ADEVAR ȘI EROARE

Rene Descartes: Eroarea este o lipsă

Descartes înțelegea eroare ca opusă complet adevărului, ca o lipsă. Această înțelegere

a erorii provine din teza lui Descartes despre caracterul infailibil al rațiuni (intelectului) ca

facultate cognitivă dată de Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu facultatea de a cunoaște adevărul, nu cu facultatea de a

greși. Atunci de unde greșeala? Din felul defectuos în care folosim facultatea de cunoaștere.

Greșeala nu este ceva real, care să depindă de Dumnezeu, ci un cusur. Acest cusur este făcut

posibil de către caracterul mărginit al facultății de cunoaștere. Nu Dumnezeu, ci noi suntem

răspunzători pentru producerea falsului.

Facultatea de cunoaștere, în sine, este bună, dată de Dumnezeu. Această facultatea nu

înșeală pentru că orice înțelege omul, înțelege în chip drept. Facultatea de a vrea (liberul

arbitru, voința), în sine, este bună, fiind dată de Dumnezeu.

Felul în care cele două facultăți colaborează reprezintă sursa cunoașterii: voința se

întinde mai mult decât intelectul, iar voinței, adevărul și falsul îi sunt indiferente. Deși

rațiunea nu generează erori, fiind infailibilă, ea permite apariția erorilor pentru că este

facultate mărginită. Voința conduce la erori prin faptul că se poate întinde dincolo de limitele

rațiunii și determină pe om să se pronunțe asupra unor lucru pe care nu le cunoaște.

Karl Popper: Rolul erorii în cunoaștere

Popper considera că întrebarea curentelor epistemologica clasice - Care este sursa

ultimă a cunoașterii: intelectul sau simțurile? - este una pătrunsă de un spirit autoritar. El

contestă legitimitatea acestei întrebări, afirmând că în realitate, nu există surse ideale ale

cunoașterii, care să nu conducă la eroare. Filosoful britanic propune înlocuirea întrebării

clasice cu următoarea: Cum putem detecta și elimina eroarea?

Popper consideră că omul de știință trebuie să fie deopotrivă preocupat de eroare, nu

numai de adevăr, ba chiar să acorde erorii un statut privilegiat, întrucât este singura căreia i se

poate atribui certitudine. Adevărul nu este decât provizoriu, de el nu putem fi niciodată siguri,

dar o eroare, odată identificată, devine sigură, de necontestat.

Astfel, Popper propune criterii nu pentru a identifica adevărul, ci criterii pentru

identificarea și eliminarea erorii. Testul de falsifiere este un asemenea criteriu și constă în

încercarea de a demonstra, prin experimente, că o teorie este falsă. Succesul falsifierii

echivalează cu identificarea și eliminarea unei erori, determinând, astfel, netezirea drumului

cunoașterii.