Psi Hot Era Pie

8/3/2019 Psi Hot Era Pie

1/64

I. INTRUDUCERE IN PSIHOTERAPIE

1. DEFINIREA PSIHOTERAPIEI

Psihoterapia e interventia specifica si controlata asupra bolii si/sau personalitatii

pacientului, care foloseste un ansamblul de metode conform unei conceptii despre

personalitate si boala psihica.(coord.M.Marian, 2006).

Psihoterapia presupune o aplicare sistematica si constienta a unor mijloace

psihologice de influentare a comportamentului uman (Holdevici, 2004). La baza oricarei

psihoterapii exista convingerea ca persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a se

modifica la diferite niveluri psihice in functie de orientarea terapeutica (emotii, ganduri,

comportamente, personalitate).

Psihoterapia este o actiune psihologica sistematica, planificata si intentional, avand

la baza un system theoretic conceptual bine pus la punct si trebuie exercitata de catre un

psihoterapeut calificat asupra pacientului. (Holdevici, 2004).

Psihoterapia poate fi privita ca o relatie interpersonala intre un psihoterapeut si

pacient, relatie menita sa investigheze si sa inteleaga natura tulburarilor psihice ale

pacientului in scopul de a corecta aceste tulburari si a-l elibera pe pacient de suferinta.

(holdevici, 2004).

Psihoterapia este un process interactional constient si planificat ce isi propane sa

influenteze tulburarile de comportament si starile de suferinta care, printr-un consens intre

pacient si terapeut, sunt considerate ca necesitand un tratament, prin metode psihologice (prin

comunicare verbal si nonverbal) in sensul unui scop bine definit pe cat posibil elaborate in

comun (minimalizarea simptomelor si/sau schimbarea structural a personalitatii) cu ajutorul

unor tehnici ce pot fi invatate in baza unei teorii a comportamentului normal si patologic. In

general, aceasta implica o relatie emotional solida. (Strotzka 1978, cf. Huber 1994).

Potrivit lui Huber (1997), o metoda de interventie poate fi considerata psihoterapie

daca indeplineste urmatoarele conditii:- se bazeaza pe o teorie asupra personalitatii si tulburarilor sale

- sa se intemeieze pe o teorie stiintifica asupra modificarii tulburarilor sip e o serie de tehnici

verificate

- prezinta evaluari empirice ale efectelor sale pozitive sau negative

- ofera o interventie in tulburarile de comportament sau in starile de suferinta ce necesita

ajutor

- e practicata de o persoana calificata si competenta

1


2/64

2. OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI

Majoritatea specialistilor vizeaza, in principal, urmatoarele aspectele (Holdevici, 2004):

a) scoaterea pacientului din criza existential in care se afla;

b) reducerea sau eliminarea simptomelor

c) intarirea eului si a capacitatilor integrative ale personalitatii pacientului

d) modificarea opiniilor eronate ale pacientilor despre ei insisi si despre lumea

inconjuratoare;

e) modificarea structurii personalitatii in vederea obtinerii unei functionary mature, cu o

capacitate de adaptare eficienta la mediu;

f) reducerea sau eliminarea acelor conditii de mediu care produc sau mentin

comportamentul de tip dezadaptativ;

g) dezvoltarea unui sentiment clar al identitatii personale

h) rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului

Obiectivul major al psihoterapiei este imbunatatirea calitatii vietii prin schimbarea

comportamentului si a stilului de viata, prin intelegerea despre sine, prin perfectionarea

strategiilor de coping si imbunatatirea adaptarii la mediu.

3. CLASIFICAREA ABORDARILOR TERAPEUTICE

1) Dupa durata procesului terapeutic:

a) de lunga durata(ani) de exemplu, psihanaliza

b) de scurta durata(10-50 sedinte)

2) Dupa profunzimea terapiei:

a) terapii centrate pe symptom (psihoterapii scurte): isi propun sa inlature problema pentru

care s-a prezentat pacientul

b) terapii analitice: considera ca simpla inlaturare a simptomelor nu e suficienta, vizeaza o

restructurare de profunzime a personalitatii, conflictelor si problemelor nerezolvate. Pentru caaltfel conflictele si probleme nerzolvate vor aparea sub alta forma

3) dupa numarul de pacienti: individuala, de grup sau de cuplu si familie

4) dupa conceptia teoretica aflata la baza terapiei:

a) terapii dinamice, care pornesc de la idea conform careia simptomul e rezultatul unor

conflicte intrapsihice inconstiente, nerezolvate iar terapeutul trebuie sa-l ajute pe pacinet sa le

constientizeze si sa le rezolve

b) terapii comportamentale care considera ca simptomele sunt rezultataul unorcomportamente invatate iar inlaturarea acestora se face printr-un proces de reinvatare

2


3/64

c) terapii experiential conform carora simptomele si problemele psihopatologice au drept

sursa disperarea existential, segmentarea Eului, procesul therapeutic avand la baza

actualizarea disponibilitatilor nevalorificate.

4. RELATIA TERAPUTICA IN CONTEXTUL CELORLALTE INTERACTIUNI

SOCIALE (Dafinoiu, 2000)

Majoritatea psihoterapiilor sunt delimitate de campul psihocultural caruia ii apartin

terapeutul si pacientul printr-un cadru ce implica doua aspecte: ansamblul de coduri de

relationare (regulile jocului) si un anumit dispozitiv (Gilleron, 1977, cf. Dafinoiu, 2000).

Oricare psihoterpaie presupune reguli de relationare care difera de regulile obisnuite,

dar care sunt acceptate de societate pentru ca este vorba despre un tratament; de asemenea

dispozitivul ethnic utilizat subliniaza aspectul therapeutic al relatiei si-i evidentiaza anumite

caracteristici. Astfel, delimitarea campului psihoterapeutic in raport cu cu campul socio-

cultural se face in primul rand prin punerea sub semnul intrebarii a regulilor sociale acceptate

in cultura respective: se stabilesc coduri psihoterapeutice diferite de codurile sociale

conventionale. Prin aceasta, se instituie o bariera care delimiteaza clar relatia teraputica

deosebind-o de celelelate forme de interactiune sociala. Astfel, in relatia psihoterapeutica,

unele tabuuri sunt anulate dar sunt instaurate alte interdictii (de exemplu, pacientul nu poate

face cadouri terapeutului).

Aceste reguli modifica considerabil relatiile interpersonal obisnuite, atribuind

fiecaruia dintre interlocutori un rol specific in care unul este ingrijit, iar celalalt ingrijeste. De

aceea este contraindicate interferenta relatiei terapeutice cu alte tipuri de relatii (de rudenie,

de prietenie etc). Tocmai noutatea rolului prescris de codurile relatiei psihoterapeutice, modul

de comunicare deosebit de cel coditian asigura puterea relatiei terapeutice, care poate sparge

astfel automatismul repetitiei (conceptualizat in psihanaliza prin termenul de transfer)

raspunzator de dezachilibrul evident al pacientului in rapot cu mediul in care se afla..In campul teraputic se instaureaza o noua realitate psihosociala deoarece codurile

relationale psihoterapeutice transgreseaza in mod deliberat regulile obisnuite. Astfel, intr-un

cadru in care pacientul nu mai este securizat de obiceiuri, uzante si coduri obisnuite, in care

tabuurile socio-culturale sunt anulate si se afla sub impreriul altor reguli si interdictii, el

traieste o stare in care sunt puse sub semnul intrebarii fundamentele pe care se sprijina

echilibrul lui psiohologic. Tocmai pe acest fond de insecuritate va intervene terapeutul.

3


4/64

Regulile care organizeaza aceasta relatie comporta un aspect etic (drepturile si

indatoriile fiecaruia) si un aspect ethnic (neutralitate, secret, abstinenta, pasivitate). La aceste

reguli se adauga un mod de comunicare specific care poate fi dominant verbal si nonverbal.

Fiecare scoala psihoterapeutica presupune o anumita conceptie despre om, boala si

sanatate, normal si patologic si, in functie de acestea, utilizeaza un anumit dispozitiv ethnic

pentru atingerea unor scopuri specific (realizarea insigthului, inlaturarea simptomelor,

maturizarea si dezvoltarea persoanei, etc).

Codurile relationale si regulile jocului therapeutic capata dimensiuni si nuante

specific, in functie de scoala careia ii apartine terapeutul. In acest context, competent

terapeutice inseamna capacitatea de a stabili o relatie dinamice in interiorul unui cadru spatio-

temporal dat, in functie de obiective precise si prin raportarea lor la un model theoretic clar di

definit.

II. PSIHOTERAPII DE ORIENTARE DINAMICA

Punctul de vedere dinamic isi are originea in fizica, care spune ca oricare fenomen

fizic este rezultatul interactiunii unor forte. Astfel, omul e rezultatul unor forte intrapsihice

aflacte in conflict. Psihoterapiile psihodinamice pun accent pe descoperirea de catre pacient a

proceselor psihologice inconstiente ce stau la baza structuriil personalitatii sale si a formarii

mecanismelor adaptative.

Descoperirile bruste si intuitive poarta denumirea de insight. Prin insight pacientul

descopera sursele si motivatiile ascunse care stau la baza comportamentelor si problemeleor

sale. Aceste surse si motivatii ascunse s-au structurat in copilarie, sunt de natura inconstienta

si sunt relative inconstiente.

Sarcina principala a terapeutului psihodinamic e sa-l ajute pe pacient sa descopere ce

se intampla cu el, sa obtina insight-ul propriilor problem sis a utilizeze intelegerea obtinuta

pentru a-si modifica stilul perturbat de a reactiona si de a se compoirta.Terapiile psihodinamice au cel putin 2 trasaturi comune:

a) discutia cu pacientul e instrumentul de baza al terapiei; pacientul decide tema de discutie

iar psihoterapeutul doar ghideaza;

b) terapeutul tinde sa adopte o atitudine profesionala neutra in schimbul uneia cu caracter

personal.

4


5/64

Principiile terapiei psihodinamice:

Principiul de baza e insightul. Pacientul are o serie de scopuri de viata, atitudini, motivatii,

opinii despre sine insusi de care este constient si pe care se straduieste sa le urmeze. Pe de

alta parte poseda o serie de motivatii si conflicte inconstiente ce isi au originea in copilarie, in

relatiile si experientele timpurii). Prezenta la adult a acestor motivatii si conflicte e nociva din

2 motive:

a) sunt specifice relatiilor din copilarie care nu mai exista; sunt caracterizate prin imaturitate

si egocentrism;

b) nefiind constientizate, ele opereaza din umbra dar eficient asupra pacientului aflat in

present si astfel scapa controlului constient.

