Lavinia Claudia Nan PhD, Technical University of Cluj-Napoca 05 47.pdf · mioritic e splendid și e și mai splendid tălmăcit de Blaga, dar el nu ajunge pentru cultura noastră.´

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

346 Section: Social Sciences

VASILE BĂNCILA - BARAGAN'S POETRY

Lavinia Claudia Nan PhD, Technical University of Cluj-Napoca

Abstract - In the stylistic matrix of the Romanian culture we also have the alteration hill-valley and the

infinite plan, variety in which all the synthesis melted, Baraganului Plains, our infinite steppe, giver of consciousness and philosophy. It's true that for feeling the Baragan, like Bancila felt it, you have to be

born there, and the time of childhood to merge with the finite and the infinite, but each one of us can at

least admire, if we cannot have the authentic living, a space of perfect pallor, with a simple mark

complexity, in which real-unreal antithesis, archaic-young, empty-full, static-dynamic, fusions to give us the round. The people of Baragan have in them the essence of the geology and theological

resembling with the space that made them soft, quiet, contemplative.

Geography, through the space and time coordinates it is sometimes a stepfather for the Romanians, but loved and valued. Our space is the poetry and the philosophy of the Romanian soul.

Keywords:space, time, baraganului plains, romanian soul, mioritic space.

Vasile Băncilă aduce filosofiei românești un suflu nou prin preocupările cu

semnificative contribuții aduse teoriei cunoașterii, eticii, esteticii, antropologiei, filosofiei

socialului, filosofiei culturii și religiei, toate fiind strabătute de nervul metafizicii.

Băncilă își etalează ideile într-un stil eseistic caracteristic spontaneitații cu care scria.

E un izvor efervescent ce transformă ideea într-o galaxie. E o eflorescență bogată în substanță,

care tratează marile probleme pe spații mici. In stilul eseistic e o naturalețe și o plăcere a

exprimării care-l plasează de multe ori între filosofie și poezie. ‖Un grăunte de filosofie într-

un eseu poetic e un cristal picant și tulburător, care dă preț poeziei, adică substanței majoritare

a eseului. O nervură de poezie într-un eseu filosofic dă gândirii acestuia o fluturare de

transcendență.‖1Legitimitatea eseului pare una evidentă din perspectiva socială și culturală:

‖Valoarea eseului ca gen rezultă mai ales din aceea că el este expresia spirituală cea mai

apropiată a epocii noastre. Epoca modernă e grăbită atât din motive de structură nervoasă, cât

și din motive sociale. Adevărul de azi e neadevărul

de a doua zi. Eseul dă glas valorii de azi care altfel s-ar pierde.‖2 Cu siguranță sistemele

filosofice își au incontestabil valoarea lor. Dacă avem în vedere filosofia blagiană și chiar a lui

C. Rădulescu-Motru asupra cărora Băncilă se apleacă cu respect și admirație nu putem crede

altceva decât că eseul nu este înlocuitorul sistemului ci susținătorul lui. Lucian Blaga, energie

românească nu atrage numai printr-o exegeză amplă dedicată autorului trilogiilor, dar e

lucrarea înfrățită prin cuget și simțire cu filosoful, căci cei doi au destine similare, har stilistic,

profunzimea analizei și viziune. Ambii pornesc analiza de la aceiași sursă: cosmosul, logica,

etnicul și psihologia țăranului român. Admirând ‖spațiul mioritic‖ Băncilă dezvoltă într-un fel

complementar și cordial ideea spațiului plan, infinit, al câmpiei, ca un alt plan imperios

necesar pentru explicarea modului de formare a unei altfel de psihologii colective. ‖Spațiul

mioritic e splendid și e și mai splendid tălmăcit de Blaga, dar el nu ajunge pentru cultura

noastră.‖ 3 Plaiul este o prezență valoroasă, dar parese că nu extensibilă la tot ce înseamnă

suflet românesc, căci câmpia a generat deopotrivă cultură și stil. Bărăganul are cea mai

1 Vasile Băncilă, Lucian Blaga, energie românească, Timișoara, Editura Marinescu, 1998 pag.59 2 Vasile Băncilă, Lucian Blaga, energie românească, Timișoara, Editura Marinescu, 1998 pag.60-61 3 Vasile Băncilă, Spațiul Bărăganului, București - Brăila, Editura Istos, 2000 pag.13



puternică antinomie manifestată într-o realitate psihică: finit-infinit. Totul este diferit în

Bărăgan, alte mistere, alte animale, alte plante alt ethos, altă gândire. Și pentru toate acestea

Bărăganul își merită cântarea lui.

