Ortega y Gasset Jose Revolta Maselor

8/20/2019 Ortega y Gasset Jose Revolta Maselor

1/137

ASSE

REVOLTA MASELOR

H U M A N I T A S


2/137

JOSE ORTEGA Y GASSET sa născut la 9 mai 1883 la Madrid, înt ro famili e cu tradi ţii liber ale (tat ăl său era direc torul unu i coti-dian democrat). Urmează colegiul iezuit de la Miraflores del Palo(Malaga), apoi Dreptul şi Filozofia la Universitatea din Deusto (Bil bao ). în 1903 îl cunoa şte pe Migu el de Una mun o, de care1 va legao strânsă prietenie. Intre 1905 şi 1908 studiază la diferite universităţidin Germania, unde întâlneşte profesori renumiţi în epocă: Hermann

Cohen, Paul Natorp, Nicolai Hartmann. Din 1910, profesor titularal catedrei de Metafizică a Universităţii din Madrid. întemeiază re-

vista Espana (1915) împreună cu Azorîn şi Eugenio d'Ors, iar în 1923,celebra Revista de Occidente. în 1930 se alătură, împreună cu Una-muno şi Perez de Ayala, mişcării republicane, devenind, un an maitârziu, deputat de Leon în Cortesul republican. După 1932, se re-trage treptat din politică. La începutul Războiului Civil se refugiazărând pe rând în Franţa, Argentina şi Portugalia, pentru a reveni laMadrid în 1946. în 1948 întemeiază, împreună cu discipolul săuJuliân Marîas, Instituto de Humanidades. Moare la Madrid (17 oct.1956).

OPERE: Meditacwnes del Quijote (1914; trad. rom., 1973), El

Espectador (8 voi, 19161934), Espana invertebrada (1921; trad. rom.Spania nevertebrată, Humanitas, 1997), La deshumanizacion del artee ideas sobre la novela (1925; Dezumanizarea artei, Humanitas, 2000,Idei despre roman, trad. rom., 1973), El Tema de nuestro tiempo(1923; Tema vremii noastre, Humanitas, 1997), El espiritu de la letra(1927), La Rebeliân de las masas (1930; Revolta maselor, Humanitas,1994 şi 2002), En torno a Galileo (1933), în care îşi prezintă teoriadespre „generaţii", Historia como sistema (1935), Ideas y creencias(1940; Idei şi credinţe, Ed. Ştiinţifică, 1999), Estudios sobre el amor(1940; Studii despre iubire, Humanitas, 1995), Esquema de las crisis(1942), Papeles sobre Velăzquezy Goya (1950; trad. rom., 1972), Elhombre y la gente (1957), iQue es filosofia? (1958; Ce este filozo-

fia ?, Humanitas, 1999), La idea de principia en Leibniz y la evolucion de la teoria deductiva (1958); Una interpretaciân de la historia

universal. En torno a Toynbee (1960; O interpretare a istoriei uni-versale, Ed. Ştiinţifică, 1999), Meditaciân de Europa (1960); Origen

y epilogo de la filosof ia (1960), Unas lecciones de metafisica (1966;Câteva lecţii de metafizică, Humanitas, 1999), i Que es conocimiento ?(1984; Ce este cunoaşterea}, Humanitas, 1999) etc.

JOSE ORTEGA Y GASSET

REVOLTA MASELORTraducere din spaniolă de

C O M A N L U P U

Ediţia a IlIa

H U M A N I T A SBUCUREŞTI


3/137

Coperta

IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiORTEGA Y GASSET, JOSE

Revolta maselor / Jose Ortega y Gasset;

trad.: Coman Lupu. Ed. a 3a Bucureşti: Humanitas, 2007ISBN 978973501639 5

I. Lupu, Coman (trad.)

316.356.4

323.26

JOSE ORTEGA Y GASSET

LA REBELION DE LAS MASAS

„Obras de Jose Ortega y Gasset"

© Herederos de Jose Ortega y Gasset

(Obras Completas, voi. IV, pp. 111 310, Alianza Editorial, Madrid, 1983)

© HUMANITAS, 1994, 2002, 2007, pentru prezenta versiune

românească

EDITURA HUMANITASPiaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, Româniatel. 021/317 18 19, fax 021/317 18 24

www.humanitas.ro

Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,fax 021/313 50 35, C.P.C.E. CP 14, Bucureştiemail: [email protected]

www.librariilchumanitas.ro

PROLOG PENTRU FRANCEZI

I

Ace ast ă car te — pr es up un ân d că ar fi o car te — da te a-

ză ... Publicar ea ei a început întrun ziar din Madri d în 1926,

iar problema pe care o tratează este prea omenească pen-

tru a nu fi afectată cu adevărat de trecerea timpului. Sunt

epoci în care realitatea umană , mereu mobil ă, se accelerează,

se aprinde, luând viteze ameţitoare. Epoca noastră este una

ele acest tip, pentru că este alcătuită din coborâri şi din că-

deri. Aşa se face că faptele au lăsat în urmă cartea. Multe

dintre cele prevestite în ea au devenit curând însă un pre-

zent şi au intrat în trecut. Pe lângă aceasta, cum în ultimii

ani cartea a circulat mult în afara Franţei, nu puţine îi sunt

lormulele care iau ajuns deja la cunoştinţă cititorului fran-

cez, pe căi anonime, şi care sunt astăzi simple locuri comune.

Ar fi fost deci o exc el ent ă ocaz ie pe ntr u a pr omov a gen ul

de operă de caritate cel mai potrivit pentru vremea noas-

tră: să nu publicăm cărţi superflue. Eu unul am făcut tot

posibilul în acest sens — sunt aproape cinci ani de când edi-

tura Stock mia propus traducerea ei —, însă mi sa arătat

că ansamblul ideilor enunţate în aceste pagini nu este cu-

noscut cititorului francez şi că, fie el nimerit sau eronat, arli util totuşi să1 supun meditaţiei şi criticii sale.

Nu sunt prea convins de acest lucru, dar nu e cazul să

ne formalizăm. Aş vrea totuşi ca nici un cititor francez să

nuşi înceapă lectura cu iluzii nejustificate. Trebuie să se ştie

deci că e vorba doar de o serie de articole publicate întrun

ziar de mare circulaţie din Madrid. Ca mai tot ce am scris

http://www.humanitas.ro/mailto:[email protected]:[email protected]://www.librariilchumanitas.ro/http://www.librariilchumanitas.ro/mailto:[email protected]://www.humanitas.ro/


4/137

6 PROLOG PENTRU FRANCEZI

până acum, aceste pagini se adresau câtorva spanioli pe care

soarta a făcut săi cunosc. Este oare posibil ca, schimbânduşi acum destinatarul, cuvintele mele să le comunice fran-

cezil or ceea ce intenţion ează ele să enunţe ? Mie gr eu să

nădăjduiesc la o soartă mai bună, de vreme ce sunt convinscă a vorbi e — ca, de altfel, mai tot ce face omul — o ope-raţie mult mai înşelătoare decât se crede de obicei. Definim

limbajul ca mijloc de exprimare a gândurilor noastre. Darorice definiţie, dacă nu e înşelătoare, e ironică şi presupu-ne reticenţe tacite, iar când nu este interpretată astfel, duce

la rezultate funeste. La fel şi în cazul nostru. Ca şi celelalte,definiţia limbajului dată de noi este ironică. Cel mai puţin

în se mna t e f aptul că lim baj ul serveşt e ş i pen tr u a ne as cun degândurile, pentru a minţi. Minciuna ar fi imposibilă dacă

vor bir ea pr im ară şi fire ască nar fi sin ceră. Mo ne da falsă ci r-culă susţinută de cea sănătoasă. In ultimă instanţă, amăgirea

nu este decât un umil parazit al candorii.

Nu: ceea ce este cu adevărat periculos în această defini-

ţie este surplusul de optimism cu care obişnuim să o ascul-tăm. Deoarece ea nu ne garantează că prin intermediul

limbajului neam putea manifesta, cu suficientă adecvare,toate gândurile. Nuşi ia o asemenea obligaţie, dar nici nune ajută să vedem pe faţă adevărul strict, şi anume că omul,

aflat în imposibilitatea de a se înţelege cu semenii săi, osân-dit la o singurătate fundamentală, se cheltuieşte în eforturi

extenuante ca să ajungă la aproapele său. Dintre aceste efor-turi, limbajul este cel care reuşeşte uneori să transmită cu

o mai mare exactitate câte ceva din ceea ce se petrece înlăuntrul nostru. Atât şi nimic mai mult. Dar, de obicei, nu

se face uz de aceste precauţii. Dimpotrivă, când omul în-cepe să vorbească, o face deoarece crede că va putea spunetot ceea ce gândeşte. Ei, bine, aceasta este iluzia. Limbajul

nu poate chiar atâta. El spune — mai mult sau mai puţin —o parte din ceea ce gândim, dar ridică o barieră de netrecut

PROLOG PENTRU FRANCEZI 7

pentru a comunica tot ceea ce mai rămâne. Serveşte destul

de bine la enunţuri şi teste matematice; cum se ajunge la

fizică, el începe deja să devină echivoc şi insuficient. Iar pe

măsură ce conversaţia se ocupă de teme mai importante de-

cât acestea, mai umane, mai „legate de real", imprecizia,stângăcia şi gradul de confuzie îi sporesc. Subjugaţi de pre-

jud ecat a in ve te ra tă confo rm că re ia vo rb in d ne în ţe le ge m,

vor bi m şi as cu lt ăm cu atâ ta bu nă cr edin ţă , în câ t aju nge m

deseori să ne înţelegem mai prost decât dacă am fi muţi şi

am încerca să ne ghicim gândurile.

Se uită de prea multe ori că orice „zicere" autentică nu

numai că transmite ceva, dar este totodată transmisă de ci-

neva cuiva. In orice comunicare există un emiţător şi un re-

ceptor, care nu sunt indiferenţi la sensul cuvintelor. Acesta

va ri ază în func ţie de cuv int e. Duo si idem dicunt, non est

idem. Orice cuvânt este întâmplător 1 . Limbajul este prinesenţă un dialog, şi orice altă formă a discursului nu face

decât săi slăbească eficacitatea. De aceea eu cred că o carte

este bună numai în măsura în care presupune un dialog la-

tent, în care simţim că autorul ştie săşi imagineze realmente

cititorul, iar acesta percepe o mână ectoplasmică ivită parcă

dintre rânduri, care îl palpează, îl mângâie sau îi trage, foarte

politicos, o palmă.

Sa abuzat de cuvinte şi de aceea prestigiul lor sa pră-

buşi t. Ca la alt e mu lt e luc ru ri , şi aic i ab uzul a con stat î n fo-

losirea instrumentului fără precauţie, fără conştiinţa

limitelor acestuia. De aproape două secole, se crede că a vor bi în se am nă a vor bi urbi et orbi, adică tuturor şi nimă-

nui. In ceea ce mă priveşte, eu detest acest mod de a vorbi

şi sufăr când nu ştiu foarte concret cui îi vorbesc.

1 A se vedea eseul autorului, intitulat „History as a system", din volu mul Philosophy and History. Homages to Ernst Cassirer, Lon-dra, 1936. Ediţia spaniolă, Historia como sistema, Madrid, 1942.


