Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

304

Section: Literature

NICOLAE BALOTĂ – THE ABSURD LABYRINTH

Mirela Dredețean Lecturer, PhD, University of Medicine and Pharmacy, Tîrgu Mureș

Abstract: Even if we regard Nicolae Balotă close to homo absurdus, the Transylvanian criticřs

effort is to be homo barocus, for he basically believes in miracles, has revealing experiences, such

as the loss and re-tracing of the Blue notebook, the loss and finding of the meaning of existence, as well as the labor through which he Ŗplaysŗ with himself and the surrounding world, striving

for liberation, for an enchanting metamorphosis, towards a world other than that in which he was

born.

The book about the absurd (second edition, 2001) was one of the most important studies on a modern issue, along with the monograph on Arghezi, it is an expression of Nicolae Balotăřs

monumental capacity to write. The discussion he proposes is his ability to be one of the novices in

contemporary literary criticism. Relating the absurd to the obsessive, satirical, humorous, and avant-garde obsessions, desiring to be close to the show, to the ancient mimetic subjects or to the

commedia dellřarte, Nicolae Balotă approaches, without willing, the baroque constant that of the

theatricalisation of the enigma, grotesque and nonsense.

Keywords: absurd, homo barocus, homo absurdus, grotesque, Nicolae Balotă

Partea cea mai pasionantă în analizele lui Nicolae Balotă este aceea ontologică şi

filogenetică, pentru că natura sa amfibie de critic şi scriitor e dominată de nevoia relaţiei.

Aşa se explică de câte ori sunt recunoscute în critica lui obsesiile referitoare la sacru, la

dualitate, la unic, la relaţia cu celălalt, la relaţia cu o coincidentia oppositorum, la relaţia

cu paradisul şi iadul, la virtualele eliberări. Codul pe care se sprijină comunicarea e

informativ, descriptiv vizibil (inserţiile lirice) şi esoteric (cuantumul comunicaţional pune

sub pecetea tainei orice subcod particular despre mesajele din experienţa închisorii).

Asocierile in absentia nu sunt posibile. Vom încerca să analizăm statutul fiecărei secţiuni

din cartea sa despre absurd.

Prima este aceea care adoptă dihotomia dintre cronică-verbalizare şi descriere a

operei pe de o parte, şi ştiinţa care se referă la căutarea semnificaţiei relaţiei cu alte opere

ale gândirii pe de altă parte.Nicolae Balotă e obsedat de epoca de anomie, pe care o

numeşte de criză, în domeniul filosofiei, psihologiei şi al realizărilor literare. Fiind

conştient de imposibilitatea de a pune sub un singur titlu cuvântul totalizator, autorul face

un excurs în iubita lume barocă şi în cuvintele cheie despre joc, disipând el însuşi situarea

unei literaturi de criză, de dezordine a diferitelor tipuri de trăire după cuvintele lui Hamlet

„Lumea şi-a ieşit din ţâţâniŗ, nu doar la nivelul social, dar şi la nivelul psihic.

Dezordinea exterioară creează revoltă şi nihilism, o degradare a sentimentului de

siguranţă din perspectiva divină, istorică şi a relaţiilor umane, conştientizându-le. Între

caracteristicile absurdului, Nicolae Balotă găseşte opoziţia faţă de logică, limitând rolul

raţiunii între prelogicitatea iraţională a instinctului şi intuiţia supralogică. A nu accepta

raţiunea înseamnă o întoarcere la iraţionalismul romantic, la ironie şi estetism magic şi

inconştient. De aici o întoarcere la esoterism care neagă reductibilitatea realului la raţiune.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

305

Section: Literature

În Preliminarii, Nicolae Balotă reia teoria paradoxului etic, estetic şi religios al lui

Kierkegaard, deplasând accentul de pe cugetare pe existenţă şi analizând conceptele lui

Jean-Paul Sartre şi Albert Camus, proiectate pe concepţia lui Kierkegaard.