Putem să zăbovim puțin în ‖matricea stilistică‖ a culturii românești ce izvorăște din

cultura populară, spațiu pornit din plai și sfârșit în plai. Sentimentele care însoțesc și

determină manifestările sufletești în acest spațiu se exprimă cel mai bine prin doină. E acolo o

melodie, o tristețe care se adâncește și suie într-o continuă unduire, e un dorcare suie și

coboară dealul, pentru a-l trece și a-l coborî din nou. Inconștientul în sesizarea timpului și

spațiuluieste un element valorizat pozitiv. Cum altfel am putea simți fiorul atât de subtil și fin

al cunoașterii paradisiace, cum am avea în noi raiul, fie chiar și într-un colț. Blaga nu este un

melancolic, un nostalgic după viața la țară, el este simțitorul și trăitorul scestui ‖afi‖. Cât

privește ciobanul mioritic, el nu este plasat în câmpul obedienței pe care unii au extinso

asupra neamului românesc. El nu-și aceptă soarta ca o neputință și nici nu luptă ca un revoltat.

El e vizionarul care a înțeles că viața urcă și coboară în veci un deal și-o vale, iar moartea nu e

altceva decât o poartă spre un alt fel de dea si o altfel de vale. Cine poate să stea de-a

curmezișul unui atât de mare dat? Cine a dobândit mai multă înțelepciune, cel ce s-a luptat cu

forțe dincolo de puteri, cel care a acceptat cu resemnare, sau ciobanul care a știut că pentru

fiecare vine ceasul marii treceri, și acela este ceasul lui?

„...Cu acest orizont spaţial se simte organic şi inseparabil solidar sufletul nostru

subconştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, cari fac

din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet

românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ

înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plaiu, o vagă

amintire paradisiacă: Pe-un picior de plaiu,/ pe-o gură de raiu. Să numim acest spaţiu-matrice,

înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al

destinului: spaţiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu cuvinte, se desprinde din linia

interioară a doinei, din resonanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa şi din atmosfera

şi din duhul baladelor noastre. Acest orizont, indefinit ondulat, se desprinde însă, ceeace e

mult mai important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment care are un fel de

supremaţie asupra sufletului individual, etnic sau supraetnic.‖4

Oricât de mult ne-am dori să potrivim spatiul ondulator pe structura sufletescă

românească, trebuie să acceptăm că-n spațiul danubiano-pontic, avem pe langă munti și

dealuri și câmpia (stepa), uneori săracă și neprimitoare, inexpresivă și-n palide culori descrisă.

Să aibă oare acest spațiu perfect plan, lipsit de efecte auditive și vizuale majore, inexpresivă și

vidă prin excelență, natură filosofică? Se pare că vom răspunde afirmativ, fie și dacă singurele

noastre repere vor fi cele ale filosofiei lui Băncilă. Un om născut la marginea câmpiei, care a

admirat-o șase secole, care I-a privit destinul in decenii de libertate șide recluziune a avut

toate motivele să ne vorbească despre spațiul Bărăganului.

În Bărăgan există o fuziune deplină între biosferă și natură. E interesant cum ‖pe

Bărăgan e o singură ființă. Omul de Bărăgan nici nu gândește clar: gândește cu viziuni – ca

bălțile, ca vântul, necuprinsurile stepei și clipocitul lacurilor, leneș, ca imobilitatea apei, ori

furtunos ca cicloanele din timpul verii, de pe pustă.‖5

În monotonia Bărăganului avem complexitatea lucrurilor simple. Cea mai puternică și

metafizică antinomie finit-infinit este acolo. Cum se apropie Bărăganul de ideea infinitului?

Prin întindere. Dar nu e o întindere neliniștitoare, dătătoare de spaime, ca atunci când nu ai

repere, nu există interpoziția, ci e un infinit asemănător cu cel divin, care e ‖pozitiv și

armonios, rezolvant și liniștitor.‖6 Dar Bărăganul nu e totuși un infinit divin, dar nu e nici