5/137


Se spune, fără a se insista prea mult asupra veridicităţiifaptului, că la sărbătorirea aniversării lui Victor Hugo a fostorganizată o mare recepţie la palatul Elysee, la care au luatparte, prezentânduşi omagiul, reprezentanţi ai tuturor na-

ţiunilor. Marele poet se afla în imensa sală de recepţie, în-tro solemnă atitudine de statuie, sprijininduşi cotul demarginea unui şemineu. Reprezentanţii naţiunilor se des-prindeau unul câte unul din rândurile publicului şi îl oma-giau pe maestrul francez. Cu o voce de stentor, un uşier îianunţa: „Monsieur le Representant de PAngleterre", iar Vic-tor Hugo, cu un tremolo dramatic în glas, spunea: „L'Angleterre! Ah, Shakespeare!" Uşierul continua: „Monsieur leRepresentant de PEspagne". Iar Victor Hugo: „L'Espagne! Ah, Ce rv an te s! " Uş ie ru l: „Mo ns ie ur le Rep re sent ant delAllemagne!" Victor Hugo: „L'Allemagne! Ah, Goethe!"

Dar a venit şi rândul unui domn mic de statură, cu o în-făţişare cam rustică, rotofei şi cu mersul greoi. Uşierul a ex-clamat: „Monsieur le Representant de la Mesopotamie!"

Victo r Hu go , car e până at unc i răm ăsese im pasi bi l şi si-gur de sine, a părut tulburat. Pupilele sale neliniştite se ro-teau parcă scrutând universul, căutând ceva ce nu găsea. Dar,curând, publicul şia dat seama că Hugo descoperise acelceva şi că era din nou stăpân pe situaţie. întradevăr, cu ace-laşi ton patetic şi cu aceeaşi convingere, a răspuns la omagiuldolofanului reprezentant cu aceste cuvinte: „La Mesopo-tamie! Ah, L'Humanite!"

Am re la ta t to at e ace st ea cu sc opu l de a decl ar a, făr ăsolemnitatea lui Victor Hugo, că eu nam scris, nici nam

vorb it vre oda tă pen tr u Mes op ot am ia şi că nu mam adr e-sat niciodată umanităţii. Acest obicei de a vorbi umanităţii,care este forma cea mai sublimă şi, prin urmare, cea mai dedispreţuit a demagogiei, a fost adoptat pe la 1750 de nişteintelectuali rătăciţi, careşi ignorau propriile limite şi care,prin profesiunea lor, ca oameni ai discursului, ai logosului,


sau folosit de el fără respect şi fără prudenţă, fără săşi deaseama de un fapt evident: cuvântul este o taină sfântă, carenu trebuie administrată decât cu o extremă delicateţe.

II

Ace as tă tez ă, car e sus ţi ne puţ in ăt at ea razei de acţ iuneeficientă acordată cuvântului, ar putea părea contrazisă chiarde faptul că volumul de faţă a găsit cititori în mai toate lim- bile europ ene . Cr ed tot uşi că aces t lucru este mai deg rabăsimptomul altei realităţi, al unei realităţi grave: cumplitaomogenitate de situaţii în care se cufundă tot mai mult îni reaga lume occidentală. De la apariţia prezentei cărţi şi prinmecanismele descrise în ea, această identitate a crescut în-grijorător. Spun „îngrijorător" pentru că, întradevăr, ceeace în fiecare ţară este socotit drept circumstanţă dureroasă

îşi mul ti pl ic ă la inf ini t efect ele dep ri man te cân d cel car e lesuferă îşi dă seama că nu există loc pe continent unde să nuse întâmple acelaşi lucru. înainte, atmosfera închisă a uneiţări se putea împrospăta deschizând ferestrele spre celelalteţări vecine. Dar acest tertip nu mai foloseşte astăzi la nimic,deoarece şi în celelalte ţări aerul a devenit la fel de irespira- bil ca şi în pro pri a ţar ă. Astf el se exp lică sen zaţ ia apă săto a-re de sufocare. Iov, care era un redutabil pincesansrire, îşi

în tr eb a pr ie teni i, căl ăt ori şi neguţă to ri car e col in das er ă lu-

mea: Unde sapientia venit et quis est locus intelligentiae ?

Cunoaşteţi vreun loc în lume unde să existe inteligenţă ?Se cuvine totuşi ca în această progresivă asimilare de cir-

cumstanţe să distingem două dimensiuni diferite şi cu senscontrar.

Acest roi de pop oar e occ id ent ale care şia lua t zb or ul în is tor ie de pe rui nel e l umi i ant ic e sa car act eri zat tot ti m-pul printro dualitate în modul de viaţă. Iată, de fapt, ce sa


6/137


înt âmp la t: în ti mp ce fiecare îşi făure a pr opr iul spiri t, în ace-laşi ritm se crea, între ele şi dincolo de ele, un repertoriucomun de idei, de maniere, de elanuri. Mai mult decât atât.

Aces t dest in care le făcea progresi v omog ene şi tot odat ă p ro-

gresiv diferite trebuie înţeles ca un fel de superlativ al pa-radoxului. Deoarece la aceste popoare omogenitatea na foststrăină de diversitate, ci dimpotrivă: fiecare nou principiude uniformizare fertiliza diversificarea. Ideea creştină ge-nerează bisericile naţionale; amintirea Imperiumului ro-man inspiră diversele forme de stat; „renaşterea literelor"din secolul al XVlea declanşează dezvoltarea literaturilordivergente; ştiinţa şi principiul unitar al omului văzut ca„raţiune pură" creează diferitele stiluri intelectuale care mo-delează diferenţiat până şi abstracţiile supreme ale opereimatematice. In fine, culmea este că până şi ideea extrava-gantă a secolului al XVIIIlea, potrivit căreia toate popoa-rele trebuie să aibă o constituţie identică, a produs efectulde a trezi romantic conştiinţa diferenţiatoare a naţionalită-ţilor, echivalent cu a1 îndemna pe fiecare săşi urmeze pro-pria vocaţie.

Iată de ce, pentru aceste popoare denumite europene, atrăi a însemnat întotdeauna — mai ales începând cu seco-lul al Xllea, cu Otto al IIIlea — a te mişca şi a acţiona în-trun spaţiu comun, întro ambianţă comună. Adică, pentrufiecare popor, a trăi însemna a trăi cu, a convieţui cu cele-lalte popoare. Această convieţuire la grămadă lua fie un as-pect paşnic, fie o formă combativă. Războaiele intereuropene

au arătat mai mereu un stil ciudat, care le face să semenefoarte bine cu certurile familiale. Ele evită anihilarea duş-manului şi sunt mai degrabă înfruntări, lupte de emulaţie,asemenea hârjoanelor dintre flăcăi în mijlocul satului sauaidoma certurilor dintre urmaşi pentru împărţirea unei moş-teniri de familie. Cu mici deosebiri, toţi urmăresc acelaşiscop. Eadem sed aliter. După cum spunea Carol Quintul


despre Francisc I: „Vărul meu şi cu mine suntem întru to-iul de acord: amândoi vrem Milano."

Important nu este că acestui spaţiu comun — în care toatepopoarele din Occident se socoteau la ele acasă — îi cores-

punde un spaţiu fizic, pe care geografia îl denumeşte „Eu-ropa". Spaţiul istoric la care mă refer se măsoară după razade coexistenţă efectivă şi durabilă. Este un spaţiu social. Or,coexistenţă şi societate sunt termeni echipolenţi. Societa-tea este ceea ce se produce automat prin simplul fapt al con- vieţuiri i, care secr etă inevit abi l di n ea î nsăşi obicei uri , dat ini ,limbă, drept, putere publică. Una dintre cele mai grave eroricomise de gândirea „modernă" — ale cărei urmări le maisuferim încă — a fost confundarea societăţii cu asocierea,care sunt aproape contrare. O societate nu se constituie pe baz a ac ord ul ui unor voi nţe . Dimpo tr iv ă, ori ce ac ord în tr e voinţe p res upun e exist enţa une i s ocietăţi , a un or oam eni care

convieţuiesc, iar acordul nu poate consta decât în preciza-rea uneia sau alteia dintre formele acestei convieţuiri, aleacestei societăţi preexistente. Ideea de societate ca reunirecontractuală — aşadar, juridică — este cea mai nesăbuită ten-tativă făcută vreodată de a pune carul înaintea boilor. Pentrucă dreptul, ca realitate — şi nu ideile despre el ale filozofului,ale juristului sau ale demagogului —, este, dacămi este în-găduită o expresie barocă, o secreţie spontană a societăţiişi nu poate fi altceva. A dori ca dreptul să guverneze rela-ţiile dintre fiinţe care în prealabil nu trăiesc întro societateefectivă mi se pare — şi iertată fiemi insolenţa — a împăr-

tăşi o idee destul de confuză şi ridicolă despre drept.Pe de altă parte, nu trebuie să ne mire preponderenţa

acestei opinii confuze şi ridicole despre drept, deoarece unuldintre cele mai mari necazuri ale acestor vremuri este căoamenii din Occident, confruntaţi cu teribilele conflicte publ ice ale pr ez entu lu i, sau văzut î na rm aţ i cu un ar senal î n- vec hit şi greoi de noţ iun i despre ceea ce î nseamnă soc iet ate ,


7/137


colectivitate, individ, obiceiuri, lege, justiţie, revoluţie etc.

O mare parte din confuzia actuală provine din dispropor-ţia dintre perfecţiunea ideilor noastre despre fenomenele fi-

zice şi scandaloasa întârziere a „ştiinţelor morale ". Ministr ul,

profesorul, fizicianul ilustru şi romancierul obişnuiesc săaibă, în general, despre toate aceste lucruri, idei demne deun frizer de mahala. Nu este cât se poate de firesc ca frize-rul de mahala să fie cel care dă tonul epocii noastre P 1

Dar să ne întoarcem la ale noastre. Voiam să insinuez

că popoarele europene formează de multă vreme o socie-tate, o colectivitate, în acelaşi sens pe care îl au aceste cu-

vinte apl ic ate la fie care di nt re na ţi uni le car e o const it uie. Ace as tă soc iet ate pr ez in tă toate at ri but ele cu ve ni te : exi stă

obiceiuri europene, datini europene, o opinie publică euro-peană, drept european, putere publică europeană. Dar toateaceste fenomene sociale se manifestă întro formă adecvată

stadiului de evoluţie în care se află societatea europeană, sta-diu care nu este, bineînţeles, la fel de avansat precum cel al

membrilor componenţi: naţiunile.

De exemplu, această formă de presiune socială — care

este puterea publică — funcţionează în orice societate, chiarşi în cele primitive, unde nu există încă un organ special,

în să rc in at să mân uias că ace ast ă put ere . Dac ă vre ţi săi spu -neţi stat acestui organ diferenţiat căruia îi este încredinţată

1 Drept e să spunem că în Franţ a — şi numai în Franţa — a începutprocesul de clarificare şi de mise aupoint („punere la punct") a tu-

turor acestor concepte. Cititorul va găsi însă în altă parte indicaţiidespre acest fenomen şi despre cauzele care au dus la insuccesul aces-tui început. In ceea ce mă priveşte, eu am încercat să contr ibui la acestefort de clarificare pornind de la recenta tradiţie franceză, care, înaceastă ordine de idei, este superioară tuturor celorlalte. R ezultatulreflecţiilor mele este prezentat în cartea El hombre y la gente. Cit i-torul va găsi acolo dezvoltarea şi justificarea a tot ceea ce am afir-mat aici.


puterea, trebuie să mai spuneţi atunci că în anumite socie-

tăţi nu există stat, dar nu veţi putea spune că în asemeneasocietăţi nu există putere publică. Acolo unde există opi-

nie publică, cum sar putea să nu existe şi putere publică,

de vreme ce aceasta nu este altceva decât violenţa colectivădeclanşată de acea opinie ? Iar faptul că există o opinie public ă eur opea nă — şi chi ar şi o teh nic ă, pen tr u a o inf lue n-

ţa —, formată cu secole în urmă şi având o intensitatecrescândă, este un lucru greu de tăgăduit.