În planul literar, problematica absurdului cere trei atitudini: sinuciderea, care

elimină conştiinţa în plan real şi filosofic, deci trebuie evitată, revolta care admite

iraţionalul, dar nu dispreţuieşte raţiunea şi legitimarea etică în planul estetic. Aceste trei

constelaţii vor fi urmărite drept prototipuri în Don Juan, (Comediantul, Cuceritorul,

Creatorul absurd)fără ca Nicolae Balotă să interpreteze metaforele obsesive ale celorlalţi

autori prin schema propusă ab initio.

Raportând absurdul la obsesii onirice, satirice, de umor şi avangardă, dorind o

apropiere de spectacol, de subiecte mimetice antice sau de commedia dell'arte, Nicolae

Balotă se apropie fără să vrea de constanta barocă, aceea a teatralizării enigmei, a

grotescului şi a nonsensului.

Logica onirică, mitică şi alegorică e apropiată clar de baroc: „Alegoriile din secolul

al XVII-lea, alogic combinate, duc la ceea ce Balthasar Gracián numea equívoco, la

pluritatea de sens, la lipsa sensului, într-o poezie care era numită, în Franţa, „poésie

hétérocliteŗ. Asemenea alegorii apar şi în dramaturgia alegorică barocă. Dar în acest

teatru (care a cultivat tragediile latinului Lucius Annaeus Seneca, în care abundă efectele

de groază, torturile, scenele de nebunie, de magie ca şi grotescul), manifestările „pre-

absurdeŗ nu se reduc doar la simpla folosire a alegoriilor. Teatrul baroc spaniol e

caracterizat prin metamorfoze surprinzătoare, săvîrşite adeseori prin magie, de magicieni,

metamorfoze simbolizînd vanitatea, lipsa de sens a existenţei umane. Teatrul francez de la

începutul secolului al XVII-lea, sub influenţa teatrului spaniol, va prelua metamorfoza, cu

figurile care o simbolizează, figuri caracteristice barocului: Proteu, Circe, Janus.ŗ1

Structurile absurdului devin chei de reîntoarcere spre lumea romantică, precursori

intuitivi fiind Edgar Allan Poe şi Charles Baudelaire, mai ales pentru demonul

perversităţii şi pentru întâlnirile stărilor contradictorii groteşti: „De fapt, grotescul este

obiectivitatea pe planul artistic al unei trăiri subiective. Or, acesta e trăirea unei lumi

neomogene. Pe cînd prin umor ne ridicăm deasupra incoerenţelor, vicisitudinilor din

lume, grotescul se instalează - am putea spune - un haos dă relief incoerenţelor

vicisitudinilor în forme compozite, în structuri cu sens negativ. Dacă antichitatea tîrzie,

Renaşterea şi mai tîrziu Barocul şi manierismul au simţit o specială atracţie pentru

grotesc, acesta e o modalitate estetică ce nu lipseşte din arta nici unei epoci.ŗ2

Stabilind conceptele asupra literaturii baroce, Nicolae Balotă se apropie uşor de

literatura absurdului. Din perspectivă formală, criticul începe cu apropierea de cartea lui

Lewis Carroll, Alice în ţara minunilor, de asemenea studiază opera lui Gilbert Keith

Chesterton, stabilind, cu ajutorul cheilor secrete şi delicate, felul în care informaţia

matematică şi estetică permite un joc între oglinzile realităţii şi fantomele imaginarului.

Astfel, Nicolae Balotă înţelege că invenţiile lingvistice deschid calea spre absurdul

existenţial, cunoaşterea limbii engleze permiţându-i intervenţii analitice delicate în

intrarea în strania lume a fetiţei Alice: „O invenţie lingvistică a lui Lewis Carroll care va

face o strălucită carieră în literatura secolului nostru este aceea a „cuvintelor

portemanteauŗ, denumite şi „cuvinte-valizăŗ. Scriitorul foloseşte această formulă pentru a

denumi cuvintele stranii alcătuite de el prin comprimarea a două sau trei vocabule într-

unul singur. Aceste cuvinte sînt asemenea unei valize: fiecare neoformaţiune lingvistică

de acest fel conţine două sau trei semnificaţii.ŗ3

1 Nicolae Balotă, Lupta cu absurdul, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 50 2 idem, ibidem, p. 59 3 idem,ibidem,p.94