Din aceste motive pacientul se afla intr-un permanent conflict cu sine, se simte

amenintat si frustrat. Solutiile gasite sunt ineficiente pentru ca pun in actiune mecanismele

defensive care reprezinta moduri nerealiste de adaptare, generatoare de tulburari (de natura

emotional: anxietate, depresie, comportament symptomatic, functionare neadecvata, acuze

somatoforme).

Terapiile psihodinamice considera ca in cadrul tulburarilor nevrotice simptomele sunt

mai putin importante decat fortele care le genereaza. Aici intervine paradoul pacientului: vine

pt niste simptome pe care terapeutul le considera secundare.

Principiul insightului genereaza mari dificultati:

a) scopul terapiei dinamice nu este si scopul pentru care s-a prezentat pacientul la terapie.

Terapia dinamica are doua obiective majore: sa modifice viziunea pacientului asupra propriei

probleme si intregul sau mod de viata si sa formeze acestuia un nou mod de intelegere a

propriei personae.

b) este dificil de aflat daca pacientul a avut cu adevarat un insight sau nu; orientarea

psihodinamica merge pe urmatoarea premisa: doar un insight corect va produce inlaturarea

simptomelor si va genera patternuri eficiente de comportament.Psihanaliza utilizeaza criterii complexe de apreciere a succesului terapiei: profunda

intelegere de sine a clientului, trairea sentimentului de fericire personala, stabilirea unor

relatii interpersonale mai eficiente si mai incarcate de satisfactie.

Bazele teoretice ale psihanalizei:

Psihanaliza este considerata o teorie psihologica asupra dinamicii umane, o metoda de

cercetare si abordare terapeutica. Pentru teoria psihanalitica este centrala distinctia intremotivatii inconstiente si motivatii constiente ce stau la baza conduitei umane. Fortele

5


6/64

inconstiente influenteaza in fiecare moment comportamentul uman, ele interferand cu

elementele constiente ale psihismului.

Tehnica terapeutica a psihanalizei isi propune sa aduca la nivelul constiintei emotiile,

motivatiile, experientele de care subiectul nu e constient pentru a-si extinde controlul

constient asupra lor si a se elibera de energia psihica pe care aceste continuturi psihice o

contin. Inconstient nu inseamna numai ca anumite idei sau stari affective dispar complet din

constiinta, ci, de multe ori, disocierea unor parti component ale unor continuturi psihice care

ar trbui sa fie firesc impreuna.

Sanatatea mentala depinde de gradul in care viata psihica este condusa de forte de

natura constienta si de constientizarea efectului unor forte inconstiente. Sanatataea mentala

inseamna si intarirea eului, comportamentul fiind adus sub controlul eului va determina ca

pacientul sa faca fata dificultatilor existente intr-un mod matur si realist.

Structura personalitatii cuprinde 3 instante psihice:

Ego-ul are urmatoarele functii:

a) perceperea evenimentelor interne sau externe

b) integrarea diferitelor continuturi psihice

c) functie executive

Id-ul cuprinde impulsuri inconstiente persistente de cautare a placerii si de ostilitate.

Super-ego-ul cuprinde continuturi psihice de natura social-valorica, idealuri, principii morale,

care stimuleaza ego-ul in actiunea sa de a combate fortele id-ului.

La adultul normal Ego-ul are suficienta forta pentru a face fata tendintelor

inconstiente al id-ului prin transformarea si sublimarea acestora. La nevrotic, aceste tendinte

sunt reprimate si deci nu sunt accesibile constiintei. Mai mult, Egoul militeaza impotriva

aducerii lor in constiinta, punand in actiune diferite mecanisme de aparare.

Psihoanaliza pune accentul pe conceptul de sexualitate, care se refera nu doar la

experiente legate de sfera genitala ci o larga varietate de experiente agreabile din copilariecare isi pun amprenta asupra personalitatii adulte. De exemplu, complexul lui Oedip sau

complexul de castrare ar reprezenta fenomene normale in cursul dezvoltarii copilului iar cand

nu sunt bine integrate, predispun adultul la dificultati de adaptare.

Perspectiva psihanalitica are la baza urmatoarele principii fundamentale:

1) omul poseda impulsuri si tendinte instinctive, pulsiuni de natura inconstienta, iar

psihanaliza se preocupa de modul in care aceste impulsuri sunt exprimate, transformate sau

refulate;

6


7/64

2) refularea are la baza in principal tendinte sexuale iar tulburarile psihice au la origine o

dezvoltare libidinala (psihosexuala) defectuoasa;

3) dezvoltarea psihosexuala defectuoasa isi are originea in conflictele si traumele psihice din

copilaria timpurie;

4) caracterul universal si persistent al complexului lui Oedip care ramane activ si

neconstientizat;

5) omul se confrunta cu conflictele dintre pulsiunile biologice, instinctive, substitutele

acestora, mecanismele primare de aparare ale eului care incearca o mediere cu realitatea

externa in acord cu standardele si principiile morale elaborate de societate.

6) determinismul psihic care spune ca fenomenele psihice si comportamentale nu apar

intamplator ci sunt determinate de evenimente anterioare care daca nu sunt constientizate

determina subiectul sa repete mereu aceleasi tipuri de comportamente.

Sarcina principala a terapeutului e sa aduca in constiinta inconstientul. Obiectivul

terapiei este acela de a motiva eul sa renunte la mecanismele de aparare patologice si sa

gaseasca altele mai adecvate. Scopul major a psihanalizei este restructurarea personalitatii si

rezolvarea tuturor conflictelor nevrotice. Procesul psihoteraputic este marcat de momentul de

catharsis si momentele de insight.

Catharsisul este un moment important in terapia psihanalitica pentru ca:

a) terapia nu poate progresa daca pacientul nu-si exprima intr-o anumita masura trairile

affective;

b) exprimarea acestor sentimente produce pacientului o anumita usurare, fapt ce-l incurajeaza

sa continue terapia.

Dupa Hutchinson (1950, cf. Holdevici, 2004) exista patru etape succesive in atingerea

insightului psihoterapeutic:

a) etapa pregatitoare caracterizata prin trairea sentimentului de frustrare, anxietate, disperare,

urmata de activitatea febrila de cautare prin incercare si eroare a unei solutii la propriaproblema, o recadere in vechile modele de comportamet si gandire in care subiectul nu mai

vede o cale de iesire;

b) etapa de incubatie si de renuntare, in care se manifesta dorinta de a renunta, de a fugi de

problema sa, lipsa de motivatie si rezistenta la rezolvarea problemei;

c) etapa de iluminare in care problema devine clara pentru apcient si solutia se impune de la

sin e(aparitia insight-ului)

d) faza de evaluare si elaborare a solutieiExista distinctie intre insight-ul de natura intelectuala si insight-ul de natura emotionala.

7


8/64

Tehnicile psihanalizei:

1) Metoda asociatiilor libere prin care continuturile reprimate ale inconstientului vor iesi la

iveala eliberand persoana de efectele lor.

2) Analiza viselor se realizeaza asupra visului in intregime, dar si asupra detaliilor

semnificative. Exprima in mod simbolic dorintele subiectului.

3) Analiza actiunilor clientului

4) Analiza transferului, mecanism prin care raportarea la o alta persoana nu are legatura cu

ceea ce este ea in realitate ci are un caracter irational si proiectiv. Daca teraputul isi mentine

neutralitatea, majoritatea relatiilor emotionale ale clientului nu au legatura cu situatia

prezenta ci izvorasc din tendinte ascunse. Analiza acestor reactii poate conduce la

descoperirea unor experiente din copilaria clientului care au generat aceste tendinte precum si

la cunoasterea motivatiilor inconstiente care au stat la baza comportamentului

5) Contratransferul. Nu numai clientul poate transfera asupra terapeutului atitudini, ganduri,

sentimente care au legatura cu o imagine sau o amintire importanta din viata sa, dar si acesta

poate raspunde emotional la solicitarile clientului. De aceea psihoanaliza recomanda ca

fiecare teraput sa-si faca propria sa analiza.

6) Analiza rezistentelor. Rezistenta reprezinta orice fapt care interfereaza cu desfasurarea

normala a sedintelor de terapie; ele sunt mecanisme prin care persoana se apara de anxietatea

inerta a ducerii in constient a unor conflicte inconstiente.(neimparatsirea tuturor gandurilor,

dezacordul cu teraputul, intarzierea la sedinte).

7) Analiza egoului-consta in analiza comportyamenului prezent al clientului. Rolul analizei

este de a vedea daca clientul este pregatit, daca eul sau este suficiernt de puternic pentru a se

confrunta cu o noua portie din inconstient.

8) Interpretarile. Intepretarea analitica consta in aceea ca teraputul ordoneaza materialul

discontinuu produs de client in cursul asociatiilor libere si analizei viselor conferindu-I oexplicatie ci sens prin prisma conceptelor psihanalitice.

Terminarea curei analitice

Scopul psihanalizei nu consta doar din a-l ajuta pe pacient sa resolve o anumita

problema specifica, ci mai degraba sa-si puna in actiune resursele psihice pe baza carora va

putea face fata oricarei problem de natura emotionala. Aceste este procesul psihoterapeutic de

reeducare care este posibil doar dup ace pacientul si-a examinat, constientizat si intelespropriile problem si reactii.

8


9/64

Anumite studii au ajuns la concluzia ca rezultatele terapiei analitice sunt persistente

cand pacientul dobandeste capacitatea de a-si accepta sexualitatea, obtine o mai buna

adaptare sociala si dobandeste intelegerea mecanismelor care stau la baza dificultatilor sale.

Alte criteria ale eficientei terapiei analitice: reducerea tendintei de a devein anxios, de

a avea comportamente regressive, de a evita conflictele; dezvoltarea unei atitudini positive de

tolerant si acceptare a celorlalti; disparitia amneziei infantile si dizolvarea relatiei

transferentiale.

Abordarile psihodianamice post-freudiene (coord .Mitrofan 2008).

Teoria psihodianmica freudiana a fost completata si revizuita de o serie de psihanalisti

care nu au fost deacord cu toate aspectele decise de Freud. Reprezentantii abordarii

postfreudiene sunt: Alfred Adler; Carl Gustav Jung (terapia analitica), Melanie Klein, David

Winnicot si Franqoise Dolto (au contribuit la dezv. Psihoanalizei aplicata pe copii) , Wilhelm

Reich (a contribuit la constituirea scolii reichiene) ; Heinz Hartman, Eric Ericson si David

Rapport (psih egoului); Ronald Fairbein, Otto Kernberg, Heinz Kohut (au constituit terapia

relatiilor obiectuale); Michael Balint (psihodrama analitica de grup); David Malon (terapia

dinamica de scurta durata); Karen Horney (neopsihanaliza); John Bowlby (teoria

atasamentului).

