Ministerul Educaţiei

Naţionale/The Ministry of

National Education

UNIVERSITATEA HYPERION DIN BUCUREŞTI/ HYPERION UNIVERSITY OF BUCHAREST

Facultatea de Ştiinţe Sociale, Umaniste şi ale Naturii / The Faculty of Social, Humanistic and Natural Sciences

ALEXE IOANA VALERIA

PSIHOLOGIE POLITICĂSUPORT DE CURS

Universitatea “Hyperion” 1

Lector.univ.dr. ALEXE IOANA VALERIA

PSIHOLOGIE POLITICĂ

NOTE DE CURS

2

CUPRINS

Introducere....................................................................................................................................4

1. Introducere în psihologia politică........................................................................................5

2. Rolul politicului în reconfigurarea memoriei sociale……………………………………8

3. Atitudinile sociale………………………………………………………………………….12

Atitudinile şi influenţa socială……………………………………………..……………...15

Manipularea comportamentală a maselor……………………………………………….17

4. Relaţia dintre individ şi grup..……………………………………………………………24

Norme şi normativitate socială………………………………………..………………….31

5. Autoritate şi prestigiu………………………………………………………………….….32

Competenţa pentru ,,sarcină,,…………………………………………………………….37

6. Populism şi demagogie…………………………………………………………………….41

Discursul demagogic……………………………………………………………………....43

Charisma în politică…………………………………………………………………….…45

7. Perspectiva psihosocială asupra mass-media şi opiniei publice………………………...51

8. Elemente ale comportamentului politic. Conceptul de participare politică…………....54

Teorii explicative ale absenteismului electoral

9. Context politic, reprezentări sociale şi practici…………………………………………..60

Analiza psihosocială a procesului crizei…………………………….…………………....64

10. Disfuncţionalitatea percepută a instituţiilor. Fenomenul corupţiei………….………...93

11. Dimensiuni psihosociale ale protestului colectiv………………………………………...95

Concluzii.........................................................................................................................................98

Bibliografie...................................................................................................................................100

3

INTRODUCERE

,,Psihologia te ajută să ajungi la orice concluzie doreşti Depinde numai de cel care o mânuieşte,,

(Dostoievski în Fraţii Karamazov)

Psihologia Politică este o ramură a psihologiei sociale aplicate ce analizează relaţiile dintre cele

trei instanţe ale oricărui sistem politic: cetăţeni, clasă politică şi stat. Studiul acestei discipline im-

plică cunoaşterea elementelor de bază ale interacţiunii dintre aceste trei instanţe.

Cursul îşi propune analiza fenomenelor specifice câmpului social al politicii, din perspectiva

mecanismelor psihologice. Psihologia politică încearcă să desluşească şi fenomenul puterii

politice, puterea nu este doar o forţă a instituţiilor şi a oamenilor politici, ea este şi imagine a aces-

tora în mintea celor care reprezintă şi a celor care sunt reprezentaţi. Această construire social şi

politică a realităţii are în vedere mereu şi mereu, construirea legitimităţii.

Acest curs este dedicat spre studiul studenţilor din domeniul ştiinţelor politice precum şi a celor

pasionaţi de domeniul psihologiei sociale şi psihologiei. Recomand cu încredere acest curs universi-

tar tuturor celor ce doresc să cunoască dar să şi înţeleagă anumite concepte, procese şi comporta-

mente socio-politice pe care le întâlnim zi de zi în societate.

Lucrarea de faţă este primul pas spre o cunoaştere a principalelor teme abordate de psihologia

politică în general dar şi selecţia mea pentru anumite teme ce am constatat de-a lungul anilor că

sunt pe placul studenţilor din cadrul specializării noastre. Doresc ca acest curs universitar să pună în

evidenţă necesitatea acestei discipline deoarece studiul psihologiei politice este extrem de incitant şi

cu siguranţă are viitorul în faţă. Vor exista mereu întrebări referitoare la comportamentele maselor,

politicienilor dar şi alte procese ce ţin strict de domeniul psihologiei politice, întrebări la care se

cere răspuns prin alte noi teme de dezbătut. Aşa cum peisajele ni se dezvăluie diferit atunci când

sunt private din perspective diferite, aşa cum indivizii pot fi văzuţi într-o lumină nouă în moment

diferite de timp sau cum relaţiile pot fi reevaluate în moment de reflecţie, tot astfel acest curs abor -

dează subiectele propuse ca fiind în continuă mişcare şi transformare.

Lector.univ.dr. Alexe Ioana Valeria

4

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA POLITICĂ

Psihologia politică este un domeniu interdisciplinar aflat la confluenţa dintre psihologie şi

ştiinţa politică, având drept obiect de studiu identificarea şi explicarea mecanismelor psihologice

ale comportamentului politic.

Dacă sintagma,,psihologie politică,, pune accentul pe psihologie, sugerând că acesteia îi revine

rolul central în cadrul obiectului de studiu al disciplinei, există şi autori care utilizează

sintagma ,,psihologia politicului,, pentru a evidenţia mai bine natura interdisciplinară a acestui

domeniu de studiu.

Adepţii abordării tradiţionale au considerat, o lungă perioadă, că în politică indivizii acţionează

raţional, pentru satisfacerea propriilor interese iar comportamentul politic este predictibil.

Psihologia a oferit însă cercetătorilor instrumentele necesare pentru o cunoaştere mai aprofundată a

fiinţelor umane ca actori politici, evidenţiind faptul că indivizii sunt motivaţi să acţioneze în

concordanţă cu trăsăturile de personalitate, valori şi credinţe. În realitate, oamenii procesează

incomplet informaţiile pe care le obţin în procesul de cunoaştere a lumii în care trăiesc. Uneori,

indivizii acţionează contrar propriilor lor interese şi valori, ignorând consecinţele posibile ale

comportamentelor lor. Astfel de comportamente sunt mult mai frecvente decât ar părea la prima

vedere. O opinie larg răspândită, de exemplu, leagă votul indivizilor de satisfacerea propriilor

interese. Se presupune astfel că oamenii cu venituri ridicate vor vota pentru partidele cu orientare de

dreapta, iar cei cu venituri scăzute vor vota cu partidele de stânga. În realitate, atât în rândul

alegătorilor care şi-au exprimat opţiunea pentru partidele de dreapta, cât şi în cadrul celor care au

votat cu partidele de stânga se numără persoane cu venituri şi poziţii sociale din cele mai diverse.

Cercetările tradiţionale ale comportamentului politic nu au reuşit să explice decizii şi

acţiuni politice dintre cele mai importante.

Psihologia politică a apărut ca urmare a eforturilor de a explica cele mai diverse comportamente

politice, acţiuni politice sau decizii politice care în unele situaţii dau rezultate, iar în altele eşuează.

Unul din principalele obiective ale psihgologiei politice îl constituie identificarea

unor legităţi ale comportamentului politic care să permită explicarea şi predicţia unor evenimente,

folosind metode ştiinţifice, care presupun o succesiune de etape, de la observarea sistematică a unor

comportamente şi evenimente, identificarea factorilor care influenţează comportamentele şi

5

evenimentele observate, la formularea de explicaţii posibile (ipoteze), efectuarea de noi observaţii

pentru a stabili în ce măsură ipotezele exprimate sunt validate, definitivarea explicaţiilor şi

retestarea acestora. Îmbinarea domeniilor de studiu ale psihologiei şi ale ştiinţei politice nu este o

întreprindere uşoară. Condiţiile experimentale, care permit psihologilor să controloze diferitele

variabile care influenţează un fenomen, sunt practic imposibil de realizat în lumea reală a politicii,

unde comportamentul este influenţat de numeroşi factori externi.

Definiţie de lucru: Psihologia politică este ştiinţa care explică cum, de ce gândesc şi cum

acţionează oamenii în domeniul politic. Oamenii sunt motivaţi să se implice în politică sub acţiunea

unor factori interni, cum ar fi personalitatea, atitudinile şi auto-identitatea, apoi, evaluează mediul şi

pe ceilalţi prin procese cognitive care produc imagini cu privire la ceilalţi, ulterior, prin combinarea

factorilor menţionaţi, decid cum să acţioneze. În politică, indivizii acţionează adesea ca parte a

grupului iar comportamentul lor în această situaţie poate să difere radical de comportamentul

individual.

Sintagma,,psihologie politică,, a apărut pentru prima dată într-un editorial anonim al publicaţiei,,

London Times,, din 10 februarie 1860, intitulat ,, Marea obiecţie faţă de vot,, şi intr-o recenzie din

ediţia din 20 decembrie 1861 a cotidianului ,,New York Times,, sub titlul: ,,Arta guvernării: ştiinţa

politică şi legea,,. Prima menţionare a psihologiei politice ca domeniu de studiu academic îi

aparşine antropologului german Adolf Bastian (1826-1905), fiind menţionată în volumul trei al

lucrării ,, Omul în istorie şi intitulat ,,Psihologie politică,,.

O contribuţie mai puţin cunoscută la fundamentarea psihologiei politice îi aparţine britanicului

George Grundy (1861-1948), acesta în luna ianuarie 1917, în plin război mondial, Grundy a propus

înfiinţarea unei ramuri a istoriei purtând titulatura de ,,psihologie politică,,. În opinia autorului, o

astfel de ştiinţă ar fi fost deosebit de utilă în prevenirea conflictelor internaţionale declanşate de

concepţiile eronate cu privire la ceilalţi bazate pe opiniile deformate ale oamenilor cu privire la ei

înşişi.

Psihologia a fost utilizată pentru explicarea comportamentului politic încă din anii 20, odată cu

studiile referitoare la personalitate şi politică, îndeosebi cu cercetările psihanalitice referitoare la

liderii politici. În măsura acumulărilor ştiinţifice înregistrate de psihologi în înţelegerea

personalităţii, psihologii politici, au început să analizeze caracteristicile personale, ca motivaţia şi

trăsăturile de personalitate, în studiile cu privire la liderii politici.

6

A doua etapă în dezvoltarea psihologiei politice ca ştiinţă a constituit-o perioada anilor 1940-

1950, când s-a înregistrat un interes aparte pentru studierea sistematică a opiniei publice şi a

comportamentului electoral în SUA.

În anii următori, psihologia politică a fost utilizată în analize cu privire la socializarea politică, rolul

mass-media în modificarea atitudinilor politice, politicile rasiale în SUA, etc. Cu timpul, atitudinile

politice şi comportamentul politic au devenit obiect de studiu şi pentru cercetătorii din Europa.

Cea de a treia etapă în evoluţia disciplinei a constituit-o aplicarea analizei comportamentului

politic în domeniul relaţiilor internaţionale. Ea a debutat în anii 60, cu studii referitoare la percepţia

reciprocă sovieto-americană şi la conflictul din Vietnam. Începând cu jumătatea anilor 70, concepte

ale psihologiei politice au fost folosite în înţelegerea descurajării nucleare, confruntărilor armate,

luării deciziilor în situaţii de criză, etc.

,,Psihologia politică are cei mai numeroşi precursori în cercul psihosociologilor, antropologilor,

sociologilor. Însăşi psihosociologia- genul proxim al psihologiei politice- este o ştiinţă de graniţă

situată în interferenţa psihologie- sociologie, cu o perspectivă de abordare mai complexă ca acestea.

Ceea ce particularizează psihologia politică faţă de psihologia socială este, după unii teoreticieni,

încercarea acesteia de a conceptualiza şi operaţionaliza puterea atât ca o variabilă explicativă pentru

comportamentele şi reprezentările indivizilor, cât şi o variabilă de explicat (Magioglou,2006).

După alţii însă, psihologia politică este o aplicaţie a a psihosociologiei în domeniul politicului

(Elster, 1990, Benesch, 1995, Le Blanc ş.a, 2002). Ca şi psihologia socială, psihologia politică are,

comparativ cu alte discipline socio-umane, o perspectivă de abordare mai complexă,,1

1 Betea, Lavinia, Dorna, Alexandre (coord), Psihologia politică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, pp: 29-30 7

ROLUL POLITICULUI ÎN RECONFIGURAREA MEMORIEI SOCIALE

Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei

segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor. Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică,

Eu-l dobândeşte continuitatea identităţii în timp. Fără memorie am trăi prezentul clipei, am fi în

permanenţă puşi în faţa unor situaţii noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experienţă

elaborată. Memoria se defineşte ca fiind: ,, capacitatea de a achiziţiona, conserva şi restitui

informaţii,,2

Latura remarcabilă a evoluţiei memoriei umane constă în diferenţierea şi individualizarea capacităţii

reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informaţiei şi experienţei stocate, şi

desfăşurarea unor activităţi mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de

viitor. La om, memoria nu este concentrată şi localizată într-un singur bloc, ci este distribuită

mecanismelor care realizează funcţiile şi actele psihocomportamentale specifice. Aşadar, spre

deosebire de calculator, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între

care există conexiuni bilaterale. Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale, care îi

sunt imprimate de integrarea ei în structura proceselor şi activităţilor specifice. Memoria este activă,

selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic şi sistemic. În investigarea şi evaluarea nivelului

de dezvoltare şi eficienţă al memoriei se iau în considerare următorii parametri: volumul, trăinicia,

fidelitatea, completitudinea, promptitudinea. După diverse criterii, memoria poate fi clasificată şi

pot fi delimitate mai multe forme ale acesteia. Astfel, după prezenţa sau absenţa intenţiei, scopului

şi controlului voluntar în procesele de păstrare şi reactualizare, delimităm memoria involuntară şi

memoria voluntară. După gradul de înţelegere al celor memorate, memoria poate fi mecanică sau

logică.

După modalitatea informaţională preferenţială, s-au identificat memoria imagistic- intuitivă şi

memoria verbal-simbolică. După criteriul timpului, se delimitează: memoria senzorială, memoria de

scurtă durată şi memoria de lungă durată.

Memoria reflectă trecutul ca trecut, astfel încât în momentul în care subiectul reactualizează o

informaţie, este conştient că acea experienţă s-a petrecut cândva în trecut. Conţinuturile memoriei

sunt extrem de variate. Începând de la experienţe de ordin senzorial perceptiv, apoi cunoştinţe,

2 Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p: 4888

noţiuni, experienţe afective, experienţe sociale, etc.

Putem vorbi despre memorie senzorială ( vizuală, auditivă, motorie, gustativă, olfactivă) memoria

imaginilor, memorie afectivă, memorie perceptivă şi memorie socială. Reflectarea din memorie

prezintă o serie de caracteristici: este o reflectare activă, selectivă, situaţională, relativ fidelă,

mijlocită, inteligibilă, sistemică, logică, organizată.

Funcţiile memoriei:

1. Funcţia cognitivă- este un proces de cunoaştere, iar rolul ei cel mai important este acela de a

oferi conţinuturi proceselor cognitive superioare (gândirii şi imaginaţiei).

2. Funcţia adaptativ-reglatorie- ,,joacă,, un rol fundamental în echilibrul vieţii psihice a omului.

Fără memorie, nu ar fi posibil fenomenul de conştiinţă. Memoria realizează ancorarea omului

în trecut, capacitatea de a rezolva situaţiile prezente şi resurse pentru anticiparea celor viitoare.

Produsul memoriei: În plan subiectiv, memoria este trăită ca amintire. În termeni psihologici,

vorbim despre reactualizarea informaţiilor. Reactualizarea se realizează în două forme:

recunoaşterea şi reproducerea. Recunoaşterea se realizează în prezenţa informaţiilor originale, care

trebuie recunoscute între alte informaţii. Este o formă simplă de reactualizare, ce presupune mai

ales implicaţii de ordin perceptiv şi ale procesului reprezentării. Reproducerea este forma complexă

şi superioară a reactualizării, ea realizându-se în absenţa informaţiei originale. Este mult mai dificil

de realizat, implicând mai ales reprezentarea şi gândirea. Reproducerea poartă întotdeauna amprenta

subiectului, a stilului său cognitiv, a experienţei sale, a complexităţii procedeelor mintale folosite.

,, Memoria socială este înţeleasă ca fiind una dintre formele de convertire a gândirii sociale, ca o

modalitate de exprimare a acesteia, alături de cea a reprezentărilor sociale. Memoria socială se

construieşte printr-o ancorare culturală, istorică şi socio-politică, grupurile fiind acelea care creează

o istorie comună, comunică şi transmit reprezentările proprii, transformă reprezentările publice în

reprezentări mentale, naturalizează faptele, creează o reprezentare comună despre trecut.

Punând accentul pe individ şi nu pe colectivitate, psihologii de filiaţie cognitivistă preferă să

utilizeze sintagma memoria evenimentelor publice/sociale pentru a se referi la modul de recepţie,

păstrare şi evocare, la nivel individual, a evenimentelor cu relevanţă socială sau sintagma memoria

evenimentelor colective, pentru a se referi la construcţia, prin evocare, realizată de un grup mic

9

( de exemplu familia), a unui eveniment distinct trăit împreună.’’3

Memoria socială, este rezultatul filtrării, reconstrucţiei conţinuturilor unor multiple memorii

colective, coexistente într-un anumit spaţiu geografic şi cultural, având ca rezultat formarea unei

reprezentări comune despre trecutul naţional.

Memoria colectivă, se formează în urma interacţiunii dintre membrii grupului, partajării

memoriilor, individuale în cadrul acestui grup şi interiorizării elementelor dominante. Este

caracteristică fiecărui grup în parte (ţărani, intelectuali, mineri,etc), este condiţionată de anurajul

social comun şi coexistă, în acelaşi timp şi spaţiu, cu alte memorii colective. Deşi poate fi

considerat un concept clasic, termenul ,,memorie socială,, este încă un subiect de analiză

conceptuală, de definire şi de relaţionare cu concepte din paradigme apropiate. Spre deosebire de

psihologii de filiaţie cognitivistă, care pun accentul pe individ în definirea unor concepte legate de

memoria socială, psihologia socială europeană pune accentul pe colectivitate în ansamblul ei şi nu

pe individ în definirea conceptului de memorie socială.

Maurice Halbwachs a fost, practic, cel care, în două cărţi memorabile a argumentat că întregul

conţinut al memoriei ( individuale) este determinat social, datorită influenţelor pe care la au grupul

de apartenenţă sau societatea asupra formării individului şi asupra acţiunilor şi gândirii sale.

Una dintre sintagmele centrale în teoria lui M.Halbwachs este aceea de ,,cadre sociale ale

memoriei,,. ,,Memoria noastră (individuală, colectivă) este în realitate o memorie socială pentru că

ea evoluează în nişte ,,cadre sociale”. Credem că memoria colectivă poate fi influenţată de cultura

dominantă, după cum ea poate deveni şi un instrument ideologic şi cultural prin care individual

absoarbe amintirile ce îi sunt sugerate, împărtăşindu-le împreună cu ceilalţi membri ai

colectivităţii,,4 Acestea sunt înţelese atât ca amintiri stabile şi dominante ale grupului, formate de-a

lungul istoriei lui, amintiri care se transmit indivizilor din cadrul grupului împreună cu valori

implicite, dar şi ca repere spaţiale sau fizice care permit rememorarea. ,,M. Halbwachs susţine că

grupul este sub influenţa unei iluzii când crede că similaritatea este mult mai importantă decât

diferenţa. Pentru a menţine această iluzie şi a întări identitatea de grup, grupurile subliniază

similarităţile în detrimentul diferenţelor, cu un accent special pe ceea ce le diferenţiază de alte

grupuri: ,, Memoria colectivă este o relatare a asemănărilor şi, în mod natural, există convingerea

că grupul rămâne acelaşi deoarece ne focalizăm atenţia asupra grupului, în timp ce ceea ce s-a

3 Neculau, Adrian, (coord), Manual de psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p: 3104 Ibidem, p: 312

10

schimbat sunt relaţiile în interiorul grupului sau contactele grupului cu alte grupuri,,5

,,Sociologul Septimiu Chelcea (1996, pp.113-114), pornind de la o lucrare mai târzie a lui Maurice

Halbwachs (1941), sistematizează legile care reglează memoria grupului amintite de sociologul

francez:

- legea concentrării, regăsită în înclinaţia de a localiza în acelaşi spaţiu mai multe evenimente

care nu au nici o legătură între ele

- legea fragmentării, care implică despărţirea unei amintiri dintr-un nucleu iniţial în mai multe

elemente componente, fiecare fiind localizat diferit

- legea duplicităţii, care poate conduce la situarea în două localităţi a aceluiaşi eveniment

desfăşurat într-un trecut foarte îndepărtat, la care adaugă o nouă lege

- legea similitudinii acţiunilor, prin atribuirea aceluiaşi mod de acţiune original mai multor

personaje din perioade istorice distincte6.

Psihologii europeni contemporani consideră că memoria socială este una dintre formele de

manifestare a gândirii sociale, grupurile fiind cele care creează o istorie comună, comunică şi

transmit reprezentările publice în reprezentări mentale, naturalizează faptele, creează o reprezentae

comună despre trecut.

Contextul social al individului filtrează informaţiile şi evenimentele şi le transformă în

reprezentări sociale, practici sociale specifice sau conţinuturi ale memoriei sociale, astfel încât

individual este supus unor diverse şi multiple influenţe sociale în procesele de socializare, inserţie

socială sau de distribuirea unei identităţi sociale, care sunt toate dependente de un anumit context

social.

Amintirile de tip ,,flash,,, ca asasinarea preşedintelui Kennedy, dezastrul navetei Challenger,

revoluţia din 1989, atacurile asupra World Trade Center sau amintirile private, îndeplinesc o funcţie

importantă pentru personalitatea individului.

ATITUDINILE SOCIALE5 Ibidem, p:3146 Gavreliuc, Alin, De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp: 223-224

11

,,Din punct de vedere psihologic atitudinea este considerată ca variabilă psihologică,

latentă, stabilă, structurată în timp în cadrul relaţiilor dintre persoană şi ambianţa sa, datorită

faptului că ia naştere la confluenţa dintre psihologic şi social,,. Exprimarea publică a atitudinii

generează comportamente diferite şi în acelaşi timp este susţinută la persoana în cauză de motivaţii

diferite, fapt care face posibilă predicţia conduitei şi explicarea modului de funcţionare a proceselor

psihice, comportamentele pot fi de adeziune faţă de atitudinea luată, de respingere, dar şi

comportamente care reflectă situaţii intermediare,,7. Termenul de atitudine este folosit în raport cu

persoana dar şi cu grupul, atitudinile referitoare la grup implică anumite modele culturale ce se

exprimă sub forma atitudinilor comune: ex (la nuntă, cu mici excepţii oamenii în general se bucură,

sunt veseli, pe când la deces oamenii sunt trişti, îndureraţi, plâng). Din perspectiva psihologiei

sociale atitudinile exprimă relaţii sociale interiorizate, ele se elaborează treptat, pe tot parcursul

vieţii. Interfata dintre structura interna, profunda a caracterului si conduita manifesta o constituie

subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezinta componenta fundamentala a caracterului. Ea este o

constructie psihica, sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective, volitive. Atitudinea este

pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este pusa. Ea se constituie prin

organizarea selectiva, relativ durabila a unor componente psihice diferite-cognitive, motivationale-

afective si determina modul in care va raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta. Ati-

tudinea este invariantul de baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential,

se adapteaza evoluand. Doar orientarea constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa,

generalizata, valorizatoare, justificativa, doar reactia stabila, generalizata, proprie sb. si intemeiata

pe convingerile lui puternice traduce o atitudine. Ea este un fel de dispozitie latenta a individului,

o ,,variabila ascunsa”, de a raspunde sau actiona intr-o maniera sau alta la o stimulare a mediu-

lui.Ea este rezultatul interactiunii sb. cu lumea. Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflecta forma

in care experienta anterioara este acumulata, conservata si organizata la individ, cand acesta abor-

deaza o situatie noua. Atitudinea apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna domi-

nanta a persoanei si multimea situatiilor la care se raporteaza in contextul vietii sale sociale.

Schimbarea bruscă a spaţiului extern poate fi o cauză a schimbării atitudinii, dar trebuie remarcat că

nu este obligatoriu ca toţi oamenii să procedeze la fel. Punctul de pornire în formarea atitudinilor

7 Sima, Tudora, Note de curs psihologie socială12

trebuie căutat în nevoia persoanei de a conştientiza propria-i poziţie în interiorul grupului din care

face parte (familie, comunitate, societate). Relaţia este importantă în măsura în care se probează

gradul de consonanţă sau disonanţă dintre planul potenţial şi cel real care corespunde fiecărei

personalităţi, dintre dorinţă, aspiraţie şi posibilitate, dintre imaginea de sine şi cea pe care ceilalţi o

au despre persoana în cauză. Ca furnizoare de reacţii şi interpretări ale evenimentelor, ca depozitare

ale credinţelor şi altor caracteristici ale ,,echipamentului,, nostru cognitiv atitudinile intervin în

autoreglare pentru că ne economisesc energia întrucât nu trebuie să ne explicăm de fiecare dată

despre evenimente şi obiecte când intrăm în contact cu ele, ce simţim, ce gândim. Trebuie remarcat

că nu orice atitudine poate îndeplini o asemenea funcţie ci numai acelea care au căpătat caracter de

stabilitate la nivelul comportamentului şi au în spatele lor valori.

Psihologul Pantelimon Golu consideră că, atitudinea ca organizatoare a experienţei noastre

psihice, fie personală, fie de grup este depozitara trăirilor ce vin din trecut, astfel că atitudinile se

plasează în nucleul organizării psihice, exprimă Eul, influenţează comportamentul şi modul de

desfăşurare a proceselor psihice cum sunt gândirea, imaginaţia.

Printre caracteristicile fundamentale ale atitudinii sunt enumerate:

1. ,,Direcţia şi orientarea- care sunt date de elementele de afectivitate de ex: sentimentul de

plăcere sau neplăcere, apropiere sau îndepărtare de obiectul atitudinii. Ne apropiem de

persoane cu care putem comunica pe aceaşi lungime de undă şi ne îndepărtăm de persoane

agresive, nesincere, intolerante,etc.

2. Gradul sau intensitatea – exprimă punctele existente între pozitiv şi negativ şi care

diferenţiază o atitudine pozitivă de una negativă.,,8

Funcţiile atitudiniilor sociale:

8 Sima, Tudora, Fenomene psihosociale contemporane, Editura Victor, Bucureşti, 2004, p:92

13

1. ,,Funcţia cognitivă- este determinată de faptul că oamenii au nevoie de previziuni,

consistenţă şi stabilitate în percepţia lor despre lume şi despre alţi semeni de ai lor.

Sensul, direcţia atitudinii în acest caz sunt determinate de experienţa personală sau

colectivă care devine furnizoare a unor puncte de plecare pentru interpretarea

evenimentelor, a obiectelor şi comportamentelor altor persoane.

2. Funcţia de integrare- constă în aceea că un răspuns favorabil, o întărire din partea

celorlalţi se pot obţine dacă sunt exprimate atitudini acceptate social. Ex: o persoană

nonconformistă într-o organizaţie ce dispune de structuri şi reguli stricte este foarte

puţin probabil că va reuşi să se integreze comparativ de ex cu integrarea într-un grup

care promovează permisivitatea.

3. Funcţia expresivă- evidenţiază faptul că oamenii exprimă atitudinile care au

acoperire în valori adevărate şi de care ei sunt convinşi. Nu se includ aici aşteptări pe

linia unor recompense ci mai degrabă o confirmare pentru sine faţă de aspecte

pozitive sau faţă de integritatea personală.

4. Funcţia de apărare a Eului – confirmă faptul că atitudinile pot ajuta la protejarea

individului, de ex: apărarea faţă de sarcasmul, ironia semenilor în anumite

împrejurări,,9.

ATITUDINILE ŞI INFLUENŢA SOCIALĂ

Influenţa socială:,,reprezintă un fenomen psihosocial care constă în modificarea sistemelor

9 Ibidem, pp:95-9614

cognitiv- intelectuale, orientativ-atitudinale sau comportamental-acţionale, modificare care are loc

ca rezultat al interacţiunii dintre persoane, grupuri, organizaţii şi grupuri sociale,,10.

,,Cele mai importante mecanisme şi procese psihice şi psihosociale, implicate în exercitarea

influenţei sociale şi, implicit, în schimbarea atitudinilor şi comportamentelor, sunt reprezentate de:

imitaţie, contagiune, comparaţia socială, disonanţa cognitivă, sugestia, ordinul, persuasiunea şi

manipularea.

Imitaţia- constă în reproducerea activă a unor modele atitudinale şi comportamentale oferite de

o altă persoană care posedă pentru subiect, o anumită ascendenţă socială.

Contagiunea- se caracterizează prin tendinţa de imitare inconştientă a unui model dominant de

atitudine şi comportament, model care se propagă într-un context favorizant.

Comparaţia socială- este unul dintre procesele pe baza căruia se elaborează imaginea de sine

prin intermediul raportării continue la cei din jur. Pe fondul incertitudinilor legate de propriile

noastre opinii, comportamente şi performanţe, apare nevoia firească de a identifica

repere ,,corectoare,,prin identificarea unor termeni de comparaţie.

Disonanţa cognitivă- reprezintă unul dintre cele mai subtile procese psiho-sociale. Pe fondul său,

teoria pune problema diferenţelor calitative şi cantitative dintre oameni şi idei. Orice disonanţă

cognitivă, motivaţională, afectivă, atitudinală şi comportamentală generează o stare tensională, pe

care orice persoană doreşte să o diminueze sau să o înlăture.

Sugestia- reprezintă o modalitate complexă de influenţare a atitudinilor şi comportamentelor

unei persoane pe baza unor mecanisme neuropsihice.

Prin sugestie se înţelege, procesul de inducere a unei reacţii fără participarea activă a voinţei celui

sugestionat.

Ordinul- reprezintă modalitatea curentă de influenţare a comportamentului unei persoane care

este integrată într-un sistem social organizat ierarhic, sistem în care există o autoritate recunoscută.

Persuasiunea- reprezintă o modalitate organizată şi dirijată conştient de influenţare a unei

persoane sau grup prin intermediul unei argumentaţii logice, susţinută afectiv şi motivaţional, în

scopul impunerii unei idei, opinii, atitudini sau comportament care, iniţial, nu erau agreate sau

acceptate de către cei vizaţi.