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

306

Section: Literature

Tocmai ceea ce e important, logica simbolică şi delimitarea semantică, ameninţarea

neobişnuitului, oglinzile ironiei, raţionamentele absurde de tip oniric, ar fi trebuit să

încheie fantasticul tărâm al inversiunii, privită prin oglinda visării cu figuri duble de

coşmar, cu teroare de tip baroc şi cu anxietatea judecăţii de tip kafkian: „Asemenea

tuturor operelor majore aparţinînd literaturii absurdului, istoria Alicei poate fi - şi a fost -

considerată fie ca o vastă parabolă a condiţiei umane, fie ca o ţesătură de simboluri şi

alegorii, ca o scriere iniţiatică, indicînd un itinerariu spiritual, ori un simplu joc al

imaginaţiei. Walter de la Mare descoperea în cărţile lui Lewis Carroll logica, rigoarea

franceză a poeziei lui Mallarmé.ŗ4

Putem afirma că lui Nicolae Balotă îi lipseşte, cel puţin vizibil, capacitatea

demonică de a arăta el însuşi demonic şi rău; arsenalul demonic lipsind, de aceea

întotdeauna el se refuză ca nihilist, aşa cum era altădată Ubu. Acesta e un jucător care

acceptă şi morala sclavului, dar rămâne întotdeauna tiranul introducând paradoxul sclaviei

tiranice, vrăjit chiar de închisoare şi astfel descoperim durerea adâncă a lui Nicolae

Balotă care nu poate să creadă că un coşmar precum al său poate deveni operă literară:

„Paradoxul sclaviei tiranice, soluţia născocită de Ubu este nucleul unei ample parabole

absurde în Ubu enchaîné. În utopica Franţă a libertăţilor nemăsurate, „cetăţenii-liberiŗ

fac, sub conducerea unui caporal, exerciţii individuale de insubordonare. Indisciplina

oarbă e pentru ei lege.ŗ5

Imperiul arbitrarului, al bunului plac absolut, al manechinului care sfidează

existenţa reală, i se pare lui Nicolae Balotă bizar, precum şi stilul oracular al lui Jarry sau

patafizica ce purifică prin râs, ceea ce nu acceptă lumea barocă. Nicolae Balotă e masca

ce se apropie de modelul adevărat: „Putem spune că masca, vocea modificată,

artificializată, decorul heraldic, toate modalităţile scenice ale noului teatru „abstractŗ

propus de Jarry reflectă doar tendinţa reducerii umanului la marionetă. Dramaturgul

preferă făptura mecanică, animată artificios pentru că reprezintă pentru el creatura deplină

asupra căreia are puteri suverane.ŗ6

Incongruenţa şi parodia, haosul din opera lui Jarry i se par criticului literar

suportabile. În opera lui Morgenstern (elevul lui Rudolf Steiner), cuprins de bizare fervori

spiritualist ocultiste, homo ludens, Nicolae Balotă, acceptă tocmai bucuria jocului absurd:

„Căci nu poate să sufere jucăriile costisitoare, mecanice, fabricate în serie. Cîntecele de

spînzurătoaresînt un fel de joacă, o joacă de-a cuvintele. Jocul dovedeşte prezenţa

spiritului care vivifică, despre care ştim că suflă, ca şi inspiraţia, unde vrea: spiritus, flat

ubi vult.ŗ7

Cu toate că transpunerea lui Fr. Villon în lumea germanică presupune existenţa unui

paradis şi infern imaginar, altfel decât acela al lui L. Carroll sau A. Jarry, Nicolae Balotă

îşi dezvăluie şi singurătatea sa de critic literar, singurătate funciară, însingurarea omului

supus viciului lecturii: „Cuplurile incapabile să copuleze denunţă singurătatea funciară a

făpturilor din universul lui Morgenstern. Însingurarea tipică a făpturilor în universul

absurd. Ca şi monadele din Wonderland sau din ţara de Dincolo de oglindă a lui Lewis

Carroll, ca şi marii însinguraţi ai lui Kafka ori vocile monologînd în gol, fără să li se

răspundă, din ficţiunile lui Beckett, tot astfel făpturile lui Morgenstern sînt închise în

unicitatea condiţiei lor.ŗ8

4 idem, ibidem, p.113

5 idem, ibidem, p.126 6 idem, ibidem, p.132 7 idem, ibidem, p.140 8 idem, ibidem, p.145