Adler accentueaza determinismul social in defavoarea celui biologic, influenta

familiei si a factorilor de mediu in determinarea comportamentului individului. El considera

ca influentele din copilarie pot da nastere unor complexe de inferioritate, iar tendinta de a le

compensa constitue o sansa motivationala ce ar putea avea o influenta puternica pt destinul

personal. In procesul de trapie clientii sunt incurajati sa isi asume responsabilitatea propiului

detin.

Carl Gustav Jung, in teoria lui asupra psihicului, acorda importanta si partii spirituale,

mistice, traspersonale si creative din om. Este cunoscut mai ales pentru teoria arhetipurilor si pentru conceptual de inconstient colectiv, care a redimensionat semnificativ evolutia

psihoterapiei, orientand-o catre abordarea umanista si transpersonala. In procesul de

pshoterapie Jungian se folosesc asociatiile libere, interpretarea viselor (visele nu mai sunt

analizate ca la Freud predominant sexual, ci acum ele au o functie mai importanta pentru

viata psihica in ansamblu). In viziunea lui Jung visele au rolul de a echilibra persoana, dar si

acela de a transmite informatii despre evolutia individuala. Interpretarea transferului si

contratansferului se mentin ca obiective in terapia analitica. Scopul terapeiei este acela ca

9


10/64

persoanele sa devina armonioase cu lumea lor interna, fara a pierde contactul cu lumea

externa (procesul de individuarea).

Relatia terapeutica in psihanaliza (cf. Dafinoiu 2000):

Teoria si practica psihanalitica a suferit o serie de dezvoltari si transformari. Aparitia

terapiilor psihodinamice de scurta durata a modificat substantial relatia terapeutica intalnita in

cura psihanalitica clasica.

Dar, conform teoriei psihanalitice clasice, terapia tulburarilor nevrotice se realizeaza

prin explorarea unor aspecte ale istoriei individului si prin descoperirea relatiei lor cauzale cu

starea psihologica prezenta. Afirmatia fundamentala a psihanalizei este aceea conform careia

simptomele prezente isi au originea in conflictele inconstiente. Procesul therapeutic consta, in

principal, in aducerea acestor conflicte la suprafata, in constient. Conflictul nevrotic este

rezolvat cand acele parti ale Eului, Supraeulyui si Sinelui, respinse din campul constientului

in timpul dezvoltarii, sunt integrate.

Obiectivul tratamentului este de a motiva Eul sa renunte la mecanismele de aparare

patologice sau sa gaseasca altele mai adecvate. Aceste schimbari structural ale Eului sunt

considerate a fi singura solutie viabila la conflictele bazale si, in acelasi timp, garantia unei

permanente schimbari.

Relatia terapeutica implica anumite reguri. Principala regula se refera la pacient si

este regula asociatiei libere: pacientul are drept consemn sa spuna pe cat posibil tot ce ii vine

in minte fara a inlatura gandurile care I se par prostesti, banale sau fara importanta. Aceaata

regula se bazeaza pe afirmatia lui Freud ca inconstientul contine tendinte spre exprimare in

plan constient prin incercarea de a depasi barierele Eului. Materialul psihologic produs in

urma asociatiilor libere este analizat cu ajutorul unor tehnici orientate spre obtinerea

insigthului (confruntarea, interpretarea, perlaborarea).

Si comportamentul psihoterapeutului se conformeaza unor reguli specifice:1. Tacerea psihanalistului trebuie sa permita asociatiilor pacientului sa se dezvolte.

2. Atenta flotanta. Asociatiilor libere ale pacientului, orientate de tenditele inconstiente

ale acestuia, le corespunde atentia flotanta a psihanalistului, expresia inconstientului

expert al acestuia. Terapeutul nu trebuie sa aiba idei preconcepute cand isi asculta

pacientul, dar trebuie sa poata sa se lase surprins, sa recepteze, fara effort idei, in

aparenta incongruente, suscitate de discursul pacientului.

10


11/64

3. Neutralitatea. Psihanalistul nu se pronunta asupra discursului pacientului. Nu-l judeca,

este neutru vizavi de ce spune pacientul. Este acolo doar pentru a intelege si

interpreta.

4. Abstinenta. Aceasta regula are un versant inclinat catre terapeut si unul catre pacient.

Terapeutul trebuie sa se abtina in a da pacientului satisfactiile pe care acesta le cauta

pentru a evita in a deveni complicele nevrozei acestuia si trebuie sa-si limiteze

interventiile strict in domeniul interpretarii. Uneori psihanalistul recomanda

pacientului sa se abtina in luarea unor decizii importante in cursul tratamentului pt. a-l

proteja de deciziile dificil reversibile ce ar putea fi legate de o faza tranzitorie a

tratamentului, dar, mai ales, pentru a-l oblige sa verbalizeze conflictele sale pe

divanul psihanalitic, in loc a-l lasa sa actioneze in viata de zi cu zi intr-o maniera mai

putin lucida. Abstinenta analistului si abstinenta recomandata pacientului au ca scop

lupta impotrivatrecerii la act (acting-out) adica impotriva exprimarii de catre

pacient a conflictelor sale in limbajul actiunii. Regula abstinentei asigura o conversie

fortata a conflictelor intr-o forma verbala. Ipoteza care sta la baza acestei reguli

afirma ca datorita acestor masuri de fustrare controlata, pacientul, privat de sursele de

obtinere de satisfactie, este plasat intr-o stare de dezechilibru: pe de o parte, el va trai

maim ult in analiza conflictelor pe care cauta sa le resolve obisnuit in viata cotidiana,

pe de alta parte, in cura analitica insasi; neputand obtine de la analist satisfactiile pe

care acesta i le refuza, va incepe sa-si exprime conflictele intr-un mod mai direct.

Acestea vor deveni analizabile.

5. Evitarea interventiilor asupra anturajului pacientului. Psihanalistul se intereseaza de

lumea interna a pacientului, nu de anturajul sau.

6. Interpretarea este instrumentul terapeutic principal al psihanalistului si consta in a

ajuta pacientul sa perceapa originea reala a sentimentelor sale, a temerilor sau a

inhibitiilor sale (cand pacientul ajunge sa relationeze temerile sale de trecut, nu se vamai teme de present).

Aceste principii stau la baza a ceea ce s-ar putea numi intersubiectivizarea relatiei

terapeutice si determina procesul psihanalitic. In timpul tratamentului relatia terapeutica

insasi devine obiect al analizei. S-a afirmat ca pacientii nevrotici tint sa manifeste reactii

transferentiale in care acestia se raporteaza la obiecte inconstiente (in acest caz terapeutul)

spre care orienteaza impulsurile sale libidinale sau agresive. Aceasta inseamna ca

pacientii tind sa retraiasca relatiile trecute in cadrul tratamentului, intr-un effort decaautare a gratificatiei. Astfel de repetari ale trecuturilui in relatie cu terapeutul pot

11


12/64

conduce la manifestarea unor structuri libidinale sau comportamentale (de dependenta sau

aggressive) foarte puternice fata de acesta. Reactiile trasnferentiale constituie materialul

esential ce va fi analizat si trebuie stimulat de catre terapeut.

Reactiile trasferentiale pot fi:

a) Pozitive includ reactii precum simpatia, dragostea, respectul pt terapeut si

furrnizeaza o baza a aliantei terapeutice ce conduce pacientul la o identificare

cu atitudinea si demensul terapeutului. Ulterior pacientul este ajutat sa perceapa

diferit situatiile si sa descopere noi modalitati de functionare

b) Negative pacientul actualizeaza vechile conflicte.

Freud abordeaza in detaliu problema transferului in raport cu rezistentele si descrie

doua situatii opuse: 1. rezistenta la transfer : intreruperi ale asociatiilor, taceri prelungite, etc.

2. rezistenta prin transfer : in acest caz pacientul vrea sa puna in act pasiunile sale fara sa tina

seama de situatia reala. Totusi, aceasta repetitie simbolica a trecutului in cadrul relatiei

terapeutice asigura posibilitatea schimbarii si devine cel mai puternic dintre instrumentele

trapeutice.

Relatiile afective inconstiente ale terapeutului sunt descrise ca relatii

contratransferentiale si anume : o atitudine pozitiva a terapeutului fata de pacient pare sa fie o

conditie necesara pentru o cura cu rezultate pozitive. Titusi, daca aceasta atitudine depaseste

un anumit nivel critic, ea poate stimuli nevoia pacientului de gratificare si dependent. Astfel,

contratransferul poate devein un obstacol in evolutia terapiei si poate ridica chiar problem

etice. Contratransferul pozitiv sau negativ devine, in aceste conditii, pentru terapeut o

provocare personala cu efecte asupra dezvoltarii si formarii sale profesionale.

Factorii inportanti pt relatia psihanalitica si care pot fi intalniti si in alte tipuri de

psihoterapii sunt :

1. accentul pus pe alianta terapeutica

2. un stil empatic, non-directiv si non-evaluativ al terapiei3. identificarea pacientului cu terapeutul

4. acceptarea insight-ului si a metodelor analitice

12


13/64

III.ORIENTAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA

1. TERAPIA COMPORTAMENTALA (Dafinoiu, 2008)

Terapia comportamentala s-a dezvoltat ca forma de protest fata de punctul de vedere

psihanalitic ce considera ca in spatele tuturor tulburarilor comportamentale se afla forte

subiective profunde si inconstiente. Bazele sale teoretice cuprind ideile majore dezvoltate in

cadrul cercetarilor privind conditionarea si invatarea. Contributii majore le-au adus Skinner

(1953), Wolpe (1958)si Eysenck (1962) care au dezvoltat strategii terapeutice care au

valorificat rezultatele cercetarilro privind conditionarea si invatarea realizate de Pavlov,

Watson, Tolman, Hull, Thorndike, Dollard si Miller.

La nastere omul este o tabula rasa iar istoria scrisa pe aceasta este determinata de

conditiile mediului. Personalitatea e vazuta ca functie a stimulilor externi, a interactiunilor si

rolurilor sociale (factorii subiectivi interni, procesele inconstiente sunt response ca nefiind cu

adevarat stiintifice din moment ce nu pot fi studiate intr-o maniera sistematica si

reproductibila). Oamenii sunt produse ale proceselor de conditionare in care s-au angajat.

Paradigma stimul-raspuns (S-R) e structura fundamentala a oricarui proces de invatare.

Comportamentele nevrotice de care persoana doreste sa scape sunt invatate (raspunsurile

comportamentale indezirabile au fost invatate pentru ca in trecut i-au permis persoanei sa

evite experientele dureroase).