4 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.85 5 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.87 6 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.89



finitul. Și între cele două coordonate, Bărăganul e liniștea care aduce pacea, o liniște vie,

sonoră, armonioasă. Sufletul omului în general are nevoie de reperele infinitului dar și de ale

finitului. Infinitul își crează cadrul de manifestare, poți să crești oricât de mult vrei, dar ,

punctul de pornire trebuie să aibă certitudini, rigoare, siguranță, iar aceste toate înseamnă

finit. De acea Dumnezeu este cea mai mare antinomie posibilă, dar și cea mai armonioasă. În

om se îmbină teama de infinit cu dorința de infinit. Pentru omul Bărăganului teama de infinit

este anulată, ea nu există, pentru că infinitul este o stare, estecuprins în suflet și dă

posibilitatea exprimării dincolo de cuvinte. Finitul doare, constrânge, dispersează, fărâmă

lucrurile în bucăți mici, fără sens, e un gol absurd și meschin. Acomodarea metafizică se

poate face pentru omul din Bărăgan numai în raport cu infinitul.Acolo e doar cer și doar

pământ. Prin comparație cu marea, Bărăganul e mai infinit, căci marea face valuri, iar valurile

sunt un fenomen în sine. ‖Infinitul dă siguranță metafizică și moral biologică.‖7Biologicul se

raportează la infinit tocmai prin siguranță, căci e imposibil să nu te întrebi ce e dincolo de

lucrurile finite. ‖Dacă Bărăganul ar fi finit, te-ai speria în adevăr, căci l-ai vedea ca pe o tavă

ce se poate da peste cap în spațiul interplanetar. Dar, vazându-l infinit, îl vezi ca pe o bază

sigură, pe care se sprijină cerul; adică e toată realitatea.‖8

Oamenii în trecut credeau în valoarea pământului, în sensul existenței, pentru că legau

universul de pământ, nu răsturnau pământul în univers. Ei nu aveau nevoie să trăiască pe

verticala lumii în case supraînălțate și vârfuri de piramidă, ei trăiau în orizontul pământului,

ceea ce crea legătura organică, biologică cu aceasta. Realitatea metafizică care era cândva atât

de la-ndemână azi ajunge să fie căutată în filosofii greoaie. Salvarea este întoarcerea la

pământul pe care nu-l mai vedem decât in sensul unui factor de producție.

Infinitul spațiului plan al Bărăganului are o claritate a lui revelată și nu relevată în

demonstrații ce pot deveni superficiale. Cei care aceptă că viața ține de infinit, nu sunt în

căutarea răspunsurilor. Omul care-și măsoară existența între două puncte pe axa ontologică

are spaime și întrebări legate de locul de unde vine și unde se duce. Omul Bărăganului știe că

vine de la Dumnezeu și acolo și pleacă, iar Dumnezeu e infinitul acela liniștitor, necreat care

nu are nevoie de argumente. E aproape amuzant să vezi cum omul Bărăganului este superior

gândirii cauzale, el nu a avut nevoie să meargă din cauză în cauză, până la cauza ultimă,

deoarece infinitul este static și terminat, nu este șirul în continuă transformare și deci nu e

nevoie de întrebarea: cine l-a făcut pe Dumnezeu? Dumnezeu este și nu se face. Omul de

multe ori ajunge la infinit legând laolaltă finitudini. Este o nearmonie într-un puzzle adăugat,

plin de fisuri. Nu poți obține infinitul din bucăți de finit. În mare măsură omenirea este

tributară cazaulismului, dar omul primitiv ca și țăranul nu judecă din perspectiva cauzalității

ci din perspectiva esenței, ceea ce schimbă calitativ ideea.

Muntele pentru țăranul din Bărăgan este ucigător de suflete și mai ucide și vieți, pentru

un pas greșit pe munte platești tributul suprem, dar în stepă, în câmpia plană și infinită nu ai

unde să te rostogolești, nu e loc de primejdie. Ai putea fi în pericolul de-a te contopi atât de

mult cu infinitul, până la dispariție, dar asta nu se întâmplă, pentru că e o contopire a

sufletului care vine din infinit și pleacă înspre infinit.

Bărăganul mai beneficiază de o antinomie: ‖e dat integral, că, adică infinitul e

terminat. Pentru cine știe să prindă ambii termeni ai antinomiei, Bărăganul e ceva ideal, e

liniște, absolut,încetarea tuturor problematicilor, o fericire pură, senină, impersonală aproape,

ca în viziunea supremă a unui sistem de filosofie.‖9

Infinitul terminat e o construcție de sublimă antinomie. Aici poate ne vine în ajutor

ecstazia blagiană. Dumnezeu a avut grijă spre binele nostru să îl cunoaștem nu în mod direct,

nemijlocit ci disimulare într-o ecstazie intelectuală. A fost poarta oferită pentru a părăsi

7 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.257 8 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.258 9 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.261



rațiunea și a apela la credința pe care o dă duhul lui Dumnezeu.

