perspective, Ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

ALEXANDRU Ioan,CĂR ĂUŞANU Mihaela(coordonator),GORJAN Ilie,IVANOFF Ivan Vasile,MANDA Cezar Corneliu,

NICU Alina-Livia,R ĂDULESCU Crina,SĂRARU Cătălin Silviu,

Drept administrativ în Uniunea Europeană , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

ALEXIANU George, Curs de drept constitu ţ ional , Bucureşti, 1936

ALEXIANU George, Principii de drept constitu ţ ional, Bucureşti, 1939

AVRIL Pierre,GICQUEL Jean,

Droit parlementaire, Editure Montchrestien, 3-eedition, Paris, 2004

AIMEL M.,BONNET F.,JACOB J.,

Management de l’Administration, De BoeckUniversité, Bruxelles, 1993



409 AUBY J.M.,FROMMONT M.,

Recursurile împotriva actelor administrative în ţărilecomunit ăţ ii Economice Europene, Paris, 1971

BARNARD C.I., The Functions of the Executive, Heardvard University

Press, 1938,Cambridge Mass, 1938BARTOL K.M.,MARTIN D.C.,

Management 2nd Edition, McGraw-Hill, Inc., NewYork, 1994

BĂDĂLANEugen,

Sensul transformării, Editura Militar ă, Bucureşti, 2005

BANCIU Angela, Istoria vie ţ ii constitu ţ ionale din România (1866-1991),

Casa de Editur ă şi Presă Ş ANSA, Bucureşti, 1996

BĂLAN Emil, Drept administrativ şi proceduri administrative,Editura Universitar ă, Bucureşti, 2002

BĂLAN Emil, Institu ţ ii de drept public, Editura All Beck, Bucureşti,2003

BĂLAN Emil, Drept financiar, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

BERGER Vincent, Jurispruden ţ a Cur ţ ii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, ediţia a III-a, Bucureşti, 2001

BREZOIANU Dumitru, Drept administrativ şi organizarea de stat în România,

Editura Lucretius, 1998

BREZOIANU Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck,Bucureşti, 2004

BOVEE L.C.,DOVEL P.G.,

Management, McGraw-Hill, Inc., New York, 1993

CAPITANT René La reforme du parlementarisme, Paris, 1936



410CAPPELLETTI M., Drept constitu ţ ional comparat,

Indianapolis/N.York/Charlottesville, Virginia, 1979

CARRE de MALBURG R., Contribution a la Theorie generale de l’Etat, Paris,

1920, vol.I

CĂLINOIU Constanţa,VEDINAŞ Virginia,

Teoria func ţ iei publice contemporane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

CĂLINOIU Constanţa,DUCULESCU Victor,DUCULESCU Georgeta,

Tratat de teorie şi practică parlamentar ă , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

CĂLINOIU Constanţa,DUCULESCU Victor,

Drept parlamentar , Editura Lumina Lex, Bucureşti,2006

CHEVALIER Jacques,LOSCHAK Danielle,

Introducere în ştiin ţ a administrativă , Dalloz, 1974

CHEVALIER J., Science administrative, Presses Universitaires deFrance, Paris, 1986

CONSTANTINESCUMihai,DELEANU Ion,IORGOVAN Antonie,MURARU Ioan,VASILESCU Florin,VIDA Ioan,

Constitu ţ ia României – comentat ă şi adnotat ă, RegiaAutonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992

CONSTANTINESCUMihai,IORGOVAN Antonie,MURARU Ioan,

Revizuirea Constitu ţ iei României, Explica ţ ii şicomentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

CONSTANTINESCUMihai,IORGOVAN Antonie,MURARU Ioan,TĂ NĂSESCU Elena

Simina,

Constitu ţ ia României revizuit ă. Comentarii şiexplica ţ ii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004