Manipularea- este o acţiune de determinare a unei persoane de a gândi şi acţiona în conformitate cu

dorinţele şi interesele factorilor de influenţă, uneori chiar împotriva propriilor interese. În acest scop

10 Ibidem, p:9615

se utilizează diferite tehnici de persuasiune care implică distorsionarea adevărului, precum şi

utilizarea unor argumente voit falsificate, pe fondul inducerii nor elemente de ordin emoţional,,11.

MANIPULAREA COMPORTAMENTALĂ A MASELOR

11 Ibidem, pp: 99-10516

Manipularea:,,este acţiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor prin

expunerea la mesaje a persoanelor şi grupurilor umane în vederea atingerii unor scopuri dorite de

altcineva (persoane sau organizaţii), fără aplicarea constrângerilor fizice şi fără conştientizarea

discrepanţei dintre scopurile îndepărtate ale persoanelor şi grupurilor ţintă şi scopurile îndepărtate

ale celor care exercită influenţa,,12.

Spre deosebire de persuasiune, care poate fi sau nu condamnabilă în funcţie de scopul influenţării,

manipularea intră totdeauna sub incidenţa sancţiunilor morale sau juridice. Persoanele manipulate

nu sunt încurajate să gândească despre situaţie, ci sunt momite prin promisiuni false, înşelate prin

comportamente verbale sau nonverbale, sau sunt manipulate astfel încât, situaţia născocită le

limitează alegerile.

Manipularea diferă de persuasiune prin faptul că nu îndeamnă direct a gândi împreună cu alţii.

Prin tactici înşelătoare indivizii sunt ghidaţi să facă, prin liber consimţământ, ceea ce persoana care

îi persuadează a ales. Manipularea comportamentală reprezintă, aşadar, un tip de influenţă socială,

şi anume o influenţă socială negativă, condamnabilă din punct de vedere etic, pentru că lezează

demnitatea umană. ,,În psihologia socială se întâlnesc numeroase experimente în care cercetătorii

determină oamenii, sub un pretext sau altul, să se comporte în totală libertate în mod diferit de cum

s-ar fi comportat spontan. Din punct de vedere psihologic, posibilitatea manipulării apare ca o

consecinţă a activităţii de decizie. Aşa s-a născut teoria angajamentului. (.....) Predicatele teoriei au

fost anticipate de Kurt Lewin, după cel de al Doilea Război Mondial, însă teoria ca atare a fost

formulată de Charles Kiesler, în 1971, sub denumirea de Psihologia angajamentului. Poate fi

conceptualizată vag ca fiind ,,legătura dintre individ şi actele sale,, Teoria angajamentului

postulează două lucruri:

1. Ceea ce ne angajează sunt actele, nu ne simţim angajaţi de idei sau sentimente.

Teoria explică, prin urmare, doar manipularea comportamentală, nu şi pe cea a

gândirii şi afectivităţii.

2. Gradul de angajare poate fi diferit de la o situaţie la alta, nu neapărat total.

Gradul de angajare al manipulatului este influenţat de către manipulator prin tehnici de

persuasiune foarte bine studiate.

Rezultatele astfel obţinute modifică:

12 Sima, Tudora, Note de curs psihologie socială17

1. Caracterul public– atunci când comportamentul este la ,,vedere,, nedisimulat,

sau când subiectul-ţintă îşi declină identitatea. Caracterul public ridică gradul

de angajare.

2. Caracterul repetat al comportamentului – Un act repetat de mai multe ori

angajează mai mult decât unul realizat o singură dată.

3. Caracterul irevocabil al actului – va face victima manipulării mai angajată

decât cel revocabil, unde are posibilitatea de a reveni asupra deciziei iniţiale.

4. Caracterul costisitor al actului – (Ţinta este mai dispusă să ofere ajutor cuiva

căruia i-a împrumutat maşina-cost ridicat al actului- decât celui căruia i-a

împrumutat 100 de lei),,13

Emile Durkheim anticipa că realitatea socială ne obligă să intrăm într-o reţea de relaţii

interpersonale funcţionale şi nu neapărat emoţionale. Făcând distincţie între aceste tipuri de relaţii

aprecia că detaşarea emoţională reprezintă un factor favorizant al valorizării manipulării, aceasta

devenind un mijloc de a obţine avantaje de pe urma celuilalt fără a-l pierde ca partener de dialog.

Karl Popper (1957) aprecia că nevoia de a fi mereu competitivi şi teama de a nu fi

marginalizaţi pe scena vieţii social-economice face ca manipularea să devină o armă cu ajutorul

căreia înlăturăm obstacolele apărute în calea realizării noastre.

Prin încercarea de a-şi rezolva frustrările dar şi frica provocată de eventualele consecinţe ale actelor

sale, individul caută adăpost în spatele mulţimii. Sentimentul pierderii în anonimat îi oferă putere şi

impulsivitate, însă poate deveni şi cea mai puternică armă a manipulatorilor. Tentativele de

influenţare, pentru a fi eficiente, chiar respectabile, trebuie să se bazeze pe convingere şi

argumentaţie, indiferent de domeniul în care sunt întreprinse.

Manipularea comportamentală se bazează pe conformare (modificarea poziţiei unei persoane

în direcţia poziţiei grupului) şi pe supunere (modificarea comportamentului unei persoane datorat

unui ordin dat de o autoritate legitimă)

Solomon Asch în anii 50 a realizat unele cercetări psihosociologice asupra conformării, aducând

în discuţie factorii care intervin în procesul conformării la norma de grup: - caracteristicile

persoanei expuse la presiunea grupului

- caracteristicile grupului care exercită presiunea

13 Oreste, Teodorescu, Demonii puterii în democraţie, Editura Taso, Bucureşti, 2011, pp:19-21 18

- relaţiile dintre individ şi grup

Sa evidenţiat faptul că procesul conformării este mai accentuat la unele popoare în raport cu altele

datorită particularităţilor de socializare. Sa constatat că francezii sunt mult mai influenţaţi de

presiunea grupului decât norvegienii. Primele studii privind supunerea(1974) au demonstrat

experimental tendinţa populaţiei germane spre supunere. Manipulările mari au în vedere sistemul de

valori, felul de a gândi şi comportamentul individului determinate de normele societăţii în care

trăieşte.

În acest sens Jean Piaget sublinia că şcoala, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoştinţelor,

îl dezvoltă pe elev în spiritul de subordonare faţă de autorităţi, îl obişnuieşte cu simţul

responsabilităţii şi cu necesitatea respectării unui program strict. De asemenea, sistemul educaţional

promovează spiritul de competiţie care îi crează viitorului adult obişnuinţa de a lupta pentru a

obţine rezultate care să-i aducă respectul celorlalţi. Jean Piaget referindu-se la rolul limbajului şi

forţa sa imensă în psihologia umană, lansează o ipoteză şi anume aceea că limbajul a fost creat de

indivizi mai puternici, care şi-au asumat rolul de lideri şi îl foloseau pentru a comanda, pentru a-şi

impune deciziile celor mai slabi. Rolul comunicării, al limbajului este aşadar esenţial în fenomenul

manipulării, ele servind la diverse modalităţi de influenţare şi argumentare pentru luarea unor

decizii individuale.

Cele mai concrete niveluri sunt persuasiunea şi argumentarea:

Persuasiunea – este definită ca o încercare conştientă a unui individ de a schimba comportamentul

altuia sau a unui grup prin transmiterea unor mesaje.

Argumentarea - este un demers prin care o persoană sau un grup încearcă să facă pe un auditor să

adopte o poziţie, prin argumente care să-i arate validitatea deciziei.

Manipularea prin comunicare, ca proces psihologic, poate fi explicată prin diverse moduri: acţiuni

asupra subconştientului (pe căi psihanalitice), intervenţii educative de introducere în psihicul

individului a unor idei sau convingeri, fără ştirea lui.

Un exemplu în acest sens este socializarea prin educaţie, prin care societatea îl determină pe individ

să interiorizeze şi să admită normele, conduitele, credinţele, valorile, atitudinile, limbajul ca fiind

ale sale. Instrumentul de bază al manipulării prin comunicare este mascarea sau ascunderea

realităţii. Deosebit de importantă în acest sens este folosirea unor cuvinte străine în locul celor

tradiţionale cu scopul de a împiedica înţelegerea, această stratagemă fiind denumită jocul de-a

cuvantul necunoscut. (Ex: retard în loc de handicapat sau suicid în loc de sinucidere)

19

Cel mai reprezentativ canal de influenţare comunicaţională verbală a societăţii este mass-media.

Se poate spune că manipularea exercitată prin mass media caută în inconştient un aliat, aducându-l

în cele din urmă pe subiect în stadiul de marionetă a unui scenariu prestabilit, acest lucru se poate

realiza astfel: prin modificarea contextului, selectarea informaţiilor, prin confecţionarea unui

context măsluit, sublinierea evenimentului secundar în dauna celui esenţial prin amestecarea

informaţiei cu altele care nu au nici o legătură cu ea dar care o descalifică, prin comentarea cu un

anume ton sau mimică prin difuzarea ştirilor false, lent dezminţite.

(Ex: imaginile de film sau de televiziune se adresează direct gândirii magice).

La cinema sau la televiziune sensibilitatea este afectată fără ca facultatea de judecare să poată

interveni, astfel subiectul reacţionează fără a fi perceput intenţia mesajului.

Controlul comportamentului este determinat de controlul realităţii fizice în care trăieşte individul.

În acest context este important de ştiut tipul de locuinţă a individului, felul în care acesta se

îmbracă, numărul mediu al orelor de somn, alimentaţia, felul muncii pe care o prestează, obiceiurile

sale.

Controlul gândirii presupune îndoctrinarea indivizilor atât de profund, încât ei să accepte

necondiţionat ideologia grupului, să adopte în mod firesc noul limbaj şi să îşi formeze reflexul de a

respinge în mod instinctiv orice gând perturbator.

Controlul sentimentelor constă în manipularea emoţiilor individului şi restrângerea cât mai mult

posibilă a spectrului său sentimental. Vinovăţia şi frica sunt două instrumente absolut necesare

pentru a ţine oamenii sub control. Manipularea sentimentului de vinovăţie dă cele mai bune

rezultate pentru cufundarea individului în anonimat dar şi pentru inducerea supunerii necondiţionate

faţă de autorităţi.

Vinovăţia poate fi de patru feluri:

1. Vina istorică- este cea prin care se crează culpabilizarea generală, bazată pe inducerea unui

sentiment de complicitate între autorităţi şi cetăţenii obişnuiţi, chiar dacă deciziile le iau numai unii

( Ex: poporul german blamat pentru ororile nazismului).

2. Vina incapacităţii de afirmare a propriei identităţi, exprimată prin sentimentul de insatisfacţie al

individului că nu trăieşte la nivelul valorii sale, poate fi exploatată prin facilitarea accesului la

treptele superioare ale ierarhiei sociale în schimbul supunerii totale.

20

3. Vina pentru acţiuni comise în trecut, este intens utilizată pentru şantajarea individului, acesta

fiind ameninţat că anumite dosare vor fi scoase la iveală în cazul nesupunerii.

4. Vina socială, constă în culpabilizarea generală a indivizilor pentru tarele existente în societate,

individul fiind determinat să-şi minimalizeze propriile sale probleme şi să nu mai dea atenţie

îndoielilor la adresa celor care conduc.

Frica-este celălalt sentiment utilizat pe scară largă pentru manipularea indivizilor, în special în

sensul menţinerii coeziunii grupului social din care fac parte.

Sentimentul de frică este indus şi amplificat în două direcţii principale:

1. Indivizii sunt avertizaţi permanent asupra pericolului reprezentat de forţele ostile din

exterior( autorităţi, secte, etc) care acţionează permanent pentru a distruge grupul.

2. Individului îi este indusă, în prmanenţă teama de a fi descoperit şi pedepsit de autorităţi,

indiferent dacă vina este sau nu este reală.

,,Plecând de la concepţia lui Gustave le Bon potrivit căruia individul simte, gândeşte şi acţionează

în mulţime, în mod diferit decât dacă ar fi izolat, cercetătorii fenomenului manipulării au ajuns la

concluzia că manipularea uneia dintre cele trei componente ale triadei: comportament, gândire,

afectivitate,este mai uşor de realizat dacă integrăm individul într-un grup.

Sociologul Septimiu Chelcea a imaginat o structură a manipulării comportamentale pe baza căreia

propune schema celor 10 C-uri ale manipulării comportamentale:

1. Cine manipulează?

2. Cine este manipulat?

3. Care este scopul imediat al acţiunii?

4. Care este scopul îndepărtat al purtătorului autorităţii?

5. Care este scopul îndepărtat al subiecţilor umani?

6. Ce mijloace utilizează purtătorul autorităţii?

7. Ce mijloace utilizează subiecţii umani?

8. Care este contextul psihosocial?

9. Care sunt efectele sociale perverse ale atingerii scopului imediat?

10. Care sunt efectele sociale perverse ale atingerii scopuriilor îndepărtate?

Pentru a observa în ce măsură o persoană poate fi manipulată, este necesar să se plece de la modul

în care actorul social îşi reprezintă şi organizează mental o realitate socială. Cu cât o persoană este

mai tolerantă şi are o deschidere mare către dialog, determină acceptarea mai multor puncte de

21

vedere şi, implicit, a mai multor influenţe,,14.

Ca principale tehnici de manipulare prin presă, folosite în mod curent, sunt:

- ,,selectarea ştirilor – este apreciată ca cea mai eficientă cale de inserţia a influenţei în

spaţiul informaţional, deoarece criteriile de selectare aparţin deja celor care deţin o anumită

influenţă în structura socială;

- orientarea ştirilor – se realizează de obicei prin omiterea unor componente ale mesajului

iniţial, publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului informaţional.

În consecinţă, ştiind că nu trebuie să se opună publicului, cei care le redactează au o

proiecţie distrativă, conţinând formulări deosebit de familiare chiar pentru fapte deosebit de grave,

accesibilitatea acestora fiind asigurată. De asemenea, au obligaţia de a controla stilistic conţinutul în

sensul aşteptărilor publicului larg.

- influenţarea prin plasarea ştirilor – vizează dimensionarea axiologică a conţinutului în

funcţie de pagina pe care este culeasă ştirea sau de locul atribuit acesteia într-o emisiune.

Astfel, plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate proiecta ca fiind „evenimentul

zilei”, în timp ce un eveniment autentic defavorabil pentru anumite persoane sau pentru acel

moment, prin distribuire pe ultimele pagini, contribuie la aruncarea lui în anonimat, opinia publică

urmând acest curent.

- influenţare prin titluri – se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului constituie o

evaluare a articolului în structura de ansamblu a publicaţiei. Caracterele cu care sunt alese indică şi

importanţa lor pentru editori, importanţă ce se transferă şi publicului.

- selecţia fotografiilor în presa scrisă – precum şi explicaţiile care însoţesc fotografiile pot

afecta semnificativ atitudinea publicului faţă de conţinutul din imagini. O modalitate de denigrare

fără cuvinte o constituie alăturarea unei fotografii scandaloase de imaginea unei persoane căreia nu i

se face presă bună în momentul respectiv.

Simpla vecinătate poate induce în percepţia cititorului o echivalenţă valorică deosebit de importantă

şi cu impact asupra apariţiilor publice viitoare ale persoanei respective.

14 Sima, Tudora, Note de curs Psihologie socială22

- editorialul – prin orientarea inerentă editorialistul, poate contribui nu numai la afirmarea

unei personalităţi, ci şi la transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtăşeşte punctul

de vedere al editorialistului respectiv. Editorul rezumă în ochii cititorului scara de valori necesară

orientării în succesiunea evenimentelor deosebit de schimbătoare.

- producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase – ocupă un loc aparte în manipulare.

Informaţia tendenţioasă a fost multă vreme identificată fie cu eroarea, fie cu minciuna,,15.

Studii recente au clarificat faptul că eroarea se defineşte numai ca o neadecvare în raport cu

realitatea, în timp ce minciuna este o neadecvare faţă de adevăr. Cum obiectivul îl constituie

manipularea, dezinformatorul foloseşte chiar şi calomnia sau minciuna atunci când acestea se

dovedesc a-i sluji interesele.

RELAŢIA DINTRE GRUP ŞI INDIVID

NORME ŞI NORMATIVITATE SOCIALĂ

15 Oreste, Teodorescu, Demonii puterii în democraţie, Editura Taso, Bucureşti, 2011, pp:76-7823

Psihologia de grup nu poate porni decât de la persoană şi de la relaţiile interpersonale ce iau

naştere în procesul convieţuirii oamenilor şi al comunicării. Încă din cele mai vechi timpuri,

individul a simţit ca o necesitate imperioasă impulsul de a se alătura unei suprastructuri care să-i

ofere o senzaţie de securitate absentă în cadrul unei entităţi sociale unice. Nevoia de asociere în

grupuri cât mai mari a fost şi este irezistibilă pentru individ, conferindu-i acestuia o forţă direct

proporţională cu numărul membrilor care formează respectiva mulţime.

Această conduită care se semnalizează în rândul oamenilor are o obârşie ancestrală şi este

prezentă în stare latentă în subconştient, ieşind ulterior la suprafaţă ori de câte ori îşi face simţită

prezenţa o ameninţare majoră. Instinctul de conservare al oamenilor se declanşează prompt în caz

de pericol, iar prima necesitate resimţită cu putere este eliminarea factorului negativ, apoi

redobândirea siguranţei şi în final reluarea cursului normal al existenţei şi desfăşurarea neperturbată

a activităţilor de mai înainte. Acestea ar fi în linii mari etapele care pot fi observate în cazul acestui

fenomen, în ceea ce-l priveşte pe individ. În ceea ce priveşte masa insă, aceasta ia naştere ca

iniţiativă comună a unui grup de indivizi aflaţi într-o situaţie dificilă, cu scopul depăşirii acesteia,

prin siguranţa dată de superioritatea numerică. De fapt, această congregare subită a unui număr de

persoane are în spate aşa-zisa „frică de contact” a fiecărui individ în parte, prezentă într-o măsură

mai mică sau mai mare la fiecare om, care este de fapt oroarea atingerii străine cu scopuri ascunse şi

neclare, în vederea săvârşirii unui gest de regulă violent. Aşadar, numai aflându-se în cadrul masei,

omului i se anulează integral această temere, căpătând în schimb curaj şi îndrăzneală pentru

depăşirea situaţiei, indiferent cât de dramatică ar fi aceasta. „Este vorba de acea masă compactă de

care avem nevoie, în care se inghesuie trup lângă trup, compactă şi în componenta ei sufletească,

aşa încât nu mai suntem atenţi la cine ne înghesuie. De îndată ce te-ai predat masei, nu te mai temi

de atingerea ei. Cu cât oamenii se înghesuie unii în alţii mai tare, cu atât se simt mai siguri că nu se

tem unii de ceilalţi. Această transformare a fricii de atingere aparţine masei. Uşurarea care se

răspândeşte în interiorul ei şi despre care va fi vorba şi în alt context atinge un înalt grad în

densitatea ei maximă.”16

Grupul este o unitate socială constând dintr-un număr de indivizi care se găsesc unii cu alţii

în relaţii de status şi de rol stabilite după o perioadă de timp şi care posedă un set de valori sau

norme ce reglează comportarea reciprocă cel puţin în problemele ce privesc grupul.

16 Elias Canetti, Masele şi puterea, Editura. Nemira, Bucureşti, 2000, p.6 24

,,Unicitatea grupului îl constituie interrelaţiile, mai exact de densitatea lor şi scopul comun

care au ca rezultantă coeziunea colectivă. Grupul nu este pur şi simplu un fenomen aditiv, un

agregat de persoane aflat doar în relaţii de proximitate fizică. În cadrul scopului comun apar

obiective ajutătoare rezultând o aliniere sau o armonizare pe ansamblu.

Realitatea psihosocială a grupului se manifestă presiunile şi influenţele sale asupra membrilor în

sistemul de recompense şi penalizare care funcţionează formal sau informal în perimetrul grupului

şi care selecţionează comportamentele individuale. Relaţiile reciproce se stabilesc atât pe baza

emoţiilor cât şi pe bază funcţională ex: grup de studenţi, profesori etc. În cadrul abordării

cognitiviste individul formează grupul şi nu invers, accentul punându-se pe individualitate. El este

acela care se identifică cu grupul, influenţează asupra lui.

Baza structurii grupului mic o constituie diada, adică 2 persoane. Grupul este o pluralitate de

persoane, asociate într-un anume fel între ele prin legături integrative de tip normativ, comunicativ,

afectiv şi funcţional,,17.

Caracteristicile grupului:

- existenţa unui număr minim de indivizi, minimum 2(diada)

- delimitarea poziţiilor în interiorul grupului prin reţeaua de statute şi roluri

- existenţa unui sistem de norme şi valori comune pentru toţi membrii

- o anumită configuraţie a poziţiilor şi funcţiilor formale şi informale ale membrilor grupului,

ceea ce formează structura de rol a grupului

- linii de comunicare interpersonală, ceea ce formează structura de comunicare a acelui grup

- o anumită configuraţie a percepţiilor interpersonale, ceea ce formează structura cognitivă a

grupului

- o anumită specializare a sarcinilor primite de diferiţi membri, ceea ce formează structura

ocupaţională a grupului

- o anumită structură de putere a grupului, rezultată din modul cum se iau deciziile la nivelul

grupului

Ţinând seama de parametrii sus amintiţi, grupul apare ca o structură socială integrală, între ai cărei

membri funcţionează numeroase legături sociale şi nu doar o sumă de indivizi care se asociază

simplu între ei.

Grupul poate fi de apartenenţă- în care individul este integrat efectiv şi actual şi de referinţă din

17 Tudora, Sima, Note de curs, Psihologie socială25

care el ar dori să facă parte, cu care ar avea în comun elemente de identitate pe linia normelor,

valorilor, convingerilor, atitudinilor, conduitelor soiale,etc. În afara grupului mic se mai poate vorbi

de grupul mare, care este o formaţiune socială bine definită, structurată pe baza unor reţele de

norme şi valori, statusuri şi roluri, atingând un număr mare de membri, de ordinul milioanelor şi

care poate căpăta specificitate în funcţie de cultură, zonă geografică, religie, epocă istorică, nivel de

dezvoltare economică şi politică.

Grupurile spontane- evidenţiază aglomerările de indivizi produse la apariţia unor situaţii

neaşteptate, dar importante, pentru viaţa oamenilor. Cel care a prezentat cel mai bine asemenea

grupuri a fost Gustave le Bon.

Etapele dezvoltării grupului

1,,)Pseudogrupul-nu reprezintă altceva decât o aglomerare de persoane care nu se cunosc

personal, de structură şi de organizare nici nu poate fi vorba. Fenomenele de dinamică ale

pseudogrupului pun în evidenţă următoarele caracteristici:

- anxietate colectivă

- angoasă generată de percepţia că o ameninţare de distrugere ar plana asupra membrilor, dar

această ameniţare este imaginară

- tăcere prelungită, retragere din partea unor membri care nu fac nimic şi sunt consideraţi de

ceilalţi ca ,, paraziţi,,.

- ca să treacă timpul mai uşor, se încearcă diverse tentative de a iniţia jocuri, dezbateri, dar,

parcă nimic nu se leagă.

Există posibilitatea ca la nivelul pseudogrupului să apară absenteismul, retragerea şi chiar să se

multiplice aceste fenomene.

2) Grupul simbiotic-ceea ce este caracteristic acestui grup, se manifestă prin presiunea pentru

conformitate, există cerinţa ca toţi membrii să se comporte asemănător în diverse situaţii. Dinamica

grupului în această etapă se exprimă prin grija pentru consens, unanimitate, voinţa de integrare a

tuturor membrilor. Membrii grupului devin din ce în ce mai conţtienţi de apartenenţa la grup şi se

pun în discuţie probleme cum sunt: ce s-a făcut? Ce se întâmplă în grup? Cine sunt cei care nu

participă?

3) Grupul conflictual- ca expresie a dinamicii trebuinţelor şi a creşterii lor, după nevoile de

26

conformitate, consens, unanimitate apare trebuinţa de diferenţiere ca urmare firească a percepţiei că

fiecare se simte strivit de uniformitate şi doreşte să fie tratat ca individualitate distinctă. Câţiva

dintre membri încep să-şi manifeste interesul pentru propriile idei, se cristalizează rivalităţile,apare

competiţia pentru putere, liderii încep să-şi construiască,,zonele,, de influenţă. Se formează clanuri,

apar adepţii liderului, acoliţii puterii.

4) Grupul matur-după rezolvarea rivalităţilor, participanţii recunoscuţi de grup pot să acţioneze

liniştiţi şi să se implice în rezolvarea problemelor grupului.

Climatul grupului, acţionează asupra funcţionării sale şi în mod special asupra sentimentelor

resimţite de participanţi la viaţa grupului.

5) În grupul autoritar -sunt acumulate multe tensiuni, o puternică frustrare şi un nivel ridicat

de agresivitate iar oscilaţiile între apatie şi revoltă sau violenţă dirijată sunt efecte ale insatisfacţiei

resimţite de membrii grupului, faţă de repetatele acţiuni de constrângere şi limitare a dreptului la

opţiune.

6) Grupul democratic – este mai productiv iar nivelul satisfacţiei este mai ridicat comparativ

cu cel autoritar, de asemenea tensiunile şi agresivitatea găsesc mai uşor căi de descărcare.

7) Grupul centrat pe lider- în acest caz intervine dependenţa faţă de ceea ce spune, face, cum

face liderul, iar membrii sunt împiedicaţi de la iniţiative proprii şi de creativitate.

8) Grup orientat pe sine-situaţia aceasta dă naştere unei structuri închise, consensul în echipă

este căutat cu orice preţ, în orice moment şi pentru orice lucru, energia se consumă pentru aceasta.

Energia productivă devine inferioară energiei de întreţinere a consensului şi automat intră în

funcţiune ineficienţa.

Proprietăţile grupului: Mărimea grupului- este o dimensiune cantitativă, în funcţie de care pot fi

clasificate grupurile: mici, mijlocii şi mari, dar tot ea poate determina şi tipul relaţiilor dintre

membri, astfel în grupurile mici, relaţiile sunt directe, imediate, iar în grupurile mari nici nu există

relaţii între toţi membri. Mărimea grupului este o variabilă independentă, adică nu se poate

schimba, membrii unui grup pot pleca, alţii le pot lua locul,,18.

Funcţiile grupului:

După Anne Ancelin Schützenberg: → de integrare.

→ de securitate.

18 Ibidem27

→ de reglementare a relaţiilor interindividuale.

După Adrian Neculau:→ realizarea sarcinii.

→ de comunicare.

→ afectiv apreciativă.

→ de influenţă.

După Vera Aebischer şi Dominique Oberle: → integrare.

→ schimbare

→ diferenţiere

→ reproducere a ideilor.

Factorii ce influenţează grupul sunt:

Evidenţiez 3 situaţii de relaţii: a) individ – individ

b) individ – grup

c) grup

A) Se caracterizează prin aceea că asupra individului inclus într-o activitate se duc observaţii

asupra calităţii activităţii de către un alt individ sau grup fără evaluare. Performanţele persoanelor

incluse în activitate rămân aceleaşi.

B) Se caracterizează prin aceea că asupra individului inclus într-o activitate se duc observaţii

asupra calităţii activităţii de către un alt individ sau grup dar cu evaluare .

C) Activitatea este îndeplinită de toţi membrii grupului; în acest caz performanţele sunt înalte

şi chiar mai mari decât la a şi b.

Orice grup social organizat presupune existenţa între membrii săi a unei multitudini de relaţii

(de interese, de solidaritate, de atracţie, sau de conflict), dintre care cele de putere au un rol aparte,

cu totul distinct faţă de gama practice nelimitată a raporturilor sociale în grupurile umane mari şi

complex stratificate. În viaţa cotidiană, fiecare individ, şi orice grup social evoluează sub influenţa

şi, la rândul lor, influenţează, având un rol distinct, cele două forme esenţiale de relaţii de putere şi

în afara puterii. Relaţiile de putere nu pot fi separate de durabilitatea lor, asimetria ori inegalitatea

rolurilor între membrii ce compun diferite grupuri, dependenţa de ierarhii, de norme sau de ritualuri.

Asimetria relaţiilor de putere indică faptul că resursele puterii sunt inegal distribuite şi, de

28

asemenea, arată clar că o relaţie de acest tip nu poate funcţiona fără diviziunea conducători-conduşi,

indifferent de natura societăţii în cadrul căreia se manifestă. Este ştiut, puterea integrală (sau

absolută) comportă riscuri grave cu privire la posibile abuzuri ori acte de corupţie sau, şi mai rău, de

aceea societăţile modern pun mare preţ pe conceptul de echilibrul puterii.

Puterea are trei dimensiuni : - intensitate ( influenţă maximă )

- amplitudinea ( măsura ei )

- întinderea

Este important de reţinut ideea că puterea este un fenomen interpersonal - se exercită în relaţie cu

celălalt. Prin urmare, eficienţa strategiilor unui lider va depinde de disponibilitatea ţintei influenţei de

a răspunde în direcţia comportamentului solicitat.

Stilul de conducere este conceput ca o caracteristică relativ stabilă a conduitei, şi de aceea dificil de

modelat sau modificat.

O dată ce este identificat şi înţeles stilul de conducere al unui lider, este nevoie ca:

• liderul să acţioneze în situaţii care se pretează (potrivesc, armonizează) stilului său;

• organizaţia să ajute managerii să-şi armonizeze stilul de conducere cu diferitele situaţii.

Succesul sau eşecul unui lider într-o situaţie depinde de măsura în care stilul său de conducere este

adecvat particularităţilor ei, respectiv de măsura în care reuşeşte să controleze situaţia. Controlul

exercitat asupra situaţiei poate fi intens, moderat sau redus -cu cât controlul exercitat de lider e mai mare,

cu atât situaţia îi este mai favorabilă.