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

307

Section: Literature

După ce s-a „jucatŗ patetic cu precursorii, Nicolae Balotă se luptă cu inexprimabilul

destinului uman din opera „străinăŗ a lui Kafka, apăsat de o vină originară.Sentimentul de

vinovăţie şi de singurătate, căutarea unei identităţi puse sub semnul unei anxietăţi

permanente i se par criticului literar fixate în incomunicabil. Uşurinţa cu care se mişcă în

domenii deosebite şi mobilitatea îl fac pe acest „partener de conversaţiiŗ peste timp un

causeur special care ne oferă o operă infinită, virtuală cu semne de întrebare etern

dezvoltate Orice examinare sincronică e în realitate fixată diacronic şi orice diacronie se

opreşte în sincronie, iar principiul lingvistic este eliberat din contextul expresiei, pentru a

fi înglobat într-o înlănţuire de tip cazual continuă.

Opera absurdă funcţionează ca un tot articulat, chiar dacă un scriitor nu seamănă cu

celălalt, încât neaşteptatul şi abruptul îi apropie. Lucrările nu mai sunt povestite, ci este

povestită trecerea lor printr-o decompensaţie dublată de o compensaţie, printr-un echilibru

evidenţiat prin procese subterane, dar şi prin verigi exterioare. Într-un fel, arhetipurile pe

care le urmărim ar putea fi idei înnăscute, care ar comunica între ele, dar importantă nu e

reificarea (întoarcerea la obiect), ci mirajul, zona de intenţionalitate în care se întâlneşte şi

autorul şi receptorul acestuia.

Ne-am permite să interpretăm opera critică a lui Nicolae Balotă drept o meditaţie

care acţionează la nivelul arheologiei interioare, concretizată de capacitatea de oglindire a

minţii ce se justifică faţă de imaginarul existent în oglinzile semnelor multiple

interchangeabile din cadrul operei fiecărui autor introdus în plasa viselor lui Nicolae

Balotă.Interpretările virtuale ale lui se întrupează în cărţi, „bricolageŗ, forme paralele şi

colaterale cu operele citite, dar, întrucât nici o operă citită nu se poate fixa în întregime în

opera unui cititor, ceea ce rămâne e plasa virtuală oferită de Nicolae Balotă.

Astfel, experienţele lui L. Carroll, A. Jarry, Christian Morgenstern se raportează

între ele, după cum interpretarea operei lui Kafka este integrată volens-nolens de imaginea

deghizată sau nu a tatălui, ce primeşte în opera lui Kafka diferite valori metaforice, semne

preconceptuale. Mărturisirile despre conştient şi inconştient, despre imagini şi adâncirea

conştiinţei sunt proiectate deseori în sfera empirică; Nicolae Balotă ajutâdu-ne să ne

deplasăm cu uşurinţă de la un nivel la altul, să facem transferuri rapide, să alunecăm prin

sisteme de semne pe care le numim la fel, chiar dacă vizualizarea noastră ar conduce la

alte interpretări posibile.

Dacă am dori să fim uşor ironici, s-ar putea spune că această critică a lui Nicolae

Balotă e de tip absurd, căci el, precum Sisif damnatul, rostogoleşte mereu stânca chiar

fără sens, comunicarea cu alţii apropiindu-l de un adevăr antiromantic, nu de ideal, ci de o

misiune pe care şi-o asumă singur, precum Hans Vaihinger, în Die Philosophie des Als

ob, 1911 (Filosofia lui ca şi-cum).

Cele şapte categorii kantiene sunt astfel ficţiuni utile prin care imaginarul ordonează

formele infinite ale realului, iar spaţiul absurd obiectiv e o ficţiune, o ipoteză, o parabolă

„ca şi cumŗ, ce bântuie înlăuntru şi în afara lumii absurde a poetului şi a prozatorului

Kafka.

