02. Behaviorism

Behaviorismul este un curent psihologic care se naşte la începutul secolului XX ca reacţie la modelul psihic discutat de psihanaliză şi ca dezvoltare psihologică a teoriei filosofice americane a pragmatismului. Era pusă sub semnul întrebării posibilitatea de a verifica practic, experimental, metodele de lucru psihanalitice. Psihanaliza este o practică clinică unde este favorizat studiul, nu experimentul, iar ceea ce nu are la bază experienţe vizibile, nu poate fi demonstrat ca adevărat. Una din liniile critice majore era îndreptată împotriva încercării psihanalizei de a vindeca tulburările psihice prin discuţie, prin apel la limbaj. Criticii psihanalizei, în special filosoful american William James, considerau că între limbaj şi realitate nu există o corespondenţă directă, deoarece gîndirea nu produce realitate, ci doar instrumente (cuvinte, gînduri) sau reguli prin care omul îşi ordonează activitatea curentă. În urma unor experimente făcute de psihologi, constatarea generală a fost că sentimentele nu se formează mintal, în centrii nervoşi, într-un raport cultural al subiectului cu propria conştiinţă sau cu legile morale din societate, ci la periferia organismului, adică în modifcările care au loc în organism, iar modificările acestea sînt întotdeauna condiţionate de un stimul pozitiv sau negativ. Ceea ce încearcă cercetărotii behaviorişti să arate e că la nivel primar (al primelor reacţii), între comportamentul uman şi cel animal nu sînt diferenţe atunci cînd răspund unui stimul exterior.

Behaviorimul, un curent agnostic (agnosticii negau posibilitatea cunoaşterii obiective a spiritului uman şi a realităţilor metafizice) şi mecanicist (care priveşte mecanic realitatea, ca o înlănţuire de reacţii de tip cauză-efect), are ca obiect de studiu comportamentul exterior şi neagă posibilitatea de a cunoaşte sufletul uman sau conştiinţa. Behaviorismul radical a încercat să arate că studiul comportamentului uman poate fi la fel de sigur şi ştiinţific precum studiile din fizică şi chimie, fără a face apel la vreo stare internă ipotetică pentru a explica anumite reacţii umane (precum era cazul în psihanaliză cu instanţe precum Idul sau SuperEgoul). Procesele mintale sînt invizibile, comportamentele sînt observabile direct.

Studiile behavioriste se concentrau asupra ideii de învăţare. În urma unor experimente realizate pe animale, Edward Thorndike a obţinut o primă lege importantă în behaviorism. El a pus o pisică într-o cuşcă şi a lăsat un vas cu mîncare în afara cuştii. A înregistrat apoi cît timp îi ia pisicii să înveţe să deschidă cuşca pentru a ajunge la mîncare şi ce mişcări face ea. A repetat aceste exerciţii cu pisica şi ceea ce a observat a fost că, treptat, pisica repetă doar acţiunile care o duc mai repede la mîncare şi renunţă la cele care îi zădărnicesc acţiunea. Psihologul a spus că ceea ce răsplătim pozitiv (printr-o recompensă) va fi un comportament repetat, pe cînd comportamentul urmat de o întărire negativă se va pierde în timp.

Pavlov a demonstrat apoi existenţa condiţionării, urmărind modalitatea în care un cîine reacţiona la un stimul repetat. Mai întîi i se oferea mîncare, apoi, înainte să i se dea mîncarea, cîinele era atenţionat cu un clopoţel că urmează să primească hrana. Treptat el a început să reacţioneze (saliva) numai la auzul clopoţelului, fără a mai vedea mîncarea. Cercetătorii au demonstrat, plecînd de aici, că tipul acesta de stimulare poate crea sau forma anumite preferinţe sau poate sta la baza structurării anumitor fobii sau temeri.

Cel mai important behaviorist este Frederic Skinner. Teoria sa are în centru conceptul de întărire, adică de recompensă negativă sau pozitivă care stă la baza deprinderii unui comportament. Concluzia sa era că la baza comportamentului uman stau o serie de scheme complexe de întăriri care vin dinspre mediul înconjurător, într-un proces ce poartă numele de condiţionare operantă. Condiţionarea operantă stă la baza ramurii sociologice cu cel mai mare impact in contemporaneitate şi anume la cea care priveşte controlul social. Care e realizat prin două căi: însuşirea unor norme sociale informale (tot bagajul moral, valoric pe care îl moştenim social – prin religie şi obiceiuri din comunitate) şi formal – e impus printr-o serie de condiţionări exterioare (legi date de guvern, de exemplu).