Schmidt şi Tannenbaum disting patru factori care influenţează stilul de conducere adoptat de lider şi

susţin practicarea unui stil flexibil de conducere, în raport cu starea reală a acestor factori:

- particularităţile liderului - valori, convingeri etc.; de exemplu, un lider care consideră că membrii

echipei sale au un cuvânt de spus în adoptarea unei decizii şi are încredere în aceştia va opta pentru un

stil de conducere ce conferă un grad mai mare de autonomie şi autoritate subordonaţilor;

- particularităţile subordonaţilor - cunoştinţe, abilităţi etc.; subordonaţilor caracterizaţi prin competenţă,

capacitate de a tolera ambiguitatea unei sarcini sau situaţii, identificare cu obiectivele organizaţiei li se

poate oferi o mai mare libertate de decizie şi acţiune;

29

- particularităţile situaţiei - cultura organizaţiei, natura sarcinii, caracteristicile obiectivelor de atins etc.; de

exemplu, o organizaţie care valorizează şi mizează pe contribuţiile angajaţilor ei îi va implica activ

în luarea deciziilor şi adoptarea direcţiilor de acţiune;

- presiunea timpului - dacă aceasta impune o adoptare rapidă a deciziei, nu mai există condiţii pentru a

implica membrii echipei în analize şi dezbateri.

NORME ŞI NORMATIVITATE SOCIALĂ

,,Psihologia socială foloseşte conceptul de normă pentru a desemna media opiniei, atitudinii,

30

percepţiei actului, fenomenului tipic la care sunt raportate variaţiile psihoindividuale. Ideea de

normă este strâns legată de aceea a regulii de conduită care este recunoscută, acceptată şi percepută

de toţi membri la fel. În general norma prescrie anumite modele comune de gândire, percepere,

simţire, acţiune şi imprimă membrilor grupului o anumită regularitate ce se reflectă în mintea lor ca

acord asupra acestei regularităţi,,19

Prin intermediul normei, grupul acţionează asupra membrilor reglându-le conduitele, în sensul că le

imprimă o anumită convergenţă, ce asigură unitatea, consensul şi coeziunea grupului. ,,Influenţa

normativă este un caz particular al influenţei sociale, în sensul că oamenii îşi schimbă

comportamentul sau atitudinile exprimate atunci când se află în afara grupului, departe de realităţile

sale, când tind să se apropie de ele în această situaţie, înseamnă că norma funcţionează. Norma

reciprocităţii exprimabilă în dictonul,,trebuie să-i tratăm pe alţii aşa cum suntem noi trataţi,, nu este

creată de cineva anume, ea este inerentă unor,,relaţii normale,, între oameni(.....) din punct de

vedere etic oamenii ar trebui să valorizeze atât respectul faţă de sine cât şi respectul pentru alţii.

Dictonul de mai sus se poate transforma în ,, trebuie să-i tratăm pe alţii aşa cum am dori noi să fim

trataţi,,20 Consensul, în relaţia membri-grup, îşi are obârşia în trebuinţa membrilor grupului de a

respecta normele existente şi evidenţiază potrivirea sau concordanţa între atitudini, opinii şi

comportamentele individuale faţă de un obiect, o problemă sau o valoare. Ca element al integrării

optime în viaţa de grup, consensul are la bază cunoaşterea de către individ a atitudinilor, opiniilor şi

comportamentelor celorlalţi membri.

Fiecare individ consimte la atitudinile şi normele unui grup, la opţiunile majorităţii în schimb

grupul nu decide asupra unei soluţii dacă nu o consfinţeşte prin vot. Aceasta este una dintre regulile

democraţiei,ca garant al respectării drepturilor şi a precizării îndatoririlor membrilor unui grup.

AUTORITATE ŞI PRESTIGIU

,,Problema identificării formelor de conducere eficiente şi a conducătorilor capabili să conducă

grupul sau organizaţia spre eficienţă, a constituit şi constituie o permanentă preocupare a 19 Sima, Tudora, Note de curs Psihologie Socială20 Ibidem

31

cercetătorilor din domeniul psihosociologiei. Formele concrete pe care conducerea le poate lua,

conform cu A.Neculau, pot fi identificate, de la caz la caz,după câteva criterii:cerinţele, aşteptările

membrilor grupului, imperativele situaţiei şi climatul psihosocial pe care îl induc acestea, am

adăuga noi,,21. Punctul de plecare pentru analiza naturii şi rolului conducerii în procesele sociale

este acţiunea socială. În termeni generali, acţiunea socială reprezintă totalitatea actelor mentale şi

materiale prin care oamenii modifică intenţionat mediul lor de existenţă pe calea elaborării de

scopuri şi alegerea anumitor mijloace pentru a le realiza, în funcţie de resursele disponibile.22

Conducerea constituie un tip particular de acţiune socială necesară în situaţiile în care înfăptuirea

unui scop are loc prin desfăşurarea unei activităţi colective. În situaţiile în care acţiunile necesare

satisfacerii cerinţelor existenţei umane pot fi îndeplinite doar de un individ, acesta iniţiază,

organizează şi îşi coordonează singur operaţiile de la început până la sfârşit. În schimb, activităţile

complexe, care solicită cooperare, conlucrarea mai multor persoane necesită desemnarea cuiva

capabil, în funcţie de ţelul urmărit, să orienteze şi să coordoneze operaţiile îndeplinite în colectiv,

astfel ca acest ţel să fie realizat în cele mai bune condiţii. Conducerea este un rezultat necesar al

diviziunii muncii în procesul cooperării oamenilor pentru realizarea unui scop.

În contextul în care aceste activităţi angrenează colective mari şi sunt relativ constante,

activitatea de conducere capătă forme organizatorice (se instituţionalizează), configuraţia şi funcţiile

instituţiilor de conducere depinzând de tipul de acţiune, obiectivele de îndeplinit, locul şi momentul

istoric al înfăptuirii acestora. Departajarea muncii de conducere ca un tip particular de muncă în

raport cu munca de execuţie a fost adesea exemplificată prin referiri la modul de lucru al unei

orchestre. Atunci când o melodie este cântată de către o singură persoamă, acea persoană este

simultan executantul şi propriul său dirijor. În cazul unei orchestre este însă nevoie de un dirijor,

care decide cum va suna pentru public creaţia unui compozitor, prin actul dirijării coordonând şi

armonizând intervenţiile fiecărui instrumentist, astfel încât orchestra în ansamblul ei să exprime

viziunea sa despre interpretarea partiturii. În mod similat, cine preia conducerea activităţilor intr-un

domeniu social, îndeplineşte un rol decisiv în stabilirea obiectivelor şi a mijloacelor alese pentru

îndeplinirea lor.

Conducerea este munca depusă pentru realizarea unui scop social prin direcţionarea şi

coordonarea acelor activităţi ce nu pot fi îndeplinite de un singur individ, ci doar prin cooperarea

mai multor oameni şi realizarea unei diviziuni a muncii între aceştia.21 Ibidem22 Tamaş, Sergiu, Management Politic,Bucureşti, Editura Universitară, 2006, p. 11.

32

Rezultatele unei activităţi colective, oricare ar fi scopul ei, depind de modul în care factorii de

conducere stabilesc obiectivul muncii sociale ce urmează a fi îndeplinită, alocă resursele necesare

îndeplinirii obiectivului, organizează şi coordonează acţiunile necesare, iniţiază activităţile cerute

pentru îndeplinirea sa, mobilizează energiile colective, fără a fi executant nemijlocit, ci păstrând

permanent un rol de comandă, un rol de „dirijor” social.

Necesitatea delimitării activităţilor de conducere ca un mod specific de activitate umană şi

îndeplinirea de către factorii de conducere a anumitor roluri în desfăşurarea vieţii sociale se explică

şi prin acţiunea unor factori psiho-sociali:

Alături de cooperarea în vederea realizării unor scopuri, un factor esenţial al dinamicii sociale

este competiţia ce se declanşează între grupurile umane pentru resurse sau pentru a dovedi

capacitatea de a obţine performanţe mai bune.23 Competiţia pentru resurse capabile să ofere

avantaje în ce priveşte deţinerea unor poziţii dominante în viaţa socială şi satisfacerea

intereselor unui grup poate lua diverse forme de confruntare socială. În toate aceste situaţii,

conducerea este factorul decisiv deoarece poate asigura succesul sau poate duce la eşecul

acestor forme de competiţie.

Un rol major în apariţia şi dezvoltarea diverselor moduri de conducere socială îl au diferenţele, şi

inegalităţile dintre membrii unei colectivităţi. Unele din ele sunt naurale (forţa fizică, gradul de

inteligenţă, sănătatea mentală). Altele sunt, însă, de natură socială: (a) raritatea resurselor

disponibile; (b) distribuţia inegală a acestor resurse; (c) competiţia inevitabilă pentru resurse

(resurse materiale, poziţii sociale, putere de influenţare, etc). În funcţie de gradul de acces la

diferite tipuri de resurse, realitatea oricărei comunităţi umane este caracterizată prin clivaje sociale

specifice, care nasc o diversitate de interese şi opinii cu privire la căile de satisfacere a acestora.

Diferenţele şi inegalităţile sociale generează obstacole în calea realizării între diferitele grupuri de

interese a consensului cu privire la scopurile şi mijloacelor diferitelor acţiuni sociale. Pentru a se

evita apariţia stărilor de dezordine, a manifestărilor anarhice, sau declanşarea unor confruntări

violente, conducerea este activitatea care impune o anumită cale pentru satisfacerea acestor

interese, pentru rezolvarea tensiunilor şi conflictelor politice, de muncă sau având alt motiv social

Capacitatea conducerii de a exercita diferitele sale roluri în cadrul unei comunităţi sau al unei

organizaţii (economice, politice, militare, educaţionale, etc.) îşi are sursa în stabilirea unui raport de

putere. Puterea politică serveşte necesităţii de a asigura echilibrul diferitelor colectivităţi ce 23 Popescu-Neveanu Paul „Dicţionar de Psihologie”, Bucureşti, Albatros, 1978; Golu Pantelimon Dicţionar de

Psihologie Socială, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.33

alcătuiesc societatea şi compatibilitatea activităţilor ce se desfăşoară în interiorul ei. Scopul ei este,

aşadar, de a asigura existenţa societăţii şi posibilitatea dezvoltării ei. Cei mai prestigioşi exponenţi

ai teoriei puterii politice recunosc suveranitatea drept una dintre trăsăturile sale esenţiale. Aceasta

presupune calitatea puterii de a fi instanţa supremă dintr-o societate sau, altfel spus, inexistenţa unei

alte autorităţi superioare ei, la care să se poată face apel pentru a-i contesta deciziile. Înţelegerea

puterii politice ca o capacitate generalizată de decizie şi control reală prin mijloace de înfăptuire a

voinţei sale.

Prin exercitarea controlului politic, puterea asigură finalizarea actelor şi realizarea intereselor

forţelor sociale pe care ea le reprezintă. Un alt aspect esenţial al puterii, care reproduce, de fapt,

modul său de generare într-o colectivitate rezidă în caracterul său relaţional şi asimetric, totodată.

Puterea se înfăptuieşte într-o relaţie social caracteristică, conducere-supunere, care constituie cele

două laturi inseparabile ale oricărui fenomen de putere. Între cei care exercită puterea şi ceilalţi

membri ai grupului se stabileşte o relaţie specifică ea constă în comunicarea şi executarea

hotărârilor. Acest fapt determină puterea să fie o relaţie asimetrică şi să exprime o diferenţă de

potenţial între cei care conduc şi cei care se supun. Existenţa acestui statut inegal între conducere şi

supunere în cadrul puterii nu trebuie să ascundă faptul că, în procesul realizării ei, cele două părţi se

influenţează reciproc, ceea ce determină ca puterea să fie o rezultantă a interacţiunii ambilor factori.

În evoluţia regimurilor totalitare, în locul supunerii obţinute prin metode persuasive, neviolente, se

obţine subordonarea exclusiv prin mijloace violente ( constrângere psihologică, violenţă fizică).

Legitimitatea regimului este contestată de majoritatea societăţii, deţinătorii puterii devin incapabili

să hotărască şi pierd controlul instrumentelor puterii publice sau exercită teroarea pentru a-şi

recâştiga poziţia pierdută. Regimurile democratice (care nu pot reprezenta nici ele tipuri ideale)

trebuie în mod necesar să echilibreze sau să determine compatibilitatea controlului exercitat de

putere asupra societăţii cu procedurile democratice pe care societatea la rândul ei le desfăşoară

pentru a menţine puterea. În cadrul sistemului politic al oricărei societăţi actuale, statul reprezintă

principalul instrument al puterii politice.

Puterea în concepţia lui Max Weber, reprezintă capacitatea cuiva de a realiza propria voinţă în

cadrul unor relaţii sociale, învingând rezistenţele posibile.24 Robert Dahl consideră raportul de

putere drept relaţia în care A poate impune lui B să facă ceva, care altfel n-ar fi făcut.25 Reţinem şi

interpretarea puterii de către H. D. Lasswell drept capacitatea de a produce efecte voite, care se 24 Max Weber „Economie et Societe”, Plon, Paris, 1971.25 Robert Dahl, „Power”, în „International Enczclopedia of Social Science, N.Y., The Free Press, 1969.

34

referă la alte persoane şi care permite recurgerea la sancţiuni dacă efectele dorite nu se produc.26

Stogdil (1952) spunea că :,,persoanele care ocupă poziţii despre care se presupune că necesită

abilităţi de conducător sunt subiecte convenabile şi potrivite pentru studiul conducerii,,27 J.l.

Moreno, analizând aspectele psihosociologiceale rolului spunea că mai întâi rolul este

asumat,acceptat,apoi se joacă rolul,care tolerează un anumit grad de libertate şi în final este posibilă

creaţia rolului, adică perspectiva unei largi iniţiative din partea conducătorului, se subliniază că

jocul de rol cere spontaneitate, creativitate,nonstereotipie.

Autoritatea, influenţa socială, prestigiul,climatul psihosocial au făcut obiectul multor studii

descriptive. La începutul acestui secol, Alfred Binet (1900) deschidea calea cercetărilor

experimentale, (în acest domeniu)prezentând un studiu referitor la sugestibilitatea în grupurile mici.

Este vorba de influenţa liderilor asupra comportamentului celorlalţi membri ai grupului. De atunci

lucrările experimentale referitoare la autoritate s-au multiplicat continuu.

Unii autori propun ca ,,persoanei centrale,,să i se asocieze termenii de stimă sau consideraţie,

implicând de fapt recunoaşterea valorii acelei persoane sau cu alte cuvinte prestigiul de care se

bucură.

În analiza autorităţii trebuie delimitate următoarele momente:

1. autoritatea valorilor, sarcinilor,normelor de respectat

2. autoritatea funcţiilor,mai ales a celor de conducere,ca expresie a recunoaşterii necesităţii lor

pentru funcţionarea normală a acelui grup

3. autoritatea persoanelor care ocupă funcţii de conducere

Autoritatea sarcinilor,normelor şi valorilor are caracter important în plan social, iar cea individuală

este dinamică, schimbătoare dar şi cea mai convingătoare latură a întregii structuri a autorităţii în

ansamblul ei. Problema autorităţii andividului este analizată ca problemă a conducerii de aceea,

selecţia şi pregătirea cadrelor de conducere preocupă în mod deosebit pe angajatori dar şi pe

formatori.

26 Lasswell D, Harold Politics: Who Gets, What, When, How (1938); „Power and Society”, Yale Univ. Press, New Haven, 1950.

27 Ibidem35

COMPETENŢA PENTRU SARCINĂ

Aptitudinea specifică pentru sarcină a unui grup nu presupune a priori, ca ea să fie un

determinant şi al conducătorului. Conducătorul trebuie să ştie să se înconjoare de persoane

competente şi nu numai de tehnicieni. De cele mai multe ori, cercetătorii se întreabă dacă liderii se

impun grupului printr-o competenţă reală, sau, numai pentru că ei par competenţi în percepţia

36

coechipierilor lor?

Sarcina este de fapt baza structurii de interacţiune care se dezvoltă în grup, ea condiţionează şi

procesele de influenţă care se dezvoltă. Emergenţa unui lider într-un grup depinde şi de competenţa

sa tehnică. Cu cât sarcina devine mai specializată, cu atât mai mult expertul tehnic are tendinţa de a

se ipune grupului. Când sarcina este mai puţin tehnică, în special în grupele de discuţii libere,

aptitudinea specifică pare să joace un rol secundar. La o analiză mai profundă se poate aprecia că se

conturează trei factori importanţi şi anume: activitatea,capacitatea pentru sarcină şi popularitatea.

În funcţie de care se poate distinge o tipologie de roluri-este vorba de specialistul tehnic şi

specialistul social.

Relaţia dintre atitudinea liderului şi climatul grupului a fost evidenţiată prin studiile efectuate de

Lippitt, în experimentele sale a creat un climat de grup artificial pentru a vedea cum influenţează

atitudinea liderului comportamentul membrilor grupului şi ce se întâmplă în grup. Deşi

experimentele au fost efectuate pe copii,se pot trage concluzii cu privire la tipul de lider, la

conducere.

Modelul liderului autoritar-este caracterizat prin următoarele: toate direcţiile de acţiune, planurile

sunt stabilite de şef, procedeele şi tehnicile de asemenea aparţin tot şefului, fiecare regulă este

prescrisă atunci când doreşte şeful, viitoarele direcţii de acţiune rămân mai mult sau mai puţin

nesigure. Şeful impune de regulă,sarcina particulară precum şi asociaţii în muncă pentru fiecare

membru,şeful este cel care distribuie recompense( complimente,premieri,distincţii)şi pedepse,într-o

manieră personală,fără a motiva în vreun fel aceste acte.

Modelul liderului democratic- înainte de a trece la acţiune se deliberează împreună cu membrii

grupului privitor la hotărâri,şeful este cel care prezintă viziunea de ansamblu asupra avtivităţii,pe

etape mari,iar atunci când sunt necesare sfaturi tehnice,membrii pot apela la şef,care, le prezintă 2-3

alternative din care,în mod democratic se alege varianta convenabilă pentru mai mulţi, şeful îşi

păstrează obiectivitatea în aprecieri şi critici,care au ca suport de susţinere faptele.El încearcă să se

comporte ca membru al grupului fără o implicare efectivă mare. Studiile ulterioare cu privire la

liderul autoritar şi democratic au surprins că: liderul autoritar este legat de o mai mare eficienţă a

grupului comparativ cu cel democratic care este legat de un moral mai ridicat al grupului. O

problemă cu însemnătate efecte practice o reprezintă asigurarea celor chemaţi să participe la

identificarea soluţiilor cu un bagaj informaţional apt să le ofere baza obiectivă a participării în

cunoştinţă de cauză. Lipsa informaţiei absolut necesare rezolvării unei probleme, face ca

37

participarea în sine, chiar instituţionalizată, să nu-şi valorifice potenţialul. De accea, se impune o

condişie pe care liderii de succes o respectă: informaţia să fie în prealabil selectată, preluată şi

comunicată la timp de către şef tuturor membrilor grupului chemaţi să ia parte la elaborarea

deciziei. La nivelul individului sau al organizaţiei hotărârea rezumă procesul de prelucrare a

informaţiilor, de evaluare a posibilităţilor, de asumare a riscului implicat de incertitudine. În ciclul

acţiune-informaţie-acţiune, momentul raţional de cunoaştere, de înţelegere este legat de capacitatea

moral-volitivă a decidentului. Nu rareori forţa personalităţii conducătorului, tăria lui de caracter,

autoritatea şi prestigiul său, coeziunea şi sentimentul de grup sunt variabile psihosociale ce îşi pun

amprenta asupra rezultatelor deliberării. „Nu permiteţi ca deciziile voastre să fie inflenţate de ceea

ce vă place sau nu vă place. Cu cât veţi face aceasta mai mult, cu atât mai îngustă vă va deveni

viziunea”.28

În principiu, se admite că forul de decizie este un element strict raţional care, confruntat cu

anumite probleme, caută soluţiile cele mai adecvate pentru realizarea lor. În realitate, lucrurile nu se

petrec chiar aşa, deoarece nici un om sau un grup, oricât de competenţi ar fi, nu rezolvă totul după

criterii şi procedee strict raţionale, asemenea unui calculator electronic. În orice decizie, intră şi o

oarecare „doză” de determinare de natură afectivă, de domeniul prejudecăţilor, al obişnuinţelor, al

rutinei şi chiar de domeniul ambiţiilor, intereselor şi aspiraţiilor personale. La acestea se adaugă şi

faptul că un decident – individ sau grup – nu acţionează izolat, ci se află întotdeauna într-un anumit

context psihosocial care exercită, direct sau mediat, o anume influenţă.

După cum am mai subliniat decizia este o opţiune, o alegere din mai multe variante posibile.

Dacă pentru rezolvarea unei probleme nu există decât o singură soluţie, decizia adoptată nu este

propriu-zisă o decizie. Nici dacă apar mai multe căi posibile, însă numai una dintre ele este în mod

indiscutabil cea mai bună.

De asemenea, prezintă importanţă nu numai cine ia decizia, ci şi cum anume o ia. Se are în

vedere, sub acest aspect, că pot fi decizii spontane – întemeiate pe intuiţie şi experienţă, pe rutină –

şi decizii gândite, pe baza de documentare, studii, consultare. Dacă în cazul primului tip de decizii

ştiinţa încă nu a elucidat pe deplin factorii ce determină succesul unora dintre acestea – cu excepţia

unor variabile ca nivelul de pregătire, gradul de inteligenţă, experienţa şi curajul de a risca, de a-şi

asuma răspunderi – cele gândite au fost mult mai temeinic analizate, stabilindu-se pe această bază

28 Arădăvoaice, Gheorghe, „Dimensiuni definitorii ale personalităţii liderului”, Editura Antet XX Press, 2006 , p.6538

chiar şi unele principii, norme şi reguli ce asigură eficienţa lor. Iată câteva din aceste principii

utilizate de liderii performanţi:

Principiul definiţiei. Se poate ajunge la o decizie logică dacă problema care trebuie

rezolvată este mai întâi corect definită. Nu se poate soluţiona corespunzător o chestiune

insuficient de bine conturată, formulată; ca atare, înainte de a se elabora o decizie este

necesar să se stabilească riguros ce anume este de rezolvat.

Principiul justificării suficiente. O decizie logică trebuie luată pe baza unor motive bine

analizate, care să o justifice nu numai în gândirea celui care o ia, dar şi a altora, în aşa

măsură încât oricine ar fi chemat să rezolve problema să ajungă la aceeaşi decizie sau la una

apropiată.

Principiul identităţii. În luarea deciziilor este necesar ca faptele implicate să aibă aceeaşi

semnificaţie cu faptele de referinţă, iar în cazul aceluiaşi gen de fapte, ele să nu fi primit în

răstimp semnificaţii diferite, în funcţie de modificările ivite în locul şi timpul în care se

petrec.

Principiul luării deciziei la cel mai jos nivel cu putinţă. De ce? Se apreciază că acolo se

cunosc îndeaproape problemele, deci oamenii sunt mai bine informaţi şi în al doilea rând,

executanţii sunt în contact nemijlocit atât cu decidentul, cât şi cu relaţiile cu care se

confruntă şi, în consecinţă, va rezulta şi o bună motivare a persoanelor care trebuie să aplice

decizia adoptată.

În activitatea oricărui conducător pot să fie luate, în unele momente şi situaţii, şi decizii

eronate, aflate în contradicţie cu realitatea, cu posibilităţile de aplicare a lor, cu resursele umane, de

timp sau materiale aflate la dispoziţie. Iată doar câţiva dintre factorii ce pot duce la decizii greşite:

Informaţii insuficiente, parţiale sau neconforme cu realitatea;

Selectarea fără discernământ sau pe temeiul unor criterii confuze a datelor şi informaţiilor

necesare adoptării deciziei;

Mentalitatea lui „vom trăi şi vom vedea ce vom face, până atunci mai este timp”, un fel de

„văzând şi făcând”, fără nici o concepţie şi o strategie deliberată, gândită dinainte;

Exacerbarea rolului experienţei personale, tendinţa de a identifica situaţia prezentată cu

aaltele, din trecut şi de aici încercarea de a formula soluţii care s-au utilizat cândva fără a

avea în vedere că totuşi condiţiile sunt doar în aparenţă aceleaşi;

39

Concentrarea pe soluţii care rezolvă situaţii punctuale, de scurtă durată, neglijând efectele

lor pe termen lung;

Starea psihofizică precară în momentul adoptării deciziei de către lideri, un grad accentuat

de oboseală sau aflarea sub impactul unor emoţii negative puternice.

Fiecare din aceşti factori pun cu pregnanţă în evidenţă nevoia de realism, luciditate şi discernământ

a conducătorului, a unei viziuni realiste asupra tuturor elementelor care influenţează, într-un fel sau

altul, adoptarea unei decizii, pragmatismul şi viabilitatea lui.

În discuţiile purtate înainte de luarea deciziilor adevărul trebuie să prevaleze şi nu tu, chiar

dacă eşti liderul. Oamenii trebuie să aleagă în funcţie de cele mai bune argumente, nu să fie de

acord cu afirmaţiile şefului. „rolul tău rămâne în continuare cel de a convinge, de a sintetiza, de a

articula consensul sau chiar de a decide în cazul în care consensul lipseşte. Vei avea nevoie însă de

oameni care să dezbată subiectul în jurul tău, care să nu fie de acord cu tine, care să se opună

civilizat”.29

POPULISM ŞI DEMAGOGIE

În sens general, o persoană descrisă prin adjectivul,,populist,,este o persoană care urmăreşte să

câştige popularitate, să îşi atragă adepţi prin diverse mijloace, uneori prin promisiuni fără temei.

,, Majoritatea cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socioumane consideră că includerea unui

29 Ardăvoaice, Gheorghe, Dimensiuni definitorii ale personalităţii liderului, Editura Antet, Bucureşti, 2006, p. 68.40

politician în categoria populiştilor impune trei condiţii: discursul demagogic,carisma şi o calitate

definită generic prin sintagma,,priză la public,,.

În funcţie de abordare şi de definiţia utilizată,diferiţi autori au întocmit liste mai lungi sau mai

scurte de personalităţi politice care se încadrează în categoria liderilor populişti,,30 Populismul este

considerat o doctrină politică care urmăreşte să apere interesele oamenilor obişnuiţi împotriva unei

elite care a abdicat de la îndatoririle sale. ,,În literatura de specialitate există o multitudine de

definiţii ale populismului, care, după cum arăta sociologul olandez Rene Cuperus, se pot reduce la

ideea că ,,populismul este o formulă ideologică prezentând poporul ca o entitate omogenă care se

confruntă cu o elită tehnocrată coruptă care a trădat interesul majorităţii.Poate fi asociat populismul

cu o anumită orientare politică? În ultimele decenii,liderii unor mişcări populiste din întreaga lume

au pretins că se situează atât la dreapta,cât şi la stânga eşicherului politic, dar au existat şi populişti

care au susţinut că nu sunt nici de stânga,nici de dreapta,nici de centru,,31 Liderii mişcărilor

populiste s-au angajat,fără excepţie,când vor ajunge la conducere să facă dreptate şi să lupte

împotriva celor corupţi pentru oamenii săraci. Populismul se caracterizează prin politici împotriva

regimului adesea include, în special în zona de extremă dreapta, concepţii naţionaliste, rasiste sau

elemente de fundamentalism religios. Adesea conducătorii populişti utilizează o retorică specifică,

pretinzând că reprezintă majoritatea cetăţenilor (poporul-naţiune). Frecvent ei se adresează însă şi

locuitorilor unei anumite regiuni sau unei clase sociale specifice,cum ar fi fermierii,clasa de

mijloc,sau generic,,săracilor,,.

,,Deşi aducător de rezultate politice măsurabile,populismul nu constituie o calitate pe care

politicienii se grăbesc să şi-o atribuie(.....) Un alt aspect ce merită menţionat este acela că în

literatura de specialitate se face distincţie între,, populişti bine intenţionaţi,,şi

simpli,,populişti,,nuanţa negativă a termenului fiind asociată celor din urmă,,32 Neopopulismul

constituie denumirea dată de către unii autori noilor forme de manifestare a populismului în epoca

globalizării, înregistrate la începutul anilor 90, îndeosebi în ţări din America Latină. Ele diferă

radical de populismul secolului 20 prin faptul că redefinesc şi combină într-o manieră originală

orientările politice extreme( stânga-dreapta), încorporând noile media ca mijloace ale răspândirii în

masă a doctrinei specifice. ,,În opinia lui A.Dorna (2004,p.229),,,estomparea valorilor modernităţii

şi prăbuşirea valorilor democratice,, sunt principalii factori care au legitimat răspândirea,la o scară

30 Blidaru,Horaţiu, Psihologie Politică, Editura Pro Universitaria, Bucureşti,200731 Ibidem,p:15032 Ibidem, p:151

41

tot mai largă,a manipulării şi demagogiei instrumente favorite ale populiştilor de pretutindeni şi din

toate timpurile,,33 Acest ,,curent,, a luat naştere deoarece pierzându-şi încrederea în instituţii,

indivizii acceptă mesajele celor care le spun ceea ce vor să audă.

Prezenţa tot mai frecventă a acestei ideologii false sau pseudo-ideologii poate fi explicată prin

faptul că oferă răspunsuri simple,pe înţelesul celor mai mulţi,la problemele din ce în ce mai

complexe ale lumii contemporane. În realitate, îmbrâţişarea unei astfel de soluţii constituie o simplă

amăgire. Constituind o alternativă în urmă cu două decenii,la începuturile industrializării şi

democraţiei reprezentative,ideologiile populiste sunt depăşite.

,, Populismul politic include:

- democraţia populistă,caracterizată prin apelul la o participare politică sporită, prin reforme de

genul referendumurilor populare

- populismul politic caracterizat prin apelul neideologic la popor, vizând constituirea unei coaliţii

- populismul reacţionar, de tipul celui promovat de guvernatorul de Alabama, George Corley

Wallace, adept al unei platforme politice posegregaţioniste

- dictatura populistă, de tipul celei înfiinţate de Juan Peron în Argentina,,34

DISCURSUL DEMAGOGIC

Termenul ,,demagogie,,(provenit din limba greacă, demos însemnând ,,popor,, şi agogos-,,care

conduce,,)se referă la o strategie politică pentru câştigarea şi menţinerea puterii politice care

speculează temerile şi aşteptările publicului, utilizând tehnici de retorică şi propagandă menite să îi

sporească popularitatea,apelând la teme naţionaliste sau populiste. Demagogii pot apela la erori 33 Ibidem, P:15334 Ibidem, p:159

42

logice,deşi persuasiunea face apel frecvent la sentimente şi mai puţin la raţiune. Cel mai adesea

demagogii apelează la jumătăţi de adevăruri, omisiuni sau distorsionări ale unui mesaj,cu scopul de

a obţine avantaje politice. Adolf Hitler este cu siguranţă un exemplu în acest sens, a fost un maestru

al demagogiei, apelând pentru a-şi consolida puterea,la prejudecăţile etnice şi naţionale ale

poporului german, căutând permanent,,ţapi ispăşitori,, şi neezitând să folosească mijloace de

intimidare pentru a genera teama adversarilor politici.