Autorii literaturii absurde sunt dedublaţi, sunt nepereche, sunt nefericiţi, caută un

ideal absurd şi nu doresc decât recunoaşterea artei lor, preferând să lupte cu lumea

obişnuită, anxietatea lor fiind dublă şi nemiraculoasă.Dedublările înseamnă vederea, pe

care o explică Cesari Brandi precum o vedere interioară, o unitate de sens, nu obiectul în

sine. Încercăm să sugerăm că, fără selecţiile semnificative dintr-o operă literară şi fără

plasele în care sunt prinşi din când în când scriitorii, reprezentarea noastră mentală despre

autorii în discuţie ar fi lipsită de substrat, de interpretare, de privirea interioară, de ceea ce

s-ar numi interpretare proprie, adică selecţia şi combinarea imaginilor obsesive care, în

realitate, modifică orice lectură a celui care le-a parcurs pe amândouă.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

308

Section: Literature

Centrul labirintului parcurs în Arta lecturii aparţine unui sistem în care neliniştile se

ascund sub forma paradoxală a minotaurului absurd care stă la pândă. Acesta îşi asumă

ordinea răului ca pe un păcat ascuns în intimitatea conştiinţei.

Personajul absurd este un schizoid ce ştie că orice ar face nu poate decât să piardă,

perspectiva narativă fiind fixată oriunde şi oricum. Minotaurul nu stă doar în centru,

pentru a distruge eventualul erou, ci este un neliniştit ce nu poate combina lumea

interioară şi cea exterioară şi suferă, întrucât orice ar face, ştie că va eşua. Personajul

absurd e un personaj plat, torsionat, tensionat şi totodată un personaj de graniţă între

infern şi paradis.

Nevoia de autodistrugere a fiecăruia se topeşte în profilul raţionamentelor absurde,

la un capăt stând personajul lui Dostoievski, Kirilov, la celălalt Don Juan, amândoi

superlucizi care ştiu că singura aventură sigură e moartea. Sinuciderea, asceza şi

contemplaţia par să înlocuiască morala calităţii cu aceea a cantităţii.

Deosebirile dintre subiect şi receptor situat într-o lume tragică şi acela situat într-o

lume absurdă nu ţin de existenţa contradicţiilor, ci de faptul că subiectul tragic e mai

conştient de limită decât cel absurd, dar subiectul intrat în lumea absurdă e dual, e o parte

om şi robot, o parte om şi animal, o parte om şi plantă. Absurdul presupune luciditate,

împingerea jocului pur până la capăt, acceptarea religiei iraţionalului, eliberarea de

propriii demoni cu ajutorul morţii literare, structurarea între castitate şi Don Juan,

importanţa contrariilor, inexistenţa eticii, relaţia cu celălalt, cu tu, prin relaţia cu oglinda.

Eroul absurd este un exilat în paradis, un rătăcit în meandrele conştiinţei nefericite,

un negativist. El caută nesemnificativul, este un străin, indiferent faţă de moarte, plin de

umor, de lene, de inapetenţă, de spaimă, de apatie, de un sentiment de cuşcă. Eroul absurd

este un exilat în interior, un cadavru viu, indiferent, refuzând de a minţi.Întrucât absurdul

are un caracter abstract, omul absurd e plin de iluzii, dar e mereu asediat şi stă sub semnul

unei munci inutile. Există un hiat ontologic între trăire şi participarea din afară la acea

trăire. Acest hiat ontologic este depăşit prin acceptarea suferinţelor celorlalţi ca pe

propria-i suferinţă.

A iubi şi a muri împreună înseamnă o pasiune, înseamnă să omori din ceea ce

iubeşti. Absurdul are un caracter abstract şi doar viaţa în sine are un caracter mistic.

Rezistenţa la rău e întărită de simpatie şi de sfinţenie, dar pentru omul absurd chiar

sfinţenia e un ansamblu de obişnuinţe, un habitus ce presupune obişnuinţă.

Omul absurd nu crede în eliberare, întrucât ceea ce durează şi nu durează sunt

similare, el nu e optimist, anxietatea însăşi ducând la căderea în păcat. Omul absurd nu

poate fi creştin, unde iubirea e un Caritas, ci e un revoltat, un nihilist, un pasionat, unul

care trăieşte în trecere şi sfârşeşte în muţenie. El înaintează prin contrarii.