De aceea îi recomand cititorului săşi rezerve zâmbetulrăutăcios pentru o ocazie mai bună, când, ajuns la ultimelecapitole ale acestei cărţi, va descoperi că susţin — oarecum

cutezător, faţă de aparenţele actuale — o posibilă, o probabil ă uni ta te sta tal ă a Eur ope i. Nu con tes t faptul că Sta tel e

Unite ale Europei sunt una dintre fanteziile cele mai mo-

deste din câte există şi nu sunt solidar cu ceea ce alţii au gân-dit sub aceste semne verbale. Dar, pe de altă parte, esteextrem de improbabil ca o societate, ca o colectivitate atât

de matură ca aceea pe care o formează deja popoarele eu-ropene, să nu încerce aşi crea un aparat statal, prin care săconcretizeze exercitarea puterii publice europene, deja exis

icnte. Aşadar, dacă gândesc astfel nu înseamnă că sunt slabin faţa solicitărilor fanteziei sau că sunt înclinat spre un

„idealism" pe care îl detest şi împotriva căruia am luptat înI icaga mea viaţă. Cel care ma învăţat că unitatea Europei

ci societate nu este un „ideal", ci o străveche preocupareconstantă, a fost realismul istoric. Iar când se constată acest

lucru, probabilitatea unui stat general european se impunede la sine. Prilejul care poate duce pe neaşteptate procesulpână la capăt poate fi oricare: de exemplu, o codiţă de chinez

ivită prin Urali sau un cutremur produs de marea magmă

islamică.

Forma acestui stat supranaţional va fi, desigur, foarte di-ferită de cele curente, aşa cum — şi vom încerca să o arătăm


8/137


chiar în capitolele care urmează — statul naţional a fost foartediferit de statulcetate pe care 1a cunoscut Antichitatea. In

paginile de faţă, eu am încercat să eliberez spiritele, pentruca ele să poată rămâne fidele subtilei concepţii despre stat

şi societate pe care neo propune tradiţia europeană.Gândirii grecoromane nu ia fost niciodată uşor să

conceapă realitatea ca dinamism. Ea nu se putea desprindede vizibil sau de succedaneele lui, tot aşa cum un copil nu

în ţe le ge bine dint r o car te dec ât il ust ra ţi il e. Toate efor tu-rile filozofilor grecoromani de a învinge această limitare

şi de a o depăşi au fost zadarnice. In toate încercările lorde a înţelege acţionează — mai mult sau mai puţin — ca pa-

radigmă, obiectul corporal care, pentru ei, este „lucrul" prinexcelenţă. Ei nu pot concepe decât o societate, un stat a că-rui unitate are caracter de contiguitate vizuală; de pildă, o

cetate. Vocaţia mentală a europeanului este opusă. Orice lu-cru vizibil îi apare ca atare, ca o simplă mască, aparenţă a

unei forţe latente care îl produce continuu şi care constituieadevărata sa realitate. Acolo unde forţa, dynamis\A acţio-

nează uniform, există o reală unitate, deşi privirii i se înfă-ţişează ca manifestare a acestei unităţi doar lucruri diferite.

Dacă nam descoperi unitatea puterii publice decât acolo

unde aceasta a luat măştile deja cunoscute şi parcă solidi-ficate ale statului, adică la diferitele naţiuni ale Europei,

aceasta ar însemna să ne întoarcem la limitările din Anti-chitate. Neg cu fermitate faptul că puterea publică decisivăcare acţionează în fiecare dintre ele ar consta exclusiv în pu-

terea publică internă sau naţională. Trebuie să recunoaştem, în sfârşi t, o da tă pe nt ru totdeau na, că de mai mul te sec ole

în coace — ia r con şti ent , de pa tr u sec ol e — toate popoar el edin Europa trăiesc supunânduse unei puteri publice care

prin însăşi puritatea ei dinamică nu suportă alte denumiridecât cele extrase din ştiinţele mecanice: „echilibru euro-pean" sau Balance of Power.


Ace sta este adevă ra tu l guv ern al Eur opei, car e re gl eaz ă/.borul prin istorie al acestui roi de popoare sârguincioaseşi luptătoare ca albinele, ieşite din ruinele lumii antice. Uni-tatea Europei nu este o fantezie, ci este realitatea însăşi; fan

t ezistă este exact cealaltă teză, şi anume credinţa că Franţa,(iermania, Italia sau Spania sunt realităţi concrete şi inde-pendente.

Se înţelege totuşi că nu toată lumea poate percepe lim-pede realitatea Europei, pentru că Europa nu este „un lu-cru", ci un echilibru. încă din veacul al XVIIIlea, istoriculKobertson spunea că echilibrul european este „the great se-cret of modern politics".

Un secret mare şi paradoxal, fără doar şi poate! PentruCă echilibrul sau balanţa puterilor este o realitate care con-stă esenţialmente în existenţa unei pluralităţi. Dacă aceastăpluralitate se pierde, unitatea dinamică ar dispărea. Europa

este, întradevăr, un roi: multe albine, dar un singur zbor.Caracterul unitar al magnificei pluralităţi europene este

Ceea ce eu aş numi cu convingere omogenitatea cea bună,cea fecundă şi dezirabilă, care îl făcea şi pe Montesquieu săspună: „L'Europe n'est qu'une nation composee deplusie

ii rs" 1, iar pe Balzac, mai romantic, îl îndemna să vorbeascădespre „la grande familie continentale, dont tous Ies effortsţtndent a je ne sais quel mystere de civilisation"

2 .

III

Aceas tă mul ţime de mod uri europene , care izv oră şte con-stant din radicala ei unitate şi se varsă în ea însăşi, menţinândo,

este marele tezaur al Occidentului. Oamenii mărginiţi nu re-uşesc să accepte o idee atât de subtilă, de acrobatică, o idee

' Monarchie universelle, două opuscule, 1891, p. 36.2 CEuvres completes, CalmannLevy, voi. XXII, p. 248.


9/137


unde gândirea ageră nu trebuie să zăbovească asupra afir-

mării pluralităţii decât pentru a se arunca asupra confirmă-

rii unităţii, şi viceversa. Aceste minţi înguste sau născut

pentru a trăi îngenuncheate de perpetua tiranie a Orientu-

lui. Astăzi triumfă, pe tot cuprinsul continentului, o for-mă de omogenitate care ameninţă să consume cu totul acest

tezaur. Pretutindeni au apărut oamenimase, omulmasă de

care se ocupă acest volum, un tip de om făcut la repezeală,

alcătuit din câteva plăpânde abstracţii şi care, tocmai de

aceea, este identic de la un capăt la celălalt al Europei. Lui

i se datoreşte aspectul mohorât, de asfixiantă monotonie pe

care îl îmbracă viaţa pe întregul continent. Omulmasă este

omul golit în prealabil de propriai istorie, fără mărunta-

iele trecutului şi, prin aceasta, ascultând de toate discipli-

nele aşazise „internaţionale". Nu este un om, ci mai degrabă

o carapace de om, constituită din simple idolafori; este lip-sit de un „înăuntru", de o intimitate inexorabil şi inaliena-

bi l a s a, de un eu ir evo cab il . Iar de aic i p ro vi ne pe rm an en ta

sa disponibilitate de a se preface că este una sau alta. El are

doar apetituri, crede că are numai drepturi, şi nu şi obliga-

ţii: este omul lipsit de nobleţea care obligă — sine nobili

tate —, snobul 1.

Aces t sn ob is m uni ver sal , car e apare atâ t de evi den t, de

pildă, la muncitorul actual, a orbit sufletele, împiedicând

să se înţeleagă faptul că dacă orice structură dobândită de

vi aţa co nt in en ta lă tr ebu ie să fie dep ăşi tă, ace ast a se cu vine

să se realizeze fără pierderea gravă a pluralităţii sale interne.

Cum snobul a fost golit de propriul său destin, cum nu simte

că trăieşte pe pământ pentru a face ceva anume şi de ne

1 în Anglia, listele cu locuitori indicau, alături de nume, profe-sia şi rangul fiecăruia. De aceea, lângă numele burghezilor simpli apă-rea prescurtarea s. nob., sine nobilitate, „fără nobleţe". Aceasta esteoriginea cuvântului snob.


strămutat, el nu este în stare să înţeleagă că există misiuni

deosebite şi mesaje speciale. Din acest motiv, el este ostil

liberalismului, de o ostilitate asemănătoare celei a surdului

faţă de cuvântul rostit. Libertatea a însemnat întotdeauna

în Eur op a since ri ta te a de a fi cu adevă ra t cee a ce sun te m.Se înţelege că aceia care ştiu că nu au o îndatorire autentică

de îndeplinit aspiră să se debaraseze de libertate.

Cu o ciudată uşurinţă, toată lumea a căzut de acord în

ceea ce priveşte combaterea şi terfelirea vechiului liberalism.

I'aptul este suspect. Pentru că lumea nu cade de obicei de

acord decât în lucruri rele şi cam prosteşti. Nu am preten-

ţia că vechiul liberalism ar fi o idee pe deplin raţională. De

altfel, cum să fie, dacă e vechi şi dacă e un... ism! Cred în-

să că este o doctrină despre societate mult mai adâncă şi mai

val oroas ă dec ât pr es upun de tractori i ei col ect ivi şti , car e î n-

cep prin a o ignora. In plus, liberalismul implică o intuiţiedeosebit de perspicace a ceea ce a fost întotdeauna Europa.

Când Guizot, de exemplu, opune civilizaţia europeană

tuturor celorlalte, remarcând că în Europa nu au triumfat

niciodată, întro formă absolută, nici un principiu, nici o

idee, nici un grup sau o clasă şi că acestui lucru i se dato-

reşte dezvoltarea permanentă şi caracterul ei progresiv, nu

putem să nu ciulim bine urechile 1 . Acest om ştie ce spune.