,,Demagogii utilizează numeroase metode pentru câştigarea încrederii publicului ţintă. O tipologie

frecvent citată a acestora face distincţie între metode care nu implică ,,violarea logicii,, şi metode

care implică ,,violarea logicii,,

Din prima categorie fac parte următoarele metode:

1. ,,Mere şi portocale,,- amestecul unor elemente care nu pot fi comparate

2.,, Jumătatea de adevăr,,- enunţuri care sunt adevărate doar într-un sens strict,dar încadrate în

context îşi pierd valabilitatea.

3.,,Falsa autoritate,,- apelul la autoritatea recunoscută a unei persoane dar într-un domeniu în care

expertiza acesteia este minimă sau nulă,,35.

În categoria metodelor care implică,,violarea,,logicii sunt incluse:

1. ,, Falsa dilemă,,-inducerea ideii că sunt posibile doar două opinii cu privire la un

anumit subiect.

2. ,, Demonizarea,,- identificarea adversarului ca o ameninţare majoră. Adesea această metodă

presupune fabricarea de,,ţapi ispăşitori,,pentrua-i învinui pe alţii de fapte pentru care nu sunt

responsabili.

3. ,, Sperietoarea,,- caracterizarea eronată a poziţiei adversarului,urmată de elaborarea de

argumente împotriva poziţiei atribuită premeditat eronat acesteia.

4. ,, Întrebarea prefabricată,,- lansarea unei întrebări care implică o activitate, o poziţie pe care

adversarul nu a desfăşurat-o sau exprimat-o niciodată,,36

35 Ibidem,p:16636 Ibidem,p:167

43

CHARISMA ÎN POLITICĂ

Termenul ,,charismă,,provine din limba gracă,însemnând ,,dar,, sau,,favoare divină,,. El se

referă la o trăsătură de personalitate relativ rar întâlnită la anumiţi indivizi,care include un şarm

extrem şi calitatea de a atrage simpatia celorlalţi, dublate de capacităţi de comunicare şi persuasiune

native deosebite. Noţiunea este greu de definit cu exactitate,în primul rând datorită absenţei unor

criterii unanim acceptate de caracterizare a acestei trăsături de personalitate. De regulă, termenul

44

este utilizat pentru a descrie un individ care deţine o capacitate ieşită din comun de a conduce,

persuada, inspira sau influenţa alte persoane. Persoanele înzestrate cu o astfel de personalitate atrag

într-o măsură ieşită din comun atracţia şi admiraţia semenilor lor. În limbajul curent, există

numeroşi termeni care descriu multiplele faţete ale unei astfel de trăsături: exuberanţă, energie,

şarm, ,magnetis,,personal,,etc.

În pofida puternicelor emoţii pe care le induc celorlalţi, indivizii charismatici degajă un calm

ieşit din comun,încredere,autenticitate,captează atenţia şi posedă foarte bune abilităţi de

comunicare(oratorice).

Deşi etimologia cuvântului,,dar divin,,sugerează că această trăsătură nu poate fi

achiziţionată,fiind înnăscută, după unii autori charisma poate fi învăţată sau dobândită. Un lider

carismatic poate determina masele sa acţioneze hipnotic, ignorându-şi astfel propriile convingeri.

Este adevărat că din varii motive într-o masă de oameni fiecare individ se comportă diferit decât ar

face-o în mod izolat, dar este greu de crezut ca un om poate fi manipulat fără ca el să mai fie

răspunzător de acţiunile sale. Acţiunile fiecăruia dintre oameni poartă în permanenţă amprenta

individualităţii şi a propriului sistem de reprezentare, a convingerilor şi a credinţelor personale. O

perspectivă diferită asupra comportamentului social ne este oferita de către Herbert Blumer (1900-

1972) care transformă contagiunea mentală despre care vorbea Le Bon în contagiune

comportamentala. În acest sens el propune o noua teorie: Teoria reacţiilor circulare. Aplicând

modelul lui Blumer la realitatea înconjurătoare putem oferi un caz pentru a exemplifica mai bine

teoria autorului. Să presupunem că la un moment dat intr-o rezerva de spital se găsesc mai mulţi

pacienţi internaţi, dintre aceştia unul dintre ei urmează a suporta o intervenţie chirurgicală peste un

scurt timp. Acest pacient este liniştit în ceea ce priveşte reuşita operaţiei pentru ca medicul în cauza

îi inspiră încredere, cu toate acestea el discută cu colegii de rezervă cu privire la practicile medicale.

Unul dintre ceilalţi pacienţi îi mărturiseşte că este neliniştit de faptul că medicii nu mai sunt atenţi

aşa cum obişnuiau să fie, oferindu-i câteva exemple de neatenţie a cadrelor medicale. Din acest

motiv pacientul care urmează sa fie operat se impacientează şi îi comunică interlocutorului sau

neliniştea sa.

Extrapolând putem spune că pe acelaşi principiu intervin şi schimbările de comportament in

cadrul unor grupuri. Membrii grupurilor interacţionează şi astfel îşi schimbă permanent reacţiile

unul în funcţie de celalalt, odată făcută o schimbare la nivelul comportamentului individual ea este

observată de către ceilalţi şi pentru ca interacţiunea nu încetează la nivelul grupului ceilalţi îşi vor

45

adapta, la rândul lor comportamentele. Deci se poate trage concluzia că acest fenomen de

contagiune comportamentala este un fenomen ciclic. În aceste condiţii putem afirma ca într-un grup

este aproape imposibil să determinăm cu exactitate comportamentele fiecărui individ ca urmare a

permanentelor schimbări la care se supune acesta.

În „Comportamentul colectiv” (1969) Herbert Blumer face o prima şi importantă dihotomie

intre mulţime si mişcări sociale, clasificându-le pe fiecare. Blumer găseşte ca exista cinci feluri de

mulţimi in funcţie de alcătuirea lor ele putând fi: întâmplătoare (spontane şi cu grad de participare

redus), convenţionale (organizate cu un scop precis), expresive (cu o puternică exprimare a

emoţiilor), active (participare numeroasa cu caracter activ ridicat) şi protestatare (caracter

convenţionalizat şi scop precis). La rândul lor mişcările sociale-sunt de mai multe tipuri: regresive

(întoarcerea la o forma anterioara a societăţii), reformiste (propun o noua societate), revoluţionare

(schimbarea radicala a societarii) si utopice (schimbarea radicala a societarii, dar fără un plan clar).

Aceasta a grupurilor intre mulţimi si mişcări sociale este importanta prin diferenţele care au loc

între acestea două. De pildă mulţimile au în centrul lor individul şi relaţiile pe care acesta le are cu

semenii săi din mulţime, pe când într-o mişcare sociala societatea este în centrul ecuaţiei iar

indivizii sunt importanţi prin prisma relaţiei lor cu aceasta. Ca şi Gustave Le Bon, Blumer nu

reuşeşte să facă o descriere completă a comportamentului colectiv, lăsând câteva aspecte ale

problemei nelămurite. În primul rând autorul nu explică în mod clar ce îi determină pe indivizi să se

alăture unii altora în comunităţi (fie ele mulţimi sau mişcări sociale). De asemenea nu se acordă

importanţa necesară liderului de grup şi calităţilor sale care îi propulsează în această poziţie.

O altă perspectivă, total diferită, asupra comportamentului social este oferită de către Ralph

Turner. Exista după părerea sa o continuitate între comportamentul de grup şi cel colectiv. Această

continuitate este dată de norma, interesând numai modalitatea în care ia naştere această normă. De

aceea această teorie poarta în cadrul psihosociologiei numele de Teoria emergentei normei. Astfel se

renunţă definitiv la cele enunţate de Gustave Le Bon prin Teoria contagiunii mintale.

Cu alte cuvinte întregul comportament social este explicat exclusiv prin intermediul

normelor; oamenii creează în permanenţă norme noi şi se ghidează după ele. Normele, la rândul lor,

pot fi schimbate pentru că ele izvorăsc din reprezentările pe care le are grupul respectiv despre

realitate. Se poate observa faptul că Turner nu operează nici un fel de diferenţiere între

comportamentul de grup şi cel colectiv, singura diferenţă fiind constituită de emergenţa acestor

norme. Se poate spune că într-un grup normele preexistă fiecărui individ în parte, ele fiind cerate

46

anterior, iar într-o masă mai mare de oameni (colectiv) ele fiind constituite ad hoc. Cu toate acestea

mulţimile au după părerea autorului o importanţă sporită în determinarea comportamentului social.

„Un rol important se acordă liderului care în cazul grupului are un comportament carismatic,

după un model administrativ, iar în cazul maselor mari, a colectivităţilor el are un comportament

partizan. Nu este lipsit de importanţă să precizăm faptul că într-un colectiv mărit există un subgrup

de unde emerg aceste norme care mai apoi sunt însuşite de restul membrilor, astfel acţiunile lor

fiind justificate prin încadrarea în normele respectiva. Aplicând teoria normei emergente după

modelul propus de Turner unor cazuri practice comportamentul social se poate explica în felul

următor. În cazul unui grup de indivizi exista norme prestabilite pe care toţi le cunosc şi le respecta

deşi nu se poate stabili cu precizie când au fost stabilite aceste norme. Două persoane merg să

cineze la un restaurant select. Bărbatul va intra primul în restaurant, va oferi un loc la masă

doamnei, va cere meniurile, amândoi respectând toate regulile pe care le presupune acest grup (cei

care iau masa în locuri publice). Amândoi respectă normele grupului respectiv, pentru că le cunosc,

deşi nu pot să precizeze clar cine sau când a inventat aceste norme. Astfel comportamentul lor

social s-a schimbat în funcţie de normele unui grup.

Aceeaşi explicaţie poate fi data si in cazul unui comportament colectiv al indivizilor în

grupuri mai mari. Toata lumea scandează lozinci la un miting de protest cu un scop, cu toate acestea

unui singur individ ii va fi greu sa explice de ce a ales să folosească o anumită lozincă şi nu alta.

Teoria normei emergente aplicată comportamentului colectiv ne poate lamuri astfel. Exista în cadrul

acelui miting un grup de agitatori care are un lider, acesta va şti în fiecare moment în funcţie de

starea mulţimii ce sloganuri să lanseze împreună cu apropiaţii săi. Aceste sloganuri vor fi adoptate

imediat şi de către ceilalţi participanţi la miting.

Deci constatăm că, comportamentul social s-a schimbat in funcţie de unele norme care au

fost elaborate instantaneu in cadrul masei, si adoptate de către fiecare.”37

Toate aceste teorii pe care le-am prezentat mai sus încearcă să explice comportamentul

social pornind de la mulţimile de indivizi. Astfel mulţimile capătă un statut de entitate independenta

de voinţa maselor.

În 1962 James Devies lansează o nouă abordare a comportamentului social prin care autorul

37 Alexandre, Dona, Liderul charismatic, Bucuresti, Ed Antet, 2004, p: 36.47

doreşte să destrame falsul mit al mulţimilor şi să explice exact rolul acestora. În acest scop el

concepe o noua teorie Teoria curbei în J sau Teoria convergentei.

În toate societăţile poate apărea o deprivare absolută, ceea ce este o urmare clară a

inegalităţii indivizilor, insa se poate observa şi o deprivare relativă atunci când individul constată că

există o disonanţă între cele meritate şi cele obţinute. Această diferenţă este cauzatoare de tensiuni

motiv pentru care pot apărea conflicte. Davis porneşte de la ideea ca indivizii îşi stabilesc aşteptări

legate de satisfacerea trebuinţelor personale. În cazul în care între satisfacerea trebuinţelor şi

posibilităţile de realizare a acestora este o diferenţa apare o tensiune care generează frustrare, care la

rândul sau poate genera agresivitate. Legătura între frustrare şi agresivitate este clară ele sunt într-o

relaţie de direct proporţionalitate: cu cât frustrarea este mai mare cu atât agresivitatea (sau riscul

apariţiei ei) este mai mare.

În funcţie de această relaţie frustrare - agresivitate indivizii se pot găsi în trei situaţii: când

nu-şi pot realiza trebuinţele personale (situaţie caracteristică societăţilor arhaice), când trebuinţele

se pot realiza dar lipsesc posibilităţile de înfăptuire a acestor lucruri (situaţie caracteristică

societăţilor moderne) şi când cresc atât nevoile cât şi modalităţile de realizare a lor. În toate aceste

cazuri frustrarea este prezentă iar indivizii îşi canalizează energiile şi eforturile pentru a elimina

tensiunile acumulate. De cele mai multe ori ei se asociază în mişcări sociale şi astfel ei adoptă un

comportament social care este rezultatul canalizării forţelor tuturor de luptă, împotriva cauzei

producătoare de frustrări.

Trebuie să precizăm că există anumite variabile care pot potenţa această legătură între

frustrare şi violenţă cum ar fi: mediul de viaţă (familia se împotriveşte satisfacerii trebuinţelor),

tradiţia culturala (anumite norme culturale sunt împotriva îndeplinirii nevoilor), sistemul politic (o

anumita doctrina politica poate indeplini individul de la realizarea dezideratelor sale). /După cum

am obişnuit vom aplica modelul lui Davies de explicare a comportamentului social al unui exemplu

pentru a putea analiza aceasta teorie. Conform acestui model de teorie explicaţia comportamentului

social al celor implicaţi în Revoluţia română din decembrie 1989 poate fi explicata în felul următor.

Mai mulţi oameni care erau împiedicaţi în principal de către sistemul politic şi apoi de către condiţii

particulare şi-au canalizat eforturile pentru a înlătura factorul care gera tensiunea (sistemul politic

comunist).

Din toate cele descrise anterior putem să observăm faptul că în toate teoriile care explică

într-un fel sau altul comportamentul social există cel puţin o parte comună şi anume faptul că în

48

general grupurile de indivizi, mulţimea, societatea urmăreşte în comportamentul său un anumit tip

de acţiuni pe care le întâlneşte la un conducător al ei. Un bun lider este mai mereu urmat de către

mase datorita imaginii sale care inspiră siguranţă şi putere. Este deci important să stabilim care sunt

acele calităţi care îi face pe un simplu membru al unei comunitari un lider convingător pentru ca de

el depinde în mare măsura comportamentul social al celorlalţi. Revenim la teoria de tipul stimul

contagiune mintala a lui Gustave Le Bon care vorbeşte despre un bun lider. Trebuie deci să punctăm

câteva din caracteristicile pe care le dă autorul unui bun conducător al mulţimilor. Acest conducător

trebuie să aibă puterea de a hipnotiza masele astfel încât acestea să-l urmeze orbeşte, el trebuie să se

bucure de un prestigiu larg, să respecte normele pe care oamenii le preţuiesc cel mai mult, să fie

violent in limbaj, să aibă un mesaj simplu, clar şi mai ales constant şi nu în ultimul rând sa fie

defăimător dar sa nu folosească violenţa fizică.

Serge Moscovici introduce în tema liderului şi a relaţiei sale cu comportamentul social un

nou termen: autoritate carismatică. În lucrarea „Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”

(1994), dă explicaţia autorităţii carismatice ca fiind o dominaţie mai puţin prin intermediul unei

trăsături fizice şi mai mult printr-o forţa care izvorăşte din interior. Este interesant faptul că în sens

tradiţional cuvântul “carisma” se refera la un personaj sacru, iar in zilele noastre conducătorii cu

carismă devin obiectul adoraţiei maselor. Totuşi carisma se bazează mai mult pe credinţa maselor şi

mai puţin pe talentele personale ale unui individ anume. Relaţiile pe care masele le întreţin cu

conducătorul lor sunt foarte personale, sunt relaţii subiective bazate pe o iluzie de reciprocitate. Este

interesat de aflat cum ia naştere un astfel de conducător. Circumstanţele sunt foarte dramatice,

atunci când are loc o ruptura sociala majora, când oamenii sunt descumpăniţi şi consideră că totul în

jurul lor se năruie ei caută în mod inconştient un astfel de reprezentant care sa le dea siguranţa că

situaţia se va remedia.„Liderul carismatic operează la nivelul societăţii cu noţiuni antagonice. El

seduce masele prin nostalgia trecutului dulce, dar aminteşte mereu de tragismul situaţiei prezente; el

este în acelaşi timp superior tuturor celorlalţi dar si asemenea lor. Curios este faptul că dacă o

persoana obişnuită ar emite acelaşi tip de mesaj, masele s-ar comporta total diferit, reuşind să

sesizeze falsitatea lui, cu toate aceste ele nu reuşesc să privească în profunzimea sa atunci când

mesajul le este prezentat de către o persoana cu carismă. Aşadar rolul carismei liderului este decisiv

în influenţarea comportamentului maselor.”38

38 Alexandre, Dona, Liderul charismatic, Bucuresti, Ed Antet, 2004, p :6249

PERSPECTIVA PSIHOSOCIALĂ ASUPRA MASS-MEDIA ŞI OPINIEI PUBLICE

Sistemul mass media asigură circulaţia informaţiilor, opiniilor, interpretărilor şi abordărilor

considerate a avea semnificaţie socială, reprezintă o adevărată legătură informaţională între diverse

părţi şi segmente sociale. Nu discutăm acum dacă media acţionează în numele opiniei publice; este

cert, însă, că ele contribuie la cristalizarea şi, apoi, la promovarea unor orientări, curente dominante,

50

preocupări ale opiniei publice. Există teorii şi interpretări care consideră că impactul media asupra

opiniei publice este hotărâtor, aşa cum alte interpretări apreciază că putem vorbi despre o influenţă

minimă. Dincolo de diverse abordări, legătura dintre mass media şi opinia publică apare limpede şi

nu este de nimeni contestată. Valorile acordate acestei conexiuni sunt diferite; dar nimeni nu pune la

îndoială realitatea şi consistenţa conexiunii propriu-zise. Cel mai semnificativ lucru în această

privinţă este faptul că momente importante – am putea spune nodale – ale studiului opiniei publice

sunt organic legate de prezenţa din ce în ce mai dominatoare a mass media; într-o anumită măsură,

putem spune că studiul opiniei publice se dezvoltă sub o somaţie: somaţia descifrării impactului

mass media. Sub puternica impresie a acestui impact, a apărut unul dintre primele mari studii de

sine stătătoare despre opinia publică, scris de Walter Lippmann imediat după primul război mondial,

apoi toate teoriile care vorbesc despre atotputernicia media în formarea opiniei publice, apoi cele

care susţin efectele minimale ale media, apoi toată suita de interpretări care încearcă să identifice şi

să promoveze un model mai echilibrat al acestei intercondiţionări. Istoria ultimelor opt decenii

poziţionează opinia publică şi mass media într-un binom organic. Nu se poate vorbi despre opinie

publică în afara mass media, cum orice analiză a mass media fără raportarea absolut necesară la

opinia publică este lipsită de principalul sistem de referinţă. De aceea, ni se pare necesar ca primele

două cursuri să le dedicăm opiniei publice. ,,Este extrem de dificil să defineşti sau măcar să

caracterizezi opinia publică. Complexitatea de netăgăduit a conceptului este accentuată de faptul,

incontestabil şi el, că multe asemenea demersuri nu sunt animate de preocuparea de clarificare

conceptuală, cât mai ales de dorinţa de a câştiga sprijinul opiniei publice. Un autor de indiscutabil

prestigiu, precum Harwood L. Childs, găseşte că termenul de „opinie publică” nu poate fi discutat

în general, ci, asemenea noţiunii de „vreme”, poate fi înţeles numai dacă este raportat la un context

precis, în legătură cu probleme şi obiective precise. De pildă, meteorologii nu cercetează „vremea”

în general, ci „condiţiile atmosferice într-un anumit loc şi într-un anumit timp”. Astfel definit,

termenul „vreme” devine „semnificativ şi poate fi studiat”. La fel ar trebui procedat, spune autorul

american, şi cu noţiunea de „opinie publică”, deoarece ea nu poate fi definită decât în legătură cu un

public specific şi cu anumite probleme care îl preocupă. În felul acesta, am putea vorbi despre starea

opiniei publice, despre cauzele care o fac să fie într-un fel sau altul, despre schimbările previzibile

ce pot avea loc ,,39.Potrivit lui Vincent Price, conceptul modern de opinie publică este, în cea mai

mare parte,un produs al Iluminismului şi se asociază cu momentul în care distincţia dintre stat şi

39 Harwood L, Childs, An Introduction to Public Opinion, p. 4251

societate,dintre persoane oficiale specializate şi publicul larg devine parte integrantă a concepţiilor

democratice şi liberale din secolul al XVIII-lea. În această perioadă, termenii mai vechi, de

„opinie”şi „public” se reunesc într-un termen cu totul nou, cu înţelesul de judecăţi colective în afara

sferei guvernării, dar care au impact asupra procesului de luare a deciziei.Faptul că ambii termeni

componenţi – „opinie” şi „public” – aveau deja înţelesuri multiple a făcut ca noul concept să fie

greu de definit. „Opinia” avea în vedere atât aspecte raţionale, de natură cognitivă (o formă de

cunoaştere, chiar dacă inferioară), cât şi procese non raţionale şi de natură socială (opinia ca

expresie a tradiţiei, a cutumei exercită un gen de presiune asupra membrilor comunităţii respective).

„Public” avea fie un înţeles etimologic (derivat din latinescul populus),alteori se asocia cu lucrurile

la care accesul este comun, iar în alte cazuri el se referea la probleme de interes comun, la probleme

oficiale, la probleme legate de stat. De exemplu, înainte de 1830,conform dicţionarelor franţuzeşti,

antonimul cuvântului „public” nu era „privat” , ci „particular”,„individual” (publique/

particulier).Există istorici care consideră că termenul are origine englezească, dar, în general,

J.J.Rousseau este creditat că ar fi folosit pentru prima oară termenul l’opinion publique, în anul

1744.Oricum, deja în jurul anului 1780 termenul va fi folosit din ce în ce mai frecvent de scriitorii

francezi, pentru a se referi mai degrabă la un fenomen politic decât la unul social, de multe ori în

conjuncţie cu „binele public”, „spiritul public”, „conştiinţă publică” .

Mai târziu, ceea ce s-a numit „modelul clasic” al opiniei publice, deci modelul preconizat de

Iluminism a fost criticat mai ales pentru faptul că opinia publică este prezentată ca fiind raţională,

critică, egalitară. De exemplu, chiar dacă J. J. Rousseau considera că indivizii trebuie să participe

în mod liber şi deschis la dezbaterile cu privire la deciziile colective, că numai în felul acesta se

poate ajunge la „voinţa generală” nu precizează cum se rezolvă eventualele tensiuni şi conflicte

dintre voinţa colectivă şi interesul individual. Modul în care ia naştere opinia publică dintr-o masă

de interese individuale va rămâne una dintre dilemele filosofiei politice liberale. Încercând să

rezolve această ambiguitate, mulţi autori au portretizat opinia publică drept un tribunal anonim şi

impersonal, o forţă care transcende individului, reflectă un bine comun şi nu este un simplu

compromis între multiple interese individuale.Aspecte de interes pentru modul în care este

conceptualizată astăzi opinia publică sunt relevate de filosofia iluministă, dar şi de perspectivele

utilitariste (J. Bentham şi J. S. Mill), sau cele cu privire la democraţia reprezentativă (J. Madison).

Spre deosebire de J. J. Rousseau, filosofii utilitarişti considerau că oamenii au ca principal obiectiv

satisfacerea nevoilor personale, deci societatea este compusă din indivizi care caută să-şi

52

maximizeze interesele şi foloasele, ceea ce impune existenţa unui mecanism care să armonizeze

aceste interese disparate. Mecanismul imaginat de aceştia era regula majorităţii, stabilită prin

alegeri regulate. În această perspectivă, opinia publică era văzută ca reprezentând „interesele

agregate ale oamenilor care fac parte dintr-o comunitate”, statul având rolul de arbitru, de a menţine

echilibrul între indivizi şi grupurile preocupate de a-şi maximiza interesele. Dacă în concepţia

liberală clasică, opinia publică este o modalitate de realizare a binelui comun, prin participarea

continuă a publicului la dezbateri raţionale, pe baze egalitare, în concepţie utilitaristă, opinia

publică ia naştere în procesul de maximizare a intereselor individuale, pe baza aplicării regulii

majorităţii. Opinia înseamnă evaluarea unei probleme, a unui context, a ceva precis, făcută de către

cineva anume. Deci, când vorbim despre opinie, trebuie să precizăm neapărat obiectul ei(domeniul

de referinţă) şi subiectul ei. În cazul opiniei publice, obiectul asupra căruia se pronunţă poate fi

precizat. Dificultăţile încep când este vorba să precizăm subiectul. Cine este subiectul opiniei

publice? Societatea în ansamblu? Dar aceasta nu poate gândi unitar. Grupurile? Dar ele

suntnumeroase şi ghidate de valori, interese, preocupări diferite. Este semnificativ în această

privinţă că primii autori care vorbesc despre opinie publică nu precizau exact ce grup de persoane

au în vedere.De exemplu, opinia publică era echivalată, la modul implicit, cu opinia „oamenilor de

litere”francezi, care îşi auto-atribuiseră, în mare parte, rolul de arbitri ai problemelor sociale şi

politice.De aceea, nu este exagerat să spunem că acest concept are de la început în substanţa sa ceva

paradoxal, prezintă chiar un gen de malformaţie congenitală. Opinia trebuie să aibă neapărat

unsubiect, iar subiectul opiniei publice nu poate fi, pur şi simplu, identificat cu precizie. Aşa

vomînţelege de ce încercările de definire a opiniei publice fie au ipostaziat o realitate

supraindividuală,fie au considerat că adevăratul subiect este individul, opinia publică nefiind decât

suma opiniilor individuale.

ELEMENTE ALE COMPORTAMENTULUI POLITIC

CONCEPTUL DE PARTICIPARE POLITICĂ

TEORII EXPLICATIVE ALE ABSENTEISMULUI ELECTORAL

Campaniile electorale sau „functia” electoralã — activitãţi politice inerente ori de câte ori se

încheie un ciclu de guvernare, o legislaturã, la termenele prevãzute de constituţie sau cu anticipatie

—îşi pun substanţial amprenta asupra modului în care partidele „cuceresc” alegãtorii, precondiţie a

preluãrii si exercitãrii puterii politice. Studiul sistematic a1 comportamentului partidelor în vederea

53

alegerilor şi faţã de evoluţiile —naturale sau dirijate — ale atitudinilor cetãţenilor cu drept de vot a

debutat, însã, la începutul secolului al XX- lea, iar în anii imediat urmãtori celui de-a1 doilea rãzboi

mondial s-a cristalizat într-o disciplinã ştiinţificã, denurnitã iniţial geografie electoralã, iar ulterior

sociologie electoralã40. Sociologia electoralã si-a deplasat treptat centrul de interes de la simpla

descriere şi localizare a distributiilor si tendinţelor politice ale corpului electoral spre anticiparea,

cât mai exactã, a opţiunilor alegãtorilor cu prilejul fiecãrei consultãri şi spre identificarea factorilor

care le determinã.

In perioadele electora1e, partidele îşi intensificã 1a. maxim activitatea şi, printr-o gamã variatã

de mijloace, încearcã sã influenţeze viaţa politicã, în general, comportamentul diverselor grupãri

ale populaţiei, în special. Actul electoral — prin care un cetãţean voteazã în favoarea unui candidat

sau a unor candidaţi aparţinând unuia sau unor partide anume — reprezintã un gest civic persona1.

Totusi, deplasarea spre cabina de vot şi opţiunea fiecãrui îndivid nu mai con-stituie decât într-o

mãsurã diminuatã rezultatul unor evaluãri ,decizii proprii, fiindcã alegãtorii suportã efectele

constante ale unorconditionãri de tip colectiv, exercitate asupra lor prin intermediul mijloacelor

modeme de comunicare şi persuasiune şi al sondajelor de opinie.

Campaniile electorale sunt inaugurate prin lansarea de cãtre partide a programelor, prin

stabilirea de alianţe si prin alcãtuirea listelor de candidaţi. Selecţionarea candidaţilor şi, mai cu

seamã, deter- minarea ordinii lor de prezentare reprezintã o prerogativã cu atât mai importantã cu

cât sistemul de votare pe bazã de ljstã avantajeazã net candidaţii plasaţi cel mai bine, ma.i în faţã.

De aceea, primele locuri, asa- zisele „ordine de utilitate”, al cãror numãr corespunde celui al

mandatelor obţinute la alegerile precedente, sunt cele mai cãutate si mai disputate.

Activitatea cea mai intensã, mai vizibilã si mai costisitoare din caxnpania electoralã —

atât pentru alegerile legislative şi prezidenţiale, cât şi pentru cele locale — este consacratã, timp de

câteva sãptâmâni, clifuzãrii programelor şi prezentãrii c andidaţilor. Acţiunile orgainizate, deosebit

de curate, sunt dirijate de specialişti în relaţiile cu pu-blicul si de consilieri politici. În acest interval,

cetãţenii cu drept de vot iau cunoştinţã de programele şii intenţiile partidelor, de bilantul fortelor de

guvemare, încercând sã-şi formeze o imagine despre fiecare fortã poljticã şi sã- şi contureze

intenţiile de vot. In aceastã perioadã, mitingurile şi reuniunile politice sunt frecvente, dar tele-

40 Frensor Gorgull, La sociologie ilectorale (France), âpud Georges Gurvitch,

Traiti de sociologie, tome 11, PUF, Paris, 1963, p. 46.54

viziunea, radio-ul şi presa scrisã sunt acelea care orienteazã opţiunea alegãtorului.