411CONSTANTINESCUMihai,MURARU Ioan,

Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994

CONSTANTINESCU

Mihai, NICOLAE Şerban,AMZULESCU Marius,

Parlamente europene, Editura Fundaţiei “România de

mâine” , Bucureşti, 2003

CONSTANTINESCUMihai,AMZULESCU Marius,

Drept parlamentar, Editura Fundaţiei “România demâine” , Bucureşti, 2004

DAVID Aurel, Na ţ iunea între „starea de securitate” şi „criza politico-militar ă”, Editura Licorna, Bucureşti, 2000

DEGERATU Constantin,

ŞERBAN Floarea,ŞUŞU Adrian,ZAMFIR Constantin,

Executarea ordinului militar , Editura Militar ă,Bucureşti, 1999

DELEANU Ion, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Tratat, vol. I şiII, Editura Nova, Bucureşti, 1996

DELEANU Ion, Delegarea legislativă – Ordonan ţ ele de urgen ţă ale

Guvernului, în Dreptul , anul XI, seria a III-a, nr.11/2000, pag. 3-12

DIACONESCU Gheorghe,ŞERBAN Floarea,PAVEL Nicolae,

Controlul democratic asupra armatei în România, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1996 (AsociaţiaManfred Wörner)

DIACONU Ion, Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile

Omului, Bucureşti, 1993

DISSESCU Constantin, Drept administrativ, Bucureşti, 1934

DR ĂGANU Tudor, Introducere în teoria şi practica statului de drept ,Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992

DR ĂGANU Tudor, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, vol. I-II,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998



412DUCULESCU Victor,CĂLINOIU Constanţa,DUCULESCU Georgeta,

Drept constitu ţ ional comparat , ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

DUCULESCU Victor, Protec ţ ia juridică a drepturilor omului, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1994

DUGUIT Leon, Traité du Droit Constitutionnel , vol. I-III, Paris, 1927

DUVERGER Maurice, Institutions politiques et droit constitutionnel , vol. I şiII, Paris, 1975

ENACHE Marian, Controlul parlamentar , Editura Polirom, Iaşi, 1998(Ştiinţe juridice)

FILIPESCU Ion P.,FUEREA Augustin,

Drept institu ţ ional comunitar european, ediţia a 3-a,Editura Actami, Bucureşti, 1997

FORMEZ R., Ricera sull’organization e il fuzionamente delleadministrazioni centrale e periferche delle Stato,Roma, 1983

GEAGIU Sonia,IFTENIE Cristi

Institu ţ ia preziden ţ ial ă, Editura Dobrogea, 2005

GERARD Philippe, Droit démocratique. Reflections sur la légitimité dudroit dans une société démocratique, Publications desFacultés Universitaires, Saint Louis, Bruxelles, 1995

GIECQUEL Jean, Droit constitutionnel et institutions politiques,Montchrestien, Paris, 1995

GOMIEN Donna, Introducere în Conven ţ ia europeană a drepturiloromului, Editura ALL, Bucureşti,1993

GRECUL Gr.D., Starea de asediu actual ă, Bucureşti, 1928



413GULICK L.,URWICH L.,

Papers of the Science of Administration, Institute of Public Administration, Columbia University, NewYork, 1937

HITT L. M.,MIDDLESMIST R.,D.,

Management, West Publishing Company, New York,1996

HUGHES, Owen E., Public management and administration, AnIntroduction, St.Martin’s Press, 1994

IONESCU Cristian, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Sistemulconstitu ţ ional românesc, vol. I şi II, ediţie revizuită şiadăugită, Editura Lumina Lex , Bucureşti, 2001

IONESCU Cristian, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, EdituraAll Beck, Bucureşti, 2003

IONESCU Cristian, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Editura AllBeck, Bucureşti, 2004

IORGOVAN Antonie

Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, EdituraGaleriile J. L. Calderon, Bucureşti, 1994

IORGOVAN Antonie, Noua lege a contenciosului administrativ, Geneză şiexplica ţ ii, Editura Roata, Bucureşti, 2004

IORGOVAN Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I şi II, Editura AllBeck, Bucureşti, 2005