‖Nu e nimic mai frumos pe lume decât câmpul infinit și cerul – două lucruri, cele mai

mari valori obiective de pe lume, pe cari modernii nu le mai văd.

Între cer și câmp (și legea religios – morală din om) e posibilă o viață frumoasă. Dar omul s-a

îndepărtat de aceste adevăruri. În locul cerului și câmpului, omul de azi preferă orizontul

urban și în locul legii religios – morale, motivele egotismului anarhizat.‖10

Omul Bărăganului simte la momente festive, festiv. Feciorul se dezlanțuie la dans într-

un ritm cosmic, tumultos, de o energie exuberantă: ‖când flăcăii rămân să joace țigăneasca, e

teribil. E ca o ploaie – uragan cu clăbuci. Se rup norii de energie ai sufletului și ai trupului.‖ 11

Subiectivitatea cu care suntem înclinați să tratăm spațiile îndrăgite e și ea doar o iluzie.

Spațiile au obiectivitatea lor, chiar dacă fiecare își vede locul natal într-o idilică lumină. Balta

Brăilei, inundată de Dunărea revărsată producea în suflete aceeași bucurie pe care o simțeau

egiptenii la inundarea Nilului. Pentru că Balta Brăilei este cea autentică, ea este balta

adevărată, care spune conține antinomiile Bărăganului și tainele stepei. Căci geneza începe în

baltă. Viața are nevoie de acest fluid care fermentează ontic, e vraja din planeitatea unui spațiu

al oniricului și al realului deodată. Și nu ai voie să distrugi acest vis cu imixtiuni nepotrivite,

cu neautenticul modernității: „am văzut odată ‖Ilustrațiunea română‖, o splendidă fotografie a

Bărăganului. Câmpie la infinit, câțiva nori în fund, ierburi, pe prim plan, doar o fântână: dar

pe fântână era un idiot cu bască. Ce profanare!‖12

Omul cu bască nu e autentic, e un orășean care se vrea modern, dar nu avea cum să

înțeleagă sufletul unitar al bălții. E în baltă un suflet umed pregătit de incantație, e un Unu

indivizibil, e un spațiu fabulos care e un mit. Balta nu are valuri, nu curge, nu se mișcă,

rămâne tăcută și misterioasă, ca și când ai lua nivelul lumii folosind linia perfectă a bălții. Nu

ai voie să intervii într-o feerie geologică, într-un muzeu al lumii cu inginerii savante. Cum să

pui diguri într-un Cosmos rotund? „Atunci când umbli cu barca prin baltă, după ce s-a

întrerupt aproape orice legătură cu fluviul și apa s-a limpezit, ai impresia că ești într-un

cosmos rotund, cu cer deasupra și cer dedesubt, Cosmos sau natură între două ceruri;

splendidă și majoră scoică cu clape de azur, valve de infinit senin, concentrat pereți de azur

coagulat, de infinit coagulat, Cer deasupra, Cer dedesubt, Cosmos ptolemic.‖ 13

Omul Bălții e răsfățat de adierile cald – răcoroase ale vântului și se scufundă în vise

îngerești, ireale care sporesc poezia și rugăciunea. În Baltă lumea e departe și nu aceptă

impuritățile lumii. Colectivismul cosmic al bălții , undele transparente, chiar și păsările sunt

acolo ca să contureze tăcerea bălții. În tăcere auzi cu mai amre claritate, e un alt fel de a fi.

Balta te invadează, te înlănțui și te pătrunde într-un fel pe care îl dorești, o esență metafizică.

E ca și când ai asista la naștere lumii, ești martorul mut al genezei, ești cel care se întâlnește

cu Dumnezeu într-un spațiu mister. Și a adâncit Dumnezeu misterul într-atât încât poți auzi

muzica muta, căci esența muzicii aici nu e sunetul ci „ondulația pe care el o sugereză, o

realizează.‖ 14

Și-n muzica asta surdă a apărut și planta care să se-frățească cu balta, să se

adapteze acestei sinteze de pământ cu nămol, apă cu aer: salcia. „Sălciile sunt varietatea cea

mai fizică a bălții, un fel de școală a celor trei stări; rădăcina lor e în mâl, tulpina în apă,

coroana în aer, frunzele vin din nou să se înece în apă, iar rădăcinile ies din nou din nămol și

din apă și se duc să se înfigă mai departe. La salcie nu mai e o ordine fixă: coroana e un fel de

rădăcină în aer, rădăcina e un fel de coroană în pământ.‖ 15

Și din acest Unu deducem sensurile

bălții:unitatea – elementul apă unificator; esențialitatea – apa dătătoare de viață, căci lipsa ei