Mijloacele moderne de comunicare — televiziunea, presa scrisã, radio-ul, cinematograful

— ,sub putemica lor influenţã, cele „clasice” — mitingurile, afisele, reuniunile s.a. — reprezintã

canale ce întãresc şi „apropie” legãturile dîntre partide si conducãtorii acestora, pe de o parte, si

fortele sociale din rândurile cãrora îsi recruteazã suportul electoral, pe de altã parte. Toate acestea,

în conformitate cu reglementãrile legale din fiecare ţarã, transmit publicului, cu o anumitã

frecvenţã, mesajele provenind de 1a. diverse partide şi oferã o anumitã imagine despre fiecare

partid, despre raporturile dintre partide. Astfel, mijloacele moderne de comunicare contribuie la

stabilirea puterii electorale şi parlamentare a fiecãrui partid si la conturarea destinului fiecãruia în

viata politicã.

Pentru a obtine o imagine mai nuanţatã despre modul în care mijloacele moderne de

comunicare se implicã, în prezent, ca factori ai influentei importanţi în evoluţia rolului ‚ ‚ ftecãrui

partid în societate,vom urmãri, pe scurt, în ce mãsurã fiecare dintre a.cestea este capabil sa.

rãspundã nevoilor partidelor de a transmite forţelor sociale mesaje social-politice sj de a diri ja

atitudinile şi opţiunile politice.

Televiziunea s-a impus în ultimele decenii ca mijlocul cel mai apt si. satisfacã diverse

trebuinţe ale partidelor si sã tinã la curent cetãţenii cu problemele mari ale momentului. Statutul

privilegiat al televiziunii în domeniul comunicaţiei politice, de releu între partide, între acestea si

celelalte in stituţii social-politice, între partide si elec -torat este explica.t prin mai multe cauze.

Totusi, principalul element care îi oferã posibilitatea de a beneficia de o atracţie la public mai mare

decât a celorlalte mijloace de comuncare ţine de faptul cã ea. „stie” în general cel mai bine sã

rãspundã

aşteptãri1or tuturora., transmitând informatii si imagini. Televiziunea este net avanta.jatã de faptul

cã trãim în „era imaginilor”, a impresiilor mereu noi care modeleazã gândirea colectivã si ind

ividua1ã, care afecteazã opiniile colective si individuale despre oameni, despre lumea

înconjurãtoare. Apariţia principalilor conducãtori de partide pe micul ecran oferã majoritãţii

populaţiei posibilitatea nu de a- i cunoaste, ci de a- i v e d e a .

Sansa de „a aduce” cadrele partidelor în locuinta fiecãruia pentru a participa la dezbateri,

55

1a. mese rotunde, pentru a rãspunde 1a întrebãri constituie un avantaj exclusiv al „micului ecran”41.

Ziarele, de pildã, pot sã arate, prin intermediul fotografiilor, aceste cadre, dar nu în acţiune,

nu în miscare, iar radio-ul le poa.te reproduce doa.r vocea.Capacitatea emisiunilor de televiziune de

a determina oamenii sã urmãreascã si sã urmeze preocupãrile partidelor, sprijinindu-le în alegeri,

abilitatea de a transmite precis aceleaşi gânduri, aceleasi tipare întregii natiuni, în fiecare zi,

avantajeazã partidele mari. Prin aceasta, „micul ecran”

tînde sã-si asume funcţii conservatoare, de „atestare” a legitimitãţii partidelor puternice.

Telepresa explicã oamenilor realitatea dintr-o perspectivã unilateralã, limitându-se la ceea ce

spun si la ceea ce evitã sã spunã reprezentanţii partidelor în cauzã. Golul pe care ea. îl creeazã în

comunicaţia politicã, indispen-sabilã în relaţiile partidelor cu cetãţenii, este acoperit într-o anumitã

mãsurã de alte mijloace, care astfel îsi me nţin sau recâstigã importanţa: ziarele.

Presa scrisã joacã un rol deosebit în difuzarea principalelor pre-ocupãri ale partidelor în largi

sectoare ale populatiei. Ziarele sunt considerate mijloace excelente pentru a transmite informaţii

generale, pentru a ţine anumite categorii sociale sub un anumit „control” politic, pentru a

inseraşperiodic — cu deosebitã întensitate în cam-paniile electorale — dezbateri politice, pentru a

trece în revistã princi-palele puncte programatice sau liniile directoare de actiune ale unui partid sau

ale altuia. Ziarele au cea mai mare disponibilitate de a adopta o linie politici. si de a orienta

informatiile si mesajele social-politice în functie de preocupãrile fiecãrui partid.

Comunicarea. realizatã de partide prin scris este avantajatã atât de progresele tehnicilor de

imprimare, de avântul instrucţiei publice, fiindcã numi.ruI cititorilor sporeste, cât şi de faptul cã ea

se a.dreseazã mai ales posibilitãtilor de analizã si de judecatã ale populaţiei.

Presa scrisã, având un conţinut mai raţional şi mai intelectual decât tele- viziunea, — care se

orienteazã mai ales spre elemente de ordin afectiv

—‚ imprimã un stil propriu propagandei partidelor, ea punând accen-tul pe idei, pe a s p e c t e

programatice, nu pe persoane sau personalitãţi din cadrul partidelor. Comunicarea scrisã, prin presã

şi carte, mai abstractã şi în general, mai logicã, se af1ã însã pusã oare-cum în discutie de avân tul

mijloacelor auditive, care relanseazã vocea în mesajul vorbit. Astfel, pa.rtidele au posib ilitatea sã se

41 Henri Piaget, La tilivisionpar cable commence demain, Librairie Plon, Paris, 1983, p.16.56

foloseascã atât de galaxia Gutenberg, cât şii de galaxia Marconi.

Radio-ul, prima experienţã a folosirii electronicii în comunicarea de masã, „a reabi1itat

cuvântul”42 şi rolul vorbirii în activitatea partidelor, consacratã difuzãrij ideilor şi programelor

proprii. Totodatã, radio- ul a oferit forţelor politice şi un puternic instrument de control social si de

persuasiune asupra electoratului. Tehnicile noi au permis renaşterea unor forme vechi de informare,

anterioare imprimeriei. Mult timp, cuvântul, contactul direct cu oratorul au fost considerate

procedee depãsite, iar audiţia pãrea cã îsi pierduse din importanţã în favoarea. lecturii. Radio-ul a

eliberat cuvântul de limitele de altãdatã si i-a conferit unrol substantial în comunicarea politicã din

zilele noastre, în climatul de competiţie dinire partide.

In societãtile dezvoltate, radio-ul este considerat un fel de „armã absolutã” în via.ţa politicã,

deoarece permite însumarea relativ uşoarã a unei mari varietãţi de mesaje, ce emanã de la partide si

de la con-ducãtorii acestora, precum şi confruntarea diferitelor puncte de vedere politice.

Propaganda. prin radio a devenit, de asemenea, mai ales datoritã tranzistorului, mult mai

comodã si mai ieftinã decât prin intermediul altor canale moderne de comunicare. Mijloacele

auditive nu constituie monopolul unui partid sau al altuia, ci se aflã la dispozitia diverselor curente

politice şi conducãtori. Radio-ul favorizeazã cultivarea interesului pentru politicã în rân-durile unor

categorii ale populaţiei ce sunt mai puţin atrase de preocupãrile partidelor de a-si difuza obiectivele

prin tipãrituri sau prin mijloace vizuale, mai scumpe.

Radioreceptorul stabileşte raporturi directe, de la persoanã la persoani., între lideri de partide

şi ascultãtori si deschide o nouã perspectivã în raporturile dintre partide cu sirnpatizanţii lor,

deoarece acestia din urmã au sentimentul cã urmãresc vocea „propriului conducãtor” sau cred cã se

aflã în relatii „familiare” cu acesta. Vocea reprezintã unul dintre primele elemente care stau la baza

reactiilor de simpatie sau de adversitate fatã de un necunoscut.

Mijloacele de masã ale comunicãrii şi alte tehinci modeme, folosite intens în campaniile

electorale în ultimele decenii, constituie factori indispensabili pentru partide în eforturile lor de

influenţare şi de plasare sub control a comportamentului politic al cetãtenilor. Astfel, partidele

dispun de conditii favorabile pentru ca prin propa-gandã intensã şi prin persuasiune sã instituie o

relativã stabilizare a convingerilor politice ale electoratului. Convingerile intime ale cetãţeanului şi

posibilitatea acestuia de a evalua singur aprecieri si inşormaţii ce provin de la un partid sau altul 42 Roger-Gşrard Schwartzenberg, L’Etat spectacle. Essai sur et contre le „Star-System” en politique, p.158

57

sunt totuşi puse în discuţie, în conditiile îrt care, în absenţa constrângerilor fãţişe sau a violentei

fizice, mijloacele de comunicare exercitã, prin persuasiune, adevãrate presiuni asupra individului43.

Absenteismul este o problemă care afectează calitatea democraţiei din punctul de vedere al

reprezentativităţii celor desemnaţi de către cetăţeni să guverneze. În România, se poate observa

faptul că ponderea celor care preferă să nu voteze este în continuă creştere, cele mai crescute

procente de neparticipare la un tur de scrutin fiind înregistrate în 2003 la referendumul naţional

pentru schimbarea Constituţiei, doar 49%dintre votanţi s-au prezentat la vot şi în 2005 în alegerile

pentru desemnarea Primarului General al Bucureştiului doar 18% dintre votanţi s-au prezentat la

vot.

Teoriile absenteismului electoral s-au axat pe caracteristicile celor ce aleg să nu se prezinte la

alegeri pentru a-şi exprima opţiunea. Studiile psihosociologiilor au arătat că un loc important în

caracterizarea cetăţeanului care nu votează este interesul scăzut pentru viaţa politică şi pentru

alegeri. Cercetătorii consideră că ,,alienarea,, de viaţa politică ca expresie a insatisfacţiei

generalizate faţă de sistemul politic este un factor cauzal al neparticipării la vot.

La baza interesului ridicat pentru viaţa politică stă un aşa-zis,,sens al eficacităţii manifestat printr-

un interes general ridicat pentru politică, deţinerea unor informaţii politice de bază, relevante pentru

formularea unei opţiuni electorale. Acestui profil i se adaugă existenţa credinţei cetăţeanului că

votul său individual poate influenţa rezultatele alegerilor.Acest sens al eficacităţii este o adaptare în

ştiinţele politice a unui concept introdus de Bandura în psihologia socială: eficienţa personală

percepută. Bunăstarea economică a fost relaţionată de către cercetători cu absenteismul electoral,

iar rezultatele obţinute de diverse cercetări asupra acestor relaţii au generat două puncte de vedere

contrare:

1) Teoria mobilizării- oamanii care sunt nesatisfăcuţi de propria stare materială atribuie această

situaţie guvernanţilor, mobilizându-se astfel în sensul schimbării acestei situaţii: organizează

demonstraţii de protest, greve, participă la vot. Conform teoriei mobilizării,aceşti votanţi vor

participa în mai mare măsură la vot, pe care îl percep ca pe o modalitate de exprimare a propriei

nemulţumiri(votul de blam).

2) Teoria retragerii- problemele personale îi fac pe oameni să nu mai aibă resurse de timp,

energie, etc, pentru a mai participa activ la viaţa politică, ei sunt astfel mai preocupaţi de propria

situaţie şi acordă puţină atenţie contextului politic,problematica supravieţuirii devine mult prea

43 Jean-Mârie Cotteret, Claude Emeri, L e s systemesilectoraux, PUF, Paris,1970, p.8458

importantă pentru a permite individului investirea resurselor personale în probleme

secundare,precum politica.

O perspectivă interesantă asupra absenteismului electoral este propusă de Caldeira, Patterson şi

Markko care afirmă că mobilizarea din timpul campaniilor electorale şi competitivitatea

candidaţilor influenţează participarea, eforturile demodate ale candidaţilor de a a-i atrage pe oameni

de partea lor nu duc decât la creşterea absenteismului la vot. O altă teorie a cercetătoriilor în

domeniu susţine că cetăţenii se abţin în mod raţional de la vot atunci când percep că orice candidat

ar alege,situaţia lor personală nu se va îmbunătăţi.

Decizia de neprezentare la vot depinde de evaluarea comparativă realizată de cetăţean asupra

candidaţilor şi implică 2 posibile situaţii:

nediferenţierea când cetăţenii nu percep diferenţe majore între candidaţi şi alienarea când cetăţenii

dezaprobă toţi candidaţii.

Profilul cetăţeanului care nu doreşte să-şi exprime dreptul de a desemna un partid politic pentru a-i

reprezenta interesele conform barometrului de opinie publică din toamna anului 2004 este: persoană

care are un nivel de şcolarizare ridicat,nu este interesat de viaţa politică la nivel naţional, nu are

încredere în instituţiile statului şi consideră că nu există partide care îi reprezintă interesele.

Un astfel de profil confirmă teoriile amintite mai sus conform cărora dezinteresul pentru viaţa

politică stă la baza absenteismului electoral. Este posibil ca o parte dintre cei care nu se prezintă la

urne să ia această decizie pentru că nu se pot hotărâ asupra partidului politic care să-i reprezinte.

Nediferenţierea între candidaţi este un factor care duce la creşterea absenteismului electoral.

CONTEXT POLITIC, REPREZENTĂRI SOCIALE ŞI PRACTICI

Vom ,,opera,, cu trei noţiuni: context, reprezentare socială şi practici. Ele descriu fenomene

şi procese sociale care interacţionează şi formează împreună comunităţi şi câmpuri sociale

specifice. În dicţionare găsim context ce înseamnă asamblaj, ţesătură, îmbinare de elemente care se

reunesc într-o combinaţie dând sens,valoare, ansamblu de circumstanţe în care se inserează un fapt,

ambianţă,mediu,situaţie,vecinătate.

Conceptul de reprezentare socială şi teoria lansată de Srge Moscovici, este o construcţie

59

intelectuală, un ,,filtru,, social şi cognitiv, elaborat de o colectivitate socială cu scopul de a

interpreta mediul fizic şi social şi de a orienta conduita umană. Reprezentările sociale sunt

considerate imagini ale realului,dar imagini prelucrate, reorganizate, până devin sisteme de

referinţă,teorii despre realitatea concretă,credinţe, grile de lectură a realităţii, maniere de a gândi şi

interpreta realitatea cotidiană, aparate cu ajutorul cărora judecăm, evaluăm lumea. Cu ajutorul

reprezentărilor sociale ne situăm în lumea valorilor, dar şi refacem, reconstituim mediul,comunicăm

cu exteriorul, ne orientăm în lumea obiectelor şi a faptelor,le ordonăm şi le clasificăm,

interacţionăm cu ceilalţi.

Reprezentările se referă deopotrivă la viaţa cotidiană, dar şi la cea politică, economică sau

ştiinţifică furnizând un ,,aviz comun,, la toate chestiunile cu care o societate se confruntă.

Am putea chiar spune că reprezentările sunt produse ale contextului. Ele îşi extrag

informaţia din realitate,dar apelează,de asemenea,la simţul comun,la mituri şi credinţe, la opinii

comun împărtăşite şi ideologii,nu ignoră mecanismele politice şi economice.

,,Conceptul de reprezentare colectivă intră în funcţiune ori de cîte ori se face analiza

conştiinţei grupale şi este definit printr-o dublă separare. Pe de o parte reprezentările colective sunt

diferite de reprezentările individuale deoarece ele au drept substrat socialul şi sunt mult mai

generale iar pe de alta cele individuale stau la baza celor colective. Transmiterea reprezentărilor

colective altor generaţii impune o oarecare constrângere asupra comportamentului oamenilor.

Clasificarea reprezentărilor colective în: empirice şi logice conduce la analiza imaginarului social,

ştiindu-se că cele empirice sunt slab diferenţiate, nesistematizate, cu o puternică încărcătură

emoţională, cu multe detalii iar cele logice sunt sistematizate fac posibilă categorizarea, inferenţe

sociale, sunt raţionale şi reflectă în mare parte realitatea, de fapt reprezentările colective, construirea

lor, pun bazele înţelegerii mecanismelor ce stau la baza imaginarului social.

Analiza pe care a făcut-o E.Durkheim asupra reprezentărilor colective, precum şi includerea

lor şi a acţiunilor în faptele sociale au permis căutarea explicaţiilor cu privire la fenomenele pe care

le generează. Neputinţa de a depăşi cadrul dihotomiei creat de reprezentări individuale –

reprezentări colective; reprezentări empirice-reprezentări logice nu a permis explicaţii mai largi cu

privire la mecanismele de funcţionare şi modul de formare a lor.

Denise Jodelet, 1989, analizând domeniul reprezentărilor sociale consideră că acesta este

problematic şi puţin consensual şi acum la cei peste 3o de ani de căutări, experimentări şi concluzii.

Tot această autoare în anul 1984 situa perspectivele de analiză a reprezentărilor sociale pe un

60

continuum, având la extreme, pe de o parte perspectiva strict psihologică, ce pune accent pe

activitatea cognitivă ce stă la baza construirii reprezentării, iar pe de alta viziunea sociologică

apărătoare a influenţei socialului asupra modului de formare a reprezentărilor, reducându-le pe

acestea la imagini şi scheme de gândire elaborate şi adaptate la nivel social. Între aceste două

viziuni se situează alte perspective care îmbină cele două puncte de vedere.

Elementele şi relaţiile specifice în cadrul teoriei reprezentărilor sociale după Denise Jodelet

sunt:

- Orice reprezentare este reprezentarea a ceva (obiect) şi reprezentarea cuiva (subiect),

caracteristicile ambilor având influenţă asupra produsului.

- Reprezentarea socială este un înlocuitor al obiectului şi în acelaşi timp îi conferă

acestuia un sens.

- Specificul studiului reprezentărilor sociale rezultă din plasarea lor în spaţiul culturii

pentru observarea influenţelor acesteia asupra proceselor de reprezentare. Această

perspectivă constituie diferenţa majoră faţă de psihologia clinică sau cea cognitivă care

abordează şi ele reprezentările dar mai ales asupra deteriorării mecanismelor şi funcţiilor

acestora.

- Reprezentarea este o formă de cunoaştere, ea apare ca fiind un model al obiectului

original utilizat în lipsa acestuia din urmă.

- Acţiunile sunt ghidate de reprezentări, de unde şi atributul de „activă” – prin poziţia sa

reprezentarea, ajustează practica subiectului la mediu, din această cauză unii o califică

drept compromis social,,44.

Ocupându-se de redefinirea conceptului de reprezentare socială, Serge Moscovici a oferit

psihosociologiei noi orizonturi, o nouă teorie şi noi tehnici şi instrumente capabile să evidenţieze

problematica reală specifică vieţii sociale.

Modul în care se construieşte reprezentarea a scos la iveală faptul că ea mai întâi se

organizează în jurul unuia sau mai multor elemente cognitive aflate într-o strânsă legătură, care

formează nodul central, celelalte fiind denumite elemente periferice. Teoria nodului central poate fi

atribuită lui J.C.Abric (după Lucian Radu), dar modelul este mai vechi şi prin analogie ne amintim

de nucleul analizatorului şi de zona de asociaţie în analiza informaţiilor de natură senzorială.

44 Sima, Tudora, Note de curs, Psihologie socială61

Ipoteza că nodul este elementul generator, organizator şi stabilizator al reprezentării este

fundamentală pentru descrierea reprezentărilor sociale şi a dinamicii acestora. În 1987 J.C.Abric a

introdus distincţia între dimensiunea funcţională a nodului care l-ar determina pe acesta să

favorizeze elementele răspunzătoare de eficacitatea în acţiune a reprezentării şi cea normativă care

îi conferă posibilitatea selectării opiniilor, judecăţilor sau stereotipurilor specifice individului sau

grupului. Pe lângă aceste elemente J.C.Abric spune că o structură cognitivă poate fi caracterizată

prin intermediul gradientului cantiatativ de centralitate sau de importanţă, acestuia îi mai adaugă

încă un indicator cel de centralitate calitativă şi structurală a nucleului.,,Reprezentările sociale

interpretează şi legitimează valorile, având rolul de a menţine valorile întemeiate ideologic.

Ideologia se prezintă ca un ,,ideal,, ca o iluzie a unei categorii de indivizi, în timp ce reprezentările

sociale instituie structuri, scheme, configuraţii, modele cognitive ale sistemelor de idei,,45

Nodul central sau structurant al unei reprezentări asigură două funcţii esenţiale:

1. O funcţie generativă prin care se creeză, se transformă semnificaţia celorlalte elemente

ale reprezentării, şi datorită căreia pot lua naştere noi sensuri, noi valori.

2. O funcţie organizatorică – jucată de nodul central, capabil să determine natura

legăturilor ce unesc între ele elementele reprezentării, dar în acelaşi timp nodul central

este şi factor de stabilitate în reprezentare, dacă el se modifică se modifică şi

reprezentarea.

Elementele periferice ale reprezentării se află în relaţie strânsă cu nodul central, ele

constituie esenţialul conţinutului reprezentării, partea sa cea mai accesibilă, dar şi cea mai vie şi mai

concretă (Jean -Claude Abric), presupun informaţii reţinute, selecţionate şi interpretate, judecăţile

formulate în legătură cu obiectul, stereotipuri şi credinţe.

Aşa cum remarcau S.Moscovici şi W.Doise: „identitatea principiilor de reglare nu împiedică

deloc diversitatea luărilor de poziţie ce se manifestă prin intermediul atitudinilor şi al opiniilor”

Tocmai în baza acestor principii este posibilă diversitatea sau schimbarea reprezentării

sociale. Se ştie că un principiu este funcţional atâta timp cât corespunde unei realităţi şi este în

acord cu ea, în momentul în care aceasta se schimbă apare necesitatea modificării principiului.

Practicile- traduc modul în care actorul social şi-a însuşit reprezentările sociale, pun în acţiune

reprezentările sociale dobândite sub presiunea unui anumit context social, ideologic,cultural.

45 Neculau, Adrian, Reprezentări sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p: 303 62

Modul în care cineva utilizează anumite practici,prescrise social, dovedeşte că individul îşi

îndeplineşte rolurile distribuite prin scenariul instituţional,şi-a asumat identitatea grupului,s-a

inserat social. Practica este o construcţie ideologică, o consecinţă a presiunii sociale,

ideologice,educaţionale,pe care o exercită puterea politică,într-un câmp social dat. Practica socială

se alimentează din memoria socială, din cultura grupului,din tradiţii şi credinţe,din reprezentări.

Despre rolul contextului

Contextul se prezintă ca un sistem de idei şi credinţe,norme şi obiceiuri care constituie anturajul

social şi cultural în care evoluează individul, şi care se transmite prin educaţie şi limbaj.

Contextul furnizează cadre de referinţă, imagini de marcă, modele comportamentale şi practici

cotidiene,asigurând socializarea şi integrarea socială a individului. Oamenii şi grupurile umane se

diferenţiază după mediul cultural frecventat şi practicile comportamentale în care s-au dezvoltat.

Reprezentările sociale sunt alimentate din context,în primul rând în ce priveşte natura condiţiilor

care produc discursul şi înlesnesc formularea de idei,descoperirea unor teorii.

ANALIZA PSIHOSOCIALĂ A PROCESULUI CRIZEI

,,Aproape în orice domeniu al activităţii umane există preocupări privind disfuncţionalităţile care

pot să apară în interiorul lui şi, de aceea, se studiază cauzele, modul de apariţie şi manifestare a

acestora, consecinţele lor. Crizele sunt astfel de disfuncţionalităţi. Ele au implicaţii majore în viaţa

şi activitatea oamenilor, cu consecinţe şi urmări aproape întotdeauna nedorite. Poate, de aceea,

majoritatea domeniilor ştiinţifice şi-au elaborat propria lor concepţie despre crize. Economiştii

analizează criza după criterii specifice, atribuindu-i caracteristicile unor fenomene cu urmări nefaste

pentru organizaţii, instituţii şi grupuri sociale afectate: inflaţia, şomajul, stagnarea, recesiunea etc.

63

Politologii vizează aspectele negative ale implicării politicului atribuind cauzele crizelor unor

fenomene legate de eşecul conducerii politice, de aspectele neguvernabilităţii, de inconsistenţa şi

incoerenţa sistemului politic, de inabilitatea partidelor politice de a rezolva conflictele sociale.

Sociologii identifică originea crizelor în inechităţile sociale, în scăderea motivaţiei şi a iniţiativei, în

revolta împotriva autorităţilor, în defecţiunile manifestate la nivelul mecanismelor de control social,

în declinul moştenirii familiale, comunitare, civice şi religioase. Istoricii evaluează situaţiile de

criză la nivel global, punându-le pe seama dezechilibrelor ce apar între elementele componente ale

societăţilor datorită unor fenomene de dinamică socială: creşterea puterii militare a unor state,

accentuarea tehnologizării etc. Psihologii consideră criza drept o destructurare a identităţii

indivizilor, a simţului lor de evaluare şi semnificare datorate impulsurilor instinctuale, o influenţă a

forţelor inconştientului colectiv, un efect al experienţelor traumatice datorate naşterii, bolii,

accidentelor, declinului empatiei şi îndrumării parentale, experienţelor sociale care i-au făcut pe

indivizi să se simtă ca nişte obiecte, implicaţiile impuse de teama şi negarea morţii etc.,,I46

,,Conflictologia analizează stările de conflict ca stări de criză. Însă, criza este privită nu

numai ca disfuncţie ci şi ca oportunitate. Din perspectiva acestei discipline, conflictul nu trebuie

privit ca ceva malign, de care trebuie să ne ferim, ci ca fenomen firesc, inerent interacţiunii

sociale, generat de diversitatea oamenilor şi de unicitatea fiecărui individ. Conflictul trebuie

văzut, în acest caz, ca o realitate care reprezintă, de fapt, o oportunitate şi o şansă de a înlătura

unele disfuncţii, de a face ca lucrurile să meargă bine. Ca urmare, nu toate conflictele trebuie

privite ca disfuncţionale. Unele dintre ele pot avea un caracter funcţional, îndeplinind un

important rol stimulator, concurenţial, dinamizator al gândirii şi acţiunii. Conflictul este

considerat de cãtre unii sociologi1 drept procesul fundamental al miscãrii sociale, inerent

oricãrui sistem social. Prin soluţionarea conf1ictelor se menţine echilibrul sistemelor sociale la

un nivel superior de stabi1itate, deoarece împãcarea forţelor opuse af1ate în conf1ict este

determinatã de alocarea de resurse în procesul de autoreglare şi acomodare a acestora la

schimbãtile din viaţa grupului. Conf1ictul produce o schimbare în cadrul gruputilor şii în

sistemul social de ansamblu. Unele dintre consecinţele sale sunt:

— crearea sau revitalizarea cadrului normativ în care are loc competiţia;

— formarea de structuti pentru consolidarea noului cadru;

46 Ion Chiciudean, Toneş,Valeriu, Gestionarea crizelor de imagine, Bucureşti , Editura Comunicare.ro, 200264

— stimularea cãutãrii de aliaţi şi, prin urmare, de noi asocieti ale grupului;

— stimularea în cadrul grupurilor afiate în conf1ict a schimbãrilor orientate spre

realizarea concomitentã a unei coeziuni şi integrãri mai mari şi crearea premiselor pentru noi

conf1icte interne şi lupta pentru putere.

Fiind o expresie a miscãrii permanente, o contradicţie perpetuã între laturile sale,

conflictul este un fapt constant a1 vietii soc iale,o caracteristicã esenţialâ a structurii si

proceselor sociale. Societãtile sunt, în esenţã, produse ale interacţiunii oamenilor şi, prin

urmare, conţin latent formele şi forta de manifestare a conf1ictului47. Din punct de vedere al

ordinii sociale, conf1ictul prezintã douã consecinte: poate submina stabilitatea socialã,

determinând o tendintã de reasezare a structutilor; poate fi un indiciu al insuficienţei controlului

social. Conf1ictul mai poate fi conceput si ca o disfuncţie sau un simptom al unei societãţi incã

imperfectintegrate.

Conflictele politice, chiar dacã nu sunt „funcţionale”, sunt absolut necesare pen-tru

existenţa proceselor sociale. Favorizând inovaţia şi creativitatea, conf1ictul împiedicã osificarea

sistemului social. În cadrul grupurilor si între grupuri, conf1ictul poate evita o blocare a miscãrii

sociale în confo rmism. „Opoziţia dintre valori si interese, dintre ceea ce este si ceea ce, dupã

unele grupuri, ar trebui sã fie, conf1ictul dintre intere-sele satisfãcute şi noile grupuri şi pãtuti

sociale care îsi revendicã partea lor de putere, de bogãţie şi de statut, toate acestea au fost gene-

ratoare de vitalitate”.48

Conf1ictul prezintã douã laturi antagonice, şii anume: aceea de a contribui la integrarea

„sistemelor” sociale si ac eea de a provoca schimbãri. Dupã Coser, conflictul poate avea functia

de a elimina ele- mentele disociative ale unei relaţii politice si de a restabili unitatea. În

conditiile sol uţionãrii unui antagonism între douã interese politice, conf1ictul are o functie

stabilizatoare si devine un element integrator al sistemului politic. Ca şi competiţia, mobilul

conf1ictului este câutarea si lupta pentru obtinerea resurselor rare. Grupurile aflate îrt conf1ict

rivalizeazã pentru cucerirea putetii. „Regulile stabile” ale competiţiei pun accentul pe un singur

tip de conf1ict, conf1ictul reglementat de norme juridice, politice si morale. „Competiţia induce

47 BruceF.Ryan,Social and Cultural Change, The Ronald Press Company, New York, 1969,p.49

48 Ralf Dahrendorf, Classes et conflits de classes dans la societe industrielle, La Hayc, Mouţon, 1972, p.337

65

cãutarea de obiecte rare, dupã regulile stabilite care delimi- teazã strict jocul competiţiei;

obiectivul primordial este obiectul rar si nu nedreptatea cauzatã adversarului ca atare sau

distrugerea sa”.49

Dar, de cele mai multe ori, conf1ictele tind sã depãseascã, în violenţã şi intensitate,

regulile jocului competiţional, în funcţie de valoarea, raritatea resursei politice urmãrite şi

intensitatea dorinţei. De exemplu, un partid care doreste cu ardoare puterea nu se va da în lãtun

sã falsifice în favoarea lui rezultatele alegerilor; un partid sau un om politic vor încerca sâ

mituiascã functionarii publici pentru a procura anumite avantaje în lupta pentru putere:

acordarea de subvenţii, de spaţiu de publicitate, bani pentru propagandã etc.. De aceea,

autorizând conf1ictele, grupurile mai puţin structurate si societãtile deschise iau mãsuti de

protecţie împottiva tipului de conf1ict care ar pune în pericol institutiile fundamentale ale

statului. Interclependenta dintre gruputile antagonice are efecte duaie: pe de o parte, pare sã

favorizeze apariţia de conf1icte în cadru societãtilor, iar pe de altã parte, contribuie la

mentinerea coeziunii sistemului social şi previne, astfel, dezintegrarea lui. Un grad înalt de

interdependenţã între pãrtile af1ate în conf1ict va spori capacitatea sistemului de a con-trola

conf1ictul, „presupunând, de altminteri, cã cu cât pãrţile af1ate în conf1ict sunt mai bine

integrate în societate, cu atât mai puţin violent pare sã fie conf1ictul”.50

De fapt, violenta si intensitatea conflictelor sunt funcţie de gravitateacauzelor si rtu de

armele luptei, acestea din urmã fiind induse tocmai pentru a exptima gravitatea situaţiei

conf1ictuale. „Un conf1ict se manifestã cu intensitate tidicatã dacã preţul victoriei sau al

înfrângerii este foarte important pentru protagonişti; cu cât aceştia acordã mai multã importanţã

natutii şi solutionãrii sale, cu atât acest conf1ict este mai intens”.51 Contrar intensitãtii, violenţa

se poate manifesta ptin douã modalitãti: printr-o progresie care merge de la discutiile si dezb

aterile paşnice sau aprinse, contestarea activã, pânã la luptele active, precum grevele, ciocnirile

de stradã si conf1ictele armate; ptintr-o rãbufnire bruscã, urmare a unei tensiuni acumulate în

49 L.Coser, The Functions of Social Conflict, The Free Press, Collier, NewYork,1956,p.8O.

50 Ralf Dahrendorf, op.cit., p.341-342

51 Ibidem,p:34866

timp şi a inexistenţei unor forme de absorbţie a conţinuturilor antagonice din viat politicâ.