Obiectivul principal al terapiei este eliminarea raspunsurilor comportamentale

indezirabile. Terapia este un proces de eliminare a simptomelor si invatare a unor raspunsuri

comportamentale mai adaptative. Terapia comportamentala este o terapie scurta centrata pe

simptom, care vizeaza in general modificarea interactiunilor dintre persoana si mediul sau.

Psihoterapia este un set de procedure destinate sa elimine o varietate de raspunsuri

cu efecte emotionale negative, precum si comportamentele indezirabile si nefolositoare sis a

creeze comportamente mai eficiente pentru controlul si adaptarea la anumite sarcinicotidiene, personae si situatii. (Reyna, 1964, apud. Dafinoiu 2008).

Kazdin (1982, cf. Ionescu 1994) afirma ca terapiile comportamentale pun accentul pe

urmatoarele aspecte:

1) evidentiaza determinantii actuali mai degraba decat determinantii istorici ai

comportamentului

2) prezinta schimbarea comportamentului manifest ca fiind criteriul major in evaluarea

tratamentului

13


14/64

3) valorifica cercetarea din psihologie pentru formularea ipotezelor cu privire la tratamentul

si tehnicile folosite

4) defineste tratamentul in termeni operationali si specifici pentru ca metodele aplicate sa

poata fi reproduse

5) subliniaza intr-o maniera precisa comportamentil vizat si tehnicile de evaluare

Terapia comportamentala este un proces de reeducare si invatare. Comportamentul

adaptativ este intarit iar comportamentul dezadaptativ este eliminat. Bazele teoretice si

empirice ale acestui process isi au originea in cercetarile privind invatarea la animale si om.

Primele cercetari au identificat doua paradigm ale invatarii la animale: conditionarea clasica

(Pavlov) si conditionarea operanta (Skinner).

Utilizand principiile conditionarii operante, terapeutul isi planifica intereventiile,

actionand asupra consecintelor comportamentului-simptom (beneficiile simptomului) si

utilizand ca intarire evenimentele descoperite ca influentand schimbarea comportamentului in

directia dorita.

Dezvoltarea acestor doua paradigm de conditionare si integrarea lor ulterioara de catre

cercetatori precum Hull, Mowrer sunt evenimente importante in evolutia terapiei

comportamentale. O insemnatate deosebita au avut-o lucrarile lui Mowrer (1960) care au

descries un model bifactorial, incluzand elemente ale conditionarii clasice si operante, pentru

a explica teama si comportamentul de evitare.

Teama de un stimul e dobandita printr-un mecanism de conditionare clasica si fiind

aversive, subiectul invata sa o reduca prin evitarea stimulilor conditionati. Comportamentul

de evitare intarit de consecintele sale pozitive este principalul element al perpetuarii fobiei.

Prescriptiile privind expunerea pacientilor la stimuli fobogeni sunt elemente centrale in

majoritatea tehnicilor utilizate in terapia fobiilor.

Tehnica cea mai cunoscuta se numeste desensibilizare sistematica si are trei pasi:

invatarea relaxarii, intocmirea listei ierarhice a situatiilor fobogene si expunerea.Cerecetarile lui Bandura au avut o mare importanta asupra factorilor cogntivi in

terapia comportamentala. Abordarea socio-cognitiva are la baza ideea conform careia

comportamentul e determinat de 3 sisteme interdependente ce interactioneaza intre ele si

anume: a)evenimente-stimul exterene; b)intarirea externa; c)procesele cognitive mediatoare.

Un individ invata observand pe alticineva in timp ce realizeaza un comportament anume;

comportamentul este invatat mai bine daca observatorul realizeaza si el comportamentul

respectiv. Orice schimbare comportamentala voluntara este mediate de perceptiile subiectuluiin legatura cu capacitatea sa de a realiza comportamentul in chestiune. Credintele subiectului

14


15/64

privitoare la capacitatea sa de a realiza un anumit comportament au fost conceptualizate sub

denumirea de autoeficienta element central al modelului referitor la autoreglare si

autocontrol dezvoltat de acesta. Autocontrolul implica trei stadii: autoobservarea,

autoevaluarea (raportata la anumite standard) si autointarirea.

Integrand procesele cognitive interne in schema behaviorista clasica stimul-raspuns,

terapia comportamentala contemporana gaseste din ce in ce mai multe puncte comune cu

terapia cognitiva astfel incat se foloseste tot mai frecvent sintagma terapie cognitiv-

comportamentala.

2. TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALA

In anii 60-70, tot mai multi cercetatori din domeniul terapiei comportamentale au

simtit nevoia de a depasi notiunile mecaniciste ale practicii terapiei comportamentale

(Lazarus, 1971 cf. Dafinoiu 2008), considerand ca majoritatea tratamentelor

comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar in termenii teoriei invatarii.

Aceasta atitudine a condus la adoptarea unui demers eclectic care a favorizat

adaugarea la tehnicile comportamentale existente a unor component cognitive si a deschis

calea dezvoltarii si aplicarii sistematice a tehnicilor cognitive.

O ilustrare a acestei tendinte este aparitia demersului celor trei sisteme

conceptualizat de Lang si Rachman. Lang considera ca orice problema psihologica poate fi

descrisa in termenii raspunsurilor manifestate in 3 sisteme interpendente: comportamental,

cognitiv-afectiv si fiziologic (prin considerarea separate a raspunsurilor cognitive si affective

rezulta 4 sisteme). Aceste sisteme desi interdependente, in timpul terapiei nu se schimba in

acelasi timp, in aceeasi masura sau in aceeasi directive; ele sunt nonsincrone. Aceasta

perspective unitara asupra problemlor psihologice a avut un rol important atat in descrierea si

conceptualizarea unui numar mare de simptome raportate de pacient, cat si in dezvoltarea

unor instrumente de evaluare sistematica a rezultatelor psihoterapiei.

Unul dintre cei mai mari reprezentanti ai terapiei cognitive este Aaron Beck care

sistematizeaza unele aspecte ale psihanalizei si a terapiei comportamentale. Influenta

psihanalizei se exprima prin accentual pus pe identificarea temelor importante si latent ale

gandirii pacientului (scheme cognitive), precum si prin evidentierea interrelatiilor subtile

dintre gandire, sentiment si comportament. Influenta terapiei comportamentale se regaseste in

structurarea sistematica a interviului therapeutic, in definirea scopurilor si proceselor care

permit atingerea lor, in operationalizarea tehnicilor terapeutice si a evaluarii.

15


16/64

In anii 60 Beck a dezvoltat o noua psihoterapie a depresiei. Etapa stiintifica a fost

atinsa prin anii 70, prin studii ce puneau fata in fata terapia cognitive si medicamentele

antidepresive. Studiul initial, publicat in 1977, arata pentru prima data faptul ca un tratament

psihologic poate sa aiba efecte mai bune decat administrarea de antidepresive.

In contrast cu perspectiva psihiatrica traditional asupra depresiei, Beck a emis ipoteza

ca gandurile negative nu sunt doar un simptom ci au un rol central in mentinerea depresiei.

Astfel depresia poate fi tratata ajutand pacientul sa identifice si sa modifice gandurile

negative. Gandurile negative din depresie isi au originea in atitudinile (postulate

disfunctionale) dobandite in prima copilarie.

In multe situatii aceste idei pot fi utile si pot orienta comportamentul in vederea

obtinerii de performante. De exemplu, o afirmatie precum Pentru a fi demn de incredere,

trebuie sa am success pare sa motiveze o activitate pozitiva. Totusi aceasta ide face

individual vulnerabil la anumite evenimente critice. In cazul unui insucces, acesta poate fi

interpretat ca o pierdere majora si conduce la producerea unor ganduri automate negative Nu

sunt demn de incredere!. Sunt un ratat!. Aceste ganduri vor scadea dispozitia generala,

care, la randul ei, creste probabbilitatea aparitiei gandurilor negative.. este un cerc vicios care

mentine depresia.

Odata devenit depresiv, un set de distorsiuni cognitive exercita o influenta generala

asupra functionarii cotidiene a persoanei. Terapeutul cognitivist rupe acest cerc vicios,

invatand pacientul sa puna sub semnul intrebarii gandurile automante negative, apoi sa

testeze postulatele dispunctionale care le determina.

Modelul lui Beck nu este alabil doar pentru depresie. El evidentiaza rolul cognitiilor

in interactiunea complexa a acestora cu starile afective si comportamentale in general. Acest

model nu implica faptul ca gandirea negativa detremina depresia. Depresia este vazuta ca

rezultatul final al unor variabile complexe, biologice de dezvoltare sociale, psihologice.

Gandirea depresiva nu e cauza depresiei ci o parte a ei. Deoarece in psihogeneza depresieicognitiile au o anumita prioritate temporal, interventiile sistematice asupra lor sunt foarte

utile. Alterarile functionale ale capacitatii cognitive apar dupa Beck la urmatoarele 3 niveluri

psihologice:

a) nivelul cognitiilor(ganduri automate disfunctionale). Alcatuiesc un monolog interior

specific pacientilor cu depresie. Indiferent de tema lor ele sunt plauzibile, repetitive,

dureroase, spontane si involuntare. Nefiind produsul unei prelucrari rationale, ele constituie

gandirea automata. Gandurile automate sunt greu de identificat de pacient pentru ca au uncharacter habitual, fiind intr-o stransa relatie cu sistemul personal de credinte. Cognitiile

16


17/64

depresivilor au ca teme principale: autodepercierea, sentimental esecului, respindgerea de

catre ceilalti, exagerarea dificultailor, hiperexigenta fata de sine.

Aceste ganduri automate negative au fost sistematizate de Beck intr-o triada cognitiva:

imaginea de sine (Sunt un nimeni!), experienta curenta negative (Nimic din ce fac nu iese

bine!), viitor negative (Niciodata nu-mi va fi mai bine!).

b) nivelul proceselor cognitive. Gandurile automate negative sunt produsul unor erori in

procesarea intformatiei care conduc la distorsionarea imaginii individuale despre el insusi si

despre realitatea inconjuratoare.

Exista 6 mari tipuri de erori:

1.suprageneralizarea

2.abstarctie selctiva

3.influenta arbitrara

4.persdonalizarea

5.maximizarea unui eveniment minor

6.minimizarea-deprecierea resurselor personale si a reusitelor.

Gandire dihotomica determina persoana sa evalueaze situatia in termeni extremi si

absolute. Aceasta perceptive rigida si simplificata a evenimentelor conduce la atitudini

radicale (totul sau nimic; alb/negru; a fi/a nu fi). Incapacitatea de a medita asupra

diferentelor, a nuantelor face persoana sa dezvolte un comportament rigid, neadaptativ.