JEANNEAU B., Principii generale de drept în jurispruden ţ aadministrativă , Paris, 1954

LAUBADÈRE A., de, Traité de Droit Administratif, LGDJ, Paris, 1980

LEFTER Cornelia, Drept comunitar institu ţ ional , Editura Economică,Bucureşti, 2001

LUCHAIRE Fr.,CONAC G.,

La Constitution de la République française, Paris, 1979



414MAIORESCU Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

MANDA Corneliu, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediţia a-III-a

revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2005

MANOLACHE George(general),

Procuratura Penal ă Militar ă, vol. I-II, Bucureşti, 1923

MANOLESCU Constantin(general),

Starea de asediu – Legitimitate şi legalitate, Bucureşti,1936

MARCHAND I.Y., L’ordinaire de la République, Les Editions de Paris,

Paris, 1996

MASCLET Jean-Claude, Des Communautés Européennés à l’Union Européenneîn „l’Union Européenne”, Les notices de laDocumentation Française, Paris, 2004

MATEI Ani, Analiza sistemelor administra ţ iei publice, EdituraEconomiei, Bucureşti, 2003

MATEI Ani,MATEI Lucica,

Acquis comunitar şi administra ţ ie publică , EdituraEconomică, Bucureşti, 2000

MATEI Lucica, Management şi administra ţ ie publică. Modelul japonez, Editura Economică, Bucureşti, 1999

MATEI Lucica,

CHABROT Chr,DINCĂ D,

Colectivit ăţ ile teritoriale. Experien ţ a franceză , Editura

Economică, Bucureşti, 2000

MATEI Lucica, Servicii publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004

MATEI Lucica, Dezvoltarea economică local ă , Editura Economică,Bucureşti, 2005

MATEI Lucica, Managementul public, Ediţia a 2-a revizuită, EdituraEconomică, Bucureşti, 2006



415

MEDAR Sergiu,(coordonator)

Informa ţ iile militare în contextul de securitateactual,Editura CIEA, Bucureşti, 2006

MICULESCU Petre, Statul de drept , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

MONAC Constantin,SAVA Constantin,

St ările excep ţ ionale, Editura Forum, Bucureşti, 2000

MONTESQUIEU,Charles-Louis,

Despre spiritul legilor , vol. I, Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1964

MOREAU Defarges

Philippe,

Organiza ţ iile interna ţ ionale contemporane, Institutul

European, Iaşi,1998MOROIANU Emil, Câteva remarci privind statul de drept , în Studii de

drept românesc, nr. 1/1993

MOROIANU-ZlătescuIrina,

Func ţ ia legislativă a Parlamentului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1996

MOROIANU-ZlătescuIrina, Protec ţ ia juridică a drepturilor omului, SNSPA şiIRDO, Bucureşti, IRDO, 1997


A culture of peace, democracy and tolerance in România, Regia Autonomă Monitorul Oficial,Bucureşti, 2002


Prolegamene la un drept institu ţ ional comunitar,Editura Economică, Bucureşti, 2003

MOROIANU-ZlătescuIrina,DEMETRESCU C. Radu,

Drept institu ţ ional european şi politici comunitare, Casa editorială Calistrat Hogaş, 2001

MOROIANU-ZlătescuIrina,DEMETRESCU C. Radu,

Din istoria drepturilor omului, Institutul Român pentruDrepturile Omului, Bucureşti, 2003

MOROIANU-Zlătescu

Irina,DEMETRESCU C.Radu,

Drept institu ţ ional comunitar şi drepturile omului,Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,2005



416MOROIANU-ZlătescuIrina,

Drepturile omului un sistem în evolu ţ ie, InstitutulRomân pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007.