Distinctia dintre rase constituie — dupã Mautice Duverger — un important factor de

antagonisme politice. În unele tãri — de exemplu în sudul S.U.A., în Aftica de Sud, la diferite

natiuni din America Latinã — acest factor dominã complet viaţa politicã. Dar nu este vorba de

un fapt biologic. „Antagonismul nu este cauzat de natura fiziolo-gicã a raselor, ci dereprezentãri

colective pe care ele şi le fac în legãturã cu aceasta şi cu comportamentele care derivã cu

necesitate de aici. Aceste reprezentãri colective sunt, la rândul lor, rezultate ale situaţiilor

psihologice si sociologice care derivâ atât din strategia politicã a miscârii, cât şi din

mecanismele psihice ale transferului”52.

In aceeasi ordine de idei vom observa cã resortul psihic care scoate la suprafatã

conf1ictele latente etnice sau religioase se bazeazã, in unele situaţii, pe transferul conf1ictelor

economice, mascate sub forma ideologiei egalitariste, în domeniul etnic sau religios, datoritã

unor reprezentãri colective inoculate ptin propagandã. În fosta Iugoslavie sau în fosta U.R.S.S.,

conflictele etnice şi religioase au izbucnit pe fundalul unor mari inegalitãti economice în

dezvoltarea regionalã, dar fãrã sã punã în cauzã chiar respectivele discrepanţe. Jocul

reprezentãrilor etnocentriste declansat de strategiile politice a dus la activarea prejudecãţilor; or,

acestea nu ar fi putut sã aparâ fãrã baza realã a diferenţelor între venituri şi între standardele de

viatã. Pânã în 1989, discrepanţa dintre veniturile pe cap de locuitor în cele ‚ase republici ex-

iugoslave se prezenta în felul urmãtor: Croaţia şi Slovenia— un venit pe cap de locuitor de

660.000 de dinari; Serbia —440.000 de dinari; Bosnia şi Herţegovina — 220.000 de dinari.

Totusi, ca şi în cazul Mezzogiorno-ului italian, nimeni nu fãcuse caz de aceste decalaje, care

erau considerate un rezultat al conditiilor istorice de dezvoltare. In alte cazuri, precum în Africa

actualã (Rwanda, Somalia, Burundi), rivalitãtile acumulate între etnii au izbucnit pe fundalul

unor clivaje afective accentuate, pe care instituţiile politice ale statului nu au reusit sã le

neutralizeze.

S-a afirmat adeseori cã fãrã conflict nu existã acţiune politicã. Dar tot atât de bine se

poate afirma cã fhrã acţiune politicã nu existã conf1ict politic, deoarece mobilul care îi

determinã pe oameni „sã facã politicã” este satisfacerea unui interes prin competiţia (deci prin

52 Maurice Duverger, Introduzione alla politica, Editori Laterza, Bari, 1973, p.33

67

actiuni concurenţiale) pentru aproprierea resursei care sã-1 satisfacã. Un conf1ict politic rezultã

atunci când purtãtorii relaţiilor politice intrã în competiţie, atunci când doresc sã posede mai

multe resurse politice care nu pot fi posedate în acelaşi timp de cãtre toţi. Este faza de acutizare

a competiţiei, care nu se mai poate solutiona prin alo-carea distributivã a resurselor. Intr- un

confiict politic, cel care doreşte mai multe lucruri concomitent suferã de faptul cã nu 1e poate

deţine pe toate în ace1aşi timp. În aceastã privinţã, starea resimtitã de actor în conf1ictul politic

se deosebeşte de aceea de indecizie (in-capacitatea de a decide ce lucru se doreşte) sau dei l u z i

e (prin care este dorit un lucru ce nu poate fi obţinut prin mijloacele adecvate ale acţiunii

politice sau la dimensiunile reaie ale raportului de forţe).

Resursele politice sunt acele mijloace cu ajutorul cãrora un indi-vid sau un grup ar reusi

sâ câştige accesul sau sã influenteze decizia politicã în favoarea satisfacetii dorinţelor sau

intereselor lor. In societãţile contemporane, majoritatea resurselor politice sunt con-siderate a

f’tfoarte rare. Care sunt resursele predominant politice ale unei societãti date? Acestea sunţ:

banii, timpul, organizaţiile politice, mijloacele de propagandã, voturi1e obţinute, forţa de

inf1uentã a violenţei (simbolice, fizice, coercitive etc.), forţa de inf1uenţã a prestigiului politic.

Ele pot fi considerate şi arme politice, care au menirea sã inf1uenteze formarea consensului

popular şi a voinţei politice.

Aceste resurse sunt inegal distribuite în cadrul sistemului politic. O disttibuire inegalã a

resurselor politice înseamnã cã unii indivizi sau grupuri politice dispun de mai multe resurse

decât altii. Distributia este cumulativâ în situaţia în care câştigarea unei resurse antreneazã

concomitent şi obţinerea altor resurse po1itice. Distributia este, în schimb, necumulativã când

câstigul unei resurse nu pre-supune neapãrat si câştigu1 altor resurse. S-a afirmat adeseori cã

dis-tribuirea resurselor poate fi atât inegalã, cât si noncumulativã. Astfel, urt om politic bogat nu

poate sã posede, în mod necesar şi întotdeau- na, un grad înalt de culturã politicã. Dar se poate

întânîpla ca un om politic care posedã concomitent bani şi culturã politicã sã nu dispunã de

timpul necesar (resursã politicã) pentru a se angaja eficient în soluţionarea sau otientarea

situatiilor conf1ictuale. E1 poate cheltui o mare cantitate din banii sãi pentru soluţionarea unui

conf1ict politic, dar neavând timpul necesar pentru a se dedica exclusiv acestei sarcini, eficienţa

scopului sãu va fi redusã.

Abordând conf1ictele politice sub unghiul violenţei politice, Yves Michaud (în lucrarea

68

deja citatã) propune, din perspectiva disciplinei noastre, una dintre cele mai interesante

clasificãri.

Astfel, el distinge intre:

—violenţa socio-politicã difuzâ, care acoperã comportamente, precum disputele

violente, rivalitãtile între grupuri, secte, comunitãţi rurale sau urbane, luptele între corporatii,

rãzmeriţele spontane sau revoltele, fãrã a uita brigandajul sau banditismul (care invocã

nedreptãţi sociale). In general, violenţa socio-politicã difuzâ este una primitivã, locaiã, puţin sau

deloc organizatã, prioritar spontanã;

—violenta contra puterii sau „de jos”, care vizeazã o reorgani- zare a puterii. Este

violenta ridicãrilor în masã şi a revoluţiilor, precum si cea a loviturilor de stat sau puciurilor.

Pentru ca acest tip de violenţã politicã sã se manifeste, sunt necesare, pe de o parte,

existenţa unei puteri centrale care ar putea fi cuceritã de grupuri cu idei, proiecte şi interese

contrare puterii respective, iar pe de altã parte, existenţa unor grupuri conştiente de sine, care sã

propunã proiecte credibile de reorganizare a societãţii, a puterii politice şi a statului;

— violenta puterii sau „de sus”, care- şi propune sã. fixeze puterea politicã,s -0 menţinã

şi s-o facã sã functioneze.

Cele mai cunoscute forme de violenţã a puterii sunt:

a. despotismul si tirania, regimuri politice încare puterea abso- lutã se exercitã în

interesul personal al tiranului, în afara oricãrei responsabilitãţi. Tiranii se menţin la putere prin

mijloace pe care le-am putea numi teroriste, precum reprimarea indivizilor incomozi,

interzicerea adunãrilor, limitarea asocierii si instrucţiei, inculcarea neîncrederii între cetãteni,

dispariţia aproape totalã a vieţii private.Tirania rãmâne,totuşi, un fenomen propriu micilor

comunitãţi; tiranul îsi exercitã teroarea în rândul apropiaţilor sau al „curtii” sale, asigurându-şi

adeziunea poporului prin mãsuri demagogice. Dincolo de cercurile puterii, aparatul terorii se

manifestã prtn intervenţil spec-taculoase, dar intermitente, precum supliciile în piaţa publicã sau

execuţiile c apitale.

b. represiunea. instrumentul forte prin care puterea rãspunde sfidãrii si revoltelor,

adaptându- şi mijloacele de rãspuns la dimensiu- nile provocãrii. Atunci când o revoltã capãtã o

amploare care ar putea ameninta Statul, represiunea devine omniprezentã. Rãzboaiele tărãnesti

69

din Europa secolelorXVII si XVIII s-au terminat prin represiuni care au îngrozit continentul. În

Rusia, revolta cazacilor lui Razin, începutã în 1666, a fost zdrobitã în 1671, într-o manierã mai

sângeroasã decât reptimarea, cu un secol mai târziu, a revoltei lui Pugaciov (1773-1774);

represiunea cazacilor a durat câteva luni de zile si a fãcut zeci de mii de victime.

În fapt, intensitatea si ferociţatea represiunii sunt pe mãsura vointei Statului de a-si

afirma supremaţia şi monopolul putetii, de a-şi prezerva în exclusivitate apanajul violentei

legitime;

c. teroarea, formã de violentã extremã a puterii, de regulã în petioade de schimbare

radicalã a rânduielilor sociale. Revolutia francezã si cea sovieticã oferã, la distanţã de douã

secole, exemplele cele mai edificatoare de teroare revoluţionarâ, caracterizate, ambele, printr-o

justiţie acceleratã şi caricaturalã, prin hipertrofierea unei poliţii care devine „stat în stat”

(supravegheri, sechestrãri de persoane, arestãri arbitrare, dispariţii) şi prin generalizarea unei

ameninţãri care se poate abate oticând, asupra oricui. (Codul penal sovietic din 1926, în celebrul

articol 58, defineste drept contrarevolutionarã „orice acţiune care tinde sâ slãbeascã puterea”53).

Din punctul de vedere al ariei de manifestare confiictele politice pot fi clasificate în:

— conf1icte dintre membrii aceluiasi grup (între purtãtorii unor relaţii politice diferite);

— conf1icte dintre grupuri şi organizaţii politice;

—conflicte dintre organizaţiile politice şi, respectiv, grupurile politice;

— conf1ictele politice dintre organizaţiile politice nationale si cele intemaţionale;

— conf1icte politice intemaţionale.

Din punctul de vedere al formei de manifestare conf1ictele se pot împãrţi în: conflicte

închise si conflicte deschise.

Dintre conflictele închise fac parte: intrigile, conspiraţiile, santajul, activitatea de spionaj

şi contrainformaţii, activitatea poliţiei politice secrete, asasinatul politic, activitatea emigraţiei

politice, sa-botajul politic impotriva regimului, realizat de cãtre intelectualii disidenţi prin

mijloacele subtile ale artei sau propagandei audio-vizuale al cãrei mesaj contestatar scapâ uneori

53 Yves Michaud,op.cit., p.20

70

cenzutii.

Conflictele deschise sunt acele conf1icte foarte cunoscute si abordate deschis, precum

rãzboaiele şi aiegerile. Alegerile sunt „rãzboaie” care se poartã cu figuri de pantomimã, nu cu

gloanţe. Totusi, datotitã faptului cã orice structurã, în cadrul unui sistem politic, antreneazã în

modificarea ei toate celelalte, conf1ictul închjse poate transforma în conf1ict deschis, tocmai

când acesta pare sã fi dispãrut.

Din punctul de vedere al tipologiei schimbãrilor sociale, adicã al acelor conf1icte care

antreneazã modificãti în stabilitatea şi configuraţia intemã a sistemelor, principalele conf1icte

deschise sunt: revolutiile, revoltele, rãscoalele, loviturile de stat, loviturile de palat, puciurile

militare, grevele politice, miscãrile anarho-sindicaliste, miscãri de eliberare nati onaiã.

Raporturile dintre schimbarea politicã si transformarea politicã, în care se încadreazã conf1ictele

mai sus enumerate, ţin de un factor calitativ: reversibilitatea/ireversibili -tatea transformãrii unei

structuri sau functii a sistemului, care îsi propagã unda de şoc în toate institutiile si form ele

regimului politic. Dacã schimbarea nu antreneazã modificãri calitative în funcţionarea

sistemului, nu se poate vorbi de o transformare a sistemului: „Numeroase componente ale vietii

politice pot fi modificate fãrã ca regimul sã se sclîimbe, iar un singur element nevralgic poate fi

sufi-cient pentru a transforma radical natura putetii. In plus, acelasi element poate, în contexte

diferite, când sã joace un rol decisiv, când sã nu modifice cu nimic esenţa regimului”.54

Întrucât sistemele politice sunt constituite dintr-un ansamblu de roluri interdependente

sau din interactiuni transformãrile din interiorul lor s-ar supune unui ritm mai lent, deoarece ele

antreneazã forţele profund e aie comporta-mentelor si valori1or politice. Dupã Alain Rouqui,

criteriile stabilitãtii politice ar fi functie de în ţelegerea schimbãrii si transformãrii regimurilor

politice din cadrul unui sistem politic neschim-bat. Cercetãtorul francez considerã cã stabilitatea

politicã nu înseanî-nã imobilism. Ar exista chiar un paradox al stabilitãţii, acesta constând în

faptul cã stabilitatea nu poate fi conceputã fãrã schimbare. Deoarece, ca oricare alt organism,

regimurile politice s-ar schimba continuu pentru a se adapta la evoluţia sau la mutatiile mediului

lor, capacitatea unui regim de a efectua aceastã acomodare la schimbarea socialã ar fi esenţialã

pentru stabilitatea sa, adicã pentru a evita rup turile politice55.Este un adevãr cã în orice societate

54 Alain Rouquiş,Le changement politique et la transformation des rşgimes,: Traite de science politique, vol.2, PUF, Paris, 1985, p.601

55 Ibidem, p.6lO-6l571

schimbarea este omni-prezentã, cu observatia cã nu orice schimbare antreneazã modificãri în

directia unei evolutii calitative a sistemului. Schimbarea nu implicã, deci, modificãti ireversibile

într-un cadru finit şi concret, precum transfonnarea şi dezvoltarea.

Schimbarea interferea.zã cu conf1ictele politice deschise sau cu „rupturile revoluţionare”

în latura lor radicalã transformatoare, în diferite modalitãţi, precum:

1. prin transformare totalã (trecerea de la un regim politic la aitul) sau printr-o adaptare

gradualã;

2. prin convulsii inteme sau printr-o manierã legalâ şi controlatã;

3. prin rupturi revolutionare sau prin adaptarea continuã la conditiile în schimbare.

Evident, în acest context se pune problema grilelor, a pragurilor, a nivelutilor care permit

disocierea conf1ictelor deschise functie de dimensiunea şi viteza transformãrii, de consecinţele

asupra stabilitãtii sistemului, asupra regimului politic (formelor şiinstitutiilor guvema-mentale).

Revolutiile si reformele. Ideea de revoluţie este fundamental modemã. „Ea apare la

sfârsitul secolului al XVIII- lea ptin revolutiile ameticanã si francezã. Ea se ctistalizeazã în jurul

temelor de transformare radicalã, de noutate absolutã si de viol enţã şi ei i se adaugã un element,

cum spune Hannah Arendt, din vechea viziune astro- nomicã: cel de ireversibilitate”56

Pentru a evidentia specificul revolutiei în secolul al XX-lea, trebuie sã vedem dacã douã

din dimensiunile ei operaţionale mai sunt valabile pentru configurarea noţiunii actuale, si

anume: dacã revoluţia mai poate fi conceputã ca expresia ultimã a unor stãti macrocon- f1ictuale

a cãror diminuare reclamã cu insistenţã schimbarea radicalã; dacã violenţa îi mai poate fi atasatã

ca vector al desfãsurãrii si victotiei. Prima dimensiune vizeazâ modelul maixist de revolutie,

care înseamnã o transformare în douã etape a suprastructurii juridice si politice a societãtii. Prin

aplicarea legilor dialectice la dezvoltarea socialã privitã în ansamblul ei, acumulãrile cantitative

ale tensiunilor si conf1ictelor deveneau tot mai acute în jocul raportului dintre forţele de

producţie înaintate şi relaţiile de producţie inapoiate.

Ptin aceasta, Marx oferea un model de schimbare raportat Ia succesiunea formatiunilor

sociale în istorie, în conformitate cu imaginea spiralei hegeliene a progresului. La Marx, în

procesul schimbãrii, baza eco-nomicã, sistemul si structurile sale (institutii, valori, norme etc.)

56 Hannah Arendt, On Revolution, Ţhe Viking Press, New York, 1975, p. 8572

se conditioneazã reciproc într-o schemã a determinismului mecanicist în care trendul

fundamental al procesului istoric este „exproprierea expropriatorilor” si instaurarea societãţii

comuniste. Revolutia, ca punct final al acestui proces de acumulãri cantitative, propune un sait

calitativ, o nastere, având în necesitatea înlocuirii bazei economice o cauzã esenţialã.

In felul acesta, cucerirea puterii politice si schimbarea suprastructurii politice, ca

momente esenţiale aie procesului revoluţio nar, sunt, în principiu, limitate de modelul

modemizãrii economice.Ca momente obiective aie apariţiei şi maturizãrii conditiilor

revolutionare, industriaiizarea şi urbanizarea au antrenat modificãri radicale în componentele

sistemului social, mai ales la nivelul structurilor social-economice. S-a creat astfel un decalaj

faţã de structurile politice, în speciai faţã de cele jutidice şi de putere, a cãror rigiditate

impiedicau evoluţia. Dezvoltarea economicã si sociaiã, urbanizarea, dezvoltarea învãtâmântului,

cresterea nivelului cultural al populaţiei au extins cererea de participare politicâ, au reliefat

necesitatea acutã a modemizãtii politice şi a restructurãrii vechii ordini politice.

Marea Revoluţie Francezã a izbucnit pe fondul unui conf1ict dintre o clasã în

ascensiune — burghezia, promotoare a unei modemizãri economice rapide — si clasele

ptivilegiate,deţinãtoare ale puterii politice: nobili- mea si regalitatea. La baza conf1ictelor,

violentelor si instabilitâtii politice stã decalajul dintre mobilizarea politicã rapidã a noilor

grupuri, datoritã schimbãtilor sociale accelerate, pe de o parte, si dez- voltarea înceatã a

instituţiilor politice, pe de alta. „Printre legile care guvemeazâ societãtile umane, scrie Alexis de

Tocqueville în Despre democratie în America, existã una care pare sã fie mai precisã şi mai

clarã decât toate celelalte.

Dacã oamenii trebuie sâ rãmânã civilizati sau sã devinã astfel, arta de a se asocia trebuie

sâ se dezvolte şi si. se îmb unãtãţeascã în aceeaşi mãsurã în care creşte şi egalitatea conditiilor”.

In aceastã perspectivã, revoluţia este „expresia ultimã a modemizãrii, credinţa cã stâ în puterea

omului de a controla si de a schimba mediul sãu si câ el are nu numai abilitatea, ci si dr eptul de

a proceda astfel”57. O revolutie este o transformare rapidã, structuralã şi uneori violentã, în

vaiotile institutiilor, structurilor sociale si politice, în forma de guvemâmânt de stat şi în

mentalitatea şi miturile politice ale unei societãţi.

57 Samuel P. Huntington, Political Order in the Changing Societies, Yale University Press, New Haven and London,1968, p. 265

73

O altã caracteristicã a revolutiei este cã ea presupune o pregãtire prealabilã, un program

politic şi ideologic, iniţiat nu neapãrat de membrii nucleului conspirativ care pregâteşte

dec1anşarea ei. Marea Revoluţie Francezã a fost pregãtitã de filosofii iluministi, revoluţia rusã

din Octombrie 1917 de peste o jumãtate de secol de propagandã socialistã. Elaborarea şi

propagarea unei ideologii sunt elemente constitutive necesare pentru a da un sens, o orien-tare

mobilizãtii politice, ridicãrii maselor în înfãptuirea obiectivelor propuse, asumarea unui program

politic.

De asemenea, revoluţia este cucerirea puterii politice de cãtre un grup social carepânã

atunci nu a mai beneficiat de avantajele puterii, pentru a crea o nouã ordine politicã. În lupta

pentru cucetirea puterii politice, recurgerea la violenţã nu este o cerinţã obligatorie. Se recurge

însã, uneori, la forţa de coerciţie a statului legitim instituit, pentru a impune o mãsurã juridicã

sau politicã nepopularã, dar nece-sarã. Ratele mobilizãtii şi participãrii populare la un eveniment

politic pot suplini, în conditiile mo deme, rolul violentei în desfãsu-rarea revoluţiilor, exemplul

„revolutiilor de catifea” de la Praga şi Sofia fiind edificator.

O contribuţie importantã la elucidarea rolului violentei în desfãsurarea unei revolutii a

adus-o,printre alţii, Hannah Arendt care afirmã cã „violenţa nu este mai adecvatã decât

schimbarea pentru a descrie fenomenul revoluţiei; numai când schimbarea apare în sensul unui

nou început, când violenţa este intrebuinţatã la constituirea unei forme de guvemãmânt diferite,

la formarea unui nou organism politic(...) putem vorbi de revolutie”58. Cu alte cuvinte, violenţa

este un mijloc si nu un scop. Ea poate fi necesarã, în situatii dete rminate, în prima fazã a

cuceririi puterii politice; or, instituţionalizarea violentei în teroare, deci transfonnarea

mijloacelor în scop pentru inîplementarea obiectivelor revolutionare în faze le urmãtoare

revolutiei politice trãdeazã, implicit,esuarea unora dintre obiectivele aces-teia, asa cum s-au

întânîplat lucrurile în Franţa anului 1793 siîn Rusia dictaturii bolsevice.

Dar cucerirea puterii politice este prima treaptã spre cucerirea puterii de stat, elementul

indispensabil pentru începutul transformãtii sistemului politic, a institutiilor si slructurilor sale.

În acest moment,revoluţia politicã este continuatã sau se transformã în revolutie socialã. „Numai

acea revoluţie politicã devine o revoluţie socialã, care pomeşte de la o clasã stãpânitã pânã aici,

care este silitâ sã-si desãvârseas cã emanciparea politicã prin cea socialã, întrucât situaţia ei

58 Hannah Arendt, op. cit., p. 8674

socialã de pânâ aici stã într-o contrazicere neîmpãcatã cu stãpânirea ei politicã. O învrãjbire îîî

sânul claselor exploatatoare, chiar dacã ar lua cele mai violente forme aie rãzboiului civil, nu

este o revoluţie socialã”59

Deschiderea teoreticã operatã de Karl Kautsky la începutul secolului prin aceastã

distinctie si succesiune, „revoluţia politicã — revolutia sociaiã”, a inaugurat un domeniu fertil

de investigaţii, mai ales pentru teoreticienii si liderii sociailsti, grupaţi în curentul „austro-

marxist”:Otto Bauer si Ftiedrich Adler. In opera lor, acestia au îmbogãţit cu noi elemente

teoretice noţiunea de „revoluţie socialã”. În esenţã, aceasta este o continuare a revoluţiei

politice, pe terenul creãrii conditiilor autentice de manifestare a drepturilor politice cucetite si a

trecerii de la egalitatea de drept la egalitatea de fapt, de la drepturile afirmate teoretic la

exercitarea şi recunoasterea lor universalã, cu precãdere a celor economico-sociale. „Revolutia

politicã nu este decât jumãtate de revoluţie. Ea suprimã opresiunea politicã, dar lasâ sã subziste

exploatarea economicã. Capitalistul şi muncitorul au drepturi egale între ei, se bucurã de

aceleasi drepturi politice — si totuşi, unul rãmâne un capitalist şi celãlalt un muncitor, unul

rãmâne un stâpân de fabrici si de mine, celãlait rãnîâne sãrac şi fãrã apãrare ca un soarece de

bisericã”60.

Greul începe abia a doua zi dupã cucerirea putetii politice, o datã cu edificarea noii

ordini. Pe lângã dificultãtile economice inerente (crizã, şomaj, sãrãcie), trebuie învinse sau

depãsite vechile mentaiitãti, credinte si privilegii, adicã valorile şi nonnele politice. „Revoluţia

politicã poate fi opera unei zile. A pune în locul monarhiei republica, în locul ptivilegiilor

câtorva egalitatea drepturilor, aceasta a fost întotdeauna problema unei singure lovituri, a unui

ceas mare”.61 Dar revoluţia socialâ nu înseamnã regres şi mãsuri nechibzuite, care sã

compromitã ceea ce a fost cucerit cu pretul atâ-tor sacrificii; revoluţia socialã nu poate fi decât

rezultatul unei munci constructive şi organizatorice. „Revoluţia politicã a fost rezultatul câtorva

ore: revoluţia socialã va trebui sã fie rezultatul muncii îndârjite, dar ş al multor ani”62.

Revolutiile se deosebesc clar de celelalte conf1icte deschise:revolte, rãscoale, lovituti de

stat, rebeliuni, miscãri de eliberare naţionalã, atât din punctul de vedere al raporturilor spontan

59 Karl Kautsky, Reformã socialã sau revolutie socialã?, Editura P.S.D.,Bucuresti, 1944, p.9-10

60 Bauer Otto, La marche au socialisme, Librairie du Parti Socialiste, Paris,1919, p.9.

61 Ibidem, p. 1162 Ibidem, p.15

75

—constient si obiectiv—subiectiv, cât si din punctul de vedere al transformãrilor pe care ele le

antreneazã la nivelul structurilor sistemului politic. Astfel, un rã.zboi sau o miscare de eliberare

nationalã este o luptã a unei comunitãţi împotriva conducerii exercitate de o comunitate strãinã

şi nu implicã în mod necesar schimbãri în structurile sociale ale comunitãţii rãzvrãtite, în cazul

în care ea si-ar câştiga independenţa politicã; o rãscoalã sau o revoltã poate schimba cadrul

politic, conducerea politicã, dar nu structura politicã si valorile unei societãti. „In forma sa

tradition alã, revolta are obiective specifice şii concrete: suprimarea unui impozit; revenirea

preţului la pâine la un nivel tolerabil pentru populaţie; ameliorarea distribuirii pro-duselor de

primã necesitate(...). Ordinea socialã existentã nu este cu adevãrat pusã în cauzâ, ceea ce este

cãutat de actori este o simplã reîntoarcere la echilibrul anterior, real sau presupus;loialitatea fatã

de suveran rã.mâne cel mai adesea nestirbitã, fiind vorba — cel mult —de a- i izgoni pe

«sfetnicii rãi»(...). Revoltele rãmân închise în uni- versul existent al valorilor sociale dominante,

importanţa lor con-stând în faptul cã. sunt mai curând restauratoare decât revoluţionare.(...)

Revoltele, pânã şi conducãtorii lor — inclusiv — nu au un proiect global, nici un plan de

ansamblu, ei rãînân prea mult prizonieri ai tradiţiei pentru a avea o viziune si perspective cu

adevãrat ideologice”63.

Din punctul de vedere al dezvoltãrii conştiinţei politice, o revoluţie reprezintã o explozie

a participãrii politice si a mobilizãtii noilor grupuri în acţiunea politicã, adeseoti cu o vitezã care

face ca instituţiile politice existente sã nu le poatã asimila. O revolutie nu poate apãrea într-o

societate tradition alã, cu niveluti scãzute de com-plexitate a structurilor socio-economice şi cu

o slabã concentrare a puterii politice, dupã cum nu poate apãrea nici în democratiile mo-derne,

caracterizate ptintr-o dispersare a puterii politice Ia diferite niveluri ale societãtii civile si un de

antagonismele politice sunt absorbite sau neutralizate de tehnicile specifice compromisului.

Epoca modemã a demonstrat cã revolutiile apar în societãtile care au realizat

modernizarea economicâ si socialã, dar care nu au putut (sau nu au dorit) sâ realizeze

modernizarea politicâ, rãmasã mult în urma dezvoltãrii economice si sociale. Aceastã paradigmã

explicativã a fost verificatã si confirmatã în procesul revoluţionar care a cuprins tãrile Eur opei

de Est în 1989.

Pentru ca o revoluţie sã fie încununatã de succes, cucerirea putetii politice trebuie sã fie

63 Franşois Chazet, Les ruptures rşvolutionnaires, : Traite de science politique,vol.II, Les regimes politiques contemporains, PUF, Paris, 1985, p.638.