Autocomenzile imperative (Trebuie sa!) sunt specifice gandirii depresive. Gandurile si

activitatile sunt formulate ca obligatii sau datorii. Pacientul se constrange sa realizeze actiuni

care nu-I provoaca placere ceea ce conduce la sentimente de culpabilitate, incapacitate si

devalorizare.

c) nivelul schemei cognitiev depresogene. Sta la baza primelor 2 niveluri si este

responsabil de vulnerabilitatea la depresie. Schema cognitiva este o structura cognitiva

sensibila care desi inactiva o buna parte din viata este reactivata de anumite evenimente. Odata schema activata modifica perceptia realitatii: depresivul vede evenimentele, le traduce,

le interpreteaza cu ajutorul acestei scheme. Este vorba de o lectura a realitatii, filtrata de acest

postulat silentios (de exemplu schema Nu merit sa fiu iubit poate fi activate de

comportamentul negative al persoanei X).

Pentru identificarea schemelor Beck propune in 1978 scala de atitudini disfunctionale

(DAS) care cuprinde 7 clase de scheme depresogene: aprobarea, dragostea, reusita,

perfectionismul, exigenta, omnipotenta, autonomia. Acest chestionar are o dubla utilitate:scorul global obtinut este un indicator al intensitatii depresiei si permite evidentierea unor

17


18/64

scheme de gandire ce vor deveni tinta interventiei terapeutice. Beck insista asupra

importantei schemelor de: a) autonomie (necesitatea oricarei personae de a se centra pe

realizareaobiectivelor sale fara control sau constrangere din partea celorlalti); b) sociotropie-

nevoia individului de a primi atentie si incurajari din partea celorlalti.

Importanta acordata schemelor rezida in faptul ca ele determina un comportament rigid

(individual amplifica evenimentele care sunt in accord cu schema sa si le minimalizeaza pe

cele care nu sunt). Astfel se initiaza un lant cauzal circular ce il disociaza din ce in ce mai

mult de realitate si ii transforma credintele in predictii care se autoimplinesc. Schema

cognitiva este o credinta foarte putrenica in legatura cu propria persoana care a fost

interiorizata la o varsta precoce si este atat de puternica incat e traita ca adevarata.

Procesul schimbarii teraputice in terapia cognitiva:

Obiectivele terapiei cognitive sunt:

a) a corecta prelucrarea distorsionata a informatiilor si

b) a ajuta pacientul sa-si modifice credintele ce mentin comportamentee si emotiile

dezadaptative.

Pentru atingerea acestor obiective sunt utilizate tehnici cognitive si comportamentale cu

ajutorul carora sunt testate si modificate credintele disfunctionale si e promovata o gandire

realista, mai adaptativa.

Desi este o terapie centrata pe symptom, terapia cognitive vizeaza si obiectivul mai

general de a corecta erorile sistematice de gandire. Schimbarea cognitive se manifesta la mai

multe niveluri. In functie de accesibilitatea si dificultatea schimbarii lor, interventia teraputica

incepe prin abordarea gandurilor voluntare, continua cu identificarea si modificarea

gandurilor automate si se finalizeaza cu identificarea si contracararea efectelor negative ale

schemelor cognitive disfunctionale.

Tehnicile de restructurare cognitiva cuprind 2 etape:a) observarea si identificarea gandurilor si schemelor cognitive-disfunctionale

b) evaluarea si modificarea acestora

1) Explicarea demersului terapeutic.

Credibilitatea demersului therapeutic utilizat este o conditie indispensabila asigurarii

caracterului colaborativ al relatiei terapeutive si succesului terapiei. Terapia incepe inca din

momentul prezentarii tehnicii, iar aceasta este in functie de problemele pacientului si denivelul cultural al acestuia. Aceste explicatii trebuie furnizate intr-o maniera empatica,

18


19/64

manifestand respect si incredere in resursele pacientului. Se explica clientului faptul ca

imaginea lui despre el insusi si despre lume nu e gresita ci doar partiala.

2) Observarea gandurilor automate.

Gandurile automate sunt dificil de observant pentru ca se desfasoara rapid, sunt

spontane, involuntare, dificil de oprit si atat de evidente incat este usor sa crezi in ele. Primul

obiectiv al terapiei este identificarea gandurilor disfunctionale aflate in legatura cu

simptomele. Inaintea demararii unor tehnici mai specific este necesara o autoevaluare

cognitive prelungita (3-4 sedinta). In cursul terapiei, observarea cognitiilor se poate realiza

prin: raspunsuri la intrebari directe, vizualizare mintala a unor evenimente ce au provocat

starile afective negative si prin jocul de rol cu terapeutul. Terapeutul ajuta pacientul sa

deosebeasca gandurile automate de celalalte ganduri reflexive mai elaborate. Criteriul

principal este acela ca gandurile automate nu sunt rezultatul unui rationament constient.

3) Autoinregistrarea gandurilor automate.

Realizarea acestei prescriptii are ca effect adoptarea de catre pacient a unui punct de

vedere mai obiectiv in raport cu procesul sau de gandire. Efortul de sistematizare logica a

gandurilor in procesul transcrierii precum si faptul ca, o data scrise, ele pot devein obiectul

extern al unei analize logice cresc probabilitatea invalidarii lor de pacient. In realizarea

acestor sarcini, terapeutul trebuie sa ia in considerare urmatoarele aspect:

pentru a facilita identificarea gandurilor negative, pacientul poate primi o lista cu

ganduri disfunctionale ce apar in timpul starilor depressive; pacientul va consemna

frecventa zilnica a acestor ganduri negative, adaugand la ele si propriile ganduri.

Cand gandurile negative sunt foarte multe si se succed cu mare viteza, pacientul poate

inregistra pe o banda Sonora acest monolog interior.

Centrarea excesiva pe ganduri negative prezinta riscul agravarii depresiei; daca starea

pacientului evolueaza in acest sens, terapeutul se va orienta cat mai repede spre

descoperirea alternativelor rationale la gandurile negative.

O astfel de terapie este portivita pacientilor cu o anumita capacitate de introspectie si foarte

motivati.

4) Confruntarea cu realitatea.

Terapuetul, in colaborare cu pacientul, confrunta predictiile sau concluziile continute

de gandurile automate cu realitatea. In timpul sedintelor, intrebarile teraputului vor permite

evaluarea validitatii unei gandirii globale si abstracte care, pe masura dezvoltarii de catre

pacient a unei capacitate de reflective din ce in ce mai rationale, devine mai specifica si mai

19


20/64

concreta. .Aceasta permite pacientilor sa investigheze progresiv elementele realitatii pe care

le-a luat in considerare, cele pe care le-a ignorat si erorile de procesare a informatiei. In unele

manual sunt enumerate o serie de intrebari pe care acestia si le pot pune pentru provocarea si

invalidarea gandurilor negative. De exemplu: Nu cumva vad doar parte area a lucrurilor?

(abstractive selective), Nu-mi asum responsabilitatea pentru lucrurile care nu stat in puterea

mea? (personalizarea), Nu cumva ma condemn in baza unui singur eveniment?

(generalizare).

Confruntarea cu realitatea se poate practica diferit cand se abordeaza subiecte

sensibile pentru pacient sau care sunt traite ca fiind amenintatoare. In acest caz, in loc de a

arata pacientului ca predictiile sale nu sunt fondate, terapeutul va evalua reprezentarile sale

catastrofice. De indata ce aceasta viziune catastrofica asupra lumii nu va fi confirmata de

realitate, convingerea pacientului in credintele sale se va schimba.

5) Producerea de raspunsuri cognitive alternative.

Obiectivul restructurarii cognitive este de a provoca o deschidere mai mare gandirii

pacientului, facandu-l sa-si utilizeze cat mai bine capacitatile de elaborare logica a

raspunsurilor cognitive. Ca si in cazul identificarii gandurilor disfunctionale, si in cel al

provocarii de raspunsuri cognitive alternative, pacientul incepe aceasta activitate in timpul

sedintei cu terapeul, urmand sa continue singur acasa. De acum inainte, foaia de inregistrare a

gandurilor ce trebuie completata de pacient intre sedinte va contine urmatoarele rubrici: data,

situatia, emotiile, gandurile disfunctionale associate gandurilor rationale posibile. In general

aceste raspunsuri rationale ar putea fi provocate invatand pacientul sa-si puna urmatoarea

intrebare: ce altceva as putea gandi in situatia X?

Cu cat pacientul are o capacitate mai mare de elaborare cognitive si rationalizare a

situatiei in care se afla este mai bine organizata, cu atat exista riscul ca raspunsurile

alternative identificate sa fie doar variante mai elaborate ale gandurilor disfunctionale

anterioare.Pentru stimularea unor raspunsuri alternative, terapeutul poate sugera pacientului sa-si

puna si altfel de intrebari: Ce altceva ar putea gandi altcineva intr-o situatie similara? Ce

gandeam eu intr-o astfel de situatie inainte sa devin depresiv? Aceste intrebari faciliteaza

identificarea alternativelor prin provocarea unor decentrari. In cazul in care pacientul nu se

poate implica in producerea de alternative, terapeutul poate utiliza un demers provocative

prin ingerarea unor solutii evident inadecvate sau extreme; pacientul poate reactiona la

acestea propunand el insusi alternative mai realiste.6) Autoevaluarea gandurilor si emotiilor.

20


21/64

Scopul este de a arata pacientului ca restructurarea cognitive permite modificarea

nivelului credintelor associate cognitiilor negative initiale si, mai ales, ca se ajunge, in final,

la modificarea progresiva a trairilor emotionale. Pacientul este incurajat sa evalueze gradul de

convingere sau de adeziune la gandurile disfunctionale, utilizand procente, o scala cu cinci

trepte sau un vector graphic; va proceda asemanator si cu gandurile alternative rationale.

Pentru evidentierea efectului procesarii mai rationale a situatiilor in care se afla - prin

identificarea alternativelor pacientul va evalua din nou gradul de adeziune (convingere) la

cognitiile initiale. Pacientul va proceda intr-o maniera asemanatoare pentru evaluarea starilor

affective initiale si a celor traite dupa dezvoltarea alternativelor rationale. Pe masura ce

terapia progreseaza, pacientul isi va dezvolta capacitatea de a analiza mai rational din ce in ce

mai multe situatii cotidiene. El e incurajat sa se angajeze in diverse situatii, initial

depresogene, exersandu-si capacitatea de a dezvolta puncte de vedere rationale in legatura cu

acestea.