Întrucât întreaga noastră discuţie asupra lui Nicolae Balotă se organizează, fără să

vrem, într-o formă labirintică, credem că trebuie să-i caracterizăm critica drept una

fenomenologică. Fără să se declare un iubitor al fenomenologiei lui Husserl, el se vădeşte

un teoretician al imaginarului, sugerând că o operă de artă oferă sentimentul realităţii,

fără acela al existenţei, imaginarul instituindu-se ca un garant al existenţei şi al non-

existenţei, o zonă pură care pleacă de la realitate şi se poate întoarce la ea, independentă

de zona empirică, dar dependentă de mijloace materiale.

Sarcina teoreticianului, a criticului precum şi a istoricului literar, fără să fie uşor de

decupat rolul unuia şi al celuilalt, rămâne a lega imaginarul de operele literare care sunt

puse sub acelaşi acoperiş. Punctul de plecare în conştiinţa artistului, cât şi al cititorului,

rămâne unul filosofic. Problema constituirii obiectului real în imaginea autorului se

suprapune aceleia a intenţionalităţii cu care criticul-scriitor reconstituie sensibil numele

celorlalţi în imaginile sale interioare. Substanţa cognoscibilă nu mai e formulată doar

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

309

Section: Literature

semantic, ci mai degrabă sintactic, elocvenţa lui Nicolae Balotă modificând aria întinsă a

absurdului prin înalta sa exegeză istorică şi teoretică, evidenţiind tocmai profilul valoric.

Precum eroul lui Kafka, Nicolae Balotă sapă o fântână Babel, un labirint nesfârşit,

un alt tărâm, o altă lume prin care rătăceşte, nefiind niciodată un magistru, ci un continuu

iniţiat, căci astfel s-ar opri la unul din castelele exterioare sau interioare şi s-ar simţi

Alesul în raport cu unul şi nu cu totul.

Acest univers de grad secund în care trăieşte Nicolae Balotă încearcă o realitate

imago şi prezenţa cărţilor proprii în biblioteca sa virtuală şi reală pun în lumină puterea

imaginarului de a redeveni real, de a se justifica prin lucruri întâmplătoare şi posibile

într-o lume de vis. Dacă universul absurd sau coerent i se revelează, dacă Nicolae Balotă

refuză lamentaţiile şi spiritul gregar, dacă poate să-şi descopere eterne dubluri în universul

altora, dacă dilată spaţiul imaginar într-un univers continuu şi uniform, dacă poate trăi în

lumea în care se agită personajele celorlalţi, în lupta celorlalţi cu alţii, el; Nicolae Balotă,

e Ulise legat de catarg, ascultând glasul sirenelor.

BIBLIOGRAPHY

Balotă, Nicolae, Lupta cuabsurdul, Editura Univers, Bucureşti,1971,

Baltrušaitis, Jurgis, Eseu privind o legendă ştiinţifică. Oglinda, revelaţii, science-

fiction şi înşelăciuni, traducere de Marcel Petrişor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981

Constandache, G.G., Înfruntând absurdul, în Contemporanul Ŕ ideea europeană,

An.10, nr. 4, (27 ian. 2000), p.7

Constantin, Ilie, Despre literatura absurdului (volumul lui Nicolae Balotă Lupta cu

absurdul), în Luceafărul, 14, nr.52, 25 decembrie 1971, p.2.

Creţulescu, Ioana, Lupta cu absurdul de Nicolae Balotă, în Viaţa Românească, 25,

nr.1, ianuarie 1972, p.99.

Matei-Săvul, Aura, Nicolae Balotă: Lupta cu absurdul, în Amfiteatru, VII, nr.1,

ianuarie 1972, p.2.

Nedelciu, Mircea, Cum, când şi cu ce scriu scriitorii români? (anchetă) (răspund;

M. Nedelciu, N.Balotă, I.Pop), în Contemporanul Ŕ ideea europeană, An.10, nr. 26/29

(iul. 2000), pp. 17-22.

Tomuş, Mircea, Nicolae Balotă: Lupta cu absurdul, în Steaua, nr.2, 16-31

ianuarie, 1972, p.9.

Virgil, Mihai, Nicolae Balotă: Lupta cu absurdul, Cartea de critică, în

Ramuri,nr.3, 15 martie 1972, p.14.