76

urmatã de o a doua fazã:crearea si institutionalizarea unei noi ordini politice. O revolutie

victorioasã combinã mobilizarea cu institutionali zarea politicã rapidã. Având în vedere c ã

unele revolutii esueazã, cã nu toate produc transformãrile propuse, indicii care aratã succesul

unei revolutii sunt autoritatea si stabilitatea institutiilor nou-create şi rapiditatea şi dime nsiunea

participãrii politice64.

O revolutie pe scarã vastã implicã: distrugerea rapidã sau violen-tã a institutiil or politice

existente; mobilizarea unor noi grupuri în politicã; crearea unor noi instituţii politice. Timpii si

relatiile dintre aceste trei dimensiuni pot varia de la o revoluţie la alta, în functie de specificul

configurãrii puterii în difetite sisteme politice, ca si de matricea caracterialã a culturii politice. În

functie de nivelul maturitãşii politice şi al dezvoltãrii instituţionale, specialistii deosebesc în

epoca modemã douã modele de revoluţie: „occidental” şi „rãsãritean”. Dacã am încerca sã

exemplificãm aceastã clasificare pe exemplul Revoluţiei Franceze, al Revolutiei din Octombrie

si al Revolutiei Chineze vom Constata cã în modelul occidental institutiile politice ale vechiului

regim se prãbuşesc; în locul acestora, continui-tatea vieţii politice este asiguratã de noile gruputi

politice mobilizate şi, deci, de nou-createle institutii politice. În schimb, revolutiile rusã si

chinezã, datoritã crizei puterii politice (dualitatea putetii de stat:bolsevicii şi guvernul provizoriu

al lui Kerenski, respectiv Gomindangul şi comunistii chinezi),întârzietii în dezvoltare si

infrângerilor militare, încep cu: mobilizarea noilor grupuri în cadrul vieţii politice; crearea

noilor instituţii politice; rãstumarea violentã a instituţiilor politice ale vechii ordini. Intre cele

douâ modele de revolutie ar exista o deosebire fundamentaiã în ce priveste succe-siunea fazelor.

În modelul revolutiei oc cidentale, mobilizarea socialã este consecinţa colapsului vechiului

regim; în modelul revolutiei rãsãtitene, ea este cauza distrugerii vechiului regim. „Vechile

regimuri — monarhii tradiţionale sau dictaturi traditionale cu putere micã, dar concentratã — se

af1ã continuu în colaps, dar numai rareoti acest colaps este urmat de o revolutie majorã. În

consecintã, factorii care duc 1a revoluţie trebuie câutaţi în conditiile care existã dupã colapsul

vechiului regim, ca si în cele care existau înainte de prãbusirea lui” 65

Astfel, revoluţia începe, în ptimul rând, printr-o recunoastere difuzã, de cãtre aproape

toţi membtii activi şi pasivi ai societãtii, a faptului cã statul nu mai existã, colapsul fiind

constatat printr-o lipsã totalâ de autoritate. În aceste condiţii, pentru prãbusirea vechiului regim

64 S. P. Huntington ,op.cit., p.266.

65 Ibidem, p.267-268.77

este suficientã o acţiune a câtorva grupuri rebele,mai ales când acestea sunt susţinute de

grupurile militare care îsi cautã o nouã identitate dupã înfrângetile suferite în rãzboi. Astfel se

explicã succesul bolsevicilor în urma asaltului Palatului de Iarnã, al revoluţiei germane şi

maghiare din 1919. Prin urmare, factorul crucial în reuşita unei acţiuni revolutionare este

concentrarea sau dis-persarea puterii care urmeazâ prâbusirii vechiului regim. De felul cum

reuseste mobilizarea competitivã şi atragerea forţelor sociale în jurul proiectului sãu de nouã

ordine, una din aceste factiuni sau grupãri revolutionare va avea câstig de cauzâ.

In teoria marxistã, revoluţia politicã este definitã ca ridicare popularã bruscã, violentã si

limitatâ în timp, care conduce la înlocuirea persoanelor sau grupurilor care exercitã puterea,

respectiv a autoritãţii sau a regimului, şi implicit la modificarea radicaiã a unei situaţii. Cauza

îndepãrtatã a revolutiei este proprietatea asupra mijloacelor de producţie, care se concentreazã

în mâinile minoritãţii ce exploateazã munca clasei sau claselor productive, lipsite de pro-

prietate. Relaţiile de producţie devin relatii de clasã, iar lupta claselor dominate în vederea

rãstumãrii claselor dominante este cauza revolutiilor. Contradictiile devin antagonice în

societatea industrialã, prin Concentrarea bogaţilor, pe de o parte, şi a maselor de muncitoti, pe

de alta, fapt ce favorizeazã formarea unei clase proletare revoluţionare, care devine constientã

de situatia ei, îsi dezvoltã o conştiinţã de clasã politizatã ‚ o ideologie si se ridicã împotriva si

burgheziei capitaliste dominante, instaurând, prin revoluţie, dictatura proletariatului, preliminarã

societãţii comuniste fãrã clase.

Cauza imediatã a revolutiei sociale este, în teoria amintitã, alienarea clasei proletare;

agentul prim este clasa proletarã, agentul secund mişcarea revoluţionarã, care acţioneazã ca un

catalizator al clasei muncitoare, obiectivul este dispariţia proprietãţii private şi a societãtii

divizate în clase si înlocuirea ei cu o societate comunistã, fãrã clase, iar conditia principalã este

cristalizarea şi politizarea unei conştiinţe de clasã în rândul proletariatului.

Realitatea a dezminţit teza marxistã asupra revolutiei, care avea forma unui proiect

ideologic în slujba proletariatului; teoriile cu privire la revolutie s-au nuanţat, analizând post-

factum fenomenul. Spre exemplu, Crane Brinton66 a anaiizat si comparat, la mijlocul secolului

al XX- lea, 4 revolutii: cea englezã, ameticanã, francezâ si sovieticã si a stabilit câteva

caractetistici „generale şi provizorii” ale dec1anşãrii revoluţiei, ce contrazic teoria marxistã:

66 Crane Brinton,The Anathomy of Revolution, Prentice-Halt Inc., New Yoşk, 78

— revoluţiile s-au produs în societãţi cu un anumit grad de prospetitate, nefiind un gest

de disperare al celor dezavantajaţi economic sau financiar, ci un rezultat al insatisfactiei si

speranţei, ca

urmare a aspiraţiilor frustrate, a limitelor sau constrângerilor considerate ca

inacceptabile;

— pe fondul unor violente antagonisme, nu clasele sau grupurile cele mai defavorizate

declanseazã lupta, ci grupurile cele mai apropiate de minoritatea aflatâ Ia putere, din motive

politice;

— intelectualii devin cei mai peticu1oşi opozanţi ai autoritãţii con-ducãtoare si ai clasei

dominante sau avute criticã regimul af1at la pu-tere, definesc şi propagã ideologia revoluţionarã,

aceastã schimbare („dezertarea elitelor”) fiind un indiciu al stãrii prerevoluţionare;

— instituţia guvemamentaiã este paralizatã şi ineficientã, din incompetenţã, neglijenţã şi

imposibilitatea de a face fatã noilor situaţii şi probleme, confruntându-se cu grave dificultãti

financiare;

— clasa conducãtoare, sau o parte a ei, îşi pierde încrederea în sine, in forta si autoritatea

ei, putând trece, parţial, de partea m1şcar11 revoluţionare;

— în fat primelor mişcãti populare de nemulţumire si de agitaţie, guvemul recurge la

fortã, forţele de ordine nu dau dovadã de entu-ziasm în apãrarea regimului ş parţial,

fratemizeazã cu revolutia.

Ideologia revoluţionarã joacã un rol important în pregãtirea şii declanşarea revoluţiei. Ea

criticã radical o situaţie existentã, consi-deratã condamnabilã, inacceptabilã, pe care o respinge

în numele unui viitor total diferit, deşi deseori imprecis. De asemenea, desi face apel la o clasã

agent, misiunea ei îi oferã un anume caracter totalitar, în sensul cã cei care nu acceptã

schimbarea tind sâ fie exclusi din noua societate anunţata.

Orice revoluţie este pregãtitã îndelung, în genera1 inconştient şi involuntar, de o

succesiune de decizii şi gesturi şi de o acumulare animozitãti si conf1ic progresivã de‚ te ce

ajung explozive. Escaladarea se produce, în general, în momentul când devine evident cã autori-

tatea trebuie rãstumatã, deoarece între aceasta si cei care propun şi sperã schimbãri divizarea

este totalã si irevocabilã. Actiunea revoluţionarã cunoaste „vârfuti”, momente deosebite,

79

punctate de acte şi gestuti simbolice (o bâtãlie, ocuparea unei clãdiri strategice, executarea unui

personaj al puterii). De altfel, simbolurile joacã, în orice revolutie, un rol important, atât ca

repere în desfãsurarea ei, cât si ca reprezentâti semnificative ale componentei ideologice.

Trebuie adãugat cã în spatele unanimitãţii aparente a acţiunii revoluţ ionare persistã

divizãri,determinate de interese diverse, dar care se suprapun pe termen scurt, ale celor ce se

opun regimului aflat la putere, motiv pentru care, de altfel, au fãcut front comun. Astfel,orice

revoluţie dezvoltã douã grupuri de participanţi: extren1iştii, durii care propun obiective radicale

si mijloace violente, şimoderaţii, care urmãresc o evoluţie progresivã prin recurgerea la metode

mai paşnice. Opoziţia dintre aceste douã grupuri poate degenera pânã la stadiul în care cele douã

sã se considere mutual mai peticuloase decât chiar adversarul lor comun, din considerentul câ ar

„compromite” sau „trãda” cauza. În ceea ce priveşte contrarevoluţia, ea se poate declansa încã

de la începutul procesului revoluţionar (sub fonna represiunii sau a com-promisului propus de

autoritate), dar poate Iua naştere în chiar sânul şi în timpul desfãşurãrii revolutiei (datoritã

divizãrilor intestine) sau la încheierea ei, ca urmare a pozitiei celor nemultumiti de primele

rezultate şi efecte aie revoluţiei proaspãt încheiate.

Adesea, procesul revoluţionar se încheie cu decepţii şi dezamãgiri, mai toate revoluti ile

pãrând, pe tennen scurt, trãdãri ale unui grup sau ale unor grupuri, respectiv ale acelora ce par a

avea profituri mai mari de pe urma ei.

Revoluţiile nu sunt însã singurele modalitãti de schimbare a sis-temului politic al unei

societãţi, ca urmare a presiunii conf1ictelor politice nesoluţionate. O altã formã de schimbare în

societãtile modeme, care pare sã înlocuiascã cu succes revolutiile, sunt re formele. Criteriile

formale de demarcare dintre cele douã principale forme ale schimbãrii sociale sunt: directia, aria

şi viteza schimbârii în sistemul social global.

Dacã revolutia implicã o schimbare rapidã şii structuralã a sistemului social-politic,

reformele sunt concepute ca schimbâri Iimitate în dimensiuni si moderate ca ritm în cadrul

aceluiasi si stem. Dupã A.Hirschman, o reformã este „o schimbare in care puterea grupurilor

privilegiate este dominantã, iar pozitia economicã si statusul social al grupurilor subprivilegiate

sunt imbunãtãţite corespunzãtor”67. Aşadar, reforma înseamnã schimbãri treptate si moderate în

67 Albert O. Hirschman, The Strategy of Economic Development, Yale Universitv Pre ss, New Haven and London, 1958, p.39

80

cadrul aceluiasi sistem, initiate de susînjos, în vederea extinderii dreptutilor politice si soc iale

pentru dezanîorsarea conf1ictelor si tensiunilor. Criteriile structurale resping întrebuintarea

violentei în lupta pentru cucetirea puterii politice ca linie de demarcaţie între revoluţie şi

reformã, deoarece si unele reforme pot fi aplicate ptin utilizarea forţei de coerciţie a statului.

Deosebirea esentialã este câ schimbarea va fi initiatã de aceeasi clasã politicâ, deci de aceeasi

putere politicã. „Mãsurile care urmãresc sã adapteze suprastructura juridicâ şi politicâ a

societãţii condiţiunilor economice schimbate sunt înfãptuite de clasele care au stãpânit socie-

tatea po1iticeşte şi economiceşte pânã aici; ele sunt reforme chiar atunci când nu sunt date de

bunãvoie, ci cucerite în urma presiunilor claselor stãpânite sau în urma fortei împrejurãrilor.

În schimb, asemenea mãsuri sunt emanaţii ale revoluţiei când pomesc de la o clasã care

pânã aici a fost apãsatã economiceşte şi politiceşte şi care a Cucerit acum puterea politicã pe

care, în interesul ei propriu, e silitã s-o întrebuinte ze pentru prefacerea mai lentã sau acceleratã

a întregii suprastructuri politice şi economice şi pentru crearea unor noi forme de conlucrare

socialâ”68.

În multe privinţe, sarcina reformatorului este mult mai dificilã decât cea a

revolutionarului. În primul rând, revolutionarul este un erou „Curat ca lacrima”; misiunea lui

este de a construi o lume nouã, pe ruinele trecutului, purificatã de greşe1ile acestuia.

Reformatorul poartã cu el toate greşe1i1e trecutului, ca om crescut şi educ atdepro-priul sistem

a cârei perfecţionare şi-o propune. Pentru a reconstrui ceea ce a distrus, o lume nouã pe ruinele

celei vechi, revolutionarul mobilizeazã masele si forţele politice cu ajutorul unor sloganuri ideo-

logice maniheice. E1 reprezintã Bînele;adversarii lui Râul; el reprezintã Progresul, adversarii lui

sunt Reacţiunea; el este pattiot, ceilalţi sunt sabototi; el este prietenul poporului, ceilalţi sunt

duşmanii etc. Pentru ca actiunea lui sã fie încununatã de succes, reformatorul tre-buie sã lupte

atât împotriva conservatorilor, cât si împotriva revolutionar ilor şi oportunişti1or din propria sa

tabãrã, pe care cautã sã- i ţinã sub control. El trebuie sã se angajeze într-un rã.zboi pe mai multe

fronturi, „în care dusmanii lui de pe un front sunt aliaţii lui pe un altul si în c are prietenul lui de

ieti este dusmanul lui de a.zi”69.

Dar a accepta ca bazã explicativã a conversiei ideologice necesitatea înteleasã a

reformârii sistemului înseamnã a admite, în spatele violentei simbolice, ca reper al spãlãrii de

68 Karl Kautsky, op.cit., p.9.69 S. P. Huntington, op.cit., p345.

81

tarele trecutului,o iluminare de tip elitist. Este interesant de observat câ actualii lideri

reformatori: Deng, Gorbaciov, Elţin au iniţiat reformarea sistemului tocmai datoritã functiei

supreme în care sistemul însuşi i-a propulsat. În acest caz, nu se mai poate vorbi de o reformã,

cide un nou tip de revolutie a cãrui anatomie va trebui schitatã.

În ce ptiveşte problemele tactice, acţiunea reformatorului este mult mai grea decât a

revoluţionarului. Revolutionarul încearcã sã profite de clivajele politice, în timp ce refonnatorul

le diversificã si le disociazã. Revolution arul promoveazã rigiditatea ideologicã în politicã,

reformatorul supleţea şi atitudinea pragmaticã. În consecinţã, reformatorul trebuie sã. dea

dovadã de mai mult tact şi echilibru decât revolution arul. „Un revolutionar de succes nu trebuie

sa fie un politician de excepţie; un reformator de succes trebuie sã fie întotdeauna”70.

Reformatorul trebuie sã manifeste o atenţie deosebitã în manipularea forţelor politice şi

în controlul schimbãrii sociaie. Întrucât vizeazã schimbarea radicalã, revolutionarul este

interesat de toate tiputile de schimbare.Întrucât vizeazã. schimbarea graduaiã în cadrul

stabilitâţii sistemului, reformatorul trebuie sã fie mult mai selectiv în alegerea metodelor,

tehnicilor şi tim pilor schimbãrilor, deoarece relatiile dintre acestea au consecinţe mult mai

importante penlru reformator decât pentru revoluţionar.

Problema stabilitii prioritã.ţilor şi a opţiunilor pentru diferite tipuri de reformã. reclamã,

dupã caz, concentrarea puterii sau creşterea ei. Reformatorul trebuie sã echilibreze tendintele

contrare ale forţelor politice care îl susţin ptin elaborarea mai multor strategii, dintre care cele

mai importante sunt strategia fabianã (a aşteptãrii momentului favorabil) şi strategia râzboiului

fulger(blitzkrieg-u l). Revoluţionarul vizeazã mobilizarea forţelor politice pentru a realiza

schimbãri radicale; conservatorii se opun atât reformelor social-eco-nomice, cât si participãrii

politice sporite. Extremiştii cer mãsuri ra-dicale, în pofida jocului politic democratic.

Nationalistii confundã obiectivele politice propriu-zise cu personificarea spiritualã a sufle-tului

colectiv. Reformatorul trebuie sã-i multume ascã pe toţi: în cazul cã. presiunea uneia din tabere

este prea putemicã, el trebuie sã batã în retragere, sã facã unele concesii sau sã se grãbeascã în

aplicarea reformelor, pentru a-si sutprinde adversarii. Strategia altemativâ constã în ascunderea

scopurilor: el separã reformele si urmâre şte o apli- care in timp numai a uneia.

70 Ibidem, p:34882

În diferite epoci ale istoriei, reformatotii au încercat atât metoda fabianâ, Cât şi

metodablitzkrieg-u l u i .Rezultatele obţinute sugereazâ cã, pentru majotitatea tãrilor supusela

tensiunile si disensiunile create de modemizare, cea mai eficientã metodã în aplicarea cu succes

a reformelor este combinarea strategiei fabiene cu strategia blitzkrieg- ului, asa cum a procedat

Mustafa Kemal Ataturk în procesul de modemizare a societãţii turce dupã primul rãzboi

mondial. „Pentru a-si atinge scopul,reformatorul trebuie sã separe şi sã izoleze o problemã de

celelalte, dar, procedând astfel, el ar trebui, când conditiile o permit, sã rezolve fiecare pro-

blemã cât mai repede posibil, ştergând-o de pe agenda sa politicã, înainte ca adversarii sãi sã-şi

poatã mobiliza fortele”71.

Loviturile de stat. Un studiu comparativ al loviturilor de stat sau al încercãrilor de

lovituti de stat, din Africa şi America Latinã îndeosebi, aratã rolul violenţei instituţionalizate în

schimbarea politicã. E1 relevã persistenţa unor Opoziţii hotãrâte sã foloseascã propria lor forţã

impotriva forţei statului. „Ceea ce s-a numit în America de Sud «continuism», adicã pãstrarea

prelungitã la putere a unui caudillo pu-ternic (sef militar sptijinit de o armatã Iocalã —n . n s . )

reprezintã, în principiu, reversul instabilitãţii politice. De fapt, «continuismul» înseamnã nu

absenţa instabilitãţii, ci suprimarea efectivã a rebeliunilor potenţiale si în fasã de cãtrecaudillos -

i i combativi.În Aftica se observã acest fenomen de «continuism», cu diferenţa cã beneficiaml

nu este un «caudillo», ci un personaj care se simte învestit cu o minune (misiune) divinã de a

conduce atâta timp cât va dori. În cele douã cazuti, violenţa face parte din arsenaiul inijloacelor

folosite pentru a pãstra puterea, ceea ce aratã cã numai forţa se poate opune fortei”72.

O caractetisticã de fond a loviturilor de stat reuşite este cã acestea sunt, în

majoritateacazurilor,lovituri de stat sprijinite de militari. Aceasta confirmã rolul de fortã politicã

a armatei în Lumea a Treia, fap,t pentru care regimurile politice din aceste regiuni sunt denumite

sj regimuri pretoriene. Chiar dacã intr-un anumit numãr de cazuri initiativa lovitutilor de stat a

venit din partea civililor, în finai puterea a revenit, în majotitatea cazutilor, în mâinile militarilor.

În special presiunile exercitate de sindicatele muncitoresti împotriva politicii economice au jucat

un rol important în ideea organizãrii şi declansâtii loviturilor de stat, ceea ce demonstreazã câ

sindicatele sunt grupuri de presiune putemice în viaţa politicã. „Dacã adeseori actiunea sindi-

71 Ibidem, p.43672 P. F. Gonidec, Les systşmes poiitiques africains, editia a II-a, Librairie Gşnşrate de Droit et de Jurisprudence, Pans,

1978, p.26283

catelor a stat la baza loviturilor de stat, în nici o ţarã acestea nu au fost capabile sã instaureze un

guvem format din elemente populare”73.

Loviturile de stat initiate si duse la bun sfârsit de civili sunt destul de rare. Acestea sunt,

în general, lovituri de palat care urmãresc sã întãreascã puterea unuia din sefii statului prin

eliminarea tivalilor peticu1oşi, conform principiului indivizibilitãtii puterii. Loviturile de stat

civile, conduse împotriva puterii stabilite, nu au, în general, nici o sansã de reusitã fãrã ajutorul

forţelor armate. Se poate afirma cã în multe tãri din Lumea a Treia, mai ales dupã câştigarea

formalã a independenţei, începând cu deceniul 6, militarii dominã scena vieţii politice. Fie cã un

sef militar se serveste de artnatã pentru a prelua puterea, fie cã armata este rugatã „sã

restabileascã” ordinea, fie cã armata, în ansamblul ei, sprijinã o juntã hotãrâtã sã ia puterea.

O priinã cauzâ a lovitutilor de stat reusite este Iipsade rezistentâ din partea populaţiei

împotriva pucistilor. O explicaţie ar consta în faptul cã poporul este absent din viaţa

politicã,jucând, în cel mai bun caz, doar un rol de pantomimã demagogicã în aceastã piesã.

Chiar în statele în care partidul unic pãrea bine înrãdãcinat la putere, întrunind legitimitatea pe

baza votului popular, populaţia nu a opus nici un fel de rezistentã, manifestându-si pe strãzi

bucuria cã a scãpat de dictaturã si de haosul economic. În Ghana, Partidul Poporului, care

numãra douã milioane de aderenti si 500.000 de militanti ca si‚‚militantii sindicalisti, care îsi

datorau succesul lor doctorului N’Krumah, nu au schiţat nici un gest în apãrarea regimului care

i-a adus la putere74. Toate aceste fapte demonstreazã cã, în realitate, exista o prãpastie între

guvemanţi şi guvemaţi, un vid politic real pe care militarii 1-au umplut cu uşurintã. Triumful

militarilor se explicã în mare parte prin fragilitatea puterii instituite, în sensul cã aceasta nu a

reuşit sã atragã dupã sine adeziunea populaţiei şi participarea ei la exercitarea putetii.

A doua cauzâ a reuşitei acestor lovituri de stat este cã cei rãstumaţi nu au opus nici un fel

de rezistenţã sau, dacã au fãcut-o, au opus una cel mult simbolicã. In mod frecvent, loviturile de

stat sunt date în absenţa şefi1or de stat vizaţi, pentru a evita riscutile inutile sau ctimele politice.

A treia cauzâ este câ fortele armate au de partea lor monopolul fortei si al constrângerii

materiale, ca şi constiinta‚‚‚coeziunii şi a organizârii lor de elitã. Dacã celelalte forţe politice

pOt exercita o presiune asupra guvemanţilor, putând chiar sã- i hãrţuiascã prin operaţii de

73 Ibidem, p.26474 .D.Austin, R. Lukarn, Policy.Makers and Soldiers in Ghana,1975, p26.

84

gherilã, numai militarii au posibilitatea de a Cuceri puterea, deoarece dispun de capacitãtile

tehnice necesare, sunt de origine socialã modestâ şi, prin urmare, sunt înclinati sã inter-vinâ în

treburile publice. A patra cauzã, care ar facilita înmultirea lovitutilor de stat, con-stâ în

dificultãtile trecerii de la partidul unic la sistemul pluripartidist, considerat o structurâ de bazã a

regimutilor democratice. Or, se stie cã şanse1e unei lovituri de stat militare sunt mai mari în

statele cu sis-tem multipartidist, decât în statele cu partid monopartizan putemic.

Nici una din aceste variabile explicative nu este suficientã prin ea însãsi. Ele ar dobândi

un plus de relevantã dacã ar fi abordate într-un mods i n c r o n i c si corelate cu variabilele

explicative care vizeazâ logica internâ a sistemului politic respectiv, cu alte Cuvinte, lupta pentru

alocarea resurselor politice rare. Prima din aceste vatiante se situeazâ la nivelul structurilor

politice şi vizeazã absenta sau slâbiciunea instituţiilor politice efective în tãtile Lumii a Treia

capabile sâ modereze şi sã arbitreze conflictele. A doua se referã la fenomenul de fragmentare a

puterii: în tãtile din Lumea a Treia, puterea se mani- festã în forme numeroase si în cantitãti

foarte mici, spre deosebire de concentrarea puterii în cantitãti foarte mari care premerge, de

obicei,revolutiile. A treia variabilâ explicativâ vizeazã clivajul sat-oraş.Loviturile de stat ar fi

fenomene exclusiv urbane, datoritã prãpastiei care separã duaiismul structurilor politice. Viata

politicã este concen-tratã exclusiv în oraşe, în timp ce la sate cutuma joacã un rol pre-dominant,

de unde dezinteresul faţã de instituti ile vieţii politice mo-deme. A patra variabilâ localizeazâ

geneza loviturilor de stat la nivelul contradictiilor din cadrul minoritãtilor politice urbane, dintre

burghezia localã si cea strãinã,dintre diferite categorii ale burgheziei locale si vechea clasã

latifundiarã. Ptin unnare, este vorba de o luptã pentru putere şi aproprierea avantajelor care

rezultâ din câştigarea ei. De exemplu, interesele burgheziei economice intrã în conflict cu ace-

lea ale burgheziei birocratice care exercitã puterea. În general, se observã o gradualizare a acestor

contradictii în douã etape: înainte şi dupã declansarea miscãrilor de eliberare naţionaiâ. Pânã în

anii ‘60, interesele burgheziei locale si ale celei strãine cojncideau şi erau oficial apãrate. Dupã

1960, paralel cu pãtrunderea primelor elemente de economie socialistã în Lumea a Treia

(ditijism, protectionism, nationalizãri etc.), diferite sectoare aie burgheziei locale, asociate cu

cele traditionale si strã ine, au reacţionat viguros împottiva voinţei unor lideri din Lumea a Treia

de edificare a sistemelor economice naţionale bazate, în primul rând, pe valorificarea în interesul

national a bogãţiilor naturale proprii. Or, experienţa multor state din Sud a demonstrat cã

interesele burgheziei locale nu pot fi separate de cele ale flrmelor şi companiilor transnaţionale;

85

astfel încât, atunci când politica de independenţã naţionalã 1oveşte sau ameninţã interesele ei, ea

încearcã, evident, cu ajutor extem, sã scape de liderii nationalisti.Pretextele nu lipsesc: violarea

dreptutilor omului, corupţia, criza eco- nomicã, reprimarea libertãţilor publice etc.. In spatele

unor asemenea recuzite propagandistice, devenite usor vetuste prîn jnvocarea lor stereotipã de

cãtre autotii lovitutilor de stat, se ascund cauzele reale, izvorâte din conf1ictele de interese.

Interferenta intereselor burgheziei locale cu interesele burgheziei strãine aratã cã un anumit

numâr de lovituri de stat sunt iniţiate sau sprijinite (din punct de vedere mate-tial sau moral) de

forţele exteme ptivate sau publice, deşi este greu de demonstrat acest lucru cu probe matetiale. Se

poate constata şa loviturile de stat reusite au avut loc în fostele colonii a cãror politicã economicã

şi externã urmãrea sã rupã lanturile dependenţei de fostele metropole. Reactia Centrului a fost cu

atât mai durã cu cât politica acestor state a fost mai nationalistã. Orientarea spre stânga a multor

guveme din Lumea a Treia a lezat nu numai interesele burgheziei locale, ci si interesele

economice şi geopolitice ale Centrului din zonã. Insã oricare ar fi natura acestor contradictii,

conditia reusitei unei lovituri de stat este folosirea forţelor arnîate, fãrã de care nu se poate cuceri

puterea politicã. Armata apare astfel ca un instrument destinat sã serveascã interesele anumitor

rupuri politice, legatã, ca şi acestea, de forţe politice din exterior, pe lângã faptul cã armata, ca o

categorie socialã particularã, îsi are propriile sa1e interese pe care le vede amenintate de

radicalizarea politicã a unor lideti şi guveme de inspiraţie socialistã. „Acest lucru explicã de ce

loviturile de stat militare se înscriu, în general, în categoria revolutiilor de palat sau a loviturilor

de stat reformiste si nu în aceea de lovituri de stat revolutionare”75.

Conflictologia pune în evidenţă etapele ce le parcurge conflictul în evoluţia sa:

- dezacordul;

- confruntarea;

- escaladarea;

- de-escaladarea;

rezolvarea.

Confruntarea adânceşte diferenţele dintre indivizi şi grupuri prin faptul că fiecare parte îşi

susţine poziţia, accentuând pe erorile de gândire şi comportamentul celorlalţi. În această

situaţie,acţiunea de persuasiune devine exagerată, expresia emoţională dominând categoric asupra

argumentelor logice. Mai mult decât atât, rata comunicării scade dramatic, creându-se stări de stres,

75 P. F. Gonidec,op.cit., p28786

frustrare, atmosferă tensionată.

Escaladarea se caracterizează prin faptul că tensiunile şi ostilităţile din grup sunt scăpate de

sub control, reacţiile de autoapărare ale fiecărei părţi stârnind agresiune maximă. În acest moment

se atinge punctul culminant.

De-escaladarea marchează etapa în care grupul face eforturi reale pentru a ajunge la un

acord în ceea ce priveşte rezultatele discuţiilor. Se fac concesii, se demarează un proces spre

înţelegere.

Rezolvarea vine atunci când starea conflictuală dispare datorită unor intervenţii legale de tip

instituţional, demarării unor negocieri şi realizării unor compromisiuni, stimulării posibilităţilor de

comunicare deschisă între părţi, care face posibilă captarea bunăvoinţei părţilor adverse.

Principalele tipuri de conflicte sunt: dezacordul, incidentul, neînţelegerea, tensiunea, criza.

Dezacordul este definit drept sentiment intuitiv ce semnalează că ceva nu este în ordine,chiar dacă

nu se poate spune ce anume. În acest moment trebuie să se acorde atenţie instituţiei, care poate face

posibilă sesizarea dezacordului.