Alte tehnici cognitive:

1. Reatribuirea responsabilitatii

In virtutea imaginii de sine, depresivul are tendinta de a atribui propriilor deficiente

evenimentele negative pe care le traieste (personalizarea). Scopul tehnicii este acela de a-l

ajuta pe paciente sa identifice diversi factori ce ar putea contribui la o experienta negativa.

Astfel apare o diminuare a responsabilitatii personale a pacientului, cu consecinte positive

asupra imaginii de sine.

2. Redefinirea

Este o cale de a mobiliza pacientul care crede ca o problema se afla in afara controlului

sau. De exemplu, se recomanda oamenilor singuri care cred ca Nimeni nu-mi acorda atentie,

sa li se redefineasca problema ca Am nevoie sa intalnesc alte personae si sa fiu atent cu ele

3. Decentrarea

E utila mai ales cu pacientii anxiosi care cred ca sunt in central atentiei cuiva.

Relatia terapeutica in terapia cognitiv comportamentala:

In cazul terapiei cocnitiv-comportamentale, este o relatie directiva si o relatie de ghidare

pentru ca teraputul ajuta pacientul sa ia decizii dar nu hotaraste in locul lui. Daca in

psihanaliza, terapeutul isi propune sa fie o oglinda perfecta care sa- ofere pacientului o

imagine ce contine in egala masura lumini si umbre, iar in terapia rogersiana, terapeutul

doreste sa fie si el o oglinda ce ofera pacientului o imagine pozitiva neconditionata, in

21


22/64

TCC, terapeutul are un rol mai active, directive, ce implica in egala masura procese precum:

orientarea, ghidarea, colaborarea, parteneriatul.

Rolurile terapeutului in terapia cognitic-comportamenta sunt urmatoarele:

1. culege datele si efectueaza analiza functionala a comportamentelor

2. explica, informeaza si dedramatizeaza

3. defineste simptomul tinta, identifica factorii de mentinere si cerceteaza beneficiile

secundare ale acestuia

4. alege strategia teraputica

5. stimuleaza motivatia de participare la terapie a pacientului

6. aplica tehnica teraputica

7. pune capat realteii terapeutice conform contractului teraputic.

Relatia terapeutica este de tip colaborativ. Terapeutul evalueaza sursele problemelor si-l

ajuta pe client sa-si clarifice obiectivele. Terapeutul poate fi mai directive pe parcursul

invatarii tehnicilor de identificare si evaluare a cognitiilor si emotiilor; din momentul in care

pacientul va incepe sa utilizeze, intr-o maniera mai spontana, aceste tehnici, terapeutul va fi

mai putin incitativ si, mai degraba, il va asista pe acesta in demersul sau explorative.

Beck (1995) considera ca relatia terapeutica si atitudinea generala a teraputului pe

parcursul terapiei cognitive pot fi descrise cu ajutorul a 3 concepte fundamentale:

a. colaborare empirica

Relatia terapeut-pacient se situeaza dincolo de simplul consimtamant de participare a

celui din urma la terapie; ea este o relatie colaborativa in care schimburile verbale interactive

fac din pacient un participant active ce transforma relatia de ajutor, pe masura evolutiei

terapiei, intr-un process complex de autoajutor. Stabilirea colaborativa a obiectivelor,

identificarea comportamentelor si cognitiilor disfunctionale, testarea acestora prin

confruntarea cu realitatea, dezvoltarea unor cognitii alternative rationale si a unor

comportamente mai adaptative sunt principalele aspect ale terapiei in care terapeutul sipacientul se intalnesc ca adevarati parteneri.

b. dialog socratic

interviul este instrumental principal al terapiei cognitive si in cadrul acestuia dialogul

Socratic este metoda cea mai utilizata. Terapeutul formuleaza cu atentie o serie de intrebari

cu scopul de a crea cadrul adecvat unor clarificari si unei noi invatari. Obiectivele intrebarilor

terapeutului sunt: a) clarificarea si definirea problemelor; b) asistarea pacientului in

identificarea gandurilor, imaginilor si schemelor cognitive; c) examinarea sensurilor

22


23/64

evenimentelor pentru pacient; d) evaluarea consecintelor mentinerii gandurilor si

comportamentelor neadaptative.

Dialogul Socratic conduce pacientul spre concluzii logice bazate pe propriile raspunsuri

la intrebarile terapeutului. Intrebarile nu sunt utilizate pentru a intinde capcanepacientului,

nici pentru a-l constringe sa ajunga la anumite concluzii sau a-l ataca. Ele il ajuta pe

terapeut sa inteleaga punctele de vedere ale pacientului si sunt puse intr-o maniera sensibila,

empatica astfel incat sa ajunga sa-si examineze credintele intr-o maniera mai obiectiva, nu

defensiva.

c. descoperirea ghidata

este calea care asigura, intr-o maniera colaborativa, modificarea comportamentelor si a

credintelor neadaptative. Terapeutul joaca rolul de ghid care clarifica problemele

comportamentale si erorile logice prin planificarea unor noi experiente (experimente

comportamentale) ce conduc la chizitionarea de noi deprinderi si perspective asupra realitatii.

Descoperirea ghidata nu implica indemnul si seductia pacientului de a adopta noi credinte,

ci, mai degraba, incurajarea acestuia de a utiliza informatii si fapte pentru obtinerea unei

perspective realiste.

IV.ORIENTAREA EXPERIENTIALA

Terapia experientiala isi are originile in terapia centrata pe client, psihoterapia existentiala

si geltatista. Aceste abordari umaniste accentueaza ideea ca clientii sunt persoane constiente,

fiinte subiective si agenti autoreflexivi. Obicectivul principal al terapiei experientiale este de

a lucra cu constiinta clientilor atat bazanduse pe experienta subiectiva cat si prin promovarea

reflexivitatii si activismului.In ciuda schimabrilor de accent in evolutia practicii, exista 2 factori important

fundamentali ai abordarilor experientiale:

a. importanta relatiei terapeutice in facilitarea schimbarii clientului

b. importanta experientei clientului in terapie (reprezentarea si examinarea viziunilor

subiective interioare: emotii, perceptii, scopuri, valori etc.) (Gendlin, 1994)

In practica terapiei experientiale, relatia autentic empatica este vazuta ca un factor curativ

crucial dar si ca factor facilitator al altor sarcini principale ale acestei orientari si anumeadancirea experientei clientilor in terapie. (Gendlin1996, Greeenberg, Rice, 1993).

23


24/64

1. TERAPIA CENTRATA PE CLIENT:

Practica acestei terapii a traversat mai multe stadii fiecare dintre ele a accentuat modalitati

usor diferite de interactiune a terapeutului cu clientii.

Prima etapa accentua caracterul non-directiv de actiune a terapeutului cu clientii. Rogers

pleca de la ipoteza ca terapeutii promovau schimbarea prin evitarea sfaturilor sau a

interpretarilor si prin recunoastea si acceptarea emotiilor clientilor. Dezvoltand aceasta

viziune, s-a concentrate pe identificarea tehnicilor specific care sa faciliteze cresterea si

dezvoltarea clientului (de exemplu, reflectarea).

Ulterior Rogers a considerat ca accentul pus pe tehnicile specifice de reflectare este prea

mecanicist si impiedica dezvoltarea unei relatii adevarate cu pacientii. Rogers a accentuat

conditiile relationale : empatia , consideratia pozitiva neconditionata, congruenta. Aceasta

viziune sublinia imersia sensibila in lumea clientului acompaniata de aprecierea clientilor

astfel incat ei sa devina constienti de propriile emotii. Aceasta necesita ca terapeutul sa

verifice continuu propria intelegere a lumii interioara a clientilor si sa nu se ascunda in

spatele profesiei ci sa releve experienta lor atunci cand procesul o cere. In aceasta faza

Rogesr s-a bazat pe intelegerea procesului de schimbare a clientilor si din aceasta examinare

a rezultata componenta cruciala a terapiei: experienta clientului.

Pe masura ce a lucrat cu schizofreni, cu grupurile de intalnire si cu contextual socio-

politic mai larg, Rogers a accentuat ideea ca terapeutul sa fie autentic cu clientii pentru a

facilita chimbarea clientilor. Rogers a recunoscut faptul ca este important ca terapeutul sa fie

apreciat ca persoana in relatie sis a fie considerat de incredere la fel cum si el isi considera

clientii de incredere. Rogers a accentuat ideea ca terapeutii care lucreaza cu o constientizare

totala de sine isi pot folosi propiile cacapictati interioare astfel incat prezenta lor sa elibereze

capacitatile de crestere a clientului. (Rogers 1980)

Procesul psihoterapeutic in terapia centrata pe client

Terapia centrata pe client initiata de Rogers a foar dezvoltata ulterior de alti autori, rafinand

conceptualizarea procesului therapeutic si a tehncilor utilizate.

1. Focalizarea pe experienta clientului in terapie

Sarcina primordial a abordarilor experiential este experienta clientului in terapie. Rogers

considera ca oamenii poseda in ei insisi resursele auto-intelegerii si capacitatea de a-si

modifica comportamentul. O schimbare importanta in procesul therapeutic este miscarea

clientului de la un mod rigid de a fi in lume la un process mai fluid in care ei se afla in

24


25/64

contact cu experienta interioara pas cu pas. Aceasta a condus la dezvoltarea laturii

experientialin terapia centrata pe client care accentua importanta clientului in terapie.

Rogers (1975) considera ca schimbarea in psihoterapie rezulta adesea dintr-un process

nonlinear. Cand o emotie reprimata este experimentata total si acceptata in constiinta, se

creeaza nu numai o schimbare psihologica simtita, ci si un angajament pentru schimbarea

fiziologica, pe masura ce se atinge o stare noua de insight. Cheia terapiei experientialeste

focalizarea interna a atentiei pentru a articula experienta clar. Dialogul therapeutic urmareste

directionarea atentiei clientului in interior pe masura ce se angajeaza in cautarea interna.

Gendlin (1974) descrie terapia experiential astfel Punctul crucial al terapiei experiential

este procesul experiential bogat, deplin care apare atunci cand o emotie (felt sense) se naste,

cand o persoana ramane conectata la aceasta emotie pana cand urmatorul pas al actiunii sau

limbajului se formeaza sic and persoana se reintoarce la emotie pentru a face si urmatorii

pasi.

Schimbarea in terapie consta in schimbarea de directive interna in experinta clientului ca

rezultat al reprezentarii adecvate a emotiilor interne simtite.

Experienta este un process si aparitia schimbarii depinde daca acest process inainteaza pe

masura ce sentimental interior (inner sense) este continuu articulate.