1 „La coexistence et le combat de principes divers". Guizot, Histoire de la civilisation en Europe, p. 35. Aceeaşi idee o găsim şi la unom foarte diferit de Guizot, la Ranke: „îndată ce în Europa un prin-

cipiu, oricare ar fi el, încearcă să domine în mod absolut, întotdea-una întâmpină o rezistenţă care apare din înseşi profunzimile vieţii."(CEuvres completes, 38, p. 110.) în altă parte (voi. 8 şi 10, p. 3), elspune: „Lumea europeană se compune din elemente de origine di-ferită, din a căror ulterioară contrapunere şi luptă se dezvoltă apoischimbările epocilor istorice." în aceste cuvinte ale lui Ranke nu se

ved e li mp ed e inf lue nţa lu i Gui zo t ? Un a di nt re cau ze le car e ne îm -piedică să vedem clar anumite straturi profunde ale istoriei secolului


10/137


Formularea este nesatisfăcătoare pentru că este negativă, darcuvintele ajung la noi pline de viziuni imediate. Aşa cumde la scafandrul care iese la suprafaţă răzbat mirosuri abi-sale, semne tot atât de subtile şi de sigure ne arată că Guizot este un om care revine efectiv din adâncurile trecutuluiEuropei, unde a ştiut să se cufunde. Este realmente de ne-crezut că în primii ani ai secolului al XlXlea, timp retoricşi de o mare confuzie, a putut fi scrisă o carte ca Histoirede la civilisation en Europe. Omul de astăzi mai poate în-

văţ a în că di n ea că libe rtatea şi pl ur al is mu l sun t do uă lu -cruri reciproce şi că amândouă constituie esenţa permanentăa Europei.

Insă Guizot a avut întotdeauna o presă proastă, ca dealtfel mai toţi doctrinarii. Pe mine nu mă surprinde. Când

văd că u nui anu mit o m sa u u nui gru p î i sunt adresat e apl auz ecu prea mare uşurinţă şi insistenţă, se trezeşte în mine un

ve he men t se nt iment de bă nu ia lă că în ace l om sau în ace lgrup, poate excelent înzestraţi, există ceva cu adevărat ne-curat. Poate că mă înşel, dar trebuie să spun că nui o bă-nuială căutată, ci dimpotrivă, experienţa a sedimentato înmine dea lungul anilor. In orice caz, ţin neapărat să am cu-rajul de a afirma că acest grup al doctrinarilor, de care a râstoată lumea, este, după părerea mea, tot ce a fost mai de preţ

în poli ti ca se colu lui al Xl X le a pe co nt in ent ul nos tr u. Eiau fost singurii care au văzut cu claritate ce trebuia făcutcu Europa după Marea Revoluţie; şi, în plus, ei au fost oa-menii care au imprimat fizionomiei lor ceva demn şi dis-tant, care se opunea frivolităţii şi vulgarităţii crescânde asecolului. Normele create de societate pentru a da coerenţăindividului nu mai erau în vigoare, fuseseră distruse; indi

al XlXlea este că nu a fost bine studiat schimbul de idei dintre Franţaşi Germania între, să zicem, 1790 şi 1830. Poate că rezultatul unuiastfel de studiu ar revela faptul că în această perioadă Germania aprimit mai mult din Franţa decât invers.


vid ul nuş i ma i put ea const itui o de mni ta te dec ât din eul

său lăuntric. Or, aceasta nu se putea realiza fără exagerări,

chiar dacă o făcea numai ca să se apere de abandonul or-

giac în care se ducea viaţa în mediul său. Guizot a ştiut să

lie — ca şi Buster Keaton — omul care nu râde1

. Care nuse abandonează. In el se concentrează mai multe generaţii

de protestanţi din Nîmes care trăiseră tot timpul în alertă,

lără a se lăsa duşi de curent, fără a se abandona. Părerea ra-

dicală că a exista înseamnă a rezista, a sta cu picioarele bine

înfi pte în pă mâ nt pe nt ru a nu te lă sa dus de cur ent dev e-

nise la ei un instinct. Intro vreme ca a noastră, unde totul

este „curent" şi „abandon", e bine să ţinem legătura cu oa-

menii care nu „se lasă duşi". Doctrinarii sunt un caz excep-

ţional de responsabilitate intelectuală, adică tocmai ceea ce

lea lipsit intelectualilor europeni de la 1750 încoace. Iar

acest defect este, la rândul său, una dintre cauzele profundeale confuziei actuale.

Nu ştiu însă dacă, adresândumă chiar cititorilor fran-

cezi, pot vorbi despre doctrinarism ca despre o dimensiu-

ne cunoscută. Pentru că e scandalos, dar adevărat, faptul că

nu există nici măcar o carte care să încerce să precizeze ce

gândea acel grup de oameni 2, tot aşa cum, oricât ar părea de

incredibil, nu există nici o carte mai serioasă despre Guizot

1 Nu fără o anume satisfacţie, Guizot îi relatează doamnei de Gasparin o conversaţie a papei Grigore al XVIlea cu ambasadorul Fran-ţei şi referirea acestuia la el: „E un gran ministre Dicono che non

ride mai". („E un mare ministru. Se zice că nu râde niciodată".) Correspondance avec M

mc de G asparin, p. 283.

2 Dacă cititorul va dori să se informeze, va găsi repetată, de maimulte on, o formulă care nu face decât să eludeze problema, şi anumecă doctrinarii nu aveau o doctrină identică, ci una diferită de la unulla altul. Or, acest lucru nu se întâmplă oare în orice şcoală intelec-tuală ? Nu este aceasta deosebirea cea mai importantă dintre un grupde oameni şi un grup de gramofoane ?


11/137


sau despre RoyerCollard1 . Cei drept, nici unul, nici ce-

lălalt nau publicat vreodată un sonet. Dar, în sfârşit, ei au

meditat; au gândit cu profunzime şi cu originalitate la pro-

bl eme le cel e ma i gra ve ale vie ţi i pub li ce eu ro pe ne şi au ela -

bor at do ct ri na po li ti că a sec ol ul ui cea mai de mn ă de st imăpână în prezent. Nu va fi posibilă reconstruirea istoriei se-

colului al XlXlea dacă nu se ajunge la o cunoaştere serioasă

a modalităţilor prin care se puneau asemenea probleme aces-

tor oameni2. Stilul lor intelectual nu este diferit doar din

1 în ultimii ani, Charles H. Pouthas şia asumat dificila misiunede a despuia arhiva lui Guizot şi de a ne oferi întro serie de volumeun material absolut indispensabil pentru o ulterioară muncă de re-construcţie, în ceea ce1 priveşte pe RoyerCollard, nu există nici măcaratât. în cele din urmă, reiese că trebuie să apelăm la studiile lui Faguet despre ideariumu\ acestor doi gânditori. Nu există altceva mai

bun pe ace ast ă tem ă, dar, cu toa tă vi va cit ate a lor , ace ste stu di i sun tcu totul insuficiente.2 De exemplu, nimeni nu poate rămâne cu conştiinţa liniştită —

bi neî nţe les , e vo rba de c ine va c are să a ibă „co nş tii nţ ă" in te le ctu ală după ce a interpretat politica de „rezistenţă" ca fiind pur şi simpluconservatoare. Este cât se poate de evident că oameni ca RoyerCol-lard, Guizot, Broglie nu erau doar conservatori! Cuvântul „rezis-tenţă" — a cărui apariţie din pasajul deja citat din Ranke este ca odovadă documentară a influenţei lui Guizot asupra acestui mare is-toric — capătă la rândul lui un sens neaşteptat şi, ca să zic aşa, ne re-

ve le ază co nv in ge ri le sal e cel e mai in ti me atu nc i cân d ci ti m în tr u ndiscurs al lui Roye rCol lard: „Les libertes publiques ne sont pas autre chose que des resistances" („Libertăţile publice nu sunt altcevadecât rezistenţe"). (Vezi de Barante, La vie et les discours de Ro-

yerCollard, II, 130.) Iată, încă o dată, cea mai bună inspiraţie eu-ropeană reducând la dinamism tot ceea ce este static. Starea delibertate rezultă dintro pluralitate de forţe care îşi opun rezistenţăreciproc. Discursurile lui RoyerCollard sunt însă atât de puţin ci-tite astăzi, încât probabil ar fi luată drept impertinenţă afirmaţia căsunt minunate, că lectura lor este un adevărat deliciu al intelectului,că este amuzantă şi chiar bucură, că aceste discursuri reprezintă ul-tima manifestare a celui mai bun stil cartezian.


punctul de vedere al calităţii, ci este de o cu totul altă spe-

ţă şi de o altă substanţă decât toate celelalte stiluri care au

triumfat în Europa de dinainte şi de după ei. De aceea nici

nau fost înţeleşi, în ciuda clarităţii lor clasice. Şi totuşi este

foarte posibil ca viitorul să aparţină tendinţelor intelectu-ale asemănătoare cu ale lor. Cel puţin îi pot garanta celui

care doreşte să expună riguros şi sistematic ideile doctri-

narilor că va avea satisfacţii intelectuale neaşteptate şi re-

vel aţi a unei in tu iţ ii a re al it ăţ ii soc ia le şi poli ti ce co mple t

diferite de cele curente. Dăinuie în ei, activă, cea mai bună

l radiţie raţionalistă în care omul se leagă faţă de sine să caute

lucruri absolute. Dar, spre deosebire de raţionalismul lim-

fatic al enciclopediştilor şi al revoluţionarilor, care găsesc

absolutul în abstracţii bon marche, doctrinarii descoperă că

adevăratul absolut este istoria. Istoria este realitatea omului.

Omul nici nu are alta. Prin ea a ajuns să devină ceea ce este. A ne ga t recutul este absu rd şi ilu zor iu, pent ru c ă t rec utu l este

„firescul din om, care revine în galop". Dacă trecutul este

acolo, dacă şia dat osteneala „să treacă", nu a făcuto pen

i iu ca noi să1 renegăm, ci pentru ca să ni1 integrăm 1 . Doc-

trinarii dispreţuiau „drepturile omului" pentru că sunt

absoluturi „metafizice", abstracţii şi irealităţi. Adevăratele

drepturi sunt cele ce se află realmente aici, pentru că au apă-

rut şi sau consolidat în istorie; acestea sunt „libertăţile",

legitimitatea, magistratura, „capacităţ ile". Dacă ar mai trăi

astăzi, doctrinarii ar recunoaşte dreptul la grevă (nepolitică)

şi contractul colectiv. Pentru un englez, toate acestea suntcât se poate de evidente, însă noi, ceilalţi, continentalii, nam

atins încă acest stadiu. Probabil că încă de pe vremea lui

Al cu in tr ăi m cu cel pu ţi n ci nc iz ec i de ani în ur mă faţă de

englezi.

1 A se vedea eseul deja citat, Historia como sistema.


12/137


De o asemenea ignoranţă despre ceea ce înseamnă vechiulliberalism suferă însă şi colectiviştii noştri de azi, când îl con-sideră, în mod indiscutabil, individualist. In toate aceste su-

bie cte , du pă cu m am mai spu s, noţi uni le sunt cât se poate

de confuze. Ruşii din aceşti ultimi ani numeau de obicei Rusia„Colectivul". Nar fi interesant să cunoaştem ideile şi ima-ginile pe care acest cuvânt magic le declanşează în mintea,cam aburită, a rusului care deseori, ca şi căpitanul italiandespre care vorbeşte Goethe, „bisogna aver una confuswnenella testa" ? Având în vedere toate acestea, îmi îngădui să1rog pe cititor să ţină seama de următoarele teze, nu pentrua le accepta, ci pentru a le discuta înaintea oricărei judecăţi:

1. Liberalismul individualist aparţine florei secolului alXVIIIlea; el inspiră, parţial, legislaţia Revoluţiei franceze,

în să moar e od ată cu ea.

2. Creaţia caracteristică a secolului al XlXlea a fost toc-

mai colectivismul. Este prima idee născocită de acest secol, în că de la î ncepu t, ide e care, pe î nt re gu l său par cur s, na fă-cut altceva decât să crească, până a umplut cu totul zarea.