10

Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.215 11 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.265 12 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.130 13 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.138 14 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.154 15 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.157



duce la moarte; arhaicitatea – duhul lui Dumnezeu la facerea lumii, care a creat apa și apoi

celelalte elemente; fecunditatea – laboratorul ontologic. Și-n fața acestor sensuri a amuțit și

Blaga, când a coborât din spațiul mioritic în marea baltă formată la puțin timp după revărsarea

Dunării. Această transhumanță metafizică aparține și păstorului și filosofului, căci amândoi

deopotrivă au gustat din seve și adieri de poem.

Poemul Bărăganului e fascinant și prin antinomiile lui în afara antinomiei finit –

infinit.

Localism și ubicuitate – omul de aici aparține satului, dar în egală măsură tuturor formelor

geografice, neînstrăinat de lume.

Libertate și determinism – e atâta spațiu încât nu există limite care să te determine, să te

constrângă, dar nici nu poți gândi că suveranul ontic nu are legi care te domină.

Centripetalism și centrifugalism – forța centrifugă și centripeta acționează concomitent, astfel

în măsura în care te simți atras de centru, te simți atras de cercuri concentrice din ce în ce mai

dilatate.

Imobilism și stihialism – spașiul imobil al Bărăganului prinde viață odată cu forțele

dezlănțuite a celor două brațe ale Dunării care par a se lua la trântă.

Geometrism și difuzism – e linia orizontului neîntreruptă de nimeni și de nimic și totodată și

un difuz inexplicabil.

Astronomism și geonomism – legile cerului și legile pământului par a se uni pentru a stabili

minunate corespondențe.

Identitism și ineditism – pentru omul autentic de Bărăgan nimic nu este mai în rezonanță ce

sufletul lui decât acest spațiu, o strămutare între dealuri și munți îl poate îmbolnăvi, căci

Bărăganul are un inedit exotic.

Fragilitate și siguranță – sunt clipe în care omul se simte vulnerabil, că ești locuitorul unei

tipsii uriașe, care dacă se răstoarnă în spații intersteloare te înghite, dar tocmai acest spațiu

este un solid fundament.

Realism și idealism – visul și realitatea sunt doi copii ai aceleiași mame, își împrumută

simboluri și imagini, o împart pe Fata Morgana.

Tăcere și muzică – e o tăcere care nu tace, în care există un zumzet, o adiere, un foșnet al

naturii care nu tace mut, care doar tace.

Unul și multiplul – e un Bărăgan lipsit de populație, Bărăganul e locul sălbatic în care omul

nu prea are de ce să se amestece, iar dacă o face trebuie să fie într-o armonie perfectă entru a

aduce virtuțile multiplului și nu pentru a fărâmița Unul.

„De fapt, în psihicul uman sunt multe antinomii: pe ce bază se unifică ele în

conștiință?...De fapt în psihicul umansunt multe antinomii – și chiar o țesătură dinamică de

contradicții. Cum se unifică? Dar, de cele mai multe ori, nici nu e nevoie să se unifice. Noi le

trăim pe bază de necesitate vitală, pentru a cuprinde toată trăirea sufletului; deci, o

„unificare‖, dacă e una, pur psihologică, cu finalitate biologică ori mai mult biologică.‖ 16

Poveste Bărăganului nu are sfârșit, e o poezie hrănită de spiritualitate românească,

poezia ciobanului care a coborât dealul la câmpie și a rămas vrăjit în îmbieri de sirenă, care te

contopesc și te convertesc și aici pare să ne salveze Blaga care ne-a întins o mână de ajutor

prin „spațiul de subconștient‖. Avem nevoie de spațiile majore, de stepa noastră, de Bărăgan.

E românesc, e al nostru, e sentimentul începutului, e cea mai frumoasă sonată pentru pian. O

auzi chiar și atunci când tace.

16 Vasile Băncilă, Opere Volumul VII – Spațiul Bărăganului, Brăila, Editura Istros, 2009 pag.291

Documents

Lavinia Claudia Nan PhD, Technical University of Cluj-Napoca 05 47.pdf · mioritic e splendid și e și mai splendid tălmăcit de Blaga, dar el nu ajunge pentru cultura noastră.´