Gendlin (1974) a dezvoltat tehnica focalizarii pentru a asista sclientii in recunoasterea si

clarificarea emotiilor lor; a accentuat faptul ca clientii trebuie sa-si directioneze atentia catre

propria experienta interioara. In fiecare individ exista un flux al experientei la care persoana

poate avea acces pentru a descoperi sensul diferitelor experiente pentru sine.

Principiul essential al metodei experientiale: oamenii sa verifice orice se spune sau se

face contra propriei experiente concrete simtite. Experienta oamenilor a fost perceputa ca

fiind corporala, bogata in detalii, imediata, intense, fluida, capabila de diferentiere.

Un aspect important al experientei este acela ca functioneaza ca un barometru dupa care

reprezentarile experientei pot fi verificate. Atat Rogers cat si Gendlin disting sentimentele deemotii:

Sentimentele sunt rezultatul interactiunii dintre cognitive si emotie; sunt produsul

simbolizarii experientei si releva sensurile cognitive ale experientei.

Emotiile sunt senzatii fizice sau reactii care sunt raspunsuri la stimuli din mediu si

releva semnificatia pre-reflectiva a lucrurilor.

Desi a accentuat rolul focalizarii si al experientei, Gendlin a considerat reflectarea ca un

instrument primordial al terapiei experiential sau centrate pe client. Prin reflectare, terapeutii

25


26/64

verifica propria intelegere a experientei clientilor si raman conectati la experienta lor din

sesiune.

Autorul considera ca sunt necesare doua cerinte pentru o buna reflectare:

Reflectarile trebuie sa distinga esenta a ceea ce incearca clientul sa spuna sautrebuie sa aiba calitatea de a stimuli diferentierea clientilor si explorarea propriilor

experiente.

Clientii trebuie incurajati sa verifice ce spun terapeutii impotriva senzatiei interne

a experientei; astfel clientii pot utiliza experienta ca barometru dupa care isi pot

simboliza propria experienta.

Modelul experiential al lui Gendlin se focalizeaza pe functionarea intrapsihica; schimbarea

terapeutica si cresterea clientului apare din cresterea constientizarii propriei experiente si

simbolizarea ei in cuvinte. Metodele de focalizare ale lui Gendlin accentueaza procesele

schimbarii intrapsihice in client si mai putin procesul schimbarii interpersonal din cadrul

relatiei terapeutice.

2. Perspectiva procesarii constructivist/informationale

Acesti autori din terapia centrata pe client au inceput sa conceptualizeze experienta

clientilor in termeni de procesare informational cognitive-afectiva si construirea sensului

(Rice 1974, Wexler 1974, Zimring 1974, Anderson 1974, Toukmanian 1992, Sachse 1990).

Acesti teoreticieni au fost influentati de idea lui Rogers ca oamenii sunt procesori active

ai informatiei care isi construiesc si organizeaza active experienta. Din aceasta perspective,

oamenii sunt vazuti ca agenti activi care isi creeaza propria experienta si sunt recipientii

acestuia. Astfel, oamenii descopera structura propriei experiente in procesul trairii acesteia

iar in procesul organizarii informatiei sunt generate sentimente (Greenberg, 1993, Wexler si

Rice 1974, Epstein 1994).

Aceasta latura a terapiei centrate pe client considera procesele cognitive ca actionand si

transformand informatia, materialul experientei derivand atat din surse externe cat si interne.

Sursele interne ale informatiei constau din inputul sensorial din surse interioare si informatiile

stocate in MLD; sursele externe ale informatiei constau dintr-o arie vasta de informatii care

pot fi procesate prin simturi.

Experienta este generate si construita in procesul organizarii si semnificarii acestor

informatii. Experienta este un process de organizare a informatiilor din surse externe si

interne pentru a da sens lumii. Informatia este organizata in scheme iar practica

psihoterapeutica incepe prin a ajuta clientii sa-si cnstruiasca schemele sinelui si ale lumii.

26


27/64

Rice (1974) sugera idea ca oamenii au clase de experiente pe care nu le-au procesat

adecvat. De exemplu, clientul s-a simtit atat de anxios intr-o anumita situatie incat nu a reusit

s-o proceseze. Pe de alta parte, campurile specific de stimuli pot fi atat de largi sau pot

contine atat de multa informative incat este dificil de procesat. In ambele cazuri, parti din

situatia-stimul pot fi lasate inafara reprezentarii clientului despre propria experienta si astfel

reprezentarile clientilor despre evenimente pot fi neadecvate sau incomplete. Daca cineva

continua sa intalneasca situatii similar cu conditiile deformatoare atunci se formeaza o

constructive a acestor evenimente care filtreaza experienta si ghideaza comportamentul.

Aceste constructii sunt considerate de durata, foarte stabile daca nu sunt provocate de noi

informatii.

Scopul terapiei centrate pe client, din punctual de vedere al acestei abordari, este de a

diferentia si integra sensul. Functia terapeutului este de a ajuta clientii sa se ocupe de

informatii, sa-i asiste in organizarea informatiilor si integrarea sensului in timpul experientei

si de a evoca noi fatete ale informatiei.

Rice distinge intre:

Factorii relationali care promoveaza procesul schimbarii clientilor in terapie

Factorii de sarcini sau tehnicile specific pe care terapeutii le pot utiliza in moment

diferite pentru a facilita experienta clientului si a-l asista in activitatea lor de

procesare informational.

Obiectivul este de a ajuta clientii sa acceseze mai multa informative pentru a induce

schimbari in schemele lor defectuase si a permite o functionare imbunatatita.

Pentru a facilita accesul la noi informatii, Rice (1974) a dezvoltat tehnica reflectarii

evocative, prin care terapeutul incearca sa reamorseze amintirile clientilor despre evenimente

pentru a formula apoi relatari mai adecvate ale experientei lor. Alte tehnici utilizate de

terapeutii centrati pe client pentru a mari accesul clientilor la propria experienta sunt:

limbajul viu (Butler 1974) si utilizarea metaforei.

Mai tarziu, Toukmanian (1990, 1992), accentuand elementele de restructurare cognitive, a

extins functia terapeutului de procesare a informatiei prin ajutarea (sustinerea) clientilor de a

diferentia active sensul propriei experiente si a reconstrui experineta prin examinarea

amintirilor si evaluarilor evenimentelor.

Relatia terapeutica in terapia centrata pe client

a) Abordarea nondirectiva

27


28/64

Initial, Rogers (1942) a considerat ca relatia terapeutica este un vehicol essential al

schimbarii clientului. Terapeutii prin nondirectivitatea lor cu clientii, determina la acestia sa

obtina insight asupra lor insisi si asupra situatiei lor.

Nondirectivitate inseamna ca terapeutii sa ofere un mediu structurat dar permisiv si

neautoritar pentru client pentru ca ei sa se simta liberi sa se angajeze in autoexplorare fara a

devein defensive sau preocupati de reactia terapeutului. Se utilizeaza reflectarea ca opusa

interpretarilor si intrebarilor pentru a inainta in autoexplorare si cresterea clientului.

Scopul acestei abordari este ca clientii sa-si dezvolte strategii de actiune positive si

proprii ca rezultat al unei noi intelegeri de sine.

Ulterior, accentul pus de Rogers pe relatia terapeutica ca vehicol primordial al schimbarii,

a fost formulat in termenii a trei conditii ale terapeutului: empatia, consideratia pozitiva

neconditionata si congruent, care erau considerate conditii necesare si suficiente ale

schimbarii terapeutice.

Daca terapeutii erau empatici cu experientele clientilor si incercau sa vada lumea prin

ochii lor, fara judecata pozitiva sau negative, atunci clientii nu numai ca puteau sa se

dezvaluie liber in terapie, dar ei puteau sa se ocupe de experienta lor interioara sis a o

utilizeze ca sursa valida de informatii.

In plus, prin procesul validarii propriilor experiente, clientii ajungeau sa-si foloseasca

experienta ca mijloc de evaluare a lucrurilor pentru sine sis a o utilizeze ca ghid pentru

actiunea viitoare. Astfel ei isi dezvoltau un locus al controlului intern astfel incat sa nu mai

fie dependent de valorile introiectate ale altora.

b) Abordarea centrata pe client clasica

Atitudinile terapeutului sunt vazute ca central in promovarea schimbarii. Bozarth (1990)

sugera ca nu conteaza ce fac sau spun terapeutii centrati pe client; singura cerinta era de a

oferi clientului timp, libertate de exprimare si atentie concentrate pentru ca clientii sa resolve

problemele.Brodley (1990) afirma ca terapeutii nu produc schimbarea si doar o initiaza prin oferirea

de conditii care sa sustina functionarea optima a tendintelor natural de crestere a clientilor.

Aceasta perspective sugereaza ca terapeutii sa abandoneze controlul atat a procesului cat si a

continuturilor sesiunilor in favoarea clientilor.

Singura intervetie este reflectarea. Reflectarea emotional este forma cea mai articulate soi

precisa de raspuns empatic. Intentia primara a terapeutului este de a impartasi lumea

fenomenologica si experiential a celuilalt si a o intelege. Reflectand anumite aspect ale

28


29/64

experientei clientilor, terapeutii pot focaliza clientul pe anumite experiente, dar acesta nu este

un scop primar.

In bordare lui Brodley, accentual este pus pe asumarea de catre client a responsabilitatii

directiei si procesului therapeutic. Focalizarea in abordarea clasica nu este atat pe

interactiunile interpersonal ale clientilor cat pe perceptiile, emotiile si experientele clientului;

focusul este intrapsihic ca opus interpersonalului.

c) Abordarea interpersonala

S-a nascut din munca lui Rogers cu schizofrenii, grupurile de intalnire si contextual socio-

politic mai larg. Accentual este pus pe autenticitate, pe masura ce terapeutul adopta un focus

mai interpersonal in cadrul intalnirii terapeutice. In ultimii ani, Rogers a incepu sa

sublinieze rolul terapeutului ca factor important in procesul schimbarii.

Practicienii acestei abordari interpersonal au fost influentati de teoria si practica terapiei

existential (Yalom).

S-a observant ca in timp ce terapia individuala promova insight-ul si explorarea

intrapsihica a problemelor interpersonal, terapia de grup este utila pentru a ajuta clientii sa se

ocupe de paternurile relationale disfunctionale (Lietaer 1993).

Lucrul cu grupurile a facut terapia centrata pe client mai interactionala, cu terapeutii

actionand nu doar ca alterego al clientilor ci si ca particiapanti independent ai interactiunii si

care isi pot exprima emotiile si face observatii despre ce se intampla intre participanti.

O sarcina importanta in terapia individuala si de grup este construirea si mentinerea unui

mediu securizant. Rogers a incercat sa faca asta nedirectionand grupul si ascultand foarte

atent.