3. Această idee este de origine franceză. Apare pentruprima oară la ultrareacţionarii Bonald şi De Maistre. In esenţaei, ideea este imediat acceptată de către toată lumea, cu ex-cepţia lui Benjamin Constant, un „întârziat" din secolul an-terior. Dar triumfă la SaintSimon, la Ballanche, la Comteşi proliferează pretutindeni1 . De exemplu, un medic din

1 Germanii pretind că ei sunt descoperitorii socialului ca reali-tate diferită de indivizi şi „anterioară" acestora. Volksgeistul li se

pare una dintre ideile lor autentic autohtone. Iată unul dintre cazu-rile care recomandă în mod deosebit studiul minuţios al raporturi-lor intelectuale francogermane între 1790 şi 1830, la care mă refer

în tr o not ă ant eri oar ă. în suş i ter men ul Volksgeist arată foarte limpedecă el traduce pur şi simplu voltairianul esprit des nations. Origineafranceză a colectivismului nu este o simplă întâmplare şi se supuneaceloraşi cauze care au făcut din Franţa leagănul sociologiei şi al în-muguririi ei în jurul anului 1890 (Durkheim).


Lyon, M. Amard, avea să vorbească în 1821 despre collec

tivisme, în opoziţie cu pe r so n n al i s me ul l . In acest sens, citiţi

articolele pe care le publică L'Avenir împotriva individu-

alismului, între 1830 şi 1831.

Dar iată ceva şi mai important decât toate aceste lucruri.Când, trecând prin anii acestui veac, ajungem la marii teo-

reticieni ai liberalismului — Stuart Mill sau Spencer —, sun-

tem surprinşi să constatăm că aşazisa apărare a individului

nu constă în a arăta că libertatea este binefăcătoare sau in-

teresantă pentru individ, ci dimpotrivă, în a arăta că ea este

bin efă căt oar e şi int eresa ntă pe ntr u soc iet ate . Scânt eia agr e-

sivă a titlului ales de Spencer pentru cartea sa — Individul

împotriva statului — a fost cauza neînţelegerii înverşunate

a celor care nu citesc dintro carte nimic altceva decât ti-

tlul. Pentru că individ şi stat nu înseamnă, în acest titlu, alt-

ceva decât două organe ale aceluiaşi subiect: societatea. Iarobiectul discuţiei este să se ştie dacă anumite necesităţi so-

ciale sunt mai bine servite de unul sau de celălalt organ. Atât

şi nimic mai mult. Faimosul „individualism" al lui Spencer

se dezbate permanent în atmosfera „colectivistă" a socio-

logiei sale. In cele din urmă, reiese că atât el, cât şi Stuart

Mill îi tratează pe indivizi cu aceeaşi cruzime socializantă

ca şi termitele pe unele dintre suratele lor, pe care le îngra-

şă, ca după aceea să se înfrupte din substanţa lor. Aşadar,

primatul colectivului era, pentru Spencer şi pentru Mill, baza

pe care se sprijineau ingenuu ideile lor!

1 A se vedea La Doctrine de SaintSimon, cu o introducere şi notede G. Bougle şi E. H alevy (p. 204, notă) . Această prezentare a saintsimonismului, făcută în 1829, este una dintre cărţile geniale ale seco-lului. Pe de altă parte, munca acumulată în note de Bougle şi deHalevy constituie una dintre cele mai importante contribuţii — dincâte cunosc eu — la lămurirea efectivă a problemei sufletului euro-pean între 1800 şi 1830.


13/137


De aici, trebuie să se înţeleagă deci că apărarea vechiuluiliberalism este, în ceea ce mă priveşte, absolut cavalerească,dezinteresată şi gratuită. întâmplător, eu nu sunt un „vechiliberal". Descoperirea — glorioasă, fireşte, şi esenţială — a

socialului, a colectivului, era pe atunci recentă. Vechii liber ali mai mul t di bu ia u decâ t ved ea u fapt ul că o colec tivi-tate este o realitate diferită de indivizii care o compun şi desimpla lor însumare, dar nu ştiau în ce constă aceasta şi carei sunt atributele efective. Pe de altă parte, fenomenelesociale ale timpului camuflau adevărata fizionomie a co-lectivităţii, pentru că pe atunci colectivităţii îi convenea săi

în do ape bine pe in div izi . Nu sosi se în că cea sul niv elă ri i, alexpolierii şi al repartiţiei la toate nivelurile.

„Vechii liberali" se deschideau deci colectivismului pecare îl respirau fără săşi ia suficiente măsuri de precauţie.Dar când sa văzut limpede ceea ce, în fenomenul social,

în si mpl ul fapt col ect iv în sin e, este bin efă cător, ia r pe dealtă parte este teribil, înspăimântător, nu se poate adera de-cât la un liberalism de un tip cu totul nou, mai puţin naivşi de o beligerantă mai abilă, un liberalism care germineazădeja, gata să se deschidă, aflat chiar la orizont.

Era totuşi imposibil ca asemenea oameni, de o clarviziunedeosebită, să nu întrezărească în anumite momente neliniş-tile pe care ni le rezerva vremea lor. Contrar convingeriigenerale, a fost firesc ca în cursul istoriei să se profetizeze

vi it or ul 1 . La Macaulay, la Tocqueville, la Comte, surprin-dem prefigurarea momentului actual. Citiţi, de pildă, ceea

ce scria Stuart Mill acum mai bine de optzeci de ani: „Inafară de doctrinele particulare ale gânditorilor individuali,

1 O lucrare uşoară şi utilă, pe care ar trebui so întreprindă ci-neva, ar fi să adune pronosticurile făcute în fiecare epocă asupra vi-itorului apropiat. Eu am colecţionat deja destule pentru a rămâneuimit de faptul că întotdeauna au existat oameni în stare să prevadă vi it or ul.


există în lume o puternică şi crescândă propensiune spre ex

i inderea întro formă extremă a puterii societăţii asupra in-dividului, atât prin forţa opiniei, cât şi prin cea legislativă.

I )ar cum toate schimbările care se petrec în lume au drept

efect creşterea forţei sociale şi diminuarea puterii individu-ale, această încălcare nu este un rău care să tindă să dispară,

spontan: dimpotrivă, tinde să devină to t mai puternică. Pre-dispoziţia oamenilor, fie suverani, fie în calitate de conce

i.iţeni, de a le impune celorlalţi drept regulă de conduităopinia şi gusturile lor este atât de energic susţinută de unele

dintre cele mai bune şi de câteva dintre cele mai rele senti-mente inerente naturii umane, încât ea nu poate fi stăvilită

de nimic altceva decât de lipsa puterii. Iar cum puterea nuipe cale să scadă, ci să crească, trebuie să ne aşteptăm — nu-mai dacă nu se ridică vreo solidă barieră de convingere mo-

rală împotriva răului —, trebuie să ne aşteptăm, spun, ca înactualele condiţii din lume această predispoziţie să crească."1

Dar ceea ce ne interesează cel mai mult la Stuart Mill estepreocuparea lui pentru omogenizarea de rău augur pe care

(> vede sporind în tot Occidentul. Aceasta 1a făcut să se refu-gieze întro reflecţie de mare profunzime făcută de Humboldt,ni tinereţea lui. Pentru ca fiinţa umană să se îmbogăţească,

sa se consolideze şi să se perfecţioneze, trebuie, după pă-rerea lui Humboldt, să existe o „varietate de situaţii"2. In

interiorul fiecărei naţiuni şi în ansamblul naţiunilor, trebuiesă existe circumstanţe diferite. Astfel, când una dă greş, ră-

mân alte posibilităţi deschise. Ar fi o prostie să jucăm în

I reaga viaţă europeană pe o singură carte, pe un singur tip deom, pe o „situaţie" identică. Evitarea acestui lucru a fostpână azi reuşita secretă a Europei, iar conştiinţa acestuisecret a fost cea care, ferm sau şovăielnic, a împins mereu

1 Stuart Mill, La liberte, traducere de DupontWhite (pp. 131132).2 Gesammelte Scbriften, I, p. 106.


14/137

2 6 PROLOG PENTRU FRANCEZI

perenul liberalism european să vorbească. In această con-ştiinţă, pluralitatea continentală se recunoaşte pe sine în-săşi ca valoare pozitivă, ca bine, şi nu ca rău. Ţineam sălămuresc acest detaliu pentru a evita orice interpretare gre-

şită a ideii de supernaţiune europeană pe care o postulea-ză acest volum.

Continuând pe drumul pe care neam angajat, prin re-ducerea progresivă a „varietăţii de situaţii", vom ajunge di-rect la vremea Imperiului târziu, care a fost şi el un timp almaselor şi al unei cumplite omogenităţi. încă din timpuldomniei Antoninilor se profilează deja, cu claritate, un fe-nomen ciudat, care ar fi meritat să fie mai bine subliniat şianalizat de către istorici: oamenii au devenit proşti. Procesulavea rădăcini mai adânci. Sa spus, nu fără oarecare îndrep-tăţire, că stoicul Posidonios, dascălul lui Cicero, este ultimul

băr bat din Ant ich itate în stare să se aşeze în faţa luc ruri lor ,cu spiritul deschis şi activ, gata să le supună cercetării sale.După el, capetele se obliterează şi, exceptândui pe alexan-drini, ele nu fac altceva decât să repete, să cadă în stereotipie.

Insă simptomul şi documentul cel mai teribil al acestei forme omogene şi, în acelaşi timp, stupide — una prin cea-laltă — pe care o adoptă viaţa, de la un capăt la celălalt alImperiului, se găsesc acolo unde neam aştepta mai puţinşi unde, după câte ştiu, încă nimeni nu sa gândit să le ca-ute: în limbă. Limbajul, care nu ne ajută să spunem îndea-

ju ns ceea ce fiec are din tre noi ar vre a să spun ă, revel ează în sch imb şi str igă , fără so vre m, condiţi a cea mai ta ini căa societăţii care îl vorbeşte. In partea negrecizată a popo-rului roman, limba în vigoare este cea care a fost numită„latina vulgară", matrice a limbilor noastre romanice. Nuse cunoaşte bine această latină vulgară, iar noi ajungem laea, în bună parte, prin reconstrucţii. Dar ceea ce se ştie estede, ajuns şi poate chiar prea mult pentru a ne îngrozi de celpuţin două dintre caracterele sale. Primul este incredibila

PROLOG PENTRU FRANCEZI 2 7

simplificare a mecanismului său gramatical, în comparaţieCU cel al latinei clasice. Savuroasa complexitate indoeuropeană, pe care o conservase limba claselor superioare, este înlocui tă de vor bi rea ple bee , cu un mec an is m foar te sim-

plu, dar totodată — sau tocmai de aceea — foarte greoi,.iproape material; o gramatică ezitantă şi perifrastică, făcutădin tentative şi ocolişuri, cum e aceea a copiilor. Este, în11 adevăr, o li mbă pueri lă, sau gaga, incapabilă să redea am- biguit ăţi le fine ale raţ io nam ent ulu i, nic i scânt eil e l ir ismul ui.Este o limbă fără lumină şi fără căldură, prin care sufletulnu poate să transpară şi pe care el nu o poate înviora, o limbăi ristă, care merge pe dibuite. Cuvintele par vechi monedetic aramă, slinoase şi tocite, sătule parcă să se tot rostogo-lească prin tavernele mediteraneene. Câte vieţi golite de sine,condamnate la un etern cotidian, nu se ghicesc în spateleacestui uscat artificiu lingvistic!