MOURGEON Jacques, Les droits de l’homme, (Drepturile omului), Presses

Universitaires de France, Paris,1990

MURARU Ioan, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Ediţia a 8-a,revizuită, Editura Actami, Bucureşti, 1998

MURARU Ioan,IANCU Gheorghe,

Constitu ţ iile române, ediţia a 4-a, Editura Actami,Bucureşti, 2000

MURARU Ioan,CONSTANTINESCUMihai,

Drept parlamentar românesc, Editura All Beck,Bucureşti, 2005

MURARU Ioan,TĂ NĂSESCU Simina,

Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, ediţia a XI-a,revizuită şi completată, Editura All Beck, Bucureşti,vol.II, 2003, vol.II, 2004

MUREŞAN Liviu,

coordonatorPOP Adrian,BONCIU Florin,

Politica europeană de securitate şi apărare – element

de influen ţ are a ac ţ iunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare, Institutul Europeandin România, Bucureşti, 2004

NĂSTASE Adrian, Drepturile omului – religie a sfâr şitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,1992

NĂSTASE Adrian, Drepturile omului, Societate civil ă , Diploma ţ ie parlamentar ă , Institutul Român pentru DrepturileOmului, Bucureşti, 1994

NEGOIŢĂ Alexandru, Drept administrativ, Editura Silvy, Bucureşti, 1997

NEGULESCU Paul, Regimul Decretelor Legi, Editura Dreptul, Bucureşti,1920

NEGULESCU Paul, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol.I,ediţia a IV-a, Editura A.Marvan, Bucureşti, 1934.



417OROVEANU T.Mihai, Istoria dreptului românesc şi evolu ţ ia institu ţ iilor

constitu ţ ionale, Editura Cerna, Bucureşti, 1995

PETRESCU Stan, Informa ţ iile a patra armă , Editura Militar ă, Bucureşti,1999

PETRESCU Stan, Apărarea şi securitatea europeană, Editura Militar ă,Bucureşti, 2006

POP Teodor Leon, Constitu ţ iile României, Bucureşti, 1984

POPESCU A.

JINGA. I.

Organiza ţ ii europene şi euroatlantice, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2001

POPESCU Sofia, Statul de drept în dezbaterile contemporane, EdituraAcademiei Române, Bucureşti, 1998

PREDA Mircea, Autorit ăţ ile administrative publice, Ediţia a 2-a,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

PREDA Mircea, Drept administrativ, Partea generală, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2006

PREDA Mircea,VASILESCU Beronica,

Drept administrativ, Partea special ă, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2007

PRISĂCARU I.Valentin, Tratat de drept administrativ român, partea generală,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

RIVERO Jean, Droit administratiff, 2éme éd, Dalloz, Paris,1987

ROTARU Nicolae, Criză şi Dialog, Editura RAO, Bucureşti, 2003

ROSENBLOOM D.H., Public administration, Random House, New York,1986



418ROUGET Didier, Le guide de la protection internationale des droits de

l’homme, Edition La Pensée sauvage, France, 2000

ROUSSEAU, Jean-Jacques

Contractul social, Editura Antet, 2000

SANTAI Ioan, Drept administrativ şi ştiin ţ a administra ţ iei, vol. I şi II,Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002

SIMION H.A., Administration et processus de decision, Economica,1983

SIMIONESCU Aurelian,BUD Nicolae,BUŞE Florian,

PURCARU-Stamin Ion

Control managerial, Editura Economică, Bucureşti,2006

TĂMAŞ Sergiu, Dic ţ ionar politic. Institu ţ ia democra ţ iei şi culturacivil ă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993

TOBĂ Francisc Decizia politică şi securitatea na ţ iunii, EdituraLicorna, Bucureşti, 2003

TR ĂSNEA Ovidiu, Filosofie politică, Editura Politică, Bucureşti, 1986

TRANCOTĂ Cristian, Eugen Cristescu, Asul serviciilor secrete române şti. Memorii 1916-1924, Editura Roza vânturilor,Bucureşti, 1994

VASILIU C.G., Controlul constitu ţ ionalit ăţ ii legilor , Bucureşti, 1929

Documents

Teza Monac