Totusi Lietaer si Dierick (1996) sugereaza ca terapeutii de grup trebuie sa fie mai

directive in privinta proceselor de grup astfel incat sa clarifice ceea ce se intampla in aici si

acum sis a mentina coeziunea grupului.

Focalizarea pe procesele interpersonal a intarit necesitatea autenticitatii in relatiainterpersonala. Urmand linia lui Rogers, Lietaer (1993) a identificat atenticitatea ca fiind

aspectul cel mai important dintre conditiile terapeutice. El a distins doua aspect ale

autenticitatii:

Aspectul intern al autenticitatii se refera la experienta interna a terapeutului cu

clientul de care trebuie sa fie constienti in terapie. Terapeutii trebuie sa fie sufficient de

mature si constienti de sine pentru a nu devein defensive cu clientii si a ramane deschisi la

29


30/64

lumea celorlalti. Cu cat sunt mai capabili sa ramana in contact cu propria experienta, cu atat

sunt mai congruenti.

Aspectul extern al autenticitatii se refera la abilitatea terapeutului de a releva

experienta sa clientului (transparenta). Lietaer atrage atentia ca terapeutii trebuie sa-siexerseze transparent cu responsabilitate. Nu este necesar ca terapeutul sa impartaseasca

fiecare aspect al experientei sale cid oar acelea care faciliteaza procesul clientilor.

Transparent este intotdeauna utilizata intr-un climat empatic. Autodezvaluirea terapeutului

trebuie sa evite implicarea adanca cu clientul. Exista doua linii directoare pentru a fi

transparent intr-o relatie: mesajele de tip Eu si terapeutii sa fie continuu deschisi la experienta

clientilor si la impactul pe care autodezvaluirea o are asupra clientului.

Abordarea interpersonal ofera o anumita credibilitatea notiunii de trasfer. Dificultatile

relationale intre client si terapeut pot aparea dar terapeutul centrat pe client nu are sarcina sa

abordeze aceste dificultati ca mijloace de facilitare a schimbarii; nu au rolul de a invata

clientii despre paternurile de interactiune care se nasc din istoriile lor psihogene. Acesti

terapeuti cred ca dificultatile relationale care apar se pot evapora in masura in care clientii

sunt expusi la experiente emotional corrective.

3. TERAPIA EXISTENTIALA

Are ca scop ca oamenii sa isi realizeze potentialul. Accentueaza lucrul cu persoana

intreaga si nu pierderea unitatii (intregului) datorita unor concept ca: instinct, conditionare,

arhetipuri. O relatiie terapeutica autentica e consiferata fundamentala pentru procesul

terapeutic.

Dupa al II lea razboi mondial s-au nascut doua viziuni ale terapiei existentiala:

a. Abordarea existential-umanista

Pe masura ce oamenii se dezvolta, isi construiesc sisteme ale sinelui si ale lumii bazate pe

experienta personala cu lumea. Pe masura ce se dezvolta oamenii trebuie sa confrunte cu

daturile existentei: inevitabilitatea mortii, conflictul dintre libertate si limitele existentei,

izolarea existential, lipsa de sens a existente.

Felul in care oamenii se confrunta cu aceste daturi este determinat de sistemele construite

ale sinelui si lumii; daca aceste sisteme sunt inadaptate pentru exigentele lumii atunci trebuie

revizuite. Revizuirea acestor sisteme este principala sarcina a terapiei existentiale.

b. Abordarea transpersonala

30


31/64

Pune accent pe spiritualitatea oamenilor si pe constiinta lor de ordin superior. Obiectivul

principal este a determina oamenii sa devina constienti nu numai de lumea lor interioara, ci si

faptul ca sunt finite spirituale cu acces la diferite niveluri de constientizare.

Procesul terapeutic in terapia existentiala

Ca si terapie Gestalt, terapia existential s-a nascut din psihanaliza. In consecinta, in

aceasta abordare oamenii sunt vazuti ca balansand forte constiente si inconstiente aflate in

conflict. Dat, in terapia existential, conflictul aflat in miezul existentei umane nu implica

impulsuri sexual sau aggressive; este un conflict intre individ si daturile existentei (May si

Yalom 1989, Tityakian 1962).

Cele patru preocupari de baza care defines conditia umana si cu care fiecare om se

lupta sunt: moartea, izolarea, libertatea si lipsa de sens. Terapeutii utilizeaza o plaja larga de

tehnici in practical or care include: interpretarea, confruntarea, sfatul, suportul si empatia

(Swildens 1990).

Obiectivul principal este de a determina clientii sa faca fata daturilor existentei sis a

confrunte anxietatea pentru a invata sa traiasca mai authentic si responsabil.

Sarcinile fundamentale ale clientilor in terapie sunt: explorarea si revizuirea

sistemelor construite ale Sinelui si lumii, daturile existentei si anxietatea existential.

Experienta anxientatii existentiale: omul ca fiinta libera si creativa construieste

proiecte existentiale si apoi se angajeaza in acestea. Daca acest drum existentia nu este

parcurs il pot marca profund si poate duce la anxietatea existentiala. Scopul terapiei este

contracararea alienarii, acest lucru se realizeaza prin obiective interapersonale, autenticitate

si creativitate si obiective interpersonala, spontaneitatea in relatiile cu semenii si integrarea

sociala. Pentru aceasta terapie nu exista boala psihica ci numai impasuri existentiale care

inseamna pierderea sensului existentei ca urmarii a scaderii si reprimarii potentialului uman.

Anxietatea este considerata o rampa de lansare spere cautarea si conturarea unei noivieti a unui nou mod de viata. Modul de viata neautentic este lipsit de responsabilitate

personala si se afla sub controlul fortelor exterioare. Autenticitatea consta in informarea

concreta realista si schimbarea in conformitate cu valorile cunoscute, nu este o atitudine

impulsiva. Terapia existentiala nu lucreaza cu anormalitatea ci cu ceea ce inca e sanatos in

fiinta umana.

Scopurile analizari existentiale :

1. Constientizarea propriilor probleme si actualizarea potentialului energeticlatent

31


32/64

2. Eliminarea disconfortului datorat impasului existential si maturizarea

personalitatii.

3. Obtinera unei imagini de sine autentica

4. Acceptarea de sine si eliminarea conflictelor intrapsihice

5. Modificarea si metamorfozarea comportamentului inautentic

6. Rezolvarea crizei existentiale

7. Autodesavarsirea personala

Relatia terapeutica in terapia existentiala

Terapeutii trebuie sa fie autentici cu clientii lor (May si Yalom 1989). Unul dintre cele

mai importante concepte utilizate de May si yalom pentru a caracteriza autenticitatea in

relatia terapeutica esteprezenta. Prezenta depaseste termenul de congruenta.

In contrast cu notiunea de relatie terapeutica a terapiei centrate pe client, terapeutii

existentialistic red ca terapeutul si clientul interactioneaza intr-un mod in care ambii

participa si in care iubirea si ura, increderea si indoiala, conflictele si dependent, apar si pot

fi intelese si assimilate (May si Yalom 1989, Deurzen-Smith 1988).

Acesti autori sunt preocupati de faptul ca focusul principal in terapia centrata pe client

poate indeparta aspect ale experientei care necesita explorare. Terapeutii existentialisti

manifesta onestitate, deschidere si directivitate cu pacientii lor. Terapeutii existentialisti

lucreaza pentru a obtine increderea clientului: chiar daca empatia este vitala pentru process,

ea nu este comunicata prin reflectare emotional; mai degraba, accentual este pus pe o

intelegere profunda a dificultatilor clientului fara verbalizare sau exprimarea acesteia

neaparat. (Swildens, 1990). In primele etape ale terapiei existential, terapeutii incearca sa

evite confruntarea clientilor pana in momentul cand acestia se simt securizati sip rind curaj

pentru a se angaja in auto-explorare.

Terapeutii lucreaza pentru a dezvolta un climat de siguranta si securitate pentru clientiilor inainte de a incepe sa-i confrunte cu responsabilitatea crearii propriilor situatii de viata si

cu evitarile daturilor existentei care le provoaca anxietate si disperare. Mai tarziu in terapie,

terapeutul asuma o pozitie mai egala cu clientii pe masura ce ii ajuta sa examineze sis a

abordeze slabiciunile si deficientele. In timpul acestei faze este important ca terapeutii sa fie

suportivi sis a-si ajute active clientii sa-si gaseasca alternative la problemele actuale.

Terapeutul existentialist poate sugera alternative, discuta pareri, considera modalitati de

actiune si da sfaturi (Swildens, 1990). Terapeutii anticipeaza faptul ca clientii vor distorsionaaspect ale relatiei terapeutice datorita experientelor anterioare; rolul terapeutului este de a juta

32


33/64

clientul sa delimiteze, distinga realitatea de distorsiuni. Un obiectiv important este de a

sustine experientele clientilor; ca si terapeutii centrati pe client, terapeutii existentialisti

realizeaza puterea vindecatoare pe care o are asupra clientilor faptul ca sunt acceptati asa cum

sunt.

4. TERAPIA GESTALT

Se bazeaza pe trei principii fundamentale (Resnick 1995):

Teoria campului : totul se afla in relatie si in flux.

Fenomenologia : accentuiaza experienta subiectiva si crearea sensului

Dialogul : implica angajamentul deschis intre client si terapeut

Practica terapiei gestalt a evolute de la o forma mai individualista (care accentua dezvoltarea

propriului system de support) la o viziune mai interpersonal (care accentueaza importanta

suportului de camp si interdependent) (Wheeler 1991). La inceput, terapia gestaltista

considera ca fundamentele abordarii sunt aici si acum si Eu si Tu dar relatia terapeutica

nu juca un rol destul de important. In 1960 Perls a accentuat trei mecanisme ale schimbarii in

terapie: constientizarea, experienta si experimentul gestalt.

Teoria gestaltista s-a divizat in doua :

a. o parte se focalizeaza pe experienta viscerala si favorizeaza experimentul activ

determinand clientii sa faca lucruri care sa-i ajute sa aiba experiente, mai degraba

decat sa vorbeasca despre problemele lor

b. se bazeaza pe analiza contactului dintre organism si mediu si implica urmarirea

procesului moment cu moment prin contactul experiential cu situatia actual.

Aceasta abordare considera costientizarea momentelor formarii contactului ca essential

pentru functionarea sanatoase. Se concentreaza pe a ajuta oamenii sa devina constienti de

stadiile si procesul formarii contactului si cum sunt intrerupti. Constientizarea intreruperilor

contactului si restabilirea contactului sunt vazute ca fiind curative (mai degraba decat relatiacu sine).

Contactul este pos

Documents

Psi Hot Era Pie