Cel deal doilea caracter care ne înspăimântă la latina vul-gară este tocmai omogenitatea ei. Lingviştii, care sunt poate,după aviatori, oamenii cel mai puţin dispuşi să se sperie deceva anume, nu par mişcaţi de faptul că în ţinuturi atât dediferite ca Tmgitania şi Dalmaţia, Cartagina şi Galia, Hispania şi România, se vorbeşte la fel. In schimb eu, care suntdestul de timid, care încep să tremur când văd cum vântulchinuie o trestie, nu pot, în faţa acestui fapt, să nu mă cu-tremur cu totul. Mi se pare pur şi simplu atroce. Adevăruleste că încerc sămi reprezint cum era „pe dinăuntru" ceeace, văzut din afară, ne apare realmente ca omogenitate; măstrăduiesc să descopăr realitatea vie şi trăită, pentru care acest

lapt este o amprentă imobilă. Ştim, bineînţeles, că în latina vulgară exist au af ricanisme, hispani sme, gal ici sme, dar acea s-ta demonstrează tocmai că trunchiul limbii era comun şiidentic, în ciuda distanţelor, a schimburilor sporadice, adificultăţilor de comunicare şi a lipsei vreunei literaturi caresă o fixeze. Cum puteau coincide celtiberul şi belgianul, lo-cuitorii din Hippona şi cei din Lutetia, mauritanul şi dacul,


15/137


altfel decât printro aplatizare generală, printro reducere aexistenţei la simpla sa bază şi prin anularea vieţilor ? Păstra-

tă în arhive, întro cutremurătoare încremenire, latina vul-gară este o mărturie a faptului că, odinioară, istoria a agonizat

în im pe ri ul omog en al vul ga ri tă ţi i deo arece di spăruse fe-cunda „varietate de situaţii".

IV

Nici această carte, nici eu nu facem politică. Subiectul

despre care se vorbeşte aici este anterior politicii şi ţine de

subsolul acesteia. Munca mea este o muncă obscură şi sub-

terană de miner. Misiunea celui numit „intelectual" este,

în tr un an umi t sens , opusă cel ei a p ol it ic ia nul ui . Oper a in-

telectualului aspiră, deseori în zadar, la lămurirea cât de cât

a lucrurilor, în vreme ce aceea a politicianului, dimpotri- vă, const ă fre cven t în a le face mai conf uze dec ât sunt . A

fi de stânga sau de dreapta înseamnă a alege unul dintre ne-

număratele moduri care se oferă omului pentru a deveni im-

bec il : în tr ad evă r, amân do uă sunt for me de he mipl egi e

morală. în plus, persistenţa acestor calificative contribuie

în bun ă mă su ră la fals ificarea şi mai pr on unţ at ă a „re al ită-

ţii" prezentului, deja falsă prin sine însăşi, pentru că sa în-

chis cercul cercurilor experienţelor politice, după cum o

demonstrează faptul că astăzi dreapta promite revoluţii, iar

stânga propune tiranii.

Datoria noastră este de a ne apleca asupra problemelortimpului, şi aceasta e sigur. în ceea ce mă priveşte, aşa cumam procedat toată viaţa, am fost întotdeauna gata sămi fac

datoria. Dar unul dintre lucrurile care se spun acum — unuldintre „curentele" actuale — este că toată lumea trebuie să

facă politică sensu stricto, chiar cu preţul clarităţii mentale.O spun, fireşte, cei care nau altceva de făcut. Şi chiar se


sprijină pe Pascal, din care citează imperativul d'abetissement.Dar am învăţat de multă vreme să mă feresc când cineva îlcitează pe Pascal. Este o elementară măsură de igienă.

Politicianismul integral, absorbirea a tot şi a tuturor de

către politică, este totuna cu fenomenul de revoltă a ma-selor, descris în această carte. Masa răsculată şia pierdutorice capacitate de religiozitate şi de cunoaştere, nu poateconţine altceva decât politică debordantă, frenetică, delirantă,din moment ce pretinde că suplineşte religia, cunoaşterea,la sagesse, întrun cuvânt, singurele lucruri care prin sub-stanţa lor sunt apte să ocupe centrul spiritului uman. Po-litica îl goleşte pe om de singurătate şi intimitate, şi de aceeapredicaţia politicianismului integral este una dintre tehni-cile folosite pentru a1 socializa.

Când cineva ne întreabă ce suntem în politică sau — lu.mdo înainte, cu insolenţa care aparţine stilului din vremea

noastră — ne înscrie din oficiu întro politică anume, trebuie, în loc săi ră sp und em impe rt in ent ul ui , să1 în tr eb ămCC crede el că sunt omul şi natura şi istoria, ce sunt socie-tatea şi individul, colectivitatea, statul, uzanţele, dreptul. Po-litica se grăbeşte să stingă luminile, pentru ca, în întuneric,toate aceste lucruri să nu mai poată fi deosebite.

Trebuie ca gândirea europeană să proiecteze asupra tumror acestor chestiuni o nouă lumină. Acesta este rostulci, şi nu să se împăuneze în adunări academice. Şi trebuiesă o facă pe cât mai repede posibil sau, după cum spuneaI )ante, să găsească ieşirea:

... studiate ilpasso

Mentre che l'Occidente non s'annerar

(Purg, XXVII, 6263)

" „Nu vă opriţi, ci pânăi ziuă încă, / Grăi apoi, cătaţi la deal căi.ire". Dante Alighieri, Divina comedie, traducere de Eta Boeriu,I [di tura Minerva, Bucureşti, 1982.


16/137


Ace st a ar fi sin gurul luc ru de la care sar put ea aştepta —

cu o vagă probabilitate — rezolvarea formidabilei problemepe care o ridică masele actuale.

Vo lu mu l de faţă nuşi pro pun e, nic i pe depart e, ceva ase-

mănător. După cum se afirmă în ultimele sale cuvinte, aceas-ta este o primă aproximare a problemei omului de azi.Pentru a vorbi despre el întrun mod mai serios şi mai în

profunzime, ar trebui să avem acea ţinută de investigare aadâncurilor, adică să ne punem costumul de scafandru şisă coborâm cât mai mult în străfundurile intimităţii umane.

Şi trebuie să o facem fără pretenţii, dar cu hotărâre, ceea ceam încercat şi eu să fac întro carte care va apărea şi în altelimbi sub titlul El hombre y la gente (Omul şi lumea).

Când vom fi înţeles bine modul în care se prezintă tipul

uman dominant astăzi şi pe care eu lam numit omulmasă,atunci se vor ivi şi întrebările cele mai fecunde şi mai pa-

tetice: Poate fi modificat acest tip de om? Adică, graveledefecte care există în el, atât de grave, încât dacă nu vor fi

extirpate, vor produce inexorabil anihilarea Occidentului,pot fi ele corectate ? Pentru că, după cum va constata citi-torul însuşi, e vorba tocmai de un om ermetic, care nu se

deschide cu adevărat spre nici o instanţă superioară.

Cealaltă întrebare decisivă, de care, după părerea mea,depinde orice posibilitate de salvare, este următoarea: chiar

dacă vor, pot oare masele să se trezească la viaţă personală ?Nu e locul aici să dezvolt această redutabilă problemă, care

este încă prea puţin abordată. Termenii în care trebuie pusă

nu există încă în conştiinţa publică. Nici măcar na fost schi-ţat studiul pentru a evalua marja de individualitate pe carefiecare epocă a trecutului a lăsato în existenţa umană. Deoa-rece este o pură inerţie mentală presupunerea, conform

„progresismului", că pe măsură ce istoria înaintează, se lăr-geşte marja care se oferă omului pentru a putea deveni in-

divid personal, după cum credea Herbert Spencer, un onest


inginer, dar nul ca istoric. Nu, în această ordine a lucrurilor,istoria e plină de reculuri, şi poate că structura vieţii din vre-mea noastră îl împiedică pe om, în cel mai înalt grad, să tră-iască în calitate de individ.

Privind, în marile oraşe de azi, imensele aglomeraţii defiinţe umane, care vin şi se duc pe străzi sau se îmbulzesc

in fest ivaluri şi la manife stăr i publ ice , un gând îşi face locni minte, obsedant: Este oare astăzi posibil ca un om de

douăzeci de ani săşi facă un proiect de viaţă care să aibăi n acteristici individ uale şi care, prin urmar e, să poată fi re

ilr/at prin propria sa iniţiativă şi prin eforturile sale perso

i II le ? Când încearcă să desfăşoare această imagine în fanteziaIA, no săşi dea seama oare că este, dacă nu imposibilă, cel(JUţin improbabilă, pentru că nu are la dispoziţie spaţiul în'.ne so adăpostească şi în care să se poată mişca în voie ?

Va con sta ta re ped e că proi ect ul său se izbeş te de cel al ve

I inului, va simţi cât de mult viaţa vecinului o apasă pe a sa.I Icscurajareaîl va duce, cu uşurinţa de adaptare proprie vârtci, spre renunţarea nu numai la orice act, ci, mai mult, la

©rice dorinţă personală, şi el va căuta o soluţie contrară, imani.induşi atunci, pentru sine, o viaţă standard, alcătuită

ain desiderata comune tuturor; şi va înţelege că pentru a111 ibţine, trebuie să o solicite sau să o ceară în colectivitate,

împreun ă cu cei la lţ i. Şi de aic i, ac ţi une a î n m asă .

Acest luc ru este îng rozi to r, da r nu cre d să exa ger ez spun.iiul că reprezintă situaţia efectivă în care încep să se gă• ttscă aproape toţi europenii. întro închisoare în care au

fost îngrămădiţi mult mai mulţi deţinuţi decât ar putea eaii cuprindă, nimeni nuşi poate mişca un braţ sau un pi

dinjproprie iniţiativă, pentru că i se opun trupurile ce

II ll lalţi. In asemenea împrejurări, mi şcările trebuie executateMI i omun; până şi muşchii aparatului respirator trebuie să

funcţioneze în ritmul regulamentelor. Iată ce ar deveniI liropa, transformată în termitieră. î nsă nici această cruntă


17/137


imagine nu este o soluţie. Termitiera umană este imposi-

bilă, pen tru că toc mai aşa zi sul „in dividua li sm" este cel carea îmbogăţit lumea şi pe toţi din lume; iar această bogăţie

este cea care a înmulţit atât de fabulos planta umană. De înd ată ce res turi le aces tui „in dividua li sm" ar dis părea, în Eu-ropa şiar face din nou apariţia cumplita foamete din Im-

periul târziu, iar termitiera ar sucomba, spulberată parcă deun zeu duşmănos şi răzbunător. Ar rămâne atunci mult mai

puţini oameni, dar ar merita ceva mai mult acest calificativ.

în faţa pa te ti smu lu i fero ce al ace sto r pr ob le me car e —ne convine sau nu — se şi arată la orizont, tema „justiţiei

sociale", oricât ar fi de respectabilă, păleşte şi se degradea-ză întratât, încât pare doar un suspin de un romantism re-toric şi nesincer. Dar, în acelaşi timp, ea ne călăuzeşte pe

căi sigure spre a dobândi ceea ce este drept şi posibil de do- bân dit din ace ast ă „jus ti ţie soci al ă", căi car e nu pa r că vor

să treacă printro mizerabilă socializare, ci să se îndreptefără ocolişuri spre o mărinimoasă „solidarizare". Acest ul-

tim cuvânt este încă inoperant, pentru că până în prezentnu sa condensat în el un sistem energic de idei istorice şi

sociale, ci mai degrabă un vag iz de filantropie.

Prima condiţie pentru o ameliorare a situaţiei actuale

este să ne dăm bine seama de enorma sa gravitate. Numaiaceasta ne va ajuta să atacăm răul în straturile profunde unde

îş i are, în tr ad evă r, ră dă ci ni le . O ci vil iz aţi e este re al men te

foarte greu de salvat când ia sosit ceasul să cadă sub pu-terea demagogilor. Demagogii au fost marii strangulatori

de civilizaţii. Cea grecească şi cea romană au sucombat înmâinile acestei faune respingătoare, care 1a făcut pe Ma

caulay să exclame: „în toate secolele, cele mai josnice exem-ple ale naturii umane sau întâlnit printre demagogi" 1 . Dar

un om nu este un demagog numai pentru că sa apucat să

1 Histoire de Jacques II, I, p. 643.


•.irige în faţa mulţimii. în anumite ocazii, această adresare

|Hibl icului poate fi o magistratură sacrosanctă. Demagogia

esenţială a demagogului se află în mintea sa şi îşi are rădă-

cinile în lipsa de responsabilitate faţă de înseşi ideile pe care

Ic manevrează, idei ce nu îi aparţin, ci lea primit de la ade- vă ra ţi i creat ori . De ma go gi a este o for mă de de gen erar e in

iclcctuală, care, ca fenomen de amploare al istoriei europene,

apare în Franţa, în jurul anului 1750. De ce tocmai atunci ?

Şi de ce în Franţa ? Acesta este unul dintre punctele nevral-

gice ale destinului occidental şi mai ales ale celui francez.

Fapt este că, din acel moment, Franţa şi, prin iradiere,

aproape întregul continent cred că metoda de a rezolva ma-

nie probleme umane este metoda revoluţiei, înţelegând prin

aceasta ceea ce Leibniz numea o „revoluţie generală" 1, voinţa

de a transforma totul dintrodată şi în toate modurile 2. Din

.iccastă pricină, minunea care este Franţa a ajuns, în condiţii

' „Je trouve meme que des opinions approchantes s'insinuant peu.i peu dans l'esprit des hommes du grand monde, qui reglent les au11 rs et dont dependent les affaires, et, se glissant dans les livres â lamode, disposent toutes choses â la revolution generale dont l'Europeest mcnacee." [ „Consi der chiar că opinii asemănătoare îşi fac loc trepI. H în mintea oamenilor din rândul celor ce hotărăsc pentru alţii şi(le care depind afacerile şi, strecurânduse în cărţile la modă, orien-tează totul spre revoluţia generală de care Europa este ameninţată."](N(mveaux essais sur Ventendement humain, IV, cap. 16). Ceea cedemonstrează două lucruri. Mai întâi că, în jurul anului 1700, dată• ipi oximativă, la care Leibniz scria cele de mai sus, un om era în sta

ic să

prevadă ceea ce avea să se întâmple un secol mai târziu; în aldoilea rând, că relele de care suferă Europa de azi îşi au originea înSOne mai profunde (din punct de vedere cronologic şi vital) decâtle presupune de obicei.

2 „...notre siecle qui se croit destine â changer les lois en tousgenres" [„...veacul nostru se crede menit să schimbe legile de toateIci urile" ]. D'Alambert, Discours preliminaire â l'Encyclopedie,CEuvres, I, 56 (1821).


18/137


atât de proaste, în dificila conjunctură a prezentului. Fiindcă

această ţară are sau crede că are o tradiţie revoluţionară. Şi

dacă este deja un lucru grav să fii revoluţionar, cu atât mai

grav este, paradoxal, să fii revoluţionar prin tradiţie! Este

adevărat că în Franţa a avut loc o mare revoluţie, precumşi alte revoluţii sinistre sau ridicole, dar dacă nu ne abatem

de la adevărul adevărat al analelor, constatăm că aceste re-

volu ţi i au servit mai ales pe nt ru ca Fran ţa să trăiasc ă ti mp

de un veac — cu excepţia câtorva zile sau săptămâni —, mai

mult decât orice alt popor, sub forme politice mai autori-

tare şi mai contrarevoluţionare. Şi îndeosebi marea prăpastie

morală a istoriei franceze, adică cei douăzeci de ani ai celui

deal doilea imperiu, a fost evident urmarea prostiei şi su-

perficialităţii de care au dat dovadă revoluţionarii de la 1848 1.

Mulţi dintre ei fuseseră înainte, după cum a mărturisit

în suş i ps ih ia tr ul Ra spa il , cli enţ ii săi.

In revoluţii, abstracţia încearcă să se ridice împotriva con-

cretului: de aceea eşecul este consubstanţial oricărei revo-

luţii. Problemele umane nu sunt abstracte, aşa cum sunt cele

ale astronomiei sau ale chimiei. Sunt probleme foarte con-

crete, pentru că sunt istorice. Iar singura metodă intelec-

tuală care ne îngăduie să le mânuim cu oarecare şansă de

succes este „motivaţia istorică". Când privim panorama vie

1 „Cette honnete, irreprochable, mais imprevoyante et superficielle revolution de 1848 eut pour consequence, au bout de raoins d'unan, de donner le pouvoir â l'element le plus pesant, le moins clairvo

ya nt , le pl us ob sti ne me nt con se rva teu r de no tr e pa ys ." [„ Ace ast ăonestă, ireproşabilă, dar neprevăzută şi superficială revoluţie de la1848 a avut drept urmare, la mai puţin de un an, că a dat puterea ele-mentului celui mai greoi, celui mai puţin clarvăzător, celui mai înver-şunat conservator din ţara noastră."] Renan, Questions contemporains,XVI. Renan, care în 1848 era tânăr şi simpatiza cu această mişcare,se vede obligat la maturitate să exprime unele rezerve, e drept, bi-nevoitoare, presupunând că a fost „onestă şi ireproşabilă".


ţii publice din Franţa din ultimii o sută cincizeci de ani, nesare în ochi un fapt: geometrii, fizicienii şi medicii ei sau

înşel at mai mer eu în jud ecăţ il e lor poli ti ce ; în sch imb , is -toricii leau nimerit de cele mai multe ori. Insă raţionalis-

mul fizicomatematic a fost în Franţa prea glorios ca să nutiranizeze opinia publică. Malebranche o rupe cu unul din

i re prietenii săi pentru că a văzut pe masa acestuia un exem-plar din Tucidide 1 .

în ul ti me le lun i, pl im bâ ndu mi singu ră ta te a pe st ră zi leParisului, miam dat seama că de fapt eu nu cunoşteam pe

nimeni din marele oraş, în afara statuilor. Insă printre acesi ea am descoperit vechi prieteni, care miau stimulat viaţa

intimă sau miau fost mentori durabili. Şi cum nu aveamCU cine sta de vorbă, am discutat cu ele despre marile temeale omenirii. Nu ştiu dacă întro bună zi vor apărea aceste

(kmversaciones con estatuas (De vorbă cu statuile), care

miau îndulcit o etapă dureroasă şi sterilă din viaţă. In ele,,un făcut schimb de replici cu marchizul de Condorcet, carese află pe Quai de Conţi, în legătură cu primejdioasa idee

de progres. Cu micul bust al lui Comte am vorbit, în casasa de pe strada MonsieurlePrince, despre le pouvoir spiri

tuel, puterea spirituală, insuficient exercitată de mandarinii

literari şi de o Universitate care a rămas cu totul în afara vieţi i efect ive a naţ iu nil or . în ace laş i timp, am avu t ono ar ea

de a fi însărcinat cu un mesaj energic, pe care acest bust îladresează altuia, marelui bust ridicat în piaţa Sorbonei, bus

t ii 1 falsului Co mte, al lui Co mte cel oficial, cel din Lit tre.

Era însă firesc să mă intereseze mai cu seamă să ascult ia-răşi cuvântul maestrului nostru suprem, Descartes, omul că-ruia Europa îi datorează cel mai mult.

Hazardul care îmi guvernează existenţa a vrut ca eu săscriu aceste rânduri având în faţa ochilor lăcaşul din Olanda

1 J.R. Carre, La Philosophie de Fontenelle, p. 143.


19/137


unde a trăit în 1642 noul descoperitor al „raţiunii". Locul,

numit Endegeest, ai cărui arbori îmi umbresc fereastra, esteastăzi o casă de nebuni. De două ori pe zi — şi la o apro-

piere premonitorie — îi văd trecând pe idioţii şi pe demenţii

care îşi plimbă umanitatea falimentară în aer liber, doarpentru câteva clipe.

Trei secole de experienţă „raţionalistă" ne obligă să me-dităm asupra splendorii şi limitelor acelei prodigioase rai

son carteziene. Este o „raţiune" exclusiv matematică, fizică

şi biologică. Fabuloasele ei victorii asupra naturii, superioa-re oricărui vis posibil, îi subliniază cu atât mai mult eşecul

în faţa sub ie ctel or pr op ri u zi s uma ne şi ne in vi tă să o in te -grăm întro altă raţiune mai radicală, care este „raţiunea is-

torică."1

Acea st ă ra ţi une is tor ică ne de zv ăl uie va ni ta te a or icăreirevoluţii generale, a oricărei tentative de a transforma su-

bit o soc ie tat e pe nt ru a re în cep e ist or ia, aşa cu m au pret in s

că fac minţile confuze din '89. Metodei revoluţiei ea îi opunesingura alternativă demnă de o experienţă îndelungată pe

care europeanul o are în spatele său. Revoluţiile, atât de in-consecvente în graba lor ipocrit generoasă de a proclama noi

drepturi, au violat întotdeauna, au călcat în picioare şi au dis-trus dreptul fundamental al omului — atât de fundamental,

înc ât el con sti tui e defi niţ ia îns ăşi a sub sta nţe i sal e —, dr ep-tul la continuitate. Singura diferenţă radicală între istoriaumană şi „istoria naturală" este că prima nu va mai putea

niciodată să o ia de la capăt. Psihologul Kohler şi mulţi al-

ţii au arătat că cimpanzeul şi urangutanul nu se deosebescde om prin ceea ce, riguros vorbind, numim inteligenţă, cimai degrabă prin faptul că au mult mai puţină memorie de-

cât noi. Bietele dobitoace se trezesc în fiecare dimineaţă înfaţa uitării a tot ceea ce au trăit în ajun, iar intelectul lor tre

1 A se vedea Historia como sistema.


huie să lucreze pe un material minim de experienţe. Tot aşa,

tigrul de azi este identic cu cel de acum şase mii de ani, pen11 u că fiecare tigru trebuie să înceapă prin a redeveni tigru,

68 şi cum nu ar mai fi fost înainte nici unul. In schimb omul,

graţie capacităţii sale de aşi aminti, acumulează trecutul,DC al său şi al strămoşilor săi, îl stăpâneşte şi profită de peurma lui. Omul nu este niciodată primul om; fireşte, el nu

poate începe să trăiască decât de la un anumit nivel al tre-cutului acumulat. Acesta este singurul său tezaur, privile-giul, însemnul său. Iar cea mai puţin însemnată bogăţie a

acestui tezaur constă în ceea ce ni se pare nimerit şi demnde a fi conservat din el: importantă este memoria greşeli-lor; ea este cea care ne permite să nu le repetăm mereu peaceleaşi. Adevăratul tezaur al omului este tezaurul greşelilor

gftle, îndelunga experienţă de viaţă decantată încetul cu în-cetul dea lungul mileniilor. De aceea Nietzsche defineşte

omul superior ca fiinţa „cu cea mai îndelungată memorie".

A rupe conti nui tat ea cu trecu tul , a vr ea să î nce pi din n ou

îns eamnă a asp ira să cobor i şi să pl ag ie zi ur an gu ta nul . î miface plăcere că un francez, DupontWhite, a fost cel care,

gpre 1860, sa încumetat să scrie: „La continuite est un droitde 1 'homme; elle est un hommage â tout ce qui le distin

gue de la bete."1

Am în faţa mea un ziar în car e to cma i am cit it o re lat are

.i sărbătorilor cu care Anglia a întâmpinat încoronarea no-ului său rege. Se spune că de multă vreme monarhia englezănu este decât o instituţie pur simbolică. E adevărat, dar pre-

zentând astfel faptele, lăsăm să ne scape ceea ce este mai bun.Pentru că, întradevăr, monarhia nu exercită în Imperiul Bri-

tanic nici o funcţie materială şi palpabilă. Rolul său nu este

1 „Continuitatea este un drept al omului, este un omagiu adus atot ceea ce1 deosebeşte de animal." în prologul de la traducerea sadin Stuart Mill, La Liberte, p. 44.


20/137


de a guverna, nici de a administra justiţia, nici de a conduce

armata. Insă nu din această pricină ea este o instituţie vană,fără nici o misiune. In Anglia, monarhia exercită o funcţie

dintre cele mai bine definite şi de o înaltă eficienţă: aceeade a simboliza. De aceea, poporul englez, cu un scop deli-

berat, a dat acum o ne ob iş nui tă so le mni ta te ce re moniei în -

coronării. Faţă de turbulenţa actuală de pe întregul continent,el a vrut să afirme astfel normele permanente care îi regle-

mentează viaţa. Ca de obicei, nea mai dat o lecţie. Ca în-totdeauna — Europa semănând cu un conglomerat de

popoare turbulente —, continentalii au fost mereu plini degeniu, dar lipsiţi de seninătate, niciodată maturi, mereu

infantili, iar în fundal, în spatele lor, Anglia... apare ca onurse a Europei.

Ac es ta este po poru l car e a sosi t în to td ea un a pr im ul în

vii tor , car e a lua to în ai ntea tu tu ro r apro ape pe toa te pl a-

nurile. Practic, ar trebui omis acest „aproape". Şi iată că acestpopor ne obligă astăzi, nu fără uşoara impertinenţă a celuimai pur dandysm, să asistăm la un ceremonial vetust şi să

ve de m cu m fun cţ ionea ză — p en tr u că nici od at ă na u în ce -

tat să fie actuale — cele mai vechi şi magice unelte ale isto-riei sale, coroana şi sceptrul, în timp ce, la noi, nu mai

contează decât arbitrarul jocului de cărţi. Englezul ţine să

ne arate că trecutul lui, tocmai fiindcă a trecut, pentru că i

sa întâmplat lui, continuă să existe pentru el. Dintrun vi-

itor la care noi nam ajuns încă, ne arată forţa, în vigoare

înc ă, a tr ecu tul ui său 1. Acest popor circulă prin întregul său

1 Acesta nu este un simplu mod de a vorbi, ci, literalmente, ade- vă rul ad evă rat , de oa rec e se ap lic ă î n do me ni ul în car e si nt ag ma „în vi go ar e" are ast ăzi sen sul său ime di at, adi că cel fol osi t în Dre pt. în An gl ia , „a uc un e ba rri er e en tr e le pr es en t et le pa ss e. San s di sc on tinuite, le droit positif remonte dans Phistoire jusqu'aux temps immemoriaux. Le droit anglais est un droit historique. Juridiquementparlant, îl n'y a pas « d'ancien droit anglais ». Donc, en Angleterre,


i i mp, este cu adevărat stăpânul secolelor sale, pe care le păs-

trează întro posesie activă. Şi tocmai aceasta înseamnă a fi

un popor de oameni: să poţi azi săţi prelungeşti ziua de

ieri, fără a renunţa să trăieşti pentru viitor, să poţi să exişti

în trun prezent aut ent ic , deo arece pr ezent ul nu în se amnăaltceva decât prezenţa trecutului şi a viitorului, locul în care

trecut şi viitor trăiesc efectiv.

Prin sărbătorirea simbolică a încoronării, Anglia a opus,

încă o dată , metode i r evol uţi onar e, meto da con tin uităţi i, sin-

gura care poate evita, în mersul lucrurilor omeneşti, aspec

lul patologic care face din istorie o strălucită şi nesfârşită

luptă între paralitici şi epileptici.

V

Cum aceste pagini îşi propun să facă anatomia tipului

de om dominant astăzi, a trebuit să încep cu aspectul său

exterior, de la piele, dacă mă pot exprima astfel, ca apoi să

pătrund ceva mai înăuntru, spre viscere. De aceea, primele

capitole au fost şi cele care sau învechit mai mult. Pielea

timpului sa schimbat. Cititorul va trebui să se raporteze

la anii 19261928. Criza începuse deja în Europa, dar pă-

rea a fi o criză ca oricare alta. Lumea se mai simţea încă în

siguranţă şi chiar se mai bucura de luxul inflaţiei. Şi, mai

ales, se gândea: Iată America! O Americă a fabuloasei pr os

perity.

tout le droit est actuel, quel qu'en soit l'âge." („nici o barieră întreprezent şi trecut. Fără discontinuitate, dreptul pozitiv îşi are obâr-şii istorice, în timpuri imemoriale. Dreptul englez este un drept is-toric. Juridic vorbind, nu există un « vechi drept englez ». Deci, în

Ang li a, ori ce d rep t e ste actu al, ori car e i ar fi vâ rs ta ." ) Le vy U ll ma nn ,Le systeme juridique de l'Angleterre, I, pp. 3839.


21/137


Din tot ceea ce am spus în aceste pagini, singurul lucrucare îmi inspiră un oarecare orgoliu este că nu mam lăsatispitit de surprinzătoarea eroare de optică, căreia iau că-

zut victime mai toţi europenii, inclusiv economiştii. Fiindcă

nui bine să uităm că pe atunci se credea foarte serios căamericanii descoperiseră o altă organizare a vieţii, care anulapentru totdeauna aceste veşnice plăgi ale umanităţii, care

sunt crizele. In ceea ce mă priveşte, mă înroşeam văzândcă europenii, inventatori ai celui mai deosebit lucru inven-

tat până astăzi — simţul istoric —, dovedeau în acele îm-prejurări că tocmai acesta le lipsea. Vechiul loc comun,potrivit căruia „America este viitorul", le întunecase pen-

tru o clipă perspicacitatea. Am avut atunci curajul de a măopune unei asemenea devieri, susţinând că America, departe

de a fi viitorul, era de fapt un trecut îndepărtat, pentru căera o expresie a unui soi de primitivism. Şi, tot contrar opi-

niei curente, aceasta era şi este adevărat întro mai mare mă-sură pentru America de Nord decât pentru America de Sud,

cea hispanică. Astăzi lucrurile au început să se limpezească,iar Statele Unite nuşi mai trimit fetele pe bătrânul conti-nent cu unicul scop — după cum îmi mărturisea pe atunci

una dintre ele — „de a se convinge că în Europa nu existănimic interesant"1.

A tr ebu it să mă st ră dui esc , măr tur is es c, să iz ol ez , în

această pseudocarte, din problema globală — care este pen-tru om, şi mai ales pentru omul european, viitorul său ime-

diat — un singur element: caracterizarea omului mediu, care

pune astăzi stăpânire pe tot. Pentru aceasta, a trebuit să măsupun unui dur ascetism, să mă feresc de ami exprima pă-rerile despre toate subiectele pe care le abordez în treacăt.

1 A se vedea eseul Hegel şi America, 1928, şi articolele despre Sta-tele Unite, publicate la scurtă vreme după acesta. (Vezi voi. I, şi res-pectiv, IV din Obras completas.)


Ba mai mult decât atât: mam abţinut deseori să prezint lu-crurile întro formă care, deşi era cea mai favorabilă pen1 ru a lămuri tema exclusivă a acestei cărţi, îmi permitea maipuţin decât oricare alta să fac înţelese propriile mele opinii

despre aceste lucruri. Este de ajuns un exemplu, care este,de altfel, fundamental. Am măsurat omul mediu de astăzi

după capacitatea sa de a continua civilizaţia modernă şi dupăgradul său de adeziune la cultură. Oricine ar putea spunecă aceste două lucruri — civilizaţia şi cultura — sunt pentru

mine în afara oricărei discuţii. Adevărul este însă că tocmaipe ele le pun în discuţie încă de la primele mele scrieri. Dar

nu trebuia să complic problemele. Oricare ar fi atitudineanoastră faţă de civilizaţie şi faţă de cultură, anomalia repre-

zentată de omulmasă este aici un factor de prim ordm pecare trebuie să ne bazăm. De aceea trebuia urgent săi izo-lez simptomele, fără menajamente.

Cititorul francez nu trebuie deci să aştepte altceva de laacest volum, care, la urma urmei, nu este decât un eseu de-spre seninătate în mijlocul furtunii.

JOSE ORTEGA Y GASSET„Het Witte Huis"

Oegstgeest, Olanda, mai, 1937


22/137

Partea întâi

Revolta maselor


23/137

I

Există un fapt care, bun sau rău, este cel mai important

din viaţa publică a Europei de astăzi. Acest fapt este acce-

sul maselor la deplina putere socială. Dar cum, prin defi-

niţie, masele nu trebuie, nici nu pot să se guverneze pe ele

înse le, şi cu atâ t mai p uţ in să co nducă soc iet ate a, ace asta în -

seamnă că Europa traversează actualmente cea mai gravă

criză pe care o pot suferi popoare, naţiuni şi culturi. Acest

jţen de cr iz ă a sur ven it de ma i mu lt e ori de a lu ng ul is to-

riei. I se cunosc fizionomia şi urmările. I se cunoaşte şi nu-

mele: este vorba de revolta maselor.

Pentru o cât mai bună înţelegere a acestui fenomen, ar

11 bine, fireşte, să ne ferim să acordăm cuvintelor „revoltă",

„mase", „putere socială" etc, un sens exclusiv sau funda-

mental politic. Viaţa publică nu înseamnă doar politică, ci,

în ace laş i ti mp sau poat e în ai nt e de ori ce, şi viaţă in te le c-

tuală, morală, economică, religioasă; ea cuprinde toate obi-

ceiurile unei colectivităţi, inclusiv modul său de a se îmbrăca

şi de a se

Documents

Ortega y Gasset Jose Revolta Maselor