Incidentul este indiciul că te afli într-un conflict, el relevându-se, de obicei, prin fapte minore.

Un incident poate fi o problemă simplă însă, prost percepută, poate să escaladeze.

Neînţelegerea este starea în care oamenii se înţeleg greşit unii pe alţii, trăgând concluzii

eronate în legătură cu o situaţie, de obicei datorită comunicării neclare sau lipsei de legături între

preopinenţi.

Tensiunea este un simptom evident, ea distorsionând percepţia asupra altor persoane, relaţia

dintre părţi fiind afectată de atitudini negative şi opinii inflexibile. Sentimentele dintre grupuri şi

persoane se înrăutăţesc semnificativ, relaţia dintre ele transformându-se în sursă de îngrijorare

permanentă.

Criza este un simptom extrem de evident prin faptul că ea relevă conflictul deschis,

confruntarea. Violenţa este un semn indubitabil al crizei, obiectivat în faptul că oamenii întrec

măsura şi se lasă dominaţi de sentimente şi instincte primare. Comportamentul lor normal încetează

iar ei săvârşesc uneori acte necugetate,,76.

Conflictele ce au loc pe plan internaţional sunt considerate drept crize. Recunoaşterea şi

evaluarea lor impune analiza contextului în care se pot produce, cunoaşterea dinamicii riscurilor şi

ameninţărilor în raport cu natura şi categoria intereselor pe care acestea le-ar compromite,

76 Ibidem, pp: 25-2687

aprecierea nivelului contradicţiilor interne, zonale sau regionale: dezechilibrele economice,

tehnicoştiinţifice,politice, culturale; raporturile de forţe puternic afectate; prăbuşirea unor sisteme

economice, politice şi de securitate; fenomenele care generează ameninţări şi provocări;

nerespectarea sistemului de tratate care garantează pacea şi securitatea etc.

Pentru a identifica o criză în contextul relaţiilor internaţionale trebuie sesizate următoarele aspecte

şi fenomene:

a) existenţa sau apariţia unui diferend şi/sau conflict între doi sau mai mulţi subiecţi care, în

majoritatea cazurilor, sunt state, grupări de state, colectivităţi, organisme şi organizaţii

nonstatale;

b) decelarea faptului că părţile iau atitudine şi adoptă o strategie, pe plan intern şi internaţional,

care urmăreşte folosirea mijloacelor de putere de care dispun în scopul prezervării propriilor

interese;

c) aspectele de compatibilitate/incompatibilitate între strategiile adoptate: dacă strategiile sunt

compatibile rezultă un diferend, dacă strategiile sunt incompatibile rezultă un conflict de

interese (când apărarea intereselor unei părţi obstrucţionează sau compromite interesele

celeilalte părţi).

În continuare, se pune problema negocierilor, medierilor şi compromisului sau problema

suspendării dialogului şi a confruntării. Dacă părţile nu ajung la un compromis, ele vor folosi toate

mijloacele de putere într-o manieră coercitivă, atât pentru apărarea intereselor şi îndeplinirea

obiectivelor iniţiale, cât şi pentru realizarea lor în detrimentul adversarului – calea care duce la

conflict. Folosirea mijloacelor de putere într-o manieră coercitivă este indicatorul esenţial

pentru identificarea crizei. Dacă una din părţi foloseşte şi mijloace de putere militară pentru

ameninţarea adversarului sau agresarea directă a acestuia, se poate aprecia că s-a ajuns la conflict

armat.

Conflictul între grupuri în cadrul organizaţiilor poate apărea dacă există cel puţin trei

elemente: a) identitate de grup; b) diferenţieri observabile între grupuri şi c) frustrarea.

a. Identitatea apare când angajaţii se percep ca fiind parte a unui grup sau departament distinct.

b. Diferenţierea se instalează în cazul apariţiei unor diferenţe observabile între grupuri, cum ar fi:

localizarea grupului într-un spaţiu specific; absolvirea de către membrii grupului a unor şcoli care le

conferă o specializare anume; ocuparea de către grup a unor funcţii într-un anumit departament.

Abilitatea individului de a se identifica drept parte a unui grup şi de a observa diferenţele faţă de

88

alte grupuri este neapărat necesară pentru apariţia conflictului.

c. Frustrarea survine din faptul că îndeplinirea obiectivelor unui grup determină nerealizarea

obiectivelor celuilalt grup şi blocarea acestuia. Frustrarea nu trebuie să fie severă, ea poate fi

anticipată şi, în acest caz, apare posibilitatea stopării conflictului între grupuri. Conflictul între

grupuri poate să apară când un grup încearcă să-şi consolideze poziţia în relaţiile cu celalte grupuri.

Ca urmare, conflictul intergrupuri poate fi definit ca fiind comportamentul care apare între

grupurile organizaţionale când participanţii se identifică cu un grup şi percep că alte grupuri ar

putea bloca atingerea obiectivelor sau aşteptărilor propriului grup. Conflictul presupune

confruntarea directă dintre grupuri, opoziţia lor fundamentală. El este similar competiţiei dintre

părţi adverse, însă este mult mai sever. Competiţia implică rivalitatea dintre grupuri în cursa pentru

câştigarea unui obiect (situaţie, poziţie etc.) comun, în timp ce conflictul presupune o interferenţă

directă în atingerea scopurilor. Conflictul intergrupuri în cadrul organizaţiilor se poate produce atât

în plan vertical, cât şi în plan orizontal.

Conflictele în plan orizontal se produc între grupuri sau departamente aflate pe acelaşi nivel

ierarhic. Sectorul productiv poate avea dispute cu cel de control al calităţii din cauza unor proceduri

noi de verificare a calităţii, care reduc eficienţa producţiei. Departamentul de vânzări poate să intre

în dezacord cu cel financiar privind politica de credite, care face dificilă atragerea unor noi clienţi.

Departamentul proiectare-design şi cel de vânzări s-ar putea confrunta în legătură cu designul unor

produse noi. În consecinţă, coordonarea de un anumit fel, în plan orizontal, este necesară pentru a

reduce conflictul şi a obţine colaborarea.

Conflictul vertical apare între oricare dintre nivelurile ierarhice în probleme care privesc

controlul, puterea, scopurile (obiectivele), salarizarea şi beneficiile. Cea mai vizibilă formă a

conflictului vertical apare între conducere şi muncitori şi este adesea definită de relaţiile

conflictuale dintre sindicate şi patronat.Tipurile de crize pot fi stabilite în funcţie de criteriile pe

care le aplicăm în clasificare: tipul de soluţii oferite la provocările mediului social; tipul de mediu în

care are loc criza; domeniul în care apare criza; urgenţa rezolvării crizei; nivelul la care apare criza.

1. După tipul de soluţii şi modul de rezolvare, identificăm: a) crize de dezvoltare;

b) crize de legimitate; c) crize de onestitate; d) crize de competenţă.

2. După tipul de mediu: a) crize interne; b) crize externe.

89

3. După domeniul în care apare criza: a) crize politice; b) crize economice; c)

crize ideologice; d) crize culturale; e) crize de comunicare; f) crize de imagine.

4. După urgenţa rezolvării: a) crize imediate; b) crize urgente; c) crize susţinute.

5. După nivelul la care apare criza: a) crize locale; b) crize naţionale; c) crize

zonale; d) crize continentale; f) crize mondiale.

Criza de dezvoltare

Acest tip de criză apare în condiţiile existenţei unor procese specifice ce se dezvoltă în interiorul

unui anumit mod de procesare a informaţiei sociale (de exemplu, epocile istorice cunoscute), care

generează, din interior, soluţii alternative la soluţiile tradiţionale. Conflictul apare,în acest caz, între

vechiul tip şi noul tip de gestionare socială. De exemplu, Revoluţia burgheză din Franţa (1789)

reprezintă, în această accepţiune, o criză de dezvoltare.Criza de dezvoltare relevă faptul că tipul

tradiţional de soluţie pentru rezolvarea problemelor într-o societate a ajuns la limită, şi-a epuizat

posibilităţile de rezolvare. Apar probleme sociale care nu mai pot fi rezolvate în limitele soluţiilor

existente, impunându-se afirmarea unor forţe sociale care să construiască soluţii alternative.

Esenţa crizei de dezvoltare este, deci, confruntarea între două alternative. La nivelul

organizaţiilor, numim crize de dezvoltare situaţiile în care modalităţile de procesare a informaţiilor

dominante în organizaţii nu mai pot să soluţioneze situaţii generate de noile capacităţi

informaţionale, mai performante, care se dezvoltă în interiorul acestora şi în organizarea socială din

care face parte organizaţia. Cât timp oamenii nu deţin capacităţi informaţionale care să-i ajute să

proiecteze reorganizarea organizaţiilor, această reorganizare se produce prin crize de dezvoltare.

Dinamica necesităţilor şi a posibilităţilor de a le satisface, induce şi întreţine în organizările sociale

poziţii diferite, tensiuni, situaţii conflictuale, confruntări care aduc periodic organizaţiile în situaţii

limită ce nu pot fi depăşite decât prin ample discontinuităţi.

Criza de legitimitate

Nu toate societăţile au identificat alternative viabile la soluţiile tradiţionale. Ca urmare, un anumit

tip de soluţie devine nefuncţional, îşi pierde credibilitatea, în condiţiile în care nu există o soluţie

alternativă conturată. În cadrul crizei de legitimitate, nu se constată o confruntare între două soluţii

alternative (caracteristică a crizei de dezvoltare), ci o cantonare în cadrul unei soluţii care şi-a

atins limitele funcţionale.

Spre deosebire de crizele de dezvoltare, în cadrul crizelor de legitimitate, modalităţile de procesare

90

a informaţiilor din organizaţii nu mai pot soluţiona deficultăţile produse în funcţionarea şi

reproducerea organizaţiilor de consecinţele derivate ale propriilor erori şi limite. Ca urmare, în

astfel de situaţii conservarea modalităţilor de procesare a informaţiilor ce domină organizaţia nu se

mai justifică. Sunt legitime încercările de a construi alte modalităţi de procesare socială a

informaţiilor, cu toate consecinţele care decurg din acestea.

Criza de onestitate

Acest tip de crize este strâns legat de crizele de dezvoltare şi de crizele de legitimitate. Sunt posibile

situaţii în care oamenii implicaţi în gestionarea unei organizaţii, deşi dispun de modalităţi

performante de procesare a informaţiilor, să le utilizeze în modalităţi neadecvate cu scopuri ascunse

(de pildă, pentru a obţine avantaje personale), producând situaţii care periclitează organizaţia,

capacitatea ei funcţională şi de reproducere. Periclitarea stării organizaţiei constituie esenţa crizei

de onestitate.

Criza de competenţă

Pentru situaţiile care periclitează o organizaţie, în care se ajunge ca urmare a limitelor oamenilor

implicaţi în gestionarea ei, care nu se dovedesc capabili să proceseze informaţii la nivelul

posibilităţilor oferite de orizontul informaţional în care acţionează, considerăm adecvată expresia

crize de competenţă. Crizele de gestionare pot pune în situaţii de insecuritate şi organizările sociale

care înglobează organizaţiile. Ele pot aduce în starea de insecuritate maximă chiar şi naţiunile.

Criza internă

Acest tip de criză domină atât interiorul unei organizaţii/instituţii, cât şi interiorul mediului social

nerelevant al acestora, mediului-sarcină al organizaţiei/instituţiei. Sunt considerate crize interne şi

crizele la nivel departamental, de ramură, precum şi crizele din interiorul statului naţional.Crizele

interne pot degenera şi se pot transforma în crize externe. Ele contaminează vecinătatea specifică

apropiată (organizaţiile din acelaşi domeniu pe lanţul productiv orizontal), apoi vecinătatea

specifică îndepărtată (organizaţiile din acelaşi domeniu pe lanţul productiv vertical), ca, în cele din

urmă, să afecteze domeniile conexe. De exemplu, o criză politică poate degenera în criză

economică, culturală etc. Criza economică poate produce, la rândul ei, crize întoate celalte domenii

de activitate.

Criza externă

Sunt considerate crize externe cele care acţionează în exteriorul organizaţiilor,

instituţiilor,domeniilor specifice, în afara teritoriului naţional. Însă, aceste crize pot afecta

91

organizaţiile în modalităţi diverse, determinând apariţia şi dezvoltarea unor crize interne.

Criza imediată se petrece brusc şi neaşteptat, nelăsând timp pentru analiză şi planificare.

Rezolvarea acestei crize presupune lucrul în avans dedicat analizei posibilităţilor de apariţie şi

realizării unui plan de gestionare a crizelor care să elimine, pe cât posibil, confuziile şi reacţiile

întârziate.

Criza urgentă erupe brusc, după o scurtă perioadă de incubaţie, lăsând un oarecare timp pentru

planificarea forţelor şi mijloacelor de intervenţie. Exemplele relevă insatisfacţiile membrilor

organizaţiei ce se transformă în greve, abuzul substanţial în serviciu care determină nemulţumirea

angajaţilor etc.

Criza susţinută este o criză de lungă durată, ea persistă mai mult timp şi, ca urmare, este mai

uşor de analizat şi planificat. Totuşi, trebuie menţionat că, o astfel de criză poate produce un deficit

de imagine profund şi persistent. Crizele de comunicare şi crizele de imagine vor fi tratate separat,

în teme distincte. Celelalte tipuri de crize invocate la această temă nu fac obiectul cursului de

gestionare a crizelor de imagine.

DISFUNCŢIONALITATEA PERCEPUTĂ A INSTITUŢIILOR

FENOMENUL CORUPŢIEI

Corupţia este definită ca fiind folosirea puterii publice în scopul obţinerii unor câştiguri

personale, în dauna binelui public.Într-o accepţiune mai cuprinzătoare, acelaşi fenomen poate fi

definit ca fiind exploatarea ilicită a unui status oficial în interes colateral structurii sociale pe care o

reprezintă. Această structură poate fi atât un organism public, cât şi orice organizaţie cu scop

colectiv, cum ar fi întreprinderi, partide, asociaţii.

Imaginea oferită de Raportul de Ţară elaborat de UE asupra demersurilor anticorupţie realizate

de instituţiile responsabile este una sumbră. Aproape fără excepţie, fiecare dintre aceste rapoarte

începe cu următoarea propoziţie: ,,Corupţia este o problemă generalizată în România,,

Principalele elemente care compun această imagine se referă la limite legislative impuse

instituţiilor care ar trebui să lupte împotriva corupţiei,instituţii care nu-şi cunosc atribuţiile sau ale

căror atribuţii se suprapun.

Corupţia administrativă apare atunci când funcţionari publici încalcă proceduri formale sau

informale pentru a obţine un beneficiu propriu. Corupţia operaţională implică interese economice

92

sau politice majore,atinse prin hotărâri judecătoreşti,,comandate,,de instanţe politice sau de grupuri

de interese cu putere politică (baronii locali).

Ca simptom reprezentativ al anomiei în care se găseşte societatea românească, în prezent,corupţia,

mai ales cea care implică vârfurile puterii,generează confruntarea cu mecanismele negative ale

economiei capitaliste,înainte chiar de o fi creat în România. Corupţia constituie infracţiune faptele

de corupţie sunt infracţiuni şi se sancţioneaza cu închisoare. Faptele incriminate astfel de legislaţia

română includ:

- darea şi luarea de mită;

- traficul de influenţă;

- primirea de foloase necuvenite;

- abuz în serviciu contra intereselor publice pentru obţinerea de beneficii personale.

Istoric vorbind,termenul a fost folosit în conexiune cu sistemul administrativ şi politic,doar în

epoca modernă. Ca fenomen însă, corupţia există încă din Antichitate,ca un tip de comportament

dintre cele mai grave, răspândit la nivelul funcţionarilor publici.

În Europa, Codul Penal Francez din 1810, cunoscut şi sub denumirea de ,,Codul

Napoleon,,,introducea pentru prima dată sancţiuni aspre pentru infracţiunea de corupţie. În epoca

modernă,termenul corupţie a fost legat cu precădere de sistemul politic.

Sociologia contemporană consideră corupţia ca un fenomen specific organizaţiilor birocratice.

Deşi incriminată penal astăzi în toate statele democratice,corupţia se regăseşte,practic,în toate

societăţile.

Printre cauzele care favorizează apariţia corupţiei se regăsesc şi: slăbirea autorităţii statului

datorită ineficienţei instituţiilor acestuia, degradarea nivelului de trai al indiviziilor unor valori

sociale însoţită de alterarea respectării principiilor morale, lipsa unei reforme la nivelul instituţional

care să fie în concordanţă cu condiţiile socio-economice.

În sistemul legislativ din România,termenul corupţie desemnează,în sens larg,încălcări ale legii

penale referitoare la sfera relaţiilor de serviciu. Preocupările actuale în domeniu fac referire la

importanţa politicilor de prevenire a fenomenului de corupţie, precum şi la lipsa de echivoc a

sancţiunilor juridice.

Ca o concluzie putem afirma că: fenomenul corupţiei este destul de răspândit în România

actuală, dar şi pe plan internaţional, percepţia românilor asupra acestui fenomen se strucurează pe

93

trei mari dimensiuni: perceperea corupţiei administrative, a corupţiei operaţionale şi a corupţiei

locale.Fenomenul corupţie nu poate fi definit ca fiind propriu doar anumitor forme de guvernare.

Corupţia este întâlnită atât în societăţile democratice cât şi în cele totalitare. Deşi există o oarecare

tendinţă de a considera un regim autoritar ca fiind capabil să elimine corupţia, realitatea este că

într-un astfel de regim corupţia este parţial limitată, ea regăsindu-se în anumite cercuri privilegiate,

fiind accesibilă anumitor grupuri de indivizi.

Limitarea fenomenului corupţiei, stoparea totală a fenomenului este considerată utopică, poate fi

obţinută prin mecanismul costurilor Aceste costuri pot fi pecuniare sau sub forma recluziunii şi au

ca idee centrală indezirabilitatea efectuării unor fapte reprobabile datorită costurilor mari pe care

trebuie să lă plătească un individ sau grup de indivizi atunci când faptele acestora sunt descoperite.

Accentuând această idee, legiuitorul din dorinţa de a descuraja un astfel de comportament, a definit

corupţia printr-o serie de fapte cu caracter penal.

Prin mica corupţie se înţelege acel sector din corupţie care nu aduce atingere intereselor

majorităţii indivizilor unui stat. În această categorie poate fi inclusă corupţia unui cadru medical, a

unui funcţionar, etc care prin deciziile lor favorizează un individ sau grup de indivizi în detrimentul

altora, dar acest gen de nedreptate este limitate în timp şi spaţiu.

Prin marea corupţie se înţelege corupţia la nivel înalt a unui funcţionar, demnitar etc. Acest gen

de corupţie are ca şi carecteristică principală efectul asupra întregului stat şi a indivizilor care îl

compun. Urmările acestui gen de corupţie se pot traduce în costuri directe sau indirecte care vor fi

suportate într-un final de toţi contribuabilii.

DIMENSIUNI PSIHOSOCIALE ALE PROTESTULUI COLECTIV

Deşi ideea de mişcare socială sugerează informalitate sau spontaneitate, organizaţiile au un rol

important în existenţa lor. Aşa cum am arătat mai sus, mobilizarea participanţilor are mult de

câştigat de pe urma pre-existenţei unor organizaţii ale căror resurse de comunicare şi de leadership

pot fi folosite.

Realizarea obiectivelor mişcării solicită un important efort organizaţional. Aproape întotdeauna

acestea se realizează în cadrul unor structuri formale, adaptate la nevoile mişcării sau create special

pentru aceasta, materializate în organizaţii non-guvernamentale. Acestea preiau sarcini sistematice

94

precum strângerea fondurilor, comunicarea publică, comunicarea în cadrul mişcării şi stabilizează

resursele de infrastructură minimale. Organizaţiile mişcărilor sociale pot să fie înfiinţate de jos în

sus, prin iniţiativa activiştilor, ori de sus în jos, caz în care o instanţă exterioară ajută la stimularea

implicării potenţialilor activişti. Multe dintre campaniile ecologiste sunt coordonate de organizaţii

puternice precum Greenpeace. Eficienţa mişcărilor sociale în raport cu puterea politică derivă şi din

arsenalul de tactici întrebuinţate. Exprimarea doleanţelor participanţilor se face prin mijloacele

politicii protestului care sunt de multe ori neconvenţionale. Mişcările sociale organizează lanţuri

umane şi mobilizează activiştii şi simpatizanţii în meetinguri în care formele de expresie pot fi

deosebit de creative. Pentru un impact cât mai larg şi o participare cât mai numeroasă, apelul la

mass media moderne este imperativ, multe mişcări sociale lansând campanii publice de acelaşi nivel

cu sofisticata publicitate comercială sau de stat.

În general, mişcarea socială este definită drept o încercare colectivă de a promova un interes

comun prin intermediul unei acţiuni colective, în afara sferei instituţionale existente. Deşi mişcările

sociale şi protestele colective implică anumite aspecte comune cum ar fi dinamica emoţională sau

motivaţională,o precizare e necesară mişcările sociale şi protestele colective nu se suprapun întru

totul, pot fi mişcări sociale, cum ar fi cele religioase,care promovează schimbarea,dar fără a protesta

împotriva condiţiilor existente. Din acest punct de vedere, între mişcarea socială şi protestul

colectiv e un raport de incluziune, mişcarea socială include protestul colectiv,care este de durată mai

scurtă şi poate interveni ca eveniment de protest în cadrul unei mişcări sociale mai largi.

Din punct de vedere psihologic, protestul colectiv se referă la eforturile întreprinse de un număr

mare de indivizi, care se definesc pe ei înşişi ca fiind un grup, fiind recunoscuţi şi de alţii ca atare,

în vederea soluţionării unei probleme pe care o percep ca fiind comună şi care este condiţionată de

relaţia acestora cu alte grupuri sociale. Studiul protestului colectiv poate fi realizat pe diferite nivele

de analiză:individual,în termeni de diferenţe individuale sau de percepţie a costurilor şi a

beneficiilor participării,social, în termeni de resurse disponibile şi context inter grupuri şi politic, în

termeni de posibilităţi şi oportunităţi pentru schimbare.

Două tradiţii teoretice se conturează în studiul protestelor colective: teoria cost-beneficiu şi

perspectiva identificării colective. În timp ce teoria cost-beneficiu susţine că implicarea indivizilor

în acţiuni de protest este determinată de o motivaţie extrinsecă, precum şi de evaluarea costurilor şi

a beneficiilor participării,autorii perspectivei identităţii colective susţin că implicarea este

condiţionată de o motivaţie intrinsecă, evidenţiind rolul relaţiilor intergrupuri şi al identificării

95

colective. Cercetările recente ale protestului au redescoperit emoţiile,acestea fiind ignorate un timp

îndelungat de către teoreticienii mişcărilor sociale. Explicaţiile oferite de Gustave Le Bon

psihologiei mulţimilor, psihologiei revoluţiei,accentul căzând pe factorii iraţionali,au fost umbrite

de perspectiva instrumentală în studiul comportamentului colectiv. Cercetările actuale şi-au

concentrat atenţia asupra rolului exercitat de emoţii în apariţia şi menţinerea unei acţiuni de

protest,precum şi resugenţa acestora ca urmare a participării la o mişcare socială sau acţiune de

protest. Aspectul inovativ constă în faptul că emoţiile nu sunt privite doar ca simple răspunsuri

iraţionale şi, prin urmare puţin controlabile,dar şi ca nişte construcţii sociale culturale,legate de

evaluările cognitive.

O concluzie care derivă din cele analizate mai sus este transformarea pe parcurs a unui protest

care poate fi unul instrumental,prin dezaprobarea unei decizii considerată injustă,într-o formă

ritualică expresivă şi puternic potenţată de anumite emoţii. Ideea în sine de nemulţumire şi protest

este îmbinată şi înlocuită treptat cu bucuria întrunirii şi a comuniunii sufleteşti între indivizi care

împărtăşesc aceleaşi idei şi valori. Participanţii uită de situaţia care a generat sentimentul de revoltă,

fundamentul emoţional negativ fiind atenuat de această recompensă simbolică. Schimbarea

revendicată, până a fi autorizată,se produce mai întâi la nivel simbolic şi ritual,încât indivizii,după

săvărşirea ei cu solemnitate pot avea sentimentul că protestul este deja inutil. Importanţa factorilor

psihologici în înţelegerea ciclurilor protestelor sociale a fost sesizată de numeroşi autori. Cercetările

ulterioare ar trebui să se oprească asupra cauzelor care fac în anumite situaţii, emoţiile să fie un

puternic vector pentru mobilizare şi în anumite condiţii nu.

96

CONCLUZII

Consider, aşa cum am menţionat deja în introducere, că lucrarea de faţă este departe de a avea

un caracter exhaustiv şi nu pot deci pretinde că am epuizat toate aspectele ce ţin de acest subiect, ba

dimpotrivă: cercetările întreprinse şi documentarea pe care am realizat-o pe această temă mi-au

deschis şi mai mult curiozitatea şi au rezultat numeroase alte întrebări şi aspecte obscure, pe care la

începutul analizei de faţă nu le întrevăzusem câtuşu de puţin.

Scopul cercetarii psihologice este sa intelegem de ce, adica sa explicam, pe aceasta baza

ajungand la predictii. La momentul ideal, psihologii realizeaza acest lucru prin dezvoltarea unei

teorii psihologice. Psihologia politică ne ajută să înţelegem mai bine, să ne explicăm dar s-ă facem

şi anumite predicţii cu privire la procesele socio-politice existente în societate. Este necesarã

studierea individului în realitatea cotidianã, alãturi de alţi indivizi. Chiar factorii biologici sau

psihologici care intervin în declanşarea unui comportament sunt produsul unui mediu care a

modelat individul. Mediul social în care acţioneazã indivizii funcţioneazã ca o reţea de simboluri

care se integreazã la diverse niveluri, din ce în ce mai profund în individ, fiind la fel de

97

semnificative atât interacţiunea comportamentelor indivizilor câr şi realitatea socialã.

Gustave Le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv prin aparitia in

1895 a lucrarii “Psihologia multimilor”. Teoria sa despre comportamentul social se poate explica cel

mai bine printr-un enunt de tip cauzal stimul – contagiune. Importanţa liderului politic este

fundamentală în actul conducerii, un lider adevărat este cel care anticipează reacţiile colective şi

motivează pe cei din jurul său să se dezvolte armonios.

Cursul de psihologie politică abordează principalele teme ce ţin de acest domeniu precum şi cel

al fenomenului de putere prezent în viaţa politică şi al maselor. Puterea politică serveşte necesităţii

de a asigura echilibrul diferitelor colectivităţi ce alcătuiesc societatea şi compatibilitatea activităţilor

ce se desfăşoară în interiorul ei. Scopul ei este, aşadar, de a asigura existenţa societăţii şi

posibilitatea dezvoltării ei. Cei mai prestigioşi exponenţi ai teoriei puterii politice recunosc

suveranitatea drept una dintre trăsăturile sale esenţiale. Aceasta presupune calitatea puterii de a fi

instanţa supremă dintr-o societate sau, altfel spus, inexistenţa unei alte autorităţi superioare ei, la

care să se poată face apel pentru a-i contesta deciziile. Înţelegerea puterii politice ca o capacitate

generalizată de decizie şi control reală prin mijloace de înfăptuire a voinţei sale.

Puterea se înfăptuieşte într-o relaţie social caracteristică, conducere-supunere, care constituie

cele două laturi inseparabile ale oricărui fenomen de putere. Între cei care exercită puterea şi ceilalţi

membri ai grupului se stabileşte o relaţie specifică ea constă în comunicarea şi executarea

hotărârilor. Acest fapt determină puterea să fie o relaţie asimetrică şi să exprime o diferenţă de

potenţial între cei care conduc şi cei care se supun.

Ca o concluzie a intregii lucrari trebuie sa afirm faptul ca un comportament social ia nastere ca

urmare a structurii interne a omului, a nevoii sale de a se relationa in permanenta cu ceilalti si ca,

comportamentul social este o contopire a unora dintre caracteristicile indivizilor ce alcatuiesc un

grup. Aşa cum există arta de a comunica şi de a empatiza cu masele aşa există şi arta de a conduce

masele, psihologia politică are meritul ne a ne arăta cum să facem acest lucru şi cum să ne

explicăm procesele şi comportamentele socio-politice. Recomand cu căldură acest curs tuturor celor

care sunt interesaţi de acest domeniu incitant al cunoaşterii cel al psihologie politice.

98

BIBLIOGRAFIE

Betea, Lavinia, Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Editura Polirom, Iaşi, 2001

Betea, Lavinia, Alexandre, Dorna, Psihologia politică-o disciplină societală, Editura Curtea

Veche, Bucureşti, 2008

Blidaru, Horaţiu, Psihologie politică, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007

Elias Canetti, Masele şi puterea, Editura Nemira, Bucureşti, 2000

Dorna, Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,2004

Gabriel Tarde, L’opinion et la foule, Editura Les Presses universitaires de France, Paris, 1901

Gabriel Tarde, La Logique sociale, Editura Les Presses universitaires de France, Paris, 1895

Gabriel Tarde, Les Transformations du pouvoir, Editura Les Presses universitaires de France, Paris,

1895

Gustave Le Bon, Legile psihologice ale evoluţiei popoarelor, Editura Antet, Bucureşti, 2010

Gustave Le Bon, Psihologia timpurilor noi, Editura Antet, Bucureşti, 2010

Gustave Le Bon, Psihologie politică-ştiinţa guvernării, Editura Antet, Bucureşti, 2002

99

Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Antet, Bucureşti, 2001

Maricuţoiu, Laurenţiu, Psihologie politică, Editura Institutul European, Iaşi, 2006

Platon, Opere V, Republica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

Aristotel, Politica, Editura Antet, Oradea, 1996

Niccolo, Machiavelli, Principele, Editura Mondero, Bucureşti, 1999

Jean ,Jaques Rousseau, Despre contractul social, Editura Nemira, 2008

Friedrich, Nietzsche, Voinţa de putere, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

René ,Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995

Carl, Gustav Jung, În lumea arhetipurilor, Editura “Jurnalul Literar”, Bucureşti, 1994

Karl ,R., Popper În căutarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

Oxford, Dicţionar de politică, Editura Univers Enciclopedic